Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la intrarea în posteritate a academicianului profesor doctor Pompiliu TEODOR public alăturat prefaţa inedită scrisă de domnia sa în 1991 la traducerea – rămasă inedită şi ea (din proverbiala lipsă de disponibilitate a editorilor români) – la excepţionala sinteză istoriografică a specialistului francez Bernard GUENEE (născut la Rennes în 6 februarie 1927 şi mort la Paris în 25 septembrie 2010) , Istorie şi cultură istorică în Occidentul medieval. Tradusă de mine în anii 1989 – 1991, propusă editurii Dacia din Cluj – care a înscris-o în programul său ferm pe 1991 dar nu a mai găsit resursele să o tipărească -, propusă ulterior Editurii Didactice şi Pedagogice (1993), apoi Doinei Uricariu şi Ed. DU Style (1994-1995), propusă, iar, la sugestia prof. univ. dr. Stelian BREZEANU Editurii Corint (1999 – 2000), cartea a rămas până astăzi în manuscris, deşi ea se regăseşte în programele specializării medievistică a principalelor facultăţi româneşti de istorie, datorită calităţii ei Excepţionale. Guenee şi-a publicat volumul, rod al unui travaliu de un deceniu, prin 1981, la Ed. Aubier. Ulterior, drepturile de difuzare au fost trecute la Ed. Flammarion, unde s-a şi tipărit ediţia secundă a cărţii. Prezentele rânduri se doresc un omagiu, întârziat, dar nu uitat, faţă de memoria maestrului meu, Pompiliu TEODOR şi faţă de maestrul îndepărtat, ale cărui cursuri şi seminarii le-am urmat vreme de trei luni la Paris, în 1993, Bernard Guenee (O.P.).
PREFAŢĂ
Apariţia în limba română a cărţii medievistului francez Bernard Guenée, intitulată Histoire et Culture historiques dans l’Occident médiéval (Paris, 1980) marchează un eveniment în peisajul istoriografic românesc. Cartea este reprezentativă pentru medievistica contemporană şi evident, pentru istoria istoriografiei evului mediu latin. În cursul unui sejur la Universitatea din Utrecht (1984) am avut prilejul s-o parcurg în liniştea unei admirabile biblioteci şi mă gîndesc la semnificaţia ei pentru înţelegerea veacului de mijloc şi, nu în ultimul rînd, pentru destinul istoriei scrisului istoric.
De la prima lectură am reţinut una din aserţiunile istoricului: „Un grup social, o societate politică, civilizaţia se definesc în primul rînd prin memoria lor, adecă prin istoria lor, nu istoria pe care au avut-o cu adevărat, ci aceea pe care le-au confecţionat-o istoricii”. Afirmaţia vizează, fără îndoială, o problemă esenţială a cunoaşterii istorice, oferind un subiect de meditaţie pentru istoricul oricărei epoci. Ea este, desigur, importantă pentru studiul evului mediu a cărui reconstituire trebuie să parcurgă lectura surselor narative, în ultimă analiză, istoriografia medievală.
Cunoaşterii acesteia din urmă istoricul i-a dedicat cartea la care ne oprim în cele cîteva pagini ce urmează, avînd un titlu semnificativ pentru viziunea împărtăşită de autor. Istorie şi cultură istorică, şi nu istoriografia evului mediu, ceea ce înseamnă că istoricul a avut în vedere nu o prezentare a literaturii istorice medievale, portrivit unei scheme tradiţionale în istoriile istoriografiei, şi nici ideile istorice, ci istoricul cu rolul său, opera istorică, receptarea, istoria şi cu deosebire cultura istorică.
Profesorul Bernard Guenée, o autoritate în medievistica contemporană, cunoscut prin cărţile sale, studiile şi articolele publicate, prin calitatea de profesor la Sorbona, la Şcoala de Înalte Studii şi ca preşedinte al Academiei de Inscripţii şi Arte Frumoase, este prin excelenţă un istoric al istoriografiei medievale. Cu deosebire cercetarea istoriografiei reprezintă domeniul său prioritar de investigare pe care îl ilustrează la École pratique des Hautes Études (Secţia IV), unde i s-a creat o direcţie de studii de istoriografie medievală. Faptul era, desigur, o recunoaştere a unei strălucite investigări într-un domeniu, dar şi o consacrare a istoriei istoriografiei care a învins reticenţe şi chiar rezistenţe vizavi de o disciplină considerată mai mult o „carieră de date”. Cu toate că în Franţa încă în secolul al XVI-lea La Popélinière conceptualiza, în Histoire des Histoires, o tentativă, istoria istoriografiei a fost un gen neglijat, cum remarca în 1965 Jean Glénisson, excepţie făcînd cursul lui Georges Lefebvre, publicat sub titlul La naissance de l’historiographie moderne şi volumul publicat de Jean Ehrard şi Guy Palmade, intitulat Histoire (în care scrisul istoric era, însă, văzut ca o parte a literaturii). Situaţia din istoriografia franceză o remarcă însuşi autorul cărţii de faţă, atuci cînd discuta destinul studiilor dedicate istoriografiei medievale.
Histoire et Culture historique dans l’Occident médiéval deţine în istoria istoriografiei şi, deopotrivă, într-un sens mai larg, în medievistică, un loc privilegiat dacă avem în vedere că prin substanţa ei dizloca o prejudecată adînc înrădăcinată despre un ev mediu lipsit de simţul istoric, motiv pentru care, cu excepţii, desigur, istoria istoriografiei începea cu istoriografia modernă. Exemplul lui Eduard Fueter este relevant, deoarece el proceda astfel, neglijînd atît istoriografia antică cît şi istoriografia medievală, neţinînd seama că Renaşterea se întemeia pe valorile antichităţii şi că evul mediu le-a vehiculat şi el, fie şi într-o receptare fragmentară. Or, în această anchetă fără de precedent în istoria scrisului istoric medieval, istoricul Bernard Guenée afirma dimpotrivă că evul mediu nu i-a lipsit simţul istoric, că, în măsura în care a existat, acesta şi-a avut istoricii şi cititorii săi, şi că de fapt cîmpul istoric în această perioadă este nemărginit, încît incursiunea merită efortul unui adevărat benedictin.
Cunoscător desăvîrşit al istoriei medievale, al statului cu deosebire, lucrările L’Occident aux XIV et XV siècle. Les États (1971), şi Politique et Histoire au Moyen Âge. Recueil d’articles sur l’Histoire politique et l’histoiriographie médiéval (1956-1981) sînt numai nişte exemple posibile despre drumul parcurs de istoric de la istoria politiciă la istoria istoriografiei medievale. Pătrunzînd în laboratorul istoricului medieval, în arhive şi biblioteci, căutînd dosarele compilatorului sau cartiulariile medievale, a descoperit şi pentru alţii că evul mediu a cultival istoria potrivit unei sensibilităţi proprii, a avut referinţele sale la trecut, încercînd să-l scutească de uitare.
La apariţia ei, cartea a constituit o relevaţie în istoriografie, impunîndu-se ca o tentativă esenţială pentru cunoaşterea lumii medievale prin încercarea pe care o făcea autorul ei de a răspunde la unele întrebări capitale, menite să argumenteze convingerea pe care o împărtăşea despre existenţa unei istoriografii medievale. „Ţelul meu precis – scria Bernard Guenée – era să pun cîteva întrebări. Care a fost în evul mediu locul istoriei? Cum au muncit aceşti istorici? Cine i-a citit? Cine i-a înţeles? Ce sumă de cunoştinţe, ce imagine a trecutului au putut lăsa moştenire contemporanilor şi urmaşilor? Şi cu ce profunzime au putut lăsa moştenire contemporanilor aceste cunoştinţe şi aceste imagini?” Un set de interogaţii care însemnă de fapt osatura unei lucrări, iar răspunsurile, socotite ipoteze sau „idei propuse”, reprezintă un şantier la scara istoriografiei europene şi, de ce nu, universale; un program, în orice caz, pentru oricare din perioadele istoriografice.
Conştient de limitele posibilului în materie de cunoaştere istorică, profesorul Bernard Guenée a desfăşurat nu numai o extraordinară incursiune într-o bibliografie copleşitoare, dar, cum am şi semnalat, o investigare în depozite de manuscrise, colecţii şi arhive ce i-au îngăduit cunoaşterea atelierului istoricului şi, paralel, o reflexie despre locul şi rolul istoriei într-o epocă asupra căreia s-au proiectat prejudecăţi, dispreţ sau, pur şi simplu, tendinţa de a i se substitui la un moment dat politicului şi spiritualului exclusivitatea economicului prin tentativele vulgarizatoare ale marxismului.
Studiind adîncurile unui trecut prin mijlocirea istoriilor istoricului participant, Bernard Guenée a fost în măsură, pe această cale, să restituie faptele, cît mai multe fapte, să aducă răspunsuri la probleme ce ţin de tehnica scrisului sitoric, de condiţia istoricului, de locul pe care istoria îl deţine, dar şi de calitatea faptelor şi de imaginea ce putea s-a transmită unui mediu receptor.
Să recunoaştem că ne aflăm în preajma unor necesare reconstituiri de care atîrnă, în hotărîtă măsură, înţelegerea discursului istoric medieval ce nu poate să se contureze la nivel inteligibil în afara cunoaşterii culturii evului mediu. „Nu e deci, poate, nelegitim să îmbrăţişăm dintr-o singură privire cultura acestei perioade, chiar dacă marcăm diferenţele şi evoluţiile”. De aici şi încercarea de a elucida nu numai faptele conţinute de genurile istorice medievale, nu doar „povestirea celor ce s-au petrecut – rerum gestarum narratio -, ci şi cunoaşterea istoricului, a modului în care şi-a conceput opera, mentalităţile sale sau ale mediului cultural în care a lucrat, mentalităţile unei epoci, pentru a înţelege din „maniera de lucru, mobilurile ascunse ale ideilor şi cuvintelor lor”. Împărtăşind convingerea lui H.I. Marrou, care a redat istoricilor din evul mediu demnitatea lor şi a marcat continuitatea tradiţiei istorice din adîncurile antichităţii pînă în zilele noastre, prin cercetările sale erudite Bernard Guenée era îndrituit să afirme că reconstituirea nu a fost nici decăzută, nici neputincioasă în evul mediu. Problema era, afirmă Domnia Sa, nu de a ne interoga dacă au existat istorici în evul mediu, ci de a le cunoaşte adevărata identitate şi operele cărora le-au dat viaţă. „Mi s-a părut atunci că n-ar fi, poate, inutil să pun punct şi să arăt cum nenumărate lucrări franceze şi străine permit astăzi definirea şi situarea istoriei în Occidentul medieval, să se vadă ce fel de oameni au fost istoricii şi să li se înţeleagă munca”. Deci, înainte de a detaşa idei, de a reconstitui concepţii, premergător generalizărilor şi ideilor preconcepute, o insistenţă asupra istoricului şi culturii istorice şi a propriului laborator de creaţie. Cu acest punct de plecare istoricul istoriografiei medievale a constatat că „în decursul unei perioade de aproape un mileniu care se schiţează între sec. IV şi V şi e depăşită între secolele XIV şi XVI, deasupra diversităţii ţărilor şi vremurilor, se regăseşte o unitate: aceste ţări şi aceste timpuri sînt cele ale creştinităţii latine, ele recunosc preeminenţa pontifului roman; limba lor de cultură e latina, au în comun cel puţin anumite credinţe, anumite idei şi anumite lecturi”. Desigur, cu diferenţe cronologice notabile, într-un ev mediu întîrziat (deşi nu în totalitate), în lumea răsăriteană ne întîmpină chiar în afara ariei limbii latine sau confesiunilor, o unitate creştină, aceleaşi genuri istorice, aceleaşi tehnici istorice în care regăsim, de fapt, unitatea creştinităţii europene.
Avînd ca start studiul istoriei politice, aceasta l-a convins că viaţa şi „trăinicia statelor depind mai puţin de instituţiile lor decît de ideile, de sentimentele şi de credinţele celor guvernaţi”. Pentru aceste raţiuni, ni se pare perfect legitimă şi întrebarea: Dar aceste mentalităţi politice înseşi nu sînt larg modelate de trecutul pe care şi-l crede fiecare?” Desigur, o întrebare perfect îndreptăţită şi astăzi, în lumea contemporană, în istoria imediată, cutreierată de controverse şi înfruntări a căror rădăcină ne pare că este stăruitor ataşată de experienţa trecutului real sau imaginat. Într-o Europă a naţiunilor, a cărei geneză este evul mediu, acesta -ca şi Europa de astăzi – poate fi înţeles în legatul său fundamental pornind de la istoria lui şi de la greutatea şi însemnătatea pe care istoria o avea în geneza naţiunii. Este, cred, nimerit să remarc contribuţia esenţială a profesorului Bernard Guenée la explicarea naţiunii, a celei medievale în special, esenţială pentru evoluţia naţiunii moderne şi a naţionalismului secolului XIX sau XX.
Evident că această carte care şi-a propus o imagine globalizantă a scrisului istoric medieval şi a culturii istorice este cu anevoie să fie prezentată în toate compartimentele şi articulaţiile sale. De altfel nu acesta a fost scopul prezentelor rînduri. Am dorit mai curînd să atragem atenţia – astăzi mai mult ca oricînd – asupra unui demers care a marcat un domeniu de investigare actuală şi de actualitate nemijlocită într-o vreme de regîndire a istoriei şi istoriografiei. Traversarea experienţelor politice din ultimii ani arată că într-o epocă de prăbuşiri şi recidive, de confruntări între tendinţele fragmentariste şi cale unificatoare, o meditaţie asupra meseriei istoricului şi a cunoaşterii istorice este de neocolit.
Începînd cu definiţia istoriei – în diferitele ei accepţiuni în lumea medievală, discutînd obiectul relatării sau locul precum şi raporturile istoriei cu disciplinele învecinate, istoricul a stăruit la profilul istorilor, la noţiunile sub care apare, la munca istoricului, asupra tehnicilor de compoziţie, la genurile istorice (tratate, la un moment dat, într-un studiu aparte), Bernard Guenée a conferit o substanţială expunere culturii istoricului, succesului operei în societate şi greutăţii pe care istoria o avea în evul mediu.
Dintr-un ansamblu problematic, istoricul a oferit răspunsuri la întrebările pe care le-a formulat şi care, să o recunoaştem, erau – aşa cum am mai remarcat – esenţialele probleme ale scrisului istoric medieval. Investigînd istoriografia evului mediu latin, occidental prin excelenţă, el a avut în vedere marile istoriografii care au conferit unitate culturii istorice medievale. A făcut o operă de cercetare şi reconstituire la care îl îndemna demersul pe care şi l-a propus şi care obligă la o examinare a istoriilor medievale dintr-un unghi diferit şi printr-o nouă lectură a textelor. Printre multe alte probleme evidenţiate în urma reconstituirii, problema timpului şi spaţiului, cea a criticii istorice medievale, a autenticului şi apocrifului, originalului şi falsului sînt evident aspecte de natură să ne facă să pătrundem mentalitatea medievală de care depinde în mare parte stabilirea faptelor istorice. De asemenea, relevante sînt şi reconstituirile interesînd cultura istorică a evului mediu, cu fondul ei comun de opere, stabilit de Cassiodor; lecturi care rămîn, cu alte cîteva adaosuri, principale referinţe bibliografice, care au dat o unitate geografiei culturii istorice.
Istoricul şi-a îndreptat atenţia şi asupra raportului istorie-societate, spre funcţia istoriei, a discutat uzul şi abuzul istoriei într-o societate care nu dispunea de posibilitatea de a discerne adevărul de inventarea lui. Puse în aceşti termeni problemele, autorul cărţii aduce în discuţie chestiunea instrumentalizării istoriei, angajarea studiului trecutului unor scopuri partizane; nu însă fără să sublinieze rolul generaţiilor succesive de erudiţi care au făcut să înainteze frontiera cunoaşterii istorice. Concluzia ce se detaşează din carte este că descifrarea trecutului solicită cunoaşterea istoricului şi culturii istorice; a perioadei medievale, în cazul de faţă.
Bineînţeles, aceste cîteva consideraţii despre o carte în care erudiţia se împleteşte armonios cu claritatea ideilor şi judecăţilor de valoare nu reuşesc să sublinieze îndestul aportul şi însemnătatea ei pentru progresul studiilor medievale şi definirea cîmpului cunoaşterii istoriei istoriografiei. Traducerea în limba română a lucrării, prin remarcabila pricepere a Domnului Ovidiu Pecican, contribuie, sîntem convinşi, la progresul istoriei istoriografiei în universităţile româneşti şi, deopotrivă, la înţelegerea evului mediu. Să nădăjduim că această tentativă, susţinută generos de încuviinţarea autorului cărţii – şi nu mai puţin de cuvintele scrise în prefaţa ediţiei româneşti – va determina o meditaţie despre istoric şi istorie în lumea de astăzi. Nu putem încheia decît referindu-ne la consideraţiile lui Bernard Guenée din Tendinţele actuale ale istoriei politice a evului mediu francez ce merită să fie reproduse. „Istoria nu a fost gratuită. Ea vrea şi poate marca profund spiritele. Interesul purtat mentalităţii politice trebuie deci să antreneze reînnoirea istoriei istoriografiei”. Chiar dacă istoricul avea în vedere istoriografia evului mediu, problemele pe care le-a evidenţiat, studiul istoricilor oficiali, al şcolilor istorice de diferite inspiraţii, nu pot decît să consolideze în zilele noastre rosturile reale ale unei istoriografii într-o societate.
Fiind trimis să lupte pe Frontul de Est, tata a început prin a lupta pentru eliberarea Basarabiei. Mai târziu a ajuns pe frontul din Crimeea. De acolo, următorul popas a fost în Siberia. A construit socialismul cu succes, până la… 42 de kilograme. A încercat de două ori să găsească drumul spre Turcia. L-au prins și l-au întors din drum de ambele dăți. A fost eliberat de mai multe ori la prânz pentru ca santinela să îl întoarcă înapoi în baracă mai apoi, pretextând o neînțelegere. Când s-a întors acasă, după câțiva ani, tatăl lui i-a strigat soției lui: „- Femeie, ascunde porcul, că vine rusul!”
Ovidiupecican's Blog 
