DEZBATERE CU FENOMENOLOGI (2)

Am promis un comentariu mai amplu al comentării – destul de imperative și de înțepate – a doamnei Ileana Borțun de pe situl dlui Constantin Aslam, „Izvoare de filozofie”. Iată încă două mostre de înțelegere profund personală a lucrurilor de către domnia sa.

1. „Sofismul falsei analogii”

Printre mostrele de logică conectată la problematica adusă de mine în discuție se află și următoarea abordare a doamnei Ileana Borțun: „Dacă resping paralela dintre „cazul Heidegger” şi „cazul Noica” este dintr-un motiv foarte simplu: aşa cum a fost făcută ea de dl. Pecican şi acum de dumneavoastră (= dle Adrian Niță; n. O.P.), ea se integrează în categoria falselor analogii. „A” nu poate fi respins doar prin aceea să se arată că „B” este de respins şi apoi se insinuează că „A” ar fi precum „B”; faptul că „A” este precum „B” trebuie demonstrat, nu insinuat”. Adânc, într-adevăr.

Iată însă niște fapte istorice (nu o analogie, și nici vreo insinuare):

Noica a fost (în tinerețe) extremist de dreapta.

Și Heidegger a fost (în tinerețe) extremist de dreapta.

Și Noica, și Heidegger au fost în tinerețe extremiști de dreapta.

Nu e aici, cum se poate observa, nicio analogie, după cum nu este vorba nici de alte farafastâcuri de laborator, scornite sau gonflate. Este o simplă enumerare – cu însumare – a două nume implicate în același tip de opțiune politică (pentru dreapta extremă). Și în cazul lui Heidegger, și în cel al lui Noica aceste fapte sunt cunoscute, recunoscute și dovedite. Va spune doamna Borțun că Garda de Fier sau cel nazist nu se regăsesc de aceeași parte a spectrului politic? Ar fi cam greu de contestat studiile care demonstrează contrariul.

Ne facem oare că nu pricepem? Sau chiar nu pricepem (fapt mult mai grav pentru capacitatea de înțelegere a doamnei Ileana Borțun)?

2. Între a gira și a gaza

Deși nu este prima care intreprinde așa ceva, doamna Borțun face o concesie importantă. O face, desigur, constrânsă de turnura pe care a luat-o demonstrația mea, dar o face. Și, cum era de așteptat din partea cuiva care gândește despre însăși limba în interiorul căreia s-a născut așa cum s-a văzut în postarea mea anterioară, cu dreptul pășește pe un teren ferm și rezonabil, dar cu stângul dă în gropi. „… Consider că Heidegger a făcut o greşeală enormă atunci când nu a înţeles criminalitatea nazismului; spun „enormă” nu pentru că răul pe care l-a făcut ar fi fost enorm ca atare (Heidegger nu a gazat pe nimeni şi nici nu a îndemnat la aşa ceva), ci pentru că este într-adevăr incredibil că un gânditor atât de subtil a fost atât de inept în privinţa nazismului”. Incredibil, dar adevărat! Conform crezului liber mărturisit, pentru doamna Borțun nazistul care nu a făcut parte din personalul camerelor de gazare este, cumva, mai în regulă decât executantul ordinelor superiorilor care îi încolonau pe prizonierii destinați „dușurilor” de la Buchenwald și Auschwitz. Reunoscând eroarea politică heideggeriană, doamna Borțun vădește o conștiință civică și istorică… virginale. Conform acestui mod de a pune în pagină nazismulnumai gardienii din lagăre se fac vinovați de un rău enorm. Răul pe care l-a girat Heidegger ca nazist, rămâne rău – dar, se înțelege, nu chiar enorm.

Odată în plus mă disociez de această manieră mult prea originală de a condamna extremismul politic doar prin cele mai abominabile și vădite excese ale lui, celelalte dobândind, parcă, un soi de aer mai acceptabil… Ceea ce îmi confirmă bănuiala: a trăi cu capul în pagina textului heideggerian, fugind de investigarea implicațiilor de viață asupra filosofiei maestrului, nu pare cea mai bună cale de a te valida ca intelectual și cetățean. Cu atât mai mult cu cât vii dinspre un interes, tot filosofic, față de cercetătoarea cea mai profundă a totalitarismelor, Hannah Arendt.

În aceste condiții, mă voi feri să dau vreun verdict despre calitatea exegezelor pe care le oferă pana doamnei Borțun pe tema celor doi gânditori. Rețin doar jumătatea de pas înainte, intenția și chiar ciudat formulata condamnare a nazismului. Tot e ceva.

