Al doilea război mondial trece prin biografia mea: TATA

 Fiind trimis să lupte pe Frontul de Est, tata a început prin a lupta pentru eliberarea Basarabiei. Mai târziu a ajuns pe frontul din Crimeea. De acolo, următorul popas a fost în Siberia. A construit socialismul cu succes, până la… 42 de kilograme. A încercat de două ori să găsească drumul spre Turcia. L-au prins și l-au întors din drum de ambele dăți. A fost eliberat de mai multe ori la prânz pentru ca santinela să îl întoarcă înapoi în baracă mai apoi, pretextând o neînțelegere. Când s-a întors acasă, după câțiva ani, tatăl lui i-a strigat soției lui: „- Femeie, ascunde porcul, că vine rusul!”

… Tata știa ce vine în urma lui din Răsărit. L-a sfătuit pe bunicul să se înscrie printre primii în C.A.P. Oricum, pământurile de odinioară ale familiei – nu cine știe câte – se duseseră deja pe apa Sâmbetei… L-au făcut șef al casei de cultură din localitate. Avea, cum s-ar spune, un nivel politic corespunzător… 

După o vreme a cunoscut-o pe mama și au fugit pe șantierul patriei în reconstrucție socialistă, la Ghelar, dorind să își piardă urma.

Era încă un tânăr, deși nu prea avusese tinerețe. Și-o cheltuise în tranșee și în marșuri prelungi sau dezghețând pământul siberian înghețat cu fire electrice, pentru a-și putea săpa norma, ca să primească porția de mâncare a prizonierului.

Published in: on 13 Mai 2012 at 7:03 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

INTEGRALA MANUSCRISELOR CANTEMIRIENE. Deocamdată, primele 2 volume!

http://romaniaistorica.ro/2012/03/29/integrala-manuscriselor-cantemir-volumul-i-volumul-ii/

Sacro-sanctae Scientiae Indepingibilis Imago (vol. I) și Loca Obscura in Cathechisi, quae ab anonymo authore slaveno idiomate edita et Pervoe ucenie otrokom intitula est, dulucidata authore Principe Demetrio Cantemirio (vol. II)

Un excelent (nou) început la numai circa 300 de ani de la data producerii operelor… Orice s-ar crede, Cantemir e un norocos, manuscrisele lui s-au păstrat până astăzi…

Imaginea reprezintă Lumea și, resppectiv, Înțeleptul așa cum apar respectivele figuri într-un fragment dintr-un manuscris de la începutul sec. al XIX-lea după lucrarea Sacrosantae Scientiae… 

 

http://sfat.info/revista/dimitrie-cantemir-stiinta-sacro-sancta-metafizica.html

Published in: on 31 Martie 2012 at 2:35 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Leul de la CALVARIA (Mănăștur, Cluj): semnul unui mormânt regal maghiar?

 În zidul exterior de sud-est al mănăstirii din cartierul Mănăștur al Clujului se află încastrat, în forma unui basorelief, un… leu. Proveniența lui este necunoscută, iar datarea sculpturii nu a fost încă stabilită cu claritate. Leul respectiv aparține, după toate aparențele, epocii stilului romanic. Cu toate acestea, proveniența și funcția inițială a leului, contextul căruia i-a fost destinat înainte de încastrarea sa în zid, rămân enigmatice.  

 Mănăstirea Sfintei Maria a fost întemeiată de călugării benedictini în sec. al XI-lea. Din păcate, edificiul inițial a fost ars de tătari cu ocazia invaziei din 1241. Refacerea mănăstirii de către regele maghiar Bela al IV-lea, în 1263, a fost prilejul unei înnoiri a locașului de cult.

După unele surse, „Singurul element care a rămas din biserica abației [distruse în 1241] este relieful care înfățișează un leu culcat…”

http://www.qbox.ro/Cluj-Napoca/stiri/Biserica-Calvaria-abatia-calugarilor-benedictini-stire-19469.html

Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658 – 1661 a fost din nou distrusă de un raid tătăresc, devenind ulterior, în secolul al XVIII-lea, depozit de armament.

Pe latura sud-estică a corului, sub cornişa rezultată în urma restaurării din 1896, întreprinsă de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei, când s-a reconstruit nava bisericii și s-au refăcut bolțile și pereții corului, a fost zidit un relief de piatră reprezentând un leu. S-a emis opinia că acesta ar proveni de pe un monument funerar din epoca romană.

http://enciclopedie.transindex.ro/monument.php?id=232

http://locuri-unice.ro/biserici/biserica-calvaria/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Calvaria_de_la_Cluj-M%C4%83n%C4%83%C8%99tur

Alții socotesc însă că „Pe latura sud-estică este zidit un basorelief în formă de leu culcat, care amintește de leul reprezentat pe sceptrul regilor maghiar proveniți din dinastia Arpad, care au domnit în perioada 972 – 1301”.

http://www.citynews.ro/cluj/chestiunea-zilei-15/biserica-de-la-calvaria-are-radacini-de-aproape-un-mileniu-63197/

Această datare pare mai probabilă, dar ea trebuie, cred, restrânsă între sec. al XI-lea și 1241. Părerea se regăsește și în articolul

http://www.septemcastra.ro/index.php/2009/10/castrum-clus-cetatea-care-a-ajuns-oaza-de-pace/

După Lukacs Jozsef, „Triburile şi, în cadrul lor, ginţile maghiare aveau cîte un animal totemic. Astfel, familia lui Árpád, adică căpetenia supremă, avea vulturul (pasărea turanică). Neamul Gyula-Zsombor, sub conducerea căruia s-a cucerit Ardealul, avea ca simbol leul. Nu degeaba găsim şi astăzi, în peretele sudic al bisericii Calvaria din Cluj (care era ctitorie regală), un relief care înfăţişează un leu. Căpetenia gintei Agmand, care era subordonată neamului Gyula-Zsombor, avea ca simbol lupul. Neamul Kalota, cei care s-au stabilit între Oradea şi Cluj, a avut ca simbol cerbul. Mai tîrziu, după destrămarea triburilor şi a ginţilor, familiile de nobili care aveau descendenţa în vechile triburi sau ginţi au primit dreptul să aibă ca însemne heraldice aceste animale totemice”.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=408

În postarea de față încerc să semnalez prezența leului în arhitectura medievală – și în monumentele funerare – din epoca avută aici în vedere (sec. al XI-lea – prima jumătate a sec. al XIII-lea), cu intenția de a crea o serie tipologică în care leul mănășturean ar putea fi integrat. Atrage atenția mai cu seamă apariția leului în decorul care însoțește gisanții de pe mormintele cavalerilor medievali apuseni. Începând cu sec. al XIII-lea, mormintele acestora devin prilejul etalării unor opere de artă reprezentându-l pe răposat în ținută caracteristică stării sale sociale nobiliare (cavaler, prelat etc.), culcat. Atunci când apare la picioarele războinicului medieval, leul semnifică o calitate importantă în idealul cavaleresc: cutezanța, bravura militară.

Am reprodus mai sus leul care străjuiește gisantul de pe mormântul regelui englez Richard Inimă de Leu (datat 1199) și unul dintre leii pe care arhitectul anonim (și pietrarii care îl ajutau) al edificiului înălțat din ordinul lui Robert Guiscard la Salerno i-au pus să păzească intrarea. Tot din sec. al XIII-lea, din Franța, provine și gisantul reprezentându-l pe Guillaume Ratier de la mănăstirea iacobină din Rodez. Datat cu precizie este mormântul – de curând restaurat – al fratelui mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței, Filip zis Dagobert, născut în 1222 și mort probabil în 1234. Mormântul e primul dintre cele regale comandate abației Royaumont, consacrate în 19 octombrie 1235.

http://www.musees-midi-pyrenees.fr/musees/musee-fenaille/collections/moyen-age/anonyme/gisant-de-guillaume-ratier-couvent-des-jacobins-rodez/

http://web.cast.free.fr/webcast23/webcast23.html

Din același secol al XIII-lea provine și gisantul cruciatului ajuns la Constantinopol în 1240 și înapoi în Franța, Jean d’Alluye, așezat în abația fondată chiar de el, la Clarte-Dieu, în apropiere de Mans. Monumentul funerar a fost realizat în jurul anului 1248.

http://tetrapak.chez-alice.fr/T4.html

Un gisant care se sprijină pe un leu este cel din Courances Saint Etienne, reprezentându-l pe nobilul Jehan Montsalt, mort în timpul Războiului de O Sută de Ani. El ajută la situarea în timp a piesei care urmează.

Gisantul din imaginea de alături este în armură, cu mâinile reunite, sub un element gotic, cu capul pe o perină susținută de doi îngeri.  Sub picioarele sale păzește un leu, în poziția așezat. Se presupune că este un membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie (din Domfort, Normandia, Franța) dinainte de secolul al XVI-lea. Datorită prezenței pe mormânt a patru steme, identitatea precisă a personajului rămâne neprecizată. Față de aceste date provenind din explicația care însoțește imaginea gisantului pe situl  http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm precizez că prezența elementelor sculpturale gotice trimit către o dată mai timpurie (probabil sec. al XIV-lea – al XV-lea).

În orice caz, leul din Mănăștur pare o replică relativ timpurie a celui de la baza gisanților cavalerești medievali. Stilul lui de mare plasticitate și acuratețe, ca și prezența lui în abația Sfintei Maria din Mănăștur pare să pledeze pentru ideea că autorul este un călugăr-sculptor care posedă o bună cunoaștere a acestui tip de reprezentare occidental.

 http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm

Tratarea canonică a subiectului față de ipostazele mai realiste și mai elaborate de mai târziu (a se vedea gisanții reprezentându-i pe Pierre de Navarre (1366-1412) și pe Catherine d’Alencon (1380-1462) de la Muzeul Luvru (atașez mai o jos fotografie care surprinde perechea de lei la picioarele lui Pierre și un cățel, simbolul fidelității, la picioarele Catherinei), realizat prin 1412-1415, sau cel atribuit lui Pierre I Ledin din La Chaslerie, senior de La Chaslerie atestat în 1382. 

http://www.insecula.com/oeuvre/O0000163.html

http://www.chaslerie.fr/temoignage.php 

Din întreaga galerie prezentă aici, cel mai apropiat de leul mănășturean pare să fie cel al membrului neidentificat al familiei Ledin. Același tip de coamă, aceeași postură.

Având în vedere toate datele de până aici, trebuie, probabil, conchis, că leul a aparținut unui dinast maghiar înmormântat aici – un rege sau o rudă regală (de nu cumva un voievod, vice-voievod sau un magnat ardelean) -, căci în Transilvania nu s-au înregistrat gisanți pentru membri ai nobilimii.

  În Alixăndria românească, în seara când Netinav se pregătește să procreeze cu Olimpiada, pentru a o lăsa însărcinată cu cel ce urma să fie Alexandru cel Mare, fiind o întruchipare pământeană a lui Osiris și posedând secretele magiei, se transformă într-un animal fantastic. „… Să făcu cu capul de leu și cu picioarele de vultur și cu coada de aspidă și cu doao aripi: una era neagră, altă era de aur”.

De la universul de reprezentări al Fiziologului – unde, pe lângă animalele cunoscute, se întâlnesc și animale fantastice – la cel al creștinismului medieval, leul rămâne un simbol preferat.

 Alăturat, reproduc un detaliu al monumentului funerar al lui Ferry de Beauvoir, episcop de Amiens, mort în 1472: leu înaripat, simbol al Sfântului Marcu, unul dintre motivele panoului pictat sub gisant și reprezentându-l pe Mielul Domnului înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști. Catedrala Notre-Dame din Amiens.

sursa: http://sv.wikipedia.org/wiki/Fil:Monument_Ferry_de_Beauvoir_Amiens_280808_07.jpg

Published in: on 14 Decembrie 2011 at 12:14 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

East Central Europe in the 20th Century. Roundtable on the State of the Art of Historical Studies

Date: 11th to 12th of May 2012

Location: Central European University, Budapest, Hungary

Coorganized by Pasts Inc., Center for Historical Studies located at the Central European University in Budapest (http://pasts.ceu.hu/) and Imre Kertész Kolleg Jena (http://www.imre-kertesz-kolleg.uni-jena.de/), East Central Europe in the 20th Century. Roundtable on the State of the Art of Historical Studies is meant to serve two interrelated purposes. First, it is called to foster reflection and dialogue on the state of the art and potential future direction of historical research dealing with East Central Europe in the 20th century. Therefore, a select cohort of mostly young experts are invited to share their scholarly insights and personal experiences and leading historians of the middle generation are kindly asked to serve as commentators.

Second, the roundtable is organized to acquaint German and internationally oriented East Central European scholars (who often work, next to their mother tongues, primarily in English) with each other. Based on the perception that these two scholarly communities exist in parallel with too little interaction between them, the roundtable is supposed to serve as the starting point for more sustained engagement, provide a forum where a new kind of network can be established and joint projects might be launched.

Specific subjects shall be discussed in individual panels ranging from alternative approaches to the study of the region and the variety of the regional problématique as it is conceived in various localities through diverging and conflicting national interpretations to the study of dictatorships and their rememberance to the challenge of integrating major non-national actors and themes into mainstream historiography (please see below). Individual presentations shall last no longer than fifteen to twenty minutes and will be followed by comments and discussions.

Our roundtable shall draw on in-depth studies of recent historiography published in volumes such as Narratives Unbound: Historical Studies in Post-Communist Eastern Europe edited by Sorin Antohi, Balázs Trencsényi, Péter Apor and (Re)Writing History: Historiography in Southeast Europe after Socialism edited by Ulf Brunnbauer as well as on all-European projects on modern historiography such as the volumes in the Writing the Nation series edited by Stefan Berger, Christoph Conrad and Guy P. Marchal.

Accommodation costs, diner on the 11th of May and catering during the event will be covered by the organizers. While travel expenses could partially be covered as well, participants are encouraged to seek refunds for their travel expenses to and from Budapest at their home institutions.

 

List of Invited Speakers:

Péter Apor, Błażej Brzostek, Holly Case, Roumen Daskalov, Maria Falina, Margit Feischmidt, Andrea Feldman, Sabina Ferhadbegović, Andrej Findor, Paul Gradvohl, Bogdan Iacob, Constantin Iordachi, Ines Koeltzsch, Pavel Kolář, Michal Kopeček, René Küpper, Ferenc Laczó, James Mark, Ovidiu Pecican, Vladimir Petrović, Joachim von Puttkamer, Balázs Trencsényi, Martin Zückert

List of Invited Commentators:

Włodzimierz Borodziej, Ulf Brunnbauer, Peter Haslinger, László Kontler, Diana Mishkova, Martin Schulze Wessel

Structure of the event

11th of May 2012

13:00 Introductory Words. Balázs Trencsényi and Ferenc Laczó

13:15 Panel One. Comparative, Transnational and Entangled Approaches to East Central Europe in the 20th Century

Commentator: Peter Haslinger

Joachim von Puttkamer  / East Central Europe in the 20th Century in Comparative Perspective

Holly Case / Transnational Approaches to East Central Europein the 20th Century

Balázs Trencsényi / The Challenge of Studying the Political Thought of EastCentral Europe: Between European Embeddedness and National Autarcy

Discussion

15:15 Break

15:30 Panel Two and Three. The Regional Problématique in Various National Contexts

Commentators: Diana Mishkova and Martin Schulze Wessel

Pavel Kolář / On Czech regional conceptualizations

Błażej Brzostek / On Polish regional conceptualizations

Péter Apor  / On Hungarian regional conceptualizations

Andrej Findor / On Slovakian regional conceptualizations

17:00 -17:15 Break

Roumen Daskalov / On Bulgarian regional conceptualizations

Petr Gradvohl / On French regional conceptualizations

Andrea Feldman / On regional conceptualization in the post-Yugoslav space

Till 18:45, Diner at 19:30

12th of May 2012

10:00-12:00 Panel Four. Dealing with Conflicting National Interpretations

Commentator: Włodzimierz Borodziej

René Küpper and Michal Kopeček / Czech-German

Vladimir Petrović and Sabina Ferhadbegović / Serbian-Croatian-Bosnian

Ovidiu Pecican / Hungarian-Romanian

Discussion

12:00-13:30 Lunch Break

13:30-15:30 Panel Five. The Dual Dictatorial Legacy of the 20th Century: Current Uses and the Challenge of Historicization

Commentator: Ulf Brunnbauer

Bogdan Iacob / New Trends in the Study of Communism

James Mark / Studying the Memory of Communism

Constantin Iordachi / New Trends in the Study of Fascism

Margit Feischmidt / Studying Contemporary Right-Wing Extremism

Discussion

16:00-17:00 Panel Five. Integrating Non-National Phenomena and Non-Mainstream Historical Actors

Commentator: László Kontler

Maria Falina and Martin Zückert on the Historical Study of Religion

Ines Koeltzsch and Ferenc Laczó on Jewish History

(Potentially additional presentations on Gender, Migration, Muslims and/or the Roma)

17:00-17:30 Final Discussion and Closing Remarks

LITERATURĂ ROMÂNĂ VECHE PE INTERNET

Accesul la izvoarele narative necesare cunoașterii literaturii române vechi s-a democratizat mult odată cu accesul liber la resursele virtuale. Cum cei pasionați sau obligați prin natura studiilor lor să caute să se orienteze în largul „continentului scufundat” al literaturii noastre nu au întotdeauna posibilitatea de a împrumuta cărțile dorite de la bibliotecă sau de a le achiziționa pentru propria lor posesie, indic mai jos câteva situri unde pot găsi ceea ce caută (O.P.).

Proză istoriografică:

Mihail KOGĂLNICEANU, „Prefață la Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei:

http://ro.wikisource.org/wiki/Prefa%C8%9B%C4%83_la_Cronicile_Rom%C3%A2niei_sau_Letopise%C8%9Bele_Moldaviei_%C8%99i_Valahiei

Simion Dascălul & Grigore URECHE, Letopisețul Țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara…:

http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9B%C4%83r%C3%A2i_Moldovei,_de_c%C3%A2nd_s-au_desc%C4%83lecat_%C8%9Bara 

Miron COSTIN, Letopisețul Țărîi Moldovei de la Aaron-Vodă încoace…:

http://www.referat-e.ro/carte-Miron_Costin_Letopisetul_Tarii_Moldovei-26.html

Miron COSTIN: De neamul moldovenilor: http://ro.wikisource.org/wiki/De_neamul_moldovenilor

Dimitrie CANTEMIR: Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor: http://www.if.asm.md/biblioteca/hronicul_vechimei_a_romano_moldo_vlahilor_vol_I.pdf

I.C. Chițimia & Stela TOMA, Cretomație de literatură română veche: http://www.archive.org/stream/CrestomatieDeLiteraturaRomanaVechevol.2#page/n1/mode/2up

Radu Popescu, Istoriile domnilor Țărâi Românești: (fragment) http://ro.wikisource.org/wiki/Istoriile_domnilor_%C8%9A%C4%83r%C3%AEi_Rum%C3%AEne%C8%99ti

 

Istoriografie versificată:

Radu Greceanu: Poveste de jale și pre scurt asupra nedreptei morți a preacinstitului Costandin Cantacuzino, marelui postialnic al Țării Rumânești: http://ro.wikisource.org/wiki/POVESTE_DE_JALE_%C8%98I_PRE_SCURT_asupra_nedreptei_mor%C8%9Bi_a_preacinstitului_Costandin_Cantacuzino,_marelui_postialnic_al_%C8%9A%C4%83rii_Rom%C3%A2ne%C8%99ti 

 

Cărți populare: 

Floarea darurilor. Sindipa (ed. Alexandra Moraru, Magdalena Georgescu) http://www.archive.org/details/CartiPopulareRomanesti.FloareaDarurilor.Sindipavol.1

Cele două volume ale Crestomației de Literatură Română Veche, apărute la editura Dacia în 1984 și 1989, și de trei volume din Cărțile populare (Ed. Minerva, 1996, 1997, 1999), cuprinzând următoarele cărți: Floarea darurilor, Sindipa, Fiziologul, Archirie și Anadan, Călătoria lui Zosim și Bertoldo pot fi consultate pe blog, la adresa: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/18/cinci-car%C8%9Bi-de-literatura-romana-medievala-pentru-download/

Călăreț valah: o imagine prelucrată după Abraham de Bruyn (originalul din 1581)

 Tot mai mult crește valoarea documentară a siturilor internet, pe măsură ce acestea se înmulțesc și se îmbogățesc, lună după lună și an după an. O cercetare – chiar sumară – a spațiului virtual cu ajutorul motoarelor de căutare prilejuiește, nu o dată, interesante descoperiri.

 Iată un exemplu recent, alături de cele ce pot fi regăsite în forma altor postări pe prezentul blog. Imaginea unui călăreț valah – deci muntean, dar din Țara Românească -, desenată după planșa 111 din monumentala lucrare  ‘Zolnierz Polski,’ vol 1 (Polish Soldier/ Ostași poloni) de colonelul Bronislaw Gembarzewski. Autorul polonez a desenat doi războinici munteni după lucrarea din 1581 a lui Abraham de Bruyn.

La rândul lui, desenatorul contemporan cu noi, Dario T.W., a reprodus calul și unele elemente de harnașament după planșa A, numită Eques Walachus, dar a preluat îmbrăcămintea din desenul al doilea, B, al aceluiași de Bruyn, intitulat Militis ex Walachia vestitus (cavaler/ ostaș îmbrăcat după moda valahă).

 

http://dariocaballeros.blogspot.com/2010/07/eques-walachus-wallachian-knight-second.html

In memoriam BERNARD GUENEE: O prefaţă inedită la o editare românească restantă

În aprilie 1993 m-am prezentat, deci, la Sorbona, la seminarul condus de profesorul universitar – pensionat deja, dar nu şi depus la lada de gunoi a pasiunii şi bucuriei lui de a împărtăşi ceea ce ştia cu discipolii (în ţările civilizate, cu o lungă tradiţie instituţională în domeniul educaţiei şi culturii, talibanismul nu se practică derizoriu) – Bernard GUENEE. Se discuta istoriografia medievală franceză, era acolo o mică lume de specialişti din Franţa şi Marea Britanie, din România, iată (eram doi, colega mea Greta MIRON şi cu mine), şi profesorul m-a programat pentru o întâlnire, apoi încă una, ducându-mă într-un restaurant din proximitatea Sorbonei, la data stabilită, unde am discutat despre traducere şi editare. Cuvântul înainte solicitat cu prilejul întâiei noastre întâlniri mi l-a adus la a doua, în mai, după ce ajunsesem să ne cunoaştem un pic mai bine şi fusesem îndrumat de domnia sa la cursurile lui Alain BOURREAU şi Jean-Claude SCHMITT, şi după ce îi fusesem prezentat şi lui Jean DEMURGER (urma să îi traduc, prin 2000, o carte pentru Ed. Cartier de la Chişinău, la solicitarea poetului Emanuel GALAICU-PĂUN). Decesul profesorului parizian, de o statură impresionantă şi având aerul conţinut şi seniorial al lui Charles de GAULE, petrecut în 25 septembrie 2010, mă determină să salut – fie şi cu întârziere – trecerea marelui expert în cronici şi anale, în istoriografie medievală occidentală, de la care am învăţat meserie, cu capul plecat, în picioare, dorindu-i pace eternă (O.P.).   

 

CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA ROMÂNĂ

          Că Ovidiu Pecican a tradus cartea mea în română e pentru mine o mare onoare şi o mare fericire. Sînt bucuros că lucrarea mea a atras atenţia unui istoric român, cu atît mai mult cu cît în România, de multă vreme deja, istoria istoriografiei este o disciplină autonomă, cultivată cu succes.

            În Franţa, dimpotrivă, o bună bucată de vreme, istoria istoriografiei nu s-a bucurat deloc de favorurile istoricilor. Natural, aceştia cunoşteau importanţa izvoarelor narative. Dar nu vedeau în naraţiunile cronicarilor, pe care le credeau naive, decît „cariere de fapte”. Şi luînd de aici o dată, de dincolo alta, îşi constituiau propria naraţiune, pe cît de coerentă şi de verosimilă era posibil, fără a se preocupa de a şti ce va fi putut vrea să spună fiecare dintre cronicarii pe care-i utilizau. Ei nu se interesau de altfel decît de partea „originală” a fiecărei cronici, cea în care cronicarul relata vremea sa. Neglijau total părţile anterioare unde cronicarul, făcînd operă de savant „compilator”, se silise să-şi reconstruiască trecutul. În mod curios, aceşti istorici refuzau ideea că avuseră nişte predecesori în evul mediu. Din fericire astăzi nu mai sîntem în aceeaşi situaţie. Fiecare ştie că au existat nişte istorici în evul mediu, şi că ei s-au izbit de constrîngeri în cercetarea lor, că au existat nişte idei în discursul lor de care este mai bine să fii conştient înainte de a le utiliza operele.

            În ce mă priveşte, pe mine istoria politică m-a împins către istoria istoriografiei. Am urmat o formaţie istorică într-un timp cînd domnea ca o dogmă ideea că totul se explică prin economie. Din realităţile economice decurgea în mod mecanic tot restul. Dar această idee prea simplă nu mă satisfăcea. Mă interesa mai mult ponderea politicului. Am studiat statul, instituţiile sale, finanţele, armatele, slujbaşii săi. Pentru a conchide că, cel puţin în evul mediu, instituţiile statale nu erau suficient de puternice pentru a-i constrînge pe oamenii care nu acceptau statul. Deci statul îşi extrăgea principala sa forţă din faptul de a fi consimţit. Pentru a o explica, studiul instituţiilor mi-a părut curînd mai puţin important decît cel al mentalităţilor. Şi printre toate ideile, toate convingerile, toate sentimentele care asigurau coeziunea statului, ceea ce numim sentiment naţional ocupa un loc esenţial.

            Nimic mai dificil de definit decît sentimentul naţional. E insesizabil. Componentele sale variază de la o ţară la alta. În fiecare ţară, formează un ghem de o redutabilă complexitate, căruia nu i se vede începutul, căruia i se disting rău iţele. Studiez de treizeci şi cinci de ani sentimentul naţional francez la sfîrşitul evului mediu. Şi vorbesc despre el cu tot mai puţină siguranţă. Cred totuşi că pot să spun că regatul Franţei, în secolele XIV şi XV, a rezistat, în pofida tuturor necazurilor sale, pentru că sentimentul naţional francez a existat. Şi una dintre componentele esenţiale ale acestui sentiment naţional era convingerea francezilor că aveau în comun un trecut. În construirea Franţei, istoria şi istoricii au jucat deci un rol esenţial. La sfîrşitul unui lung şi epuizant război, englezii au fost învinşi de către tunarii şi arcaşii lui Carol al VII-lea, dar şi de Clovis, primul rege creştin, de Carol cel Mare, marele împărat, şi de sfîntul Ludovic, regele sfînt.

            Am fost deci îmboldit în mod cu totul natural despre istoria politică spre istoria istoriografiei. Am dorit să-i studiez pe istorici şi să-i văd la muncă. Trebuie să spun că aici am fost ajutat de numeroase şi admirabile cercetări erudite. Dacă necesitatea istoriei istoriografiei nu apărea deloc istoricilor francezi, arheologia cărţii manuscrise, istoria bibliotecilor, ca să nu citez decît aceste două discipline, ajungeau la rezultate spectaculoase de care istoria istoriografiei trebuia să profite. Şi astfel am încercat să arăt grandoarea şi servituţile meseriei de istoric, prins între fapte şi ideile sale. Faptele pe care le extrăgea din naraţiunile pe care le asculta, din cărţile pe care le citea, din arhivele pe care le despuia, de care era mai mult sau mai puţin constrîns. Şi convingerile religioase sau politice care îl împingeau să scrie. Ar trebui de altfel să spun convingeri religioase şi politice, căci regele este imaginea lui Dumnezeu; ambii domină împreună lumea în care trăiesc istoricii şi cititorii lor; sacrilegiu şi lezmajestate au aceeaşi natură. Ni se va obiecta că istoricii şi cititorii lor sînt o minoritate. Şi ce este atunci la ceilalţi cultura istorică? Cu ce greutate a apăsat asupra lor trecutul? Din ce componente este alcătuit sentimentul lor naţional? Cît priveşte evul mediu, istoria noastră politică şi istoria noastră culturală nu pot, din păcate, atinge decît elitele. Este adevărat că în vremuri obişnuite, soarta statului depinde de aceste elite.

            Iată treisprezece ani de cînd a fost publicată această carte. În aceşti treisprezece ani am continuat să studiez istoria statului şi istoria istoriografiei în Franţa la sfîrşitul evului mediu. Regăsînd astăzi această sinteză sînt străbătut de un sentiment dublu, de stupefacţie şi  de satisfacţie. Stupefacţia de a o fi cutezat atunci, cînd cunoştinţele mele erau, trebuie să o spun, după doar zece ani de cercetări, atît de fragile. Satisfacţia că,. în pofida a orice, cercetările celor treisprezece ani care au urmat n-au ruinat prea tare generalităţile pe care am cutezat să le formulez. Dar simt nevoia de a cunoaşte mai intim pe toţi aceşti savanţi ale căror eforturi au dăruit Franţei trecutul său. În Anglia, în Germania, în Italia, în Spania, excelente sinteze fac bilanţul istorigrafiei medievale din fiecare dintre aceste ţări. Va trebui ca într-o bună zi şi Franţa să dispună de o punere la punct similară. Aceasta e o operă de largă respiraţie la care mă încurajează interesul arătat de Ovidiu Pecican primei mele lucrări. Îi mulţumesc, din nou, foarte călduros.

Paris, 25 mai 1993

traducerea textului de Ovidiu Pecican

în fotografie, Bernard Guenee împreuna cu baroneasa de Bourbon-Sicilia la un semniar din 2005

Published in: on 5 August 2011 at 8:04 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , ,

INEDIT ANIVERSAR: POMPILIU TEODOR – ZECE ANI DE POSTERITATE

Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la intrarea în posteritate a academicianului profesor doctor Pompiliu TEODOR public alăturat prefaţa inedită scrisă de domnia sa în 1991 la traducerea – rămasă inedită şi ea (din proverbiala lipsă de disponibilitate a editorilor români) – la excepţionala sinteză istoriografică a specialistului francez Bernard GUENEE (născut la Rennes în 6 februarie 1927 şi mort la Paris în 25 septembrie 2010) , Istorie şi cultură istorică în Occidentul medieval. Tradusă de mine în anii 1989 – 1991, propusă editurii Dacia din Cluj – care a înscris-o în programul său ferm pe 1991 dar nu a mai găsit resursele să o tipărească -, propusă ulterior Editurii Didactice şi Pedagogice (1993), apoi Doinei Uricariu şi Ed. DU Style (1994-1995), propusă, iar, la sugestia prof. univ. dr. Stelian BREZEANU Editurii Corint (1999 – 2000), cartea a rămas până astăzi în manuscris, deşi ea se regăseşte în programele specializării medievistică a principalelor facultăţi româneşti de istorie, datorită calităţii ei Excepţionale. Guenee şi-a publicat volumul, rod al unui travaliu de un deceniu, prin 1981, la Ed. Aubier. Ulterior, drepturile de difuzare au fost trecute la Ed. Flammarion, unde s-a şi tipărit ediţia secundă a cărţii. Prezentele rânduri se doresc un omagiu, întârziat, dar nu uitat, faţă de memoria maestrului meu, Pompiliu TEODOR şi faţă de maestrul îndepărtat, ale cărui cursuri şi seminarii le-am urmat vreme de trei luni la Paris, în 1993, Bernard Guenee (O.P.).

 

PREFAŢĂ

 

     Apariţia în limba română a cărţii medievistului francez Bernard Guenée, intitulată Histoire et Culture historiques dans l’Occident médiéval (Paris, 1980) marchează un eveniment în peisajul istoriografic românesc. Cartea este reprezentativă pentru medievistica contemporană şi evident, pentru istoria istoriografiei evului mediu latin. În cursul unui sejur la Universitatea din Utrecht (1984) am avut prilejul s-o parcurg în liniştea unei admirabile biblioteci şi mă gîndesc la semnificaţia ei pentru înţelegerea veacului de mijloc şi, nu în ultimul rînd, pentru destinul istoriei scrisului istoric.

            De la prima lectură am reţinut una din aserţiunile istoricului: „Un grup social, o societate politică, civilizaţia se definesc în primul rînd prin memoria lor, adecă prin istoria lor, nu istoria pe care au avut-o cu adevărat, ci aceea pe care le-au confecţionat-o istoricii”. Afirmaţia vizează, fără îndoială, o problemă esenţială a cunoaşterii istorice, oferind un subiect de meditaţie pentru istoricul oricărei epoci. Ea este, desigur, importantă pentru studiul evului mediu a cărui reconstituire trebuie să parcurgă lectura surselor narative, în ultimă analiză, istoriografia medievală.

            Cunoaşterii acesteia din urmă istoricul i-a dedicat cartea la care ne oprim în cele cîteva pagini ce urmează, avînd un titlu semnificativ pentru viziunea împărtăşită de autor. Istorie şi cultură istorică, şi nu istoriografia evului mediu, ceea ce înseamnă că istoricul a avut în vedere nu o prezentare a literaturii istorice medievale, portrivit unei scheme tradiţionale în istoriile istoriografiei, şi nici ideile istorice, ci istoricul cu rolul său, opera istorică, receptarea, istoria şi cu deosebire cultura istorică.

            Profesorul Bernard Guenée, o autoritate în medievistica contemporană, cunoscut prin cărţile sale, studiile şi articolele publicate, prin calitatea de profesor la Sorbona, la Şcoala de Înalte Studii şi ca preşedinte al Academiei de Inscripţii şi Arte Frumoase, este prin excelenţă un istoric al istoriografiei medievale. Cu deosebire cercetarea istoriografiei reprezintă domeniul său prioritar de investigare pe care îl ilustrează la École pratique des Hautes Études (Secţia IV), unde i s-a creat o direcţie de studii de istoriografie medievală. Faptul era, desigur, o recunoaştere a unei strălucite investigări într-un domeniu, dar şi o consacrare a istoriei istoriografiei care a învins reticenţe şi chiar rezistenţe vizavi de o disciplină considerată mai mult o „carieră de date”. Cu toate că în Franţa încă în secolul al XVI-lea La Popélinière conceptualiza, în Histoire des Histoires, o tentativă, istoria istoriografiei a fost un gen neglijat, cum remarca în 1965 Jean Glénisson, excepţie făcînd cursul lui Georges Lefebvre, publicat sub titlul La naissance de l’historiographie moderne şi volumul publicat de Jean Ehrard şi Guy Palmade, intitulat Histoire (în care scrisul istoric era, însă, văzut ca o parte a literaturii). Situaţia din istoriografia franceză o remarcă însuşi autorul cărţii de faţă, atuci cînd discuta destinul studiilor dedicate istoriografiei medievale.

            Histoire et Culture historique dans l’Occident médiéval deţine în istoria istoriografiei şi, deopotrivă, într-un sens mai larg, în medievistică, un loc privilegiat dacă avem în vedere că prin substanţa ei dizloca o prejudecată adînc înrădăcinată despre un ev mediu lipsit de simţul istoric, motiv pentru care, cu excepţii, desigur, istoria istoriografiei începea cu istoriografia modernă. Exemplul lui Eduard Fueter este relevant, deoarece el proceda astfel, neglijînd atît istoriografia antică cît şi istoriografia medievală, neţinînd seama că Renaşterea se întemeia pe valorile antichităţii şi că evul mediu le-a vehiculat şi el, fie şi într-o receptare fragmentară. Or, în această anchetă fără de precedent în istoria scrisului istoric medieval, istoricul Bernard Guenée afirma dimpotrivă că evul mediu nu i-a lipsit simţul istoric, că, în măsura în care a existat, acesta şi-a avut istoricii şi cititorii săi, şi că de fapt cîmpul istoric în această perioadă este nemărginit, încît incursiunea merită efortul unui adevărat benedictin.

            Cunoscător desăvîrşit al istoriei medievale, al statului cu deosebire, lucrările L’Occident aux XIV et XV siècle. Les États (1971), şi Politique et Histoire au Moyen Âge. Recueil d’articles sur l’Histoire politique et l’histoiriographie médiéval (1956-1981) sînt numai nişte exemple posibile despre drumul parcurs de istoric de la istoria politiciă la istoria istoriografiei medievale. Pătrunzînd în laboratorul istoricului medieval, în arhive şi biblioteci, căutînd dosarele compilatorului sau cartiulariile medievale, a descoperit şi pentru alţii că evul mediu a cultival istoria potrivit unei sensibilităţi proprii, a avut referinţele sale la trecut, încercînd să-l scutească de uitare.

            La apariţia ei, cartea a constituit o relevaţie în istoriografie, impunîndu-se ca o tentativă esenţială pentru cunoaşterea lumii medievale prin încercarea pe care o făcea autorul ei de a răspunde la unele întrebări capitale, menite să argumenteze convingerea pe care o împărtăşea despre existenţa unei istoriografii medievale. „Ţelul meu precis – scria Bernard Guenée – era să pun cîteva întrebări. Care a fost în evul mediu locul istoriei? Cum au muncit aceşti istorici? Cine i-a citit? Cine i-a înţeles? Ce sumă de cunoştinţe, ce imagine a trecutului au putut lăsa moştenire contemporanilor şi urmaşilor? Şi cu ce profunzime au putut lăsa moştenire contemporanilor aceste cunoştinţe şi aceste imagini?” Un set de interogaţii care însemnă de fapt osatura unei lucrări, iar răspunsurile, socotite ipoteze sau „idei propuse”, reprezintă un şantier la scara istoriografiei europene şi, de ce nu, universale; un program, în orice caz, pentru oricare din perioadele istoriografice.

             Conştient de limitele posibilului în materie de cunoaştere istorică, profesorul Bernard Guenée a desfăşurat nu numai o extraordinară incursiune într-o bibliografie copleşitoare, dar, cum am şi semnalat, o investigare în depozite de manuscrise, colecţii şi arhive ce i-au îngăduit cunoaşterea atelierului istoricului şi, paralel, o reflexie despre locul şi rolul istoriei într-o epocă asupra căreia s-au proiectat prejudecăţi, dispreţ sau, pur şi simplu, tendinţa de a i se substitui la un moment dat politicului şi spiritualului exclusivitatea economicului prin tentativele vulgarizatoare ale marxismului.

            Studiind adîncurile unui trecut prin mijlocirea istoriilor istoricului participant, Bernard Guenée a fost în măsură, pe această cale, să restituie faptele, cît mai multe fapte, să aducă răspunsuri la probleme ce ţin de tehnica scrisului sitoric, de condiţia istoricului, de locul pe care istoria îl deţine, dar şi de calitatea faptelor şi de imaginea ce putea s-a transmită unui mediu receptor.

            Să recunoaştem că ne aflăm în preajma unor necesare reconstituiri de care atîrnă, în hotărîtă măsură, înţelegerea discursului istoric medieval ce nu poate să se contureze la nivel inteligibil în afara cunoaşterii culturii evului mediu. „Nu e deci, poate, nelegitim să îmbrăţişăm dintr-o singură privire cultura acestei perioade, chiar dacă marcăm diferenţele şi evoluţiile”. De aici şi încercarea de a elucida nu numai faptele conţinute de genurile istorice medievale, nu doar „povestirea celor ce s-au petrecut – rerum gestarum narratio -, ci şi cunoaşterea istoricului, a modului în care şi-a conceput opera, mentalităţile sale sau ale mediului cultural în care a lucrat, mentalităţile unei epoci, pentru a înţelege din „maniera de lucru, mobilurile ascunse ale ideilor şi cuvintelor lor”. Împărtăşind convingerea lui H.I. Marrou, care a redat istoricilor din evul mediu demnitatea lor şi a marcat continuitatea tradiţiei istorice din adîncurile antichităţii pînă în zilele noastre, prin cercetările sale erudite Bernard Guenée era îndrituit să afirme că reconstituirea nu a fost nici decăzută, nici neputincioasă în evul mediu. Problema era, afirmă Domnia Sa, nu de a ne interoga dacă au existat istorici în evul mediu, ci de a le cunoaşte adevărata identitate şi operele cărora le-au dat viaţă. „Mi s-a părut atunci că n-ar fi, poate, inutil să pun punct şi să arăt cum nenumărate lucrări franceze şi străine permit astăzi definirea şi situarea istoriei în Occidentul medieval, să se vadă ce fel de oameni au fost istoricii şi să li se înţeleagă munca”. Deci, înainte de a detaşa idei, de a reconstitui concepţii, premergător generalizărilor  şi ideilor preconcepute, o insistenţă asupra istoricului şi culturii istorice şi a propriului laborator de creaţie. Cu acest punct de plecare istoricul istoriografiei medievale a constatat că „în decursul unei perioade de aproape un mileniu care se schiţează între sec. IV şi V şi e depăşită între secolele XIV şi XVI, deasupra diversităţii ţărilor şi vremurilor, se regăseşte o unitate: aceste ţări şi aceste timpuri sînt cele ale creştinităţii latine, ele recunosc preeminenţa pontifului roman; limba lor de cultură e latina, au în comun cel puţin anumite credinţe, anumite idei şi anumite lecturi”. Desigur, cu diferenţe cronologice notabile, într-un ev mediu întîrziat (deşi nu în totalitate), în lumea răsăriteană ne întîmpină chiar în afara ariei limbii latine sau confesiunilor, o unitate creştină, aceleaşi genuri istorice, aceleaşi tehnici istorice în care regăsim, de fapt, unitatea creştinităţii europene.

            Avînd ca start studiul istoriei politice, aceasta l-a convins că viaţa şi „trăinicia statelor depind mai puţin de instituţiile lor decît de ideile, de sentimentele şi de credinţele celor guvernaţi”. Pentru aceste raţiuni, ni se pare perfect legitimă şi întrebarea: Dar aceste mentalităţi politice înseşi nu sînt larg modelate de trecutul pe care şi-l crede fiecare?” Desigur, o întrebare perfect îndreptăţită şi astăzi, în lumea contemporană, în istoria imediată, cutreierată de controverse şi înfruntări a căror rădăcină ne pare că este stăruitor ataşată de experienţa trecutului real sau imaginat. Într-o Europă a naţiunilor, a cărei geneză este evul mediu, acesta -ca şi Europa de astăzi – poate fi înţeles în legatul său fundamental pornind de la istoria lui şi de la greutatea şi însemnătatea pe care istoria o avea în geneza naţiunii. Este, cred, nimerit să remarc contribuţia esenţială a profesorului Bernard Guenée la explicarea naţiunii, a celei medievale în special, esenţială pentru evoluţia naţiunii moderne şi a naţionalismului secolului XIX sau XX.

            Evident că această carte care şi-a propus o imagine globalizantă a scrisului istoric medieval şi a culturii istorice este cu anevoie să fie prezentată în toate compartimentele şi articulaţiile sale. De altfel nu acesta a fost scopul prezentelor rînduri. Am dorit mai curînd să atragem atenţia – astăzi mai mult ca oricînd – asupra unui demers care a marcat un domeniu de investigare actuală şi de actualitate nemijlocită într-o vreme de regîndire a istoriei şi istoriografiei. Traversarea experienţelor politice din ultimii ani arată că într-o epocă de prăbuşiri şi recidive, de confruntări între tendinţele fragmentariste şi cale unificatoare, o meditaţie asupra meseriei istoricului şi a cunoaşterii istorice este de neocolit.

            Începînd cu definiţia istoriei – în diferitele ei accepţiuni în lumea medievală, discutînd obiectul relatării sau locul precum şi raporturile istoriei cu disciplinele învecinate, istoricul a stăruit la profilul istorilor, la noţiunile sub care apare, la munca istoricului, asupra tehnicilor de compoziţie, la genurile istorice (tratate, la un moment dat, într-un studiu aparte), Bernard Guenée a conferit o substanţială expunere culturii istoricului, succesului operei în societate şi greutăţii pe care istoria o avea în evul mediu.

            Dintr-un ansamblu problematic, istoricul a oferit răspunsuri la întrebările pe care le-a formulat şi care, să o recunoaştem, erau – aşa cum am mai remarcat – esenţialele probleme ale scrisului istoric medieval. Investigînd istoriografia evului mediu latin, occidental prin excelenţă, el a avut în vedere marile istoriografii care au conferit unitate culturii istorice medievale. A făcut o operă de cercetare şi reconstituire la care îl îndemna demersul pe care şi l-a propus şi care obligă la o examinare a istoriilor medievale dintr-un unghi diferit şi printr-o nouă lectură a textelor. Printre multe alte probleme evidenţiate în urma reconstituirii, problema timpului şi spaţiului, cea a criticii istorice medievale, a autenticului şi apocrifului, originalului şi falsului sînt evident aspecte de natură să ne facă să pătrundem mentalitatea medievală de care depinde în mare parte stabilirea faptelor istorice. De asemenea, relevante sînt şi reconstituirile interesînd cultura istorică a evului mediu, cu fondul ei comun de opere, stabilit de Cassiodor; lecturi care rămîn, cu alte cîteva adaosuri, principale referinţe bibliografice, care au dat o unitate geografiei culturii istorice.

            Istoricul şi-a îndreptat atenţia şi asupra raportului istorie-societate, spre funcţia istoriei, a discutat uzul şi abuzul istoriei într-o societate care nu dispunea de posibilitatea de a discerne adevărul de inventarea lui. Puse în aceşti termeni problemele, autorul cărţii aduce în discuţie chestiunea instrumentalizării istoriei, angajarea studiului trecutului unor scopuri partizane; nu însă fără să sublinieze rolul generaţiilor succesive de erudiţi care au făcut să înainteze frontiera cunoaşterii istorice. Concluzia ce se detaşează din carte este că descifrarea trecutului solicită cunoaşterea istoricului şi culturii istorice; a perioadei medievale, în cazul de faţă.

            Bineînţeles, aceste cîteva consideraţii despre o carte în care erudiţia se împleteşte armonios cu claritatea ideilor şi judecăţilor de valoare nu reuşesc să sublinieze îndestul aportul şi însemnătatea ei pentru progresul studiilor medievale şi definirea cîmpului cunoaşterii istoriei istoriografiei. Traducerea în limba română a lucrării, prin remarcabila pricepere a Domnului Ovidiu Pecican, contribuie, sîntem convinşi, la progresul istoriei istoriografiei în universităţile româneşti şi, deopotrivă, la înţelegerea evului mediu. Să nădăjduim că această tentativă, susţinută generos de încuviinţarea autorului cărţii – şi nu mai puţin de cuvintele scrise în prefaţa ediţiei româneşti – va determina o meditaţie despre istoric şi istorie în lumea de astăzi. Nu putem încheia decît referindu-ne la consideraţiile lui Bernard Guenée din Tendinţele actuale ale istoriei politice a evului mediu francez ce merită să fie reproduse. „Istoria nu a fost gratuită. Ea vrea şi poate marca profund spiritele. Interesul purtat mentalităţii politice trebuie deci să antreneze reînnoirea istoriei istoriografiei”. Chiar dacă istoricul avea în vedere istoriografia evului mediu, problemele pe care le-a evidenţiat, studiul istoricilor oficiali, al şcolilor istorice de diferite inspiraţii, nu pot decît să consolideze în zilele noastre rosturile reale ale unei istoriografii într-o societate.

 

LOCURI: Strada principală din Pădureni (sat înglobat azi în orașul Chișineu-Criș, jud. Arad)

 Astăzi, drumul național care vine dinspre Oradea se lățește peste intersecția din fotografia de față. Nu mai există nici fântâna publică în al cărei jgheab făceam pe la 7-8 ani baie cu vărul meu Sandu, obligând caii veniți la adăpat să se oprească nedumeriți până ieșeam șiroind…

 Așa cum și-a plasat camera, fotograful surprinde strada în direcția Aradului. În edificiul din prim-plan, pe fațada dinspre stradă, îmi amintesc că se afla un magazin universal, de unde puteai cumpăra de la sape până la recipiente de transportat apa de la fântână (li se spunea „cante” la plural, cu forma lor îngustată la vârf, având un capac ce putea fi folosit, la rigoare, și pentru a bea din el). Doi pași mai încolo – dar nu se vede, din cauza pomilor tineri care, între timp, au avut vreme să crească și să și dispară – era un birt mic, proletar, lipsit de pretenții. Mătușa ne mai trimitea, din când în când, acolo, după Mumu, bunicul nostru dinspre tată. Peste încă două case urma colțul, intersecția cu o stradă ce se mai numea pe atunci Ana Ipătescu (azi tot așa s-o fi numind?). Acolo pe colț era casa familiei noastre, unde mergeam nerăbdător, în unele week-end-uri și vacanțe, la vărul cel mai apropiat de vârsta mea. Intrarea pe sub poarta umbroasă era dinspre Ana Ipătescu, pe fațada principală aflându-se poarta de acces la o altă rudă, mai îndepărtată, enorma Florița Buștii, mereu holbându-și ochii deschiși la culoare a mirare, pleoscăindu-și mâinile și țuguind buzele străjuite de o mustăcioară diafană.

Imaginea din amintirea mea e color. Are și miresme. Cea de față este însă mult mai veche, probabil de la începutul secolului al XX-lea, când încă Pădureniul (Erdeiș, Hărdăiș sau Erdeo-Hegy) făcea parte din Imperiu și avea propriul primar.

Published in: on 13 Iulie 2011 at 2:34 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , ,