RĂZBOI ÎN STAT

DECLARAȚIILE de joi, 3 noiembrie 2011, ale președintelui Traian Băsescu au adus la suprafață, într-o nouă formulare – la fel de apăsată ca și cele dinainte, însă cu noi nuanțe – reproșurile pe care puterea executivă le aduce puterii legislative, actualizând un război între puterile fundamentale din stat care a cunoscut permanent, în ultimii ani, în România, crize acute și mocnite. Dacă, până acum, cea mai inflamată fază a acestui conflict a fost cea în care, urmare a bătăliei pentru întâietate în stat, președintele Băsescu a fost suspendat de Parlament („Criza 322”, cum i s-a spus, cu trimitere explicită la numărul aleșilor care au votat suspendarea prezidențială), nici tensiunile în raport cu a treia putere a sistemului nostru de guvernare, pretins democrat – anume cea judecătorească – nu au lipsit. Faimoasele rezerve referitoare la componența Consiliului Superior al Magistraturii, numeroasele contestări la adresa unor miniștri ai Justiției (de la Rodica Stănoiu la Monica Macovei), reproșurile făcute Direcției Naționale Anticorupție – sub denumirile pe care instituția le-a purtat anterior -, toate sunt episoade ale stării de beligeranță care nu a scutit și nu scutește nici magistratura de toate nivelurile de la atacurile asupra sferei sale de competență și a atribuțiilor ce îi revin.

Este greu de spus, în aceste condiții, dacă ceea ce se petrece la nivelul statului nostru ca ansamblu rămâne o legală și binevenită tentativă de asanare instituțională și ameliorare a activității, ori mai curând sunt tentative de adjudecare a priorității uneia dintre puterile statului în detrimentul celorlalte două, încălcându-se, astfel, însuși principiul echilibrului între puterile constituționale. Datorită acestei împrejurări, ieșirea la rampă, în deplină lumină, a actorilor angajați în acest joc este benefică, dezvăluind interesele și mobilurile, motivațiile și cauzele care îi mână în luptă pe purtătorii de cuvânt ai diverselor ramuri ale statului nostru.

Iată că președintele, vorbind în numele puterii executive, spune că „În mod categoric, modul cum a acționat justiția … ne-a ținut în afara spațiului Schengen, chiar dacă nedrept”. Tot el susține că ar exista atenționări venite de la Comisia Europeană cu privire la modul în care justiția decide «câștigătorii» unor proiecte europene. Traian Băsescu nu a ezitat să insereze în discursul său o tonalitate dojenitoare și chiar paternalistă, care nu a scăpat juriștilor atenți, prin însăși practica lor de specialitate, să interpreteze până la nuanță textele și depozițiile.

Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Asociația Magistraților din România (AMR) a condamnat, neechivoc și cu nedisimulată asprimă, apostrofarea capului executivului, socotind-o cu totul abuzivă: „judecătorii și procurorii României nu acceptă nici tonul, nici mesajul dictatorial al președintelui țării, a cărui numire, printre altele, trece prin filtrul Curții Constituționale”.

În comunicatul AMR există un pasaj care descrie sintetic și cu destulă fidelitate starea actuală a României din punct de vedere juridic. Panoramarea respectivă are o valoare superioară celor survenite din presă sau dinspre autori particulari, din societatea civilă, pentru că poate fi socotită depoziția unuia dintre cei trei piloni ai statului român, trebuind luată în considerare cu seriozitatea pe care o asemenea ramificație instituțională o presupune. Or, iată cum stau lucrurile privite dinspre protagoniștii actului de justiție actual din țara noastră: „Într-un stat polițienesc, în care se clădesc tot mai multe pârghii prin care justiția să fie controlată, îngenunchiată, în care legile se fac de pe azi pe mâine și se modifică chiar înainte de a intra în vigoare, în care serviciile secrete își măresc bugetul, iar pentru justiție nu se găsește nici măcar mărunțiș, în care reformele există doar în vorbe și prestații televizate, un președinte, într-un ton dictatorial, își poate permite să cheme la ordine magistrații, să-i înfrunte ostil, amenințător, să-i blameze și să-i terfelească în piața publică din postura părintelui națiunii căruia i se recunoaște dreptul de a-și stigmatiza, la stâlpul infamiei, oamenii legii”. Stat polițienesc, control și oprimare a justiției de către politicieni, legi expediate și neîntemeiate, discriminări bugetare grave și creatoare de dezechilibru între puteri, alianța politicului cu serviciile secrete, subfinanțarea justiției, circ mediatic în jurul reformei fără reformă, amenințare la adresa magistraturii dinspre vârfurile statului, dezonorare publică a reprezentanților justiției, lipsă de demnitate sunt caracteristicile acestui succint exprimat cadru oficial al României de azi.

Este clar că răfuielile au atins o cotă înaltă, cel puțin la nivelul vorbelor azvârlite dintr-o parte într-alta. În limbaj popular, părțile… își arată pisica!

Grav este că și președintele, și magistrații, se amenință fățiș unii pe alții. Or, în calitate de garanți ai democrației și funcționalității statului nostru declarat democrat, împreună cu Parlamentul, ambele părți ar trebui să procedeze la o reglare a mecanismelor în spiritul și litera Constituției și a sistemului legal în vigoare. În loc de asta, într-un stil de autentici mafioți, și unii, și alții se amenință cu represalii. Unul o face aducând argumente de la Bruxelles și acuzând transparent de corupție magistrații, ceilalți o fac formulând fără jenă amenințări directe: „statul, la rândul lui, este supus legilor și normelor constituționale și nu poate încălca legea fără să fie sancționat, … hotărârile judecătorești sunt pronunțate în baza legilor pe care se află și semnătura președintelui, … nerespectarea actului de justiție și instigarea la nerespectarea actului de justiție atrag repercusiuni tot prin lege stabilite și ele se pot repercuta inclusiv asupra celor care le-au zămislit”. „Da, sunt legi pentru judecători. Dar sunt legi și pentru președintele României, legi pe care acesta trebuie să le respecte și care i se aplică așa cum se aplică fiecărui cetățean al acestei țări.”

Problema rămâne însă: de ce, dacă există probele unor încălcări, și de o parte, și de cealaltă, a cutumei și legii, nu se iau măsuri concrete? Răspunsul este unul singur. Scopul atâtor declarații războinice este să păstreze un anume, precar, statu quo între puteri, nu să remedieze mediul vieții noastre statale, politice și publice în folosul interesului tuturor cetățenilor.

BACALAUREATUL ȘI UNIVERSITATEA, ÎNTRE ANALIZĂ ȘI PAMFLET

Dl. Ștefan Vlaston nu este nici lipsit de spirit de observație, nici păgubit de inteligență și nici neinstruit. Și cu toate acestea, glisările interpretative ale domniei sale se produc cu o anumită dezinvoltură. Să vedem un exemplu recent, articolul intitulat „Bacalaureat 2011. Prime concluzii și observații” (http://www.contributors.ro/fara-categorie/bacalaureat-2011-prime-concluzii-si-observatii/), unde – spre a înțelege ziua de azi și experiența din proximitate, domnia sa invocă două decenii de experiențe.

„Ce s-a întâmplat la bacalaureatul 2011 își are originea în evoluția educației de după 1990. Un număr de oameni întreprinzători și cu viziune au înțeles cererea enormă de diplome universitare și au dat drumul unei afaceri de cca un miliard de euro pe an: fabricile de diplome din învățământul superior”, începe domnia sa racursiul istoric ce-i aparține. La fel de bine putea invoca întreaga istorie a educației românești, cu golgotele ei endemice, decăderea cunoașterii și moravurilor – constatate de învățații moldoveni ai sec. al XVII-lea – sau obiceiul haiducirii oricărei autorități, cu care cinematografia națională se mândrește constant… Nu căutarea cauzelor mai îndepărtate este însă de refutat aici, deși ea explică multe și nu ajută la nimic remedierea situației. Lipsa de bună credință devine vădită atunci când autorul asociază, așa cum se vede în text, „viziunea” celor care au căutat să dea formă educației în România cu „afacerismul”. Estimarea este nedreaptă și descalificantă pentru acuratețea analizei, pentru că – în mod obligatoriu – nu toți cei cu viziune au fost afaceriști universitari, după cum nu toți aceștia din urmă s-au dovedit oameni de viziune.

A numi apoi, cu deplină imprecizie, universitățile națiunii „fabrici de diplome” este expresiv, stilistic vorbind, dar procedura aparține pamfletului, nu analizei judicioase. În 1990 și încă vreo câțiva ani eram încă departe de a înregistra pe harta învățământului academic românesc hemoragii de diplome. Dimpotrivă, eram – atunci ca și acum, culmea! – într-o flagrantă lipsă de instrucție superioară, ca urmare a politicii Partidului Comunist de a controla și restrânge la maximum posibil numărul și componența elitelor cărturărești naționale.

A socoti, așadar, că deschiderea învățământului către populația tânără a fost o greșeală, o ticăloșie sau un soi de populism educativ, numai pentru că unii și-au făcut obiceiul de a prelua aluvionar absolvenții de liceu și de a le elibera în chip superficial diplome superioare, este mai mult decât o eroare; este o vinovăție. Gândirea care limitează accesul la cunoaștere a fost depășită, în spațiul românesc, încă din vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, întemeietorii de școli înalte la Iași și București, în timp ce în Transilvania colegiul princiar de rang academic întemeiat de iezuiți datează din anii 80 ai sec. al XVI-lea. Înainte mai încercase numai Despot Vodă, în Moldova, ceva similar, cu resurse protestante, dar opoziția religioasă și, poate, și suspiciunea față de instrucție și erudiție, a prăvălit totul în pulbere, după numai doi ani. Oricum, din nevoile bunei guvernări, domnii fanarioți de mai târziu și împărații vienezi iluminiști (Maria Tereza și Iosif al II-lea) au încurajat înființarea școlilor de orice rang, așa cum începuseră deja să o facă și principii calvini ai Transilvaniei autonome din sec. al XVI-lea și al XVII-lea, ori sașii brașoveni și sibieni tipăritori de carte românească.

Prin urmare, cenzura didactico-pedagogică a regimului comunist a fost o abatere de la linia dezvoltării educației din România, nicidecum o situație de regretat datorită excelenței sale sau oricărui alt motiv. Deschiderea accesului la universitate din anii 90 a fost una dintre marile împliniri ale acestor ani, după cum și înmulțirea asimptotică a numărului de doctori în științe și arte la cote nemaiîntâlnite pe aceste plaiuri mioritice.

Să presupunem însă că măcar jumătate din ele – dacă nu mai mult sau mai puțin – reprezintă titluri necomparabile cu marile performanțe de la Oxford și Cambridge. Ei și? Sunt ele, prin aceasta, nemotivate și inutile? Trăim cumva pe malurile Tamisei sau ale Potomacului, fără a ști acest lucru? Ori poate scopul școlii românești este să producă experți pentru multinaționale, separându-i pe aceștia de restul populației definitiv, făcând nemaifăcutul. Înafara mândriei prostești că avem și noi, un premiat Nobel, un bursier Rotschild sau un ialomițean la NASA (să zicem) ce anume aduce un asemenea fapt patriei de origine și performanțelor sistemului educativ de la noi? Praful de pe tobă, desigur.

Toată șmechereala cu articolele mai importante decât cărțile și editurile străine – indiferent care – mai strălucite decât cele din țară aduce cu bucuria sărăcimii la etalarea tinichelelor pe piepturi militare, în cursul paradei dintr-o leșinată sărbătoare însorită. Rezultatul? Mult zgomot pentru nimic. Discreditarea publicațiilor științifice românești, văzute ca omologabile mai ales dacă îi publică tot pe străini. Cu alte cuvinte, românul care dorește prestigiu are de ales între a fi marginalizat în mediul profesional propriu ori a fi trimis la plimbare, prin străini, spre a conta.

Deschiderea amplă a accesului la școală, posibilitatea de a urma mai multe specializări și facultăți, introducerea sistemului masteral neîngrădit și posibilitatea înscrierii în programe doctorale fără necesitatea dovedirii vreunei fidelități partinice, numai pe baza interesului unui proiect propriu și a dovedirii calităților personale de natură intelectuală, a înscris merite reale pe seama generației care a orientat tranziția, în pofida oricăror limite și derapaje aferente.

Introducerea taxelor în învățământul universitar – nocivă în măsura în care elimină din start tinerii defavorizați, dar corectată parțial și nesatisfăcător prin programe de burse și posibilități de sponsorizare, de la stat sau din alte resurse – a fost urmarea slabei finanțări de la stat a instituțiilor relevante pentru domeniu și a acompaniat discursul separării tranșante de socialism și a avansului înspre economia de piață.

Înainte – sau în loc – de a deveni o afacere veroasă, învățământul universitar de după 1989 a fost un manifest pentru resurecție intelectuală, pentru elite de tip nou, pentru recuperarea înapoierii, pentru alinierea la standardele lumii libere din Vest. A trece toate aceste lucruri sub tăcere este, în cel mai bun caz, o miopie.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VI. AFILIERI

Stimate Domnule Mladin,

Acum că am aflat statutul dvs. de cercetător în cadrul Centrului de Studii Fenomenologice de pe lângă Universitatea din București pot înțelege într-un mod mai complex cuvintele bune referitoare la activitatea grupului de fenomenologi români tineri. Pe de o parte, este vorba despre un pariu al dvs. pe fenomenologie, ca vocație personală. Pe de alta, de o afiliere instituțională. În primul caz, voi trata ca pe o confesiune încrezătoare cuvintele dvs. referitoare la faptul că „… de câteva luni tocmai s-a încheiat cu succes (subl. O.P.) cel de-al 7 lea colocviu național organizat de SRF si CSF, Fenomenologie și etică”. (Am participat la destule conferințe naționale și internaționale din câmpul studiilor umaniste, dar nu prea înțeleg ce vreți să spuneți menționând succesul din finalul conferinței. S-a descoperit ceva important? S-a elucidat definitiv vreo problemă? Vă mulțumesc de pe acum pentru viitoarele precizări.) În cel de al doilea, voi vedea aici o dovadă de afiliere profesională fericită, în care angajatul (voluntar sau plătit) întâlnește un grup profesional și un cadru instituțional fericit pentru afirmarea propriei vocații. Totuși, în România de astăzi acest al doilea caz pare să fie atât de rar, încât el devine, în ochii multora, automat suspect și compromițător pentru cel care îl mărturisește.

Să vă povestesc ce îmi reproșează mie, prin reviste și pe bloguri, un tânăr critic de la revista Cultura, dl. Mihai Iovănel. Principala obsesie a domniei sale în ce mă privește este că, dintre sutele – contabilizez, nu mă laud – de articole livrate de mine într-un an pe la revistele de cultură și prin presă -, unul sau și mai puțin dintre ele (unul la doi ani, să zicem) îl pomenește pe filosoful Andrei Marga. Uneori am scris cronici de întâmpinare la anumite cărți ale domniei sale, alte ori m-am poziționat în acord cu domnia sa (față de noua lege a Educației, de exemplu). Și fiindcă acest fost profesor al meu este și șeful catedrei unde lucrez, coordonând și Universitatea unde sunt angajat, în calitate de rector, faptul îi pare criticului suficient pentru a dovedi… mizeria etică a subsemnatului. Nicio clipă nu-i poate trece prin minte sclipitorului critic că s-ar putea ca acest profesor să aibă niște merite de cărturar, ca unele dintre cărțile lui, cel puțin, să mă intereseze în mod autentic, sau ca anumite critici exprimate de domnia sa în raport cu o inițiativă legislativă să le întâlnească și pe ale mele. Desigur, dacă gândești ca un sclav, vei vedea peste tot dovezi ale sclaviei. Nu îl condamn, așadar, pe dl. Iovănel mai mult decât îl condamnă propria logică.

Vreau să spun doar că în lectura de tip Iovănel păreți/ sunteți tentat să lăudați activitatea dlui Liiceanu, a Centrului de Studii Fenomenologice și colocviile naționale ale SRF și CSF din… pur spirit ancilar. Personal, nu cred asta despre dvs. Constat doar că și o asemenea interpretare devine posibilă în atmosfera încinsă din mediile culturale de la noi și simt o adiere de publicitate pro domo în formulări de genul „… cei despre care vorbim (= tinerii fenomenologi români, n. O.P.) cu asta sunt preocupați, deși o conferință despre fenomenologie și etică atacă unele dintre problemele cele mai actuale care au în vedere și domenii non-fenomenologice. Aici totul ține de cât anume vrem și putem să fim deschiși. La astfel de întâlniri participă tineri cercetători din toată țara, cu cele mai diverse propuneri”. Succes, inserție în actualitate, abordări dincolo de specificul fenomenologiei și, mai ales, deschidere! Iată un palmares fericit pentru niște instituții tinere. Desigur, însă, deschiderea trebuie și probată, nu doar afirmată. Or, ce constată „intrusul” care sunt? (Vai, „intruziunea” mea au fost niște simple note, pe un blog particular, la adresa cărții recente a unuia dintre membrii grupului; nici măcar note care să vizeze conținutul propriu-zis al cărții”) Numai unul dintre membrii CSF, dumneavoastră înșivă, domnule Mladin, s-a arătat interesat de dialog, s-a ridicat la înălțimea – banală, în alte culturi – a unor interpelări ponderate ca ton, politicoase ca retorică și critice în fond -, celelalte voci (din interiorul sau dinafara grupului, din rândul aspiranților ori susținătorilor acestuia) preferând tăcerea sau abordările suburbane, farsele răutăcioase („puțoismele”, în limbajul străzii și al adolescenților).

Dragă domnule Mladin, ceea ce mi se pare important în acest punct al epistolarului nostru este nu să ajungem la încheieri comune, la fraternizări de circumstanță etc., ci să constatăm că, de bine, de rău, vorbim aceeași limbă. Mare lucru! „… Cât anume vrem și putem să fim deschiși”? Statistic vorbind, mai deloc sau foarte puțin, s-ar zice. Iar faptul contrazice constatarea dvs. optimistă și apreciativă referitoare la grupul tinerilor fenomenologi. Dacă ripostăm brutal sau întoarcem spatele primului contestatar, nu cumva ne baricadăm într-un salon al laudelor reciproce continue, evoluând către vanități fără acoperire? O temă de meditat pentru experții români din HAH, poate și pentru fenomenologii pe care îi menționați.

Centrul de Studii Fenomenologice: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:Uoo2WFLc9XAJ:www.phenomenology.unibuc.ro/+center+for+research+in+phenomenology,+bucharest&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

P.S. Pentru că unii dintre cei care urmăresc această discuție se întreabă în legătură cu dvs., permiteți-mi să trimit la situl unde vă pot găsi: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:XjDgMSfT_QcJ:unibuc.academia.edu/CristianMladin+cristian+mladin&cd=9&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. V. Colecția „Academica”

Stimate Domnule Mladin,

În caz că nu v-a plictisit prea tare efortul meu de a răspunde sistematic, pas cu pas, și comprehensiv nedumeririlor dvs. referitoare la ce afirmasem, veți găsi mai jos continuarea elucidărilor mele. Nu înainte însă de a vă mărturisi că, dezamăgit de intervenienții anteriori în discuție, am amânat până astă seară orice căutare a numelui dvs. cu ajutorul instrumentului numit Google. Am răsuflat ușurat când v-am găsit pe un sit anume, semn că nu discut cu o voce drapată într-o mantie impenetrabilă, ci cu un mai tânăr coleg cercetător. Oricâte rezerve aș putea avea cu privire la traseul de cercetare pe care v-ați înscris și perseverați, asta nu trebuie să vă facă să credeți că nu aș prețui cercetarea erudită ca atare. Numai cine nu a încercat-o vreodată nu știe câte cunoștințe, ce răbdare, ce rezistență a sistemului osos și muscular, ca și ce efort de înțelegere presupune o investigație de durată în câmpul științific sau filosofic. Tocmai pentru că, fără îndoială – o știu și de la cursurile mele unde întâlnesc anual destui tineri excepțional sau măcar bine înzestrați -, asemenea eforturi nu le poate face oricine, am lansat chemarea sau, cum să îi spun, îndemnul la un alt fel de cercetare.

O Românie democrată – ca și cultura Europei comunitare, un proiect democrat și liberal în cel mai larg sens cu putință, și el – are/ au nevoie de tineri excepționali angajați în căutări cât mai puțin canonice, cât mai surprinzătoare și mai novatoare; nu în primul rând de detalierea conceptului „x” din perioada „y” de creație filosofică a maestrului „z”, asupra orientărilor atitudinale și politice ale căruia nu prea există dubii.

S-ar putea, însă, ca apelul la consolidarea transformării țării și culturii noastre să vi se pară conjunctural, legat de împrejurări vremelnice, în timp ce dvs. durați în bazalt, lucrați parmenidian, în nemișcarea eternității unor concepte fundamentale, mereu actual-inactuale, precum cel de Ființă. Dacă e așa, nu știu de ce mai pierdem vremea cu acest dialog – sau monolog paralel, nu mai sunt chiar sigur ce e cu adevărat -, pentru că mie asemenea încheiere mi s-ar părea cu totul eronată. Nu este vorba de a vă subordona unor imperative venite din partea politicului. Dar nici nu pot fi lăsate deoparte sugestiile „din decor”. Măcar pentru faptul că nu suntem cetățeni de nicăieri și niciunde și nu putem trăi în peisajul nostru intelectual abstrași cu totul de la grijile, nevoile și prioritățile unui popor lovit profund de criză (economică, politică, morală, a valorilor).

Cu această introducere revin la constatările legate de grupul HAH, pe care le numerotasem cu 1, 2 și 3. Remarc că, în timp ce 1 mi se părea indiscutabil, cu 2 eram în sceptic dezacord, iar 3 necesita ajustări (în sensul că HAH nu se suprapune peste totalitatea tinerilor fenomenologi, după cum nu îi include nici pe toți autorii seriei „Academica”). Suntem, deci, pe un teren unde acordul și dezacordul dintre noi sunt principiale sau, în cazul lui 3, țin de circumscrieri diferite.

Fiindcă tot vine vorba despre „Academica”, transcriu, după dvs., prezentarea colecției respective așa cum apare ea în redactarea editurii: „Colecția Academica, în noua ei formă, reprezintă un proiect realizat cu ajutorul elitei culturale din țara noastră. Prin el, Humanitas omagiază tot ce e efort onest de cunoaștere și investigație originală în științele umaniste”. Ei bine, proiectul este grandios. „Omagiază”, „efort onest de cunoaștere”, „investigație originală în științele umaniste” sună maximal și laudativ peste măsură. În ce sens o colecție de cercetări originale omagiază? După mine, explorarea necunoscutului nu „omagiază”, nu laudă, nu pune în exergă, nu acordă acolade, ci dezvăluie („scoate din ascundere”, te pomenești, cum îi place lui Heidegger să spună atunci când vorbește despre tehnică) anterior necunoscutul, elucidează neelucidatul, fie și în parte, face un mic sau mare pas înainte în direcția unei cunoașteri anume. Mă intrigă și sintagma „efort onest de cunoaștere”, de parcă efortul de cunoaștere poate și fi malonest, rău intenționat, necinstit. Ori este un autentic demers cognitiv și explorativ, și atunci este în mod obligatoriu onest, sau nu este autentic, ci simulat, iar acesta intră sub incidența altor tipuri de tentative (plagiat, compilație nedeclarată, vulgarizare, reproducere rezumativă etc.; forme notabile, unele, cu plus, iar altele, cu minus). A vorbi despre efort onest de cunoaștere e o gogoriță care nu merită să apară pe frontispiciul unei colecții filosofice populate de tineri deștepți și bine pregătiți, fie ei și robiți unor pasiuni de ornitologi ai cuvintelor socotite fundamentale… Măsura este însă cu totul întrecută atunci când vine vorba despre o colecție care își propune să cuprindă, nici mai mult, nici mai puțin decât „… tot (subl. O.P.) ce e efort onest de … investigație originală în științele umaniste”. Chiar așa? Tot, tot, tot? Din toate științele umaniste? Întreb expres, pentru că așa se înțelege. Să fiu iertat, dar nu sesizez unde sunt „științele umaniste” din colecția „Academica”. Pricep prea bine că lucrările apărute până acum sunt de filosofie. Dar este filosofia o știință umanistă? Poate mă veți convinge cu argumente că… da. Perfect! Însă celelalte, toate celelalte discipline umaniste? Nu mi se pare că ar fi răzbătut vreuna în seria pusă sub flamura acestei hiperbolice și oarecum imperialiste declarații de principiu. „Cred că acest motto spune tot. Nu simt momentan nevoia să îl comentez sau clarific”, spuneți. Cred și eu. În schimb, da, eu am simțit această nevoie. Iar ceea ce a rezultat s-a vădit a fi plin de contradicții și puțin cam prea orgolios. Uite de ce nu e rău deloc să cunoaștem limba pe care o folosim pentru a ne exprima; ca să nu ne joace feste, dezvăluind prea fățiș tentațiile grandomane și exprimările imprudente care ascund gânduri pe măsură.

Published in: on 19 Februarie 2011 at 10:45 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. IV. Grupul HAH (Humanitas – Academica – Heidegger)

Stimate Domnule Mladin,

Ajung, în fine, și la prezentarea pe care o faceți dvs. grupului pe care mi-am permis anterior – din motive detaliate deja – să îl numesc un grup „esoteric”. Aș vrea să se înțeleagă cât se poate de clar că, prin această calificare a lui nu am în vedere ideea că ar exista o afiliere formală a membrilor săi la forme deja organizate de esoterism. Nu, nu cred că tinerii filosofi din jurul dlui Liiceanu ar fi francmasoni, rozincrucieni sau guénoniști de afiliere islamică ( așa cum, în România, i-am avut pe Vasile Lovinescu ori pe Mihai Vâlsan). Ei sunt doar ei înșiși, socotindu-se, instinctiv sau programatic, o elită restrânsă, situată la mare altitudine în raport cu restul filosofilor români, moștenitori în linie directă ai tradiției noiciene, studioși atenți ai lui Heidegger și, în tradiția lui, a presocraticilor. O asemenea identitate, ca și faptul – benefic, pesemne, pentru munca lor – de a fi tipăriți de una dintre cele mai puternice și mai răzbătătoare edituri din țara noastră în ultimele două decenii, care este și foarte prestigioasă, incluși fiind în colecția „Academica”, mă determină să propun desemnarea acestui grup sub sigla HAH (adică: Heidegger – Academica – Humanitas).

Vorbind despre aceiași inși, dvs. spuneți cu totul altceva, probabil de pe pozițiile unui cunoscător din chiar interiorul grupului (îmi confirmă asta nu doar poziționarea dvs. în raport cu aserțiunile mele, ci și destăinuirea dintr-unul din recentele dvs. comentarii că ați avea în șantier o exegeză heideggeriană proprie): „Există, într-adevăr, un grup din care fac parte unii din cei pomeniți mai sus și alții care s-au «agregat» în jurul unei idei și al unui interes comun, ideea că în România se poate face filozofie de cea mai bună calitate, chiar și atunci când acest lucru pare a se rezuma la un «simplu comentariu» și interesul în jurul fenomenologiei ca tendință în filozofia contemporană”. Dacă înțeleg bine, confirmați existența grupului, dar propuneți redefinirea lui ceva mai amplă și mai vagă, totodată, circumscriind-o următoarelor atitudini și convingeri: 1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană; 2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu); 3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei.

Cum mai departe tonul dvs. devine encomiastic – nu și exact – cu referire la maestrul grupului, dl. Gabriel Liiceanu, nu voi insista prea mult asupra acestor fraze. Este vorba de o mărturie cinstită de prțuire, adeziune și recunoștință, iar dvs. știți mai bine ca oricine dacă aceste sentimente nobile au acoperire sau nu. Cu toate acestea, îmi permit să observ că a spune că formarea grupului în jurul profesorului Liiceanu „… ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu…” este doar în parte exact, câtă vreme încă din perioada interbelică au existat filosofi români atașați fenomenologiei ca direcție. Îl pomenesc, cu titlu de exemplu, pe Iosif Brucăr, dar lui i se pot adăuga și nume mai sonore. Dacă îl prefer pe Brucăr este tocmai pentru că, deși situat în interiorul aceleiași orientări și fiind un precursor, numele lui pare să rămână fără ecou printre membrii grupului HAH. Într-o lucrare dedicată fenomenologiei românești interbelice, Viorel Cernica include însă alte nume (C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Emil Cioran, Ioan D. Gherea, Ion Petrovici). Înțeleg, desigur, importanța unui maestru din proximitate și din actualitatea imediată, a cărui prezență e fizică, și nu doar mediată intelectual de ideile din cărțile lui, mai cu seamă când el deține mijloace importante de susținere a strădaniilor mai tinerilor săi confrați (editură unde să îi publice, influență în mediile culturale și în media românești, un cuvânt de spus în distribuirea premiilor culturale, catedră universitară). Ar fi însă nedrept ca precursorii, mai mari sau mai mici, să fie uitați.

Când spuneți despre dl. Liiceanu că „a contribuit prin propriile resurse la acest ideal” cred că vă referiți tocmai la sprijinul logistic („propriile resurse” fiind, poate, Humanitas, o editură privată aflată în posesia dlui Liiceanu) dat de domnia sa membrilor grupului. Că „… a făcut-o la cel mai înalt nivel, așa cum sunt și alții, de altfel, în domeniile lor…”, nu mă îndoiesc că va fi adevărat. Remarc însă în treacăt că generozitatea și idealismul nu se verifică în sprijinul pe care îl dai emulilor și familiarilor tăi, față de care, la urma urmei, ai anumite obligații, precum în relația de vasalitate, ci mai degrabă în raport cu necunoscuți, nevoiași sau, pur și simplu, oameni indiferenți în raport cu nevoile și interesele proprii, unde actul dăruirii nu mai poate fi confundat cu partizanatul. Dar, la urma urmei, asta nu e treaba noastră, nu-i așa? Nici a mea, nici a dvs. Dl. Liiceanu a făcut, face și va face, probabil, numai tipul de gesturi de care este în stare.

Cineva îmi scrie, amintind că într-un articol din dec. 2010 prozatorul Radu Aldulescu remarca faptul că „Humanitasul (…) anul acesta și-a aniversat douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii române. O instituție culturală (…) care a pornit la drum propunându-și să nu publice literatură română originală, și-n bună măsură s-a ținut de acest principiu, înscriindu-se astfel într-o normalitate perfect integrată în contextul anormalității generale”. Iată, deci, un domeniu către care generozitatea dlui Liiceanu se îndreaptă mai mult decât selectiv, și nu neapărat cu cel mai mare bun gust. E mai ușor să îl preiei pe Patapievici de la Nemira decât să îl descoperi singur, s-ar zice.

Asemenea nuanțe și completări semnalează că entuziasmul dvs. nețărmurit poate găsi niște limite rezonabile în exprimarea sa, fie recunoscând și antecesorilor dlui Liiceanu merite în aclimatizarea fenomenologiei pe teren românesc, fie interogând natura și marginile generozității persoanei despre care vorbim. Încă nu am auzit ca dl. Liiceanu să fi făcut gesturi de genul sponsorizărilor de burse încercate de Adrian Sârbu și cei de la MediaPro sau de Dinu Patriciu. Nu numărul lor contează – trebuie ținut seama și de diferențele de avere -, cât atitudinea, gestul ca atare.

Dar i-am acordat prea mult timp și spațiu dlui Liiceanu care, în ansamblul producției sale livrești, a acordat destul de puțin timp și spațiu filosofiei originale (teza de doctorat, câteva prefețe – la Schelling etc. – , după care, exerciții de admirație necontenite, irelevante pentru filosofare), iar în activitatea sa didactică are performanțe pe care mi le atestați dvs., dar care nu se cunosc decât de către studenții domniei sale. M-aș întoarce la cele trei puncte care articulează programul grupului din care faceți parte.

1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană. Perfect de acord, asta cred și eu atunci când mă înfurii văzând o mână de tineri îngenunchiați la poala maestrului, scrijelind palimpseste cu prețul ruinării energiilor și anilor pentru a obține mici succese alexandrine într-o tradiție mai bogată și mai spectaculară prin alte părți.

2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu). Nu sunt chiar atât de sigur. Va fi rămas dl. Alexandre Kojève în istoria filosofiei contemporane, dar lumea îl pomenește mai ales ca pe un comentator interesant, nu ca pe un gânditor ce a marcat o epocă. Mai curând votez cu rebelul Nietzsche, care a aruncat peste bord tot ce iubea și a renunțat la rindeaua și șmirghelul filologului clasicist pentru a scrie… poeme despre profeți iranieni. Fără note de subsol și alte ticuri intelectuale recente în cultura lumii.

3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei. De ce nu, la urma urmei? Sunt alți oameni care pariază pe tantra yoga, pe filosofia analitică, pe logică, pe înot sau alpinism. De ce nu fenomenologia? Numai că aici circumscrierea e prea largă. Nu toți membrii societății fenomenologice sunt membri HAH, după cum nu toți sunt adoptați părintește de dl. Liiceanu. HAH este HAH, și nu HAF (ultima literă indicând flamura fenomenologiei). Așa încât…

Mă opresc momentan aici, dar e un simplu popas.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. III. Știință, filosofie, esoterie

Trecând de aperitive, m-aș apropia acum de afirmațiile pe care, stimate dle Mladin, mi le contestați direct. Cea dintâi este că grupul de filosofi (mai) tineri din jurul dlui Gabriel Liiceanu ar avea alura unui grup esoteric. „Dacă aveți în vedere un grup ezoteric cu intenții suspecte care se strânge în jurul lui x sau y, atunci afirmația dumneavoastră e străină de realitatea «dambovițeană», cum spuneți dumneavoastră cu un ton, îmi pare, ușor sarcastic”, precizați dvs. Nu vă înșelați, dintr-un anume punct de vedere, deși mă miră că la opiniile mele precis adresate – pomeneam numele dlui Liiceanu acolo, nu-i așa? – dvs. edulcorați cu prudență conținutul mesajului meu, pesemne spre a nu răni sensibilitatea maestrului bucureștean. Eu însă nu îmi propuneam nimic de această factură, ci doar o distribuire mai precisă a rolurilor. Dlui Liiceanu nu i se poate refuza rolul de coagulant al noii grupări pro-heideggeriene din cultura noastră de după 1989, veți fi de acord cu mine. Să vedem însă dacă există argumente pentru a vorbi despre un caracter esoteric, măcar aparent, al acestei grup.

Esoteric, zice un dicționar englez, se referă la ceva privit sau presupus a fi destinat numai celor puțini și selecți, care au o cunoaștere sau un interes special” în chestiunea aceea („understood by or meant for only the select few who have special knowledge or interest”). În altă parte poți afla că esotericul se referă la informația care este înțeleasă de un mic grup sau de cei special inițiați, ori cu un interes rar sau neobișnuit” („information that is understood by a small group or those specially initiated, or of rare or unusual interest”).

Care ar fi primele semne ale esoteriei grupării din jurul dlui Liiceanu? Selectarea, spre a face parte din ea, a acelor tineri filosofi care manifestă interes și dorința de a se implica în traducerea și comentarea lui Martin Heidegger. După cum spuneați, pe bună dreptate, chiar dvs., ar merita să fie salutată cu exclamații admirative „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.)…”. De ce anume ar fi valabilă această convingere în cazul lui Heidegger și nu în acela al oricărui alt filosof? Motivul este evident și la îndemâna oricui: „… gândirea … lui Heidegger este una complexă și dificilă…” (Vorbiți despre etapa ei târzie, dar ce, vârstele anterioare ale acesteia sunt ușor de abordat și de înțeles?). Dintru început, invitația la exegeză heideggeriană înseamnă, deci, selectarea competitorilor la calitatea de membri ai grupului prin dificultatea temei, care plasează, volens nolens, într-un orizont al esoteriei.

Pe de altă parte, compromis ideologic și politic prin prestația lui universitar-administrativă din vremea ascensiunii hitlerismului, Heidegger se bucură și de faima unui autor de filozofie care a fost foarte greu acceptat în România totalitară roșie, a comunismului naționalist ceaușist. A-l aborda pe Heidegger devine astfel o dovadă de cutezanță cărturărească și pentru că, iată, omul a avut adeziuni brune și a fost rejectat de socialismul autohton. Veți spune, poate, că aceste lucruri nu îi privesc pe filosofii români tineri, formați și angajați în cercetare la două decenii după abolirea totalitarismului în țările din Estul Europei. Aș vrea să vă pot da dreptate, dar nu am prea multe motive, din păcate. Nu aș generaliza în ce privește opiniile membrilor grupului, dar cel puțin unul dintre ei a publicat deja nu numai o carte de exegeză heideggeriană, ci și una în care explicitarea adeziunii lui Constantin Noica la legionarism se face într-o manieră pe care destui publiciști au socotit-o simpatetică, insuficient de critică și nițel cam prea empatică. Mai recent, un alt membru al grupului din jurul dlui Liiceanu – o știm pentru că a beneficiat de recomandările călduroase ale domniei sale (și ale lui Andrei Pleșu) pe coperta finală a broșurii sale – glorifică personalitatea filosofului fără operă Nae Ionescu, extremist de dreapta și fundamentalist notoriu în anii dinaintea morții lui. (Reacțiile nu au întârziat nici în acest caz, și verificând presa veți vedea că mă număr și eu printre cei care au reacționat.). La urmă, deși trebuia să încep chiar cu asta, poate, menționez și afilierea mai timpurie a lui H.-R. Patapievici la acest vector de dezvoltare filosofică prin turnura marcată de lucrarea Omul recent, sceptică din cale afară cu raționalitatea lumii desacralizate, dar și prin traducerea unei lucrări, altminteri interesante, despre rozincrucianism (societăți secrete!). Pot susține deci cu precizie o dinamică învăluitoare a cel puțin doi dintre inițiații în Heidegger din jurul dlor Liiceanu și Pleșu în direcția unor tentative de „înțelegere” și recuperare a momentului extremist de dreapta din activitatea a doi filosofi români interbelici (Nae Ionescu și Constantin Noica).

Ca din întâmplare – încă una -, un prieten al dlui Andrei Pleșu, scriitorul și psihanalistul Ion Vianu (opozant al regimului emigrat cu prilejul mișcării Goma în 1977, în conjunctura căreia a și emigrat în străinătate, revenind după 1989 în țară) sesiza public, într-o polemică recentă cu autorul Minimei moralia (a noastră, nu a lui Adorno!), o anume ezitare a corifeului în a condamna extremismul brun din interbelicul nostru. (În treacăt observ că dl. Ion Vianu este tatăl dlui Ștefan Vianu, membru al grupului de autori publicat în colecția Academica, ratașabil interesului stăruitor pentru Heidegger).

Și cum să condamni așa, nitam-nisam, epoca marilor împliniri de după 1918, chiar dacă în a doua parte a acesteia, ortodoxismul – și nu ortodoxia! – a făcut corp comun cu ascetismul încruntat maniacal al unor elite studențești decise să termine cu corupția din politica românească folosind revolverul și eliminând definitiv alogenii semiți? Dulceața spunerilor despre îngeri, contribuțiile laice de angelologie pregătesc, s-ar zice, o recuperare domoală, dar progresiv ofensivă, a unui ortodoxism interbelic care, în bătălia dezvăluirilor colaborărilor cu Securitatea, a luat forma absolvirii călduroase a părintelui Iustin Marchiș, de către G. Liiceanu, la puțin timp după executarea fără drept de apel a Monei Muscă. Cazuri similare, soluții diferite… Ca să vezi unde poate duce înțelegerea prea largă față de interbelici.

Oricum ar fi, și de m-aș înșela cu toate aceste temeri, învecinarea glorificării gândirii extremiste a dreptei interbelice cu atitudinile și retorica ortodoxistă mă îngrijorează, recunosc. Să fie vorba despre niște actori marginali ai scenei noastre publice, poate că m-aș sinchisi mai puțin. Însănu acesta este cazul…

Ultima, deocamdată, dovadă de esoterie (conștientă sau nu): iritarea la critică vădită de intervențiile irascibile și cu intenții delegitimante (n-ați citit, nu știți, sunteți un impostor etc.) ale tuturor membrilor „conspirați” ai cercului despre care vorbim – primiți deja sau aspirând la grația membrilor en tittre -; cu excepția dvs., sau a scriitorului Vasile Gogea. Nimeni nu are dreptul la actul critic decât în condițiile socotite juste de cei ce alcătuiesc grupul (detalii tehnice; trimitere riguroasă la pagină; acceptare de principiu a îndreptățirii de ansamblu a demersului; presupoziția tacită că demersul respectiv este nu doar necesar, ci chiar prioritar pentru filosofia românească; că nu poate fi făcut decât de cei mai aleși membri ai elitei filosofice români – chestiune exprimată și în prezentarea colecției Academica de la Humanitas, citată de dvs.; că numai acest tip de originalitate, bazată pe lectură filologică a textului, exersare a științei etimologiei; mimetism al ticurilor metodologice și discursive ale lui Heidegger; convingerea că dacă nu ești investit de Liiceanu – care a fost, la rându-i, investit de Noica, investit, și acesta, de Nae etc. -, nu poți urca mai sus de plutonul doi al filosofiei).

Asemenea coincidențe – dar și altele, pe care nu le voi pomeni aici spre a nu mă lungi – mă fac să cred că apăsarea pe opțiunile extremiste ale unor filosofi români interbelici („ultimul” Nae și „tânărul” Noica, spre a intra în jargonul consacrat) nu este fără legătură cu fascinația față de Heidegger, filosoful de nădejde coincident cu nazismul. De altfel, unele dintre temele lui Noica de după război și de după anii de temniță la comuniști, sunt heideggeriene în cea mai mare măsură (cuvintele care… filosofează etc.).

Ce nevoie avem de democrație și ce aproape se situează cultura înaltă a anumitor tendințe de resuscitarea unor interese hermeneutice care n-au dus, în secolul trecut, România spre nimic bun…

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. II. Eventual, Heidegger

Domnule Mladin,

Dvs. socotiți, pornind probabil de la o convingere personală – și nu doar de la reproducerea unui gând răspândit cu autoritate de mediile filosofice pe care, poate, le frecventați (dascăli, colegi, prieteni admirați ori prețuiți de dvs., mode intelectuale propagate persuasiv cu mijloacele unei edituri prestigioase) că „… gândirea târzie a lui Heidegger este una complexă și dificilă…”. Complexă și dificilă? Fără îndoială! Cum însă nu orice lucru dificil este important pentru viață și nu orice concepție filosofică este importantă în ordinea cunoașterii, de ce ne-ar deranja că Heidegger, ultimul în special, este dificil? Nu există, în filosofia universală, un consens asupra importanței gândirii heideggeriene. Probabil că, sub raportul recunoașterii, Karl Marx a fost mult mai recunoscut decât cel despre care vorbim, de vreme ce concepția lui a produs revoluții sociale, întorcând lumea pe dos și asigurând fundamentele ideatice ale unui sistem politic pentru mai multe zeci de ani. Există o sumedenie de oameni, destui dintre ei chiar printre filosofii acestei planete, care pot trăi netulburați, preocupându-se mai departe de câmpul lor de studii, fără grija lui Heidegger. Altminteri spus: de când, pentru cine și de ce a devenit Heidegger un popas obligatoriu, o stațiune a drumului necesară în chip, așa-zicând, legic? Sunt, nu doar personalități, ci orientări întregi filosofice, care se dispensează de formulările oraculare și încifrate ale autorului lui Sein und Zeit. Să nu pornim așadar de la eroarea unei recunoașteri universale a celui invocat cu mare emoție și studiat prin demersuri mari consumatoare de timp de către unii mai tineri sau mai puțin tineri gânditori din România (desigur, nu numai).

Dacă s-ar demonstra irefutabil că filosofia lui Heidegger asigură o cunoaștere de o valoare fără seamăn a existenței, ființei, ființării etc. și, eventual, dacă respectiva demonstrație ar avea consecințe practice de mare impact, apte să aducă un salt în modul de viață și cunoaștere al omenirii, aș fi, probabil, de acord cu dvs. că „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.), care și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane, este absolut bine-venită, mai ales atunci când este prima de acest fel și atunci când ea apare într-o limbă precum cea română”. Din păcate, nu cred că aveți dreptate, pariind pe faptul că Heidegger „și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane”. Mi le-ați putea enumera? Nu sunt sigur că știu care sunt ele și, în orice caz, nu-mi vine în minte prin ce anume a modificat Heidegger discursul istoriografic, domeniul meu de referință. Dar psihologia? Sau geografia?

… Haideți să nu exagerăm prea tare importanța unui filosof care nu și-a prea încheiat gândul din lucrarea lui fundamentală, Sein und Zeit, promițând o parte secundă care nu a mai survenit. Îi va fi fost contextul istoric nefavorabil? De ce ne-am mira? La urma urmei, vorbim despre năruirea nazismului, în numele căruia dl. rector Heidegger conducea destinele unei universități interbelice importante. Foarte bine că s-a întâmplat așa, dacă prețul pentru a avea partea nescrisă (continuarea) lucrării pomenite ar fi fost continuarea epurărilor rasiale (Shoah și eliminarea țiganilor/ romilor), domnia Gestapo-ului și militarizarea Europei prin prezența armatelor celui de-al III-lea Reich în spațiul Europei.

Dați-mi, vă rog, dacă dvs. sunteți lămurit asupra lor, argumentele pentru care aporturile filosofiei lui Heidegger sunt atât de mari, încât merită să îi fie trecute cu vederea, oarecum, simpatiile naziste (exprimate, de acord, cu intensități diferite, în funcție de perioada la care ne referim). În caz că aceste argumente există, tentativele de „orice încercare … de a înțelege ceva din această gândire” se pot dovedi legitime.

Să nu ne pripim, prin urmare, cu aprecierea asiduităților dlui Mincă în preajma lui Heidegger până nu știm dacă este, realmente, un timp bine cheltuit.

Nu ignor posibilitatea ca unii dintre contemporani să spună: de vreme ce destui germani, japonezi, americani, francezi, pakistanezi, malgași, albanezi, sanmarinezi socotesc că Heidegger etalează o gândirea filosofică majoră, cu mare impact asupra prezentului și viitorului, de ce n-am crede și noi, românii, același lucru? Să ne… sincronizăm, așadar (visul de aur al lovinescianismului!). Îmi permit să atrag însă atenția că o asemenea trimitere se încadrează tot în tipul de argumentare prin recursul la autoritate (vezi Doamne, oricare dintre aceste popoare ar fi mai îndreptățit la o corectă judecată asupra valorii filosofului decât noi, românilor nemairămânându-le decât să se conformeze).

Pentru a nu lungi vorba prea mult, aș vrea să înțeleg mai bine ce anume doriți să spuneți cu formularea „mai ales atunci când … prima (= cercetare, n. O.P.) de acest fel … apare într-o limbă precum cea română”. Ce va fi fiind cu limba română? Este ea nemulțumitoare în vreun fel? În care anume? Doar în raport cu cuvintele compuse, inventate sau derivate de Heidegger? Să ne dăm demisia din română din această cauză? Sau să încercăm precum domnii Liiceanu, Kleininger și cei care le-au urmat – dl. Mincă printre domniile lor – să inventăm noțiuni și combinații de noțiuni pentru necesități conceptuale heideggeriene în idiomul nostru național? Aș aprecia niște precizări suplimentare la acest punct.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. I: Despre libertatea și neîngrădirea abordărilor

Stimate Domnule Cristian Mladin,

Salut prezența dvs. în discuția de față nu (doar) din motive de curtoazie – blogurile sunt personale, iar dvs. vă aflați, în consecință, pe blogul meu în calitate de oaspete -, ci și pentru că aduce o lărgire a temelor și motivelor ce survin.

Dumneavoastră începeți prin a constata caracterul de „pseudo-dezbatere” al acestei discuții și, din punctele de vedere argumentate, aveți perfectă dreptate. Eu aș aminti însă că, până să încep eu, aici, discuția despre cartea dlui Mincă și, prin situare, și asupra contextului în care ea a apărut, nu am înregistrat, în pofida căutărilor mele prin revistele de cultură sau publicațiile de specialitate (mulțumesc, pentru orientarea în acestea din urmă, din nou, dlui Ciocan), nicio discuție similară. Abordările, când sunt, rămân protocolare și, fără a dori să supăr cu tot dinadinsul printr-o expresivitate prea acidă, aș aminti zisa lui Petru Maior, aplicabilă și aici: senzația rămâne că asinus asinum frecat.

Dezbatere? Poate de aici înainte. Nu poți dezbate nimic cu inși dogmatici, care știu totul și disprețuiesc pe emițătorii oricărei opinii contrare, precum primii interpelatori din comentariile de pe acest blog, după cum nu poți dezbate nimic nici cu mincinoșii patenți („am citit 30 de volume din Heidegger!”), care îți interpretează buna credință drept naivitate sau fraiereală.

Părerea mea este că nu se dorește și nu se așteaptă nicio dezbatere autentică. Membrii grupului „de interese” filosofice – aceasta e o glumă, nici măcar o ironie, luați-o ca atare, cu umor, vă rog – adunați în jurul tematicii heideggeriene în România își vor fi spunând, probabil, că receptarea unei cărți tehnice nu poate decât să înceapă și să sfârșească într-o manieră tehnică, prin reviste sofisticate de filozofie, pe care le scriu 10 autori și le citesc alți 10 (știu, exagerez; dar nu foarte mult, în câmpul meu de studii nu e altminteri). Dacă au obiecții, și le vor comunica între ei, i le vor înfățișa, poate, și dlui Mincă… Dar nici asta nu e sigur, fiindcă într-un asemenea grup, dacă este alcătuit din oameni și există în spațiul terestru, apar și competiții, poate invidii, și iarăși, obositoare baleturi sociale, disimulări etc. Apoi, câțiva, care doresc sau au autoritate, vor scrie recenzii, arătând că – inventez acum – „logica situării în orizontul Dasein-ului și scoaterea din ascunderea ascunzișului care revelază obscuritatea unei techné bla-bla-bla. Etc.”, publicându-le la urma studiilor așa-zicând serioase. În România însă, de cele mai multe ori, recenziile de acest fel rămân pedestre, laudative și descriptive, ca urmare a faptului că „greii”, singurii care pricep cu adevărat, poate, despre ce se discută și cum anume, lasă firimiturile de la ospețe tinerilor discipoli fără experiență, condamnându-i la cea mai grea muncă tocmai în perioada inițierii lor. Orice ar crede lumea, poate veți fi de acord, nu e așa greu să scrii un studiu pe o temă dată, cunoscută și investigabilă în chip focalizat, cât să concentrezi într-o pagină descrierea unei cărți, accentuarea punctelor bune și a eșecurilor cărții (tocmai am descris recenzia și recenzarea).

Să nu fi scris eu observațiile provocatoare respective, tăcerea compactă s-ar fi păstrat, cu probabilitate, pe mai departe, nestingherind ritualurile obișnuite ale filosofiei locului. Și totuși: unele dintre marile succese ale discuției de idei în sec. al XX-lea (dar nu numai) se datorează… spiritului cafenelei. Acolo, printre ochiuri de fum și în arome de coniac și bobi de cafea prăjită, cearta fertilă a cunoscut gloriile ei…

Datorită acestei împrejurări, drept să spun, mă așteptam la un mesaj – oricât de scurt – al colegului Mincă (suntem ambii reprezentanți ai mediului academic, fiecare în felul său, și în alte țări în miezul acestuia se exprimă și un anume ésprit de corps), în care să mulțumească pentru întâia semnalare critică, fie ea și socotită nedreaptă sau chiar ostilă (ceea ce nu este!) din spațiul public românesc. În loc de asta… s-a văzut.

Nu mai insist, dar găsesc, iată, în aceste fapte, argumentele pentru a susține că murmurul meu la adresa scufundărilor filosofice în filosofia grecească via Heidegger nu și-au propus, nu s-au dorit și nu au ajuns încă să fie începutul unei dezbateri autentice. Chiar și noi doi, acum, stimate coleg, batem în continuare pădurea pe margini.

În shimb, nu cred, ca și dumneavoastră, că „Spun … „pseudo-dezbatere” pentru că vorbim în primul rând de o discuție absolut liberă, postată pe un blog personal”. În condițiile în care mediile instituționale consacrate – facultăți, reviste – tratează la modul descris noile apariții, poate îndrăznețe, care au o relevanță anume pe piața în principiu liberă a ideilor, blogul personal poate fi mediul alternativ de comunicare în care, în principiu, o astfel de dezbatere autentică ar putea începe. Cât despre caracterul absolut liber, neinhibat, spontan, rapsodic, ne-tehnic și oricum altfel ați dori să îl mai conotați și denotați al unei asemenea discuții, îmi permit să amintesc o banalitate: vechii greci așa au început, la piață (sau, dacă preferați, în agora), întinși într-o rână, ca să înfulece, tropăind sau marșând printre măslini, într-o grădină… Haideți să revenim, un pic, la spiritul grecesc, spre a asculta îndemnul domnului Mincă, renunțând la spray-uri și odorizante și aerisind un pic încăperile unde am pitit filosofia…

Cât despre faptul că „«Nemulțumirea» mea (= a dvs., dle Mladin – n. O.P.)… vine din faptul că (dvs., dle Pecican – n. O.P.) ați fi putut poate să scrieți în calitate de cititor și consumator de texte filozofice și o opinie să spunem la obiect, sau la subiect, depinde cum doriți”, aici îngăduiți-mi să remarc, cinstit, că de când e lumea autorul unui text scrie ce are el de gând să scrie, și nu ceea ce se așteaptă de la el. Și mie mi-ar fi plăcut ca Ion al lui Rebreanu sau Madame Bovary să nu moară. Dar autorul a decis altceva, și beneficiază de întregul meu respect pe această temă.

Nu e grav că îmi propuneți ca, într-un eventual caz similar, pe viitor, să încep prin a intra în comportamentul pe care îl socotiți dvs. potrivit pentru a discuta o carte. Este o convingere pe care o aveți și, cu regretul mărturisit că nu mă conformez ei, mi-o împărtășiți. Cred însă că, dacă îl iubiți sau măcar respectați pe Nietzsche, veți fi de acord că asemenea întâmpinare gânditorul german ar fi primit-o mult mai irascibil decât o fac eu. Aceasta fără a subînțelege vreo comparare a mea cu autorul lui Zarathustra, se înțelege.

Până data viitoare, vă propun să suspendați, momentan, revenirile, pentru a-mi îngădui să continuu argumentarea și pe celelalte teme propuse de dvs. Vă voi asculta ulterior, fiți sigur, cu toată atenția.

Published in: on 16 Februarie 2011 at 8:47 am  Comments (12)  
Tags: , , , , ,

PROVINCIALĂ. FILOSOFIA ÎNTRE CLUJ ȘI BUCUREȘTI

OMULUI ÎI POT veni tot felul de idei, unele banale, altele mai ciudate. Într-una din zile m-am gândit că, dacă tot apar comentarii filosofice pretențioase și ademenitoare scrise de tineri autori români, ele ar merita să fie semnalate pe blogul meu. În general, blogurile adăpostesc vrute și nevrute; materiale preluate și reflecții personale; imagini realiste și simboluri universale; contribuții valoroase, interesante, și umplutură subiectivă. Al meu încearcă să ofere o imagine caleidoscopică, de tip „magazin” asupra unor domenii de interes pe care le frecventez și în care mă ilustrez; dar și arealuri unde protagoniștii sunt invitați ai mei, prieteni de tot felul, mai apropiați sau mai îndepărtați, figuri ilustre ale culturii (unele intrate demult în panteon) sau oameni care abia își anunță intrarea pe sub arcadele gotice ale unui domeniu de creație ori altul.

În acest context, mi s-a părut o idee bună să încerc o reflecție liberă, sinceră și dezinhibată cu privire la mersul înainte al eforturilor filosofiei tinere românești, oarecum complementar seriei de eseuri pe care le public, de vreo doi ani încoace, în revista ieșeană Timpul și pe care, un tânăr om de cultură, activ la Societatea de Studii Fenomenologice Române, anume dl. Cristian Ciocan, le reține, uneori, în semnalările sale periodice de natură bibliografică. S-a nimerit astfel, mai ieri, ca un distins domn din echipa heideggerienilor români adunați în jurul dlui Gabriel Liiceanu, să propună un titlu nou în domeniu, reactivând o reacție dezagreabilă avută și cu alte prilejuri. Ea se referă la senzația că sub ochii mei se naște o nouă sectă, cu inițiați și inși rămași la porți și disprețuiți de cei dinauntru, cu ritualuri mai mult sau mai puțin publice, cu oficieri ce s-ar dori misterioase și pretenția la acces într-o zonă interzisă bine împrejmuită… Un ansamblu de practici și de reprezentări nu lipsite de prestigiu, și nici de recompense materiale (stagii în străinătate, burse, acces la publicare și publicitate în case editoriale de răspândire națională etc.).

Acest mod de a transmite învățătura – dar și idiosincrasiile – mie mi se pare datat, prea legat de mitologii ale seducției și subjugării, un ansamblu lipsit de lumina și transparența pe care, ca profesor, obișnuiesc să le asociez învățării, ideii de cultură, modului cultural și spiritual de a fi împreună cu ceilalți. Firește, nu ignor precedentele cele mai faimoase ale acestui mod de a te concepe în spațiul social. Ierarhic, esoteric, ceremonios și sectar s-au manifestat, la vremea lor, și Pitagora cu discipolii săi, și Platon împreună cu o parte a audienților peripatetici ai prelegerilor lui, dar și membrii societăților secrete de tipul templierilor, rozincrucienilor, francmasonilor… până la versiunile impure și degradate ale yoghinismului postcomunist al gurului Gregorian Bivolaru și al discipolilor lui.

Format la izvoarele academice ale spiritului occidental al almei mater din Cluj, sunt, vrând-nevrând, parte a unei tradiții a educației persuasive, la lumină, pusă în scenă întâi de fondatorii iezuiți și raționaliști ai colegiului fondat de Ștefan Bathory la sfârșitul sec. al XVI-lea, de infuzia iluminismului Școlii Ardelene și al iluminiștilor maghiari, de componenta democrată a gândirii sec. al XIX-lea transilvan, intrat în conflict româno-maghiar la 1848 nu pentru că nu avea un proiect democratic, ci fiindcă existau două înțelegeri distincte ale acestuia: varianta individualistă și elitară maghiară, și versiunea comunitară, grass root oriented a lui Bărnuțiu, Papiu-Ilarian și Iancu. Nici în domeniul filosofiei noastre lucrurile nu stau altfel la Cluj. Singura sinteză românească comprehensivă asupra tendințelor, orientărilor și personalităților din filosofia contemporană – publicată în anii 80 ai sec. al XX-lea și reluată, într-un prim volum, în anii 2000 – a fost elaborată la Cluj de Andrei Marga (Introducere în filosofia contemporană, Editura Polirom, Iași, 2002, 560 p.).

Tendinței pe care o practică, la București, grupul agregat în jurul dlui Gabriel Liiceanu, aceea de a traduce asiduu și a comenta din mers opera unui singur gânditor – socotit major, al contemporaneității – și însoțit, mai inconsistent, editorial vorbind, de prezența unor traduceri din Husserl, Wittgenstein și alți gânditori contemporani, Clujul i-a preferat, din câte îmi pot da seama, recuperarea unor ansambluri. Și ceea ce face Marga în materie de filozofie contemporană fac Alexandru Baumgarten în domeniul filosofiei medievale occidentale sau profesorul Muscă în materie de gândire iluministă și romantică germană.

În mintea mea, asemenea tendințe diferite nu pot fi decât benefice, prin complementaritatea lor. Ele ar trebui să ofere platforma comună unor discuții critice, aplicate la text sau distanțate de acesta, unind prin iubirea comună de filozofie, și nu dezbinând în virtutea cine știe căror sentimente. Pesemne am rămas un nostalgic al „triunghiularelor” din anii 80, când studenții în istorie și filozofie – specializări ce mergeau împreună pe atunci – se întâlneau bucuroși, odată pe an, când la Cluj, când la București, când la Iași, celebrând prin competiții intelectuale, bahice și spectaculare respectivele întâlniri.

Ce se va fi întâmplat între timp, nu știu. Constat însă că, la puțin timp după postarea pe blogul meu a unor întrebări libere, deschise și neconformiste legate de abordarea problematicii ființei și la heideggerianism, am primit întâmpinări joase, anonime sau, în cel mai bun caz, pseudonime, în care se terfelește filosofia românească actuală în general, spiritul universitar românesc de astăzi, corpul profesoral de la Facultatea de Filozofie din Cluj, recriminându-se însăși ideea mea de a-mi permite să comentez critic o carte a unuia dintre membrii grupului bucureștean.

Acesta să fie, oare, spiritul colegial și cel critic al heideggerienilor dâmbovițeni? S-ar zice că da, câtă vreme această abordare nu este decât ecoul polemicii lipsite de simțul onoarei și de altitudine etică pe care o încearcă un anume domn Liviu Bordaș – autor de broșură referitoare la filosoful Nae Ionescu -, în același moment, în Observator cultural (și) împotriva mea, neavând nici măcar eleganța de a-și preciza ținta. Limbajul cinic, suspiciunea și aroganța unora dintre mesaje – nu le detaliez, se găsesc postate pe acest blog – nu pot să nu dea de gândit. La fel, și coincidența aproape perfectă a atitudinilor. Ai zice că se afirmă o gardă pretoriană cu ideație fixă, imobilă, și piele iritabilă.

Să presupunem că, provincial, Clujul ar trece printr-o criză valorică în filozofie pe care, ce bine, Bucureștiul nu ar împărtăși-o, zburând sus, în sfere celeste, aureolate etern de lumina solară… Așa arată noua tendință filosofică românească ce se dorește dominantă și este încurajată la scenă deschisă de corifeii Școlii de la Păltiniș? Domnii Pleșu și Liiceanu au fost primiți curtenitor, nu o dată, în aula clujeană. De ce și-ar asmute cățeii, atunci, asupra amfitrionilor lor transilvani? Trebuie să fii tare înghesuit sufletește și moral ca să faci așa ceva…

6. NOI REVOLUȚII CIVICE

DUPĂ COMPUTERE a sosit internetul. După acesta ne-am trezit cu motorul de căutare google, cu o putere enormă. Apoi au apărut muzica și filmul gratuit pe youtube. În fine, când ne întrebam cu toții ce mai urmează, ne-am trezit cu rețelele de socializare și revoluțiile oranj pe facebook și twitter. Credeam că deocamdată situația s-a stabilizat, dar, când colo… a apărut wikileaks.

Chiar și numai din această sumară enumerare se poate observa că, de la stăpânirea rapidă și masivă a informației s-a trecut la răspândirea nelimitată și instantanee a culturii imaginii și sunetului, iar de aici saltul s-a făcut în direcția asocierilor interumane. Deja o asemenea mișcare are un potențial revoluționar cu debușeu în social care s-a și revelat îndată, precum în primăvara insurecțională de la Chișinău sau în mobilizările instantanee, fără „voie de la poliție” – flashmob-urile – cele mai diverse cu putință. Cu wikileaks însă, pasul următor a explodat, prin postarea unor arhive secrete la vedere, posibil de accesat până și de ultimul naiv al lumii, nimerit ca din greșeală acolo.

Mai făcuse așa ceva, cu niște documente de la Kremlin, prin anii Ielțân, Vladimir Bukovski, scăpat prin ordin prezidențial, vremelnic, în raiul ascuns de privirile muritorilor, al tezaurelor documentare din Imperiul Țarilor Roșii. Atunci însă revelațiile erau de natură retrospectivă și explicau trecutul comunist. Dar în spatele wikileaks nu stă o singură persoană, fiind vorba despre o organizație media non-profit formată la inițiativa unor dizidenți chinezi, jurnaliști, matematicieni și tehnologi din companiile emergente. Ei provin din SUA, Taiwan, Europa, Australia și Africa de Sud iar procedurile lor se aseamănă cu ale necunoscuților bine plasați în aparatul de stat sau în serviciile secrete românești care trimit spre presă totfelul de documente apte să iște scandal și să compromită cariere. Există o singură diferență, ce e drept, semnificativă: în timp ce ai noștri caută să șantajeze, să dea lovituri letale adversarilor proprii, și nu să contribuie la transparența adevărată, în folosul vieții publice, a fenomenului statal din România, în cazul wikileaks se dorește amendarea procedurilor ticăloase, neconstituționale, abuzive pentru a se asana moravurile și a se contribui la crearea unui spațiu public mai curat.

Ceea ce a postat wikileaks începând cu decembrie 2006 a stârnit nu doar furia potentaților de oriunde, ci a adus ONG-ului și premii prestigioase, precum Economist Magazine New Media Award. Dintre seriile relevante de documente postate pe situl respectiv se numără cele despre războiul din Afganistan, cenzura chineză, ordine somaleze de asasinat, corupția unor clanuri de conducere africane, procedurile de la Guantanamo, scientologie, clubul Bilderberg, mesajele de pager din 11 septembrie 2001 etc. De câteva zile, wikileaks a intrat în corespondența diplomatică, provocând un nou taifun, comentat mult și în presa noastră, întrucât conținea și informații circulante printre diplomații occidentali cu privire la țara noastră.

Că fostul comisar european Chris Patten credea, încă din 2004, că suntem o țară sălbăticită, nu ar trebui să mire. O cred mulți alții, chiar aici, în orașele și satele noastre; o cred și eu. Astăzi avem și mai multe argumente decât atunci, nu numai referitoare la sclavajul modern ce emană de la noi, alimentând apetituri sexuale sau performanțe disperate pe piața muncii cea mai prost plătită din Occident, ci și la închideri de școli, tăieri de bugete din sănătate, marginalizare socială și ghettoizare a unor categorii de cetățeni… Adevărata lovitură pe care o dă wikileaks diplomației este că o arată în… indispensabili. Precaritatea corespondenței secrete, bârfele și micimea unor remarci anulează imaginea diplomatului școlit, cu percepții și capacități interpretative speciale, aruncând o lumină crudă asupra papagalilor multicolori și guralivi drapați în fracuri pe la recepțiile de gală, cu speranța de a trece altceva decât sunt.

Democratizarea pe care o aduce ONG-ul în ultimii patru ani împinge și mai departe decât precedențele sale bătălia împotriva conspirației castei conducătorilor lumii și țărilor purtată de cei mai curajoși, mai onești și mai înzestrați cu spirit civic cetățeni din societate.

M-aș mira să aflu că în cadrul wikileaks se pot număra și români. Nici altminteri nu prea văd „clone” ale acestui agregat de voință civică în lumea românească, pusă pe gudurături și dezvăluiri parțiale, deloc dezinteresate. Vocile distincte nu lipsesc, dar multe dintre ele așteaptă, într-o formă sau alta, complicitatea statului în obținere de fonduri, de subsidii, de publicitate, de cine mai știe ce…