Desigur, doamna Borțun se dovedește înțelegătoare cu Heidegger. Domnia sa are ceva de spus cu privire la cauzele situației în care s-a regăsit gânditorul german, ca urmare a convingerilor sale sincere sau, poate, a oportunismului său. ”(Explicaţia cred că se găseşte într-o tendinţă mai veche a filosofilor de a fi, mulţi dintre ei, complet inadecvaţi în spaţiul public, în spaţiul politic; dar aceasta este o discuţie foarte amplă, pe care nu mă simt în stare s-o deschid acum. În orice caz, Hannah Arendt are multe de spus în această privinţă.) Acest lucru greu de înţeles este amplificat de faptul că Heidegger (greşind din nou, după părerea mea) nu şi-a exprimat într-un mod public explicit, pe înţelesul tuturor, regretul pentru greşeala din 1933. Acestea două – greşeala şi „tăcerea” ulterioară – au alimentat foarte mult tendinţa de a extinde inepţia politică a lui Heidegger asupra filosofiei sale. Cu toate acestea, cred că se poate arăta (nu aici, fireşte, ci într-o lucrare academică) faptul că unele elaborări importante ale lui Heidegger (e.g. cele despre Nietzsche sau cele despre tehnică) ţintesc – mai mult sau mai puţin explicit –tocmai către o analiză filosofică a totalitarismului şi care pot atesta că Heidegger a ajuns până la urmă la esenţa acestui fenomen criminal.” O asemenea lucrare academică nu a fost însă propusă încă grupului de fenomenologi antrenați în proiectul transpunerii și comentării lui Heidegger în limba română deși, iată, nu era o idee rea. De ce, oare?

Doamna Ileana Borțun nu este prima care, dintre filosofii români, vădește o subită prudență în fața admirării necondiționate a anumitor filosofi conectați la mișcări politice contestabile din perioada interbelică. Rețin aici, în acest sens, declarația expresă a dlui Pleșu de acum câteva zile (joi 24 februarie 2011, la ICR):

„Mă tem de «mișcări» care au soluții, instrumente și decizii. Și care mă fac fericit chiar dacă eu nu vreau. O mișcare de tipul ăsta a fost și mișcarea legionară”.

De ce nu înțelege Andrei Pleșu mișcarea legionară:

•«mi se pare necreștinească (deși ea avea simbolistica creștină în axa ei): eu nu înțeleg cum poate o mișcare creștină să umble cu pistolul la brâu și să căsăpească oameni în spital. Nu cred că crima există în legea morală creștină.

•nu cred că acel cult pentru moarte al mișcării legionare este foarte românesc. Ciobanul din Miorița, care e dat mereu ca exemplu de personaj caracteristic pentru România, nu se duce să le ia gâtul celorlalți. O încasează și intră pe altă traiectorie de destin. Dar nu sare la bătaie. Dacă ar fi sărit la bătaie, am fi avut de-a face cu un western. Dar Miorița nu e un western!»

Ideea morții și a sacrificiului prin moarte e ceva musulman, nu ceva ortodox și nici românesc. Se practică în țările arabe foarte mult. De altfel, există o variantă a ortodoxiei care seamănă a islamism. Un fel de furie de ayatollah, care vrea să se rezolve lucrurile scurt, cu ghilotina”.

«Din punctul meu de vedere, martiriul nu este o practică autohtonă. Nu cunosc mari teologi care să fi acceptat chiar martiraje minore când s-au dărâmat biserici, adică măcar să declari că nu e în regulă și să suporți consecințele (care nu puteau fi fatale, însemnau o trimitere la munca de jos, într-o mănăstire de graniță).

N-avem această pornire și mă tem de cei care o propun. Când a apărut scandalul cu cipurile, au fost reprezentanți ai clerului care au spus: «E 666, mâna diavolului, nu vă lăsați, mai bine să ne aruncăm cu pieptul în săbii!» Brusc, după ce s-au purtat musulmani un timp, acum erau kamikaze» (Cosmin Navadaru, „Andrei Pleșu despre „gândirea de meci” a românilor…”, Hotnews, sâmbătă 26 februarie 2011).

Recunoaștem aici accente mai noi, pe care anterior vorbirea dlui Andrei Pleșu le evita, pe cât posibil, domnia sa arătându-se iritat de provocările înregistrate pe această temă (a se vedea corespondența publică dintre domnia sa și scriitorul Ion Vianu). O discutare a lor va surveni ceva mai încolo, spre a nu știrbi spațiul acordat, de astă dată, gândirii cu premeditare a doamnei Ileana Borțun.

Anunțuri

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. V: HEIDEGGER VIA VIERECK

În interpretarea din Metapolitica, Viereck vede, așadar, în rezumarea lui Vladimir Tismăneanu, explicația părții de atractivitate a național-socialismului în etalarea unor „… rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”.

Lăsând deoparte celelalte lucruri, deocamdată, mă voi referi momentan, aici, doar la ultima componentă. Există, oare, vreun mod al aventurii în care ruperea cumpenei firești care leagă individul uman de legile religiilor tradiționale să nu ducă la derapaje sau trebuie, cu tot dinadinsul, ca orice emancipare de etica religioasă să marcheze un faliment social și moral? Întrebarea le dă târcoale gânditorilor de tot felul, grăbiți să constate că răspunsul nu poate fi decât negativ și că secularizarea înseamnă un regres, o pierