BACALAUREATUL ȘI UNIVERSITATEA, ÎNTRE ANALIZĂ ȘI PAMFLET

Dl. Ștefan Vlaston nu este nici lipsit de spirit de observație, nici păgubit de inteligență și nici neinstruit. Și cu toate acestea, glisările interpretative ale domniei sale se produc cu o anumită dezinvoltură. Să vedem un exemplu recent, articolul intitulat „Bacalaureat 2011. Prime concluzii și observații” (http://www.contributors.ro/fara-categorie/bacalaureat-2011-prime-concluzii-si-observatii/), unde – spre a înțelege ziua de azi și experiența din proximitate, domnia sa invocă două decenii de experiențe.

„Ce s-a întâmplat la bacalaureatul 2011 își are originea în evoluția educației de după 1990. Un număr de oameni întreprinzători și cu viziune au înțeles cererea enormă de diplome universitare și au dat drumul unei afaceri de cca un miliard de euro pe an: fabricile de diplome din învățământul superior”, începe domnia sa racursiul istoric ce-i aparține. La fel de bine putea invoca întreaga istorie a educației românești, cu golgotele ei endemice, decăderea cunoașterii și moravurilor – constatate de învățații moldoveni ai sec. al XVII-lea – sau obiceiul haiducirii oricărei autorități, cu care cinematografia națională se mândrește constant… Nu căutarea cauzelor mai îndepărtate este însă de refutat aici, deși ea explică multe și nu ajută la nimic remedierea situației. Lipsa de bună credință devine vădită atunci când autorul asociază, așa cum se vede în text, „viziunea” celor care au căutat să dea formă educației în România cu „afacerismul”. Estimarea este nedreaptă și descalificantă pentru acuratețea analizei, pentru că – în mod obligatoriu – nu toți cei cu viziune au fost afaceriști universitari, după cum nu toți aceștia din urmă s-au dovedit oameni de viziune.

A numi apoi, cu deplină imprecizie, universitățile națiunii „fabrici de diplome” este expresiv, stilistic vorbind, dar procedura aparține pamfletului, nu analizei judicioase. În 1990 și încă vreo câțiva ani eram încă departe de a înregistra pe harta învățământului academic românesc hemoragii de diplome. Dimpotrivă, eram – atunci ca și acum, culmea! – într-o flagrantă lipsă de instrucție superioară, ca urmare a politicii Partidului Comunist de a controla și restrânge la maximum posibil numărul și componența elitelor cărturărești naționale.

A socoti, așadar, că deschiderea învățământului către populația tânără a fost o greșeală, o ticăloșie sau un soi de populism educativ, numai pentru că unii și-au făcut obiceiul de a prelua aluvionar absolvenții de liceu și de a le elibera în chip superficial diplome superioare, este mai mult decât o eroare; este o vinovăție. Gândirea care limitează accesul la cunoaștere a fost depășită, în spațiul românesc, încă din vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, întemeietorii de școli înalte la Iași și București, în timp ce în Transilvania colegiul princiar de rang academic întemeiat de iezuiți datează din anii 80 ai sec. al XVI-lea. Înainte mai încercase numai Despot Vodă, în Moldova, ceva similar, cu resurse protestante, dar opoziția religioasă și, poate, și suspiciunea față de instrucție și erudiție, a prăvălit totul în pulbere, după numai doi ani. Oricum, din nevoile bunei guvernări, domnii fanarioți de mai târziu și împărații vienezi iluminiști (Maria Tereza și Iosif al II-lea) au încurajat înființarea școlilor de orice rang, așa cum începuseră deja să o facă și principii calvini ai Transilvaniei autonome din sec. al XVI-lea și al XVII-lea, ori sașii brașoveni și sibieni tipăritori de carte românească.

Prin urmare, cenzura didactico-pedagogică a regimului comunist a fost o abatere de la linia dezvoltării educației din România, nicidecum o situație de regretat datorită excelenței sale sau oricărui alt motiv. Deschiderea accesului la universitate din anii 90 a fost una dintre marile împliniri ale acestor ani, după cum și înmulțirea asimptotică a numărului de doctori în științe și arte la cote nemaiîntâlnite pe aceste plaiuri mioritice.

Să presupunem însă că măcar jumătate din ele – dacă nu mai mult sau mai puțin – reprezintă titluri necomparabile cu marile performanțe de la Oxford și Cambridge. Ei și? Sunt ele, prin aceasta, nemotivate și inutile? Trăim cumva pe malurile Tamisei sau ale Potomacului, fără a ști acest lucru? Ori poate scopul școlii românești este să producă experți pentru multinaționale, separându-i pe aceștia de restul populației definitiv, făcând nemaifăcutul. Înafara mândriei prostești că avem și noi, un premiat Nobel, un bursier Rotschild sau un ialomițean la NASA (să zicem) ce anume aduce un asemenea fapt patriei de origine și performanțelor sistemului educativ de la noi? Praful de pe tobă, desigur.

Toată șmechereala cu articolele mai importante decât cărțile și editurile străine – indiferent care – mai strălucite decât cele din țară aduce cu bucuria sărăcimii la etalarea tinichelelor pe piepturi militare, în cursul paradei dintr-o leșinată sărbătoare însorită. Rezultatul? Mult zgomot pentru nimic. Discreditarea publicațiilor științifice românești, văzute ca omologabile mai ales dacă îi publică tot pe străini. Cu alte cuvinte, românul care dorește prestigiu are de ales între a fi marginalizat în mediul profesional propriu ori a fi trimis la plimbare, prin străini, spre a conta.

Deschiderea amplă a accesului la școală, posibilitatea de a urma mai multe specializări și facultăți, introducerea sistemului masteral neîngrădit și posibilitatea înscrierii în programe doctorale fără necesitatea dovedirii vreunei fidelități partinice, numai pe baza interesului unui proiect propriu și a dovedirii calităților personale de natură intelectuală, a înscris merite reale pe seama generației care a orientat tranziția, în pofida oricăror limite și derapaje aferente.

Introducerea taxelor în învățământul universitar – nocivă în măsura în care elimină din start tinerii defavorizați, dar corectată parțial și nesatisfăcător prin programe de burse și posibilități de sponsorizare, de la stat sau din alte resurse – a fost urmarea slabei finanțări de la stat a instituțiilor relevante pentru domeniu și a acompaniat discursul separării tranșante de socialism și a avansului înspre economia de piață.

Înainte – sau în loc – de a deveni o afacere veroasă, învățământul universitar de după 1989 a fost un manifest pentru resurecție intelectuală, pentru elite de tip nou, pentru recuperarea înapoierii, pentru alinierea la standardele lumii libere din Vest. A trece toate aceste lucruri sub tăcere este, în cel mai bun caz, o miopie.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/07/05/2985/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Chiar daca analiza merge mai mult pe domeniul universitar, eu vin dinspre mediul în care s-a dat Bac-ul. Am fost dirigintă la o clasă de a XII-a. De la mine toți l-au luat (6,96-9,90). În primul rând elevii trebuie să înțeleagă că nu se poate fura la Bac. Unii au mizat pe copiat și pe alte feluri de fraude – aceia au picat. Alții au făcut un liceu (profil) pentru care aveau prea puține aptitudini și s-au târât tot liceul, dar examenul final l-au picat. Aici cred că ar trebui să se facă ceva! NU toți elevii au aptitudini pentru învățat, dar acum singura posibilitate de a face școală după gimnaziu este liceul, școli profesionale nu mai există. Consider aceasta o anomalie: piața muncii cere meseriași, dar școala nu-i mai produce. Pe de altă parte, elevi cu aptitudini practice sunt obligați să „tocească” tot felul de materii și la final să dea Bac-ul din ele – eșec garantat! Că până acum și astfel de elevi au luat examenul? L-au luat mai mult prin fraudă, ne-am mințit singuri că toată lumea poate absolvi pe deplin un liceu și pe așa ceva s-au clădit politici școlare!

    • Important ce spui. Și adevărat. Nu toți e obligatoriu să devenim titrați. Important este ca formele, nivelurile și abordările educative să fie cât mai adecvate, cum să spun, antropologic. Îmi amintesc de stagiul meu militar, când am fost adus în situația de a alfabetiza oameni cu diplome de zece clase. Astăzi marii campioni ai reformelor paideice dau vina pe ultimii 20 de ani, dar ce spun eu se întâmpla în plină epocă Ceaușescu. Unii dintre elevii mei din militărie erau iremediabil oligofreni și au rămas la fel de neștiutori ca înainte. Alții au înaintat un pic… Dar era clar că nu aveau să ajungă vreodată apți pentru… bacalaureat. Și la ce le-ar fi folosit? Erau, unul, cărăuș, cel de-al doilea cioban etc. Acum se spune că de vină e tranziția. Sau, și mai grav, ajung miniștrii noștri să ne considere după chipul și asemănarea lor: hoți, trișori, mizerabili, tot timpul și integral. Nu pot tăcea în fața acestor injustiții.
      Adaug că e prima oară în analele învățământului românesc când ministrul de resort acuză la televiziune, fără dovezi, profesorimea în general, și când, tot același, face poliție în sălile de examen la modul cel mai serios. Tratează-l pe un om de infractor și, în cele din urmă, va deveni unul. Se încalcă în modul cel mai cras principii elementare de etică profesională. E o pată și o dezonoare pe obrazul României.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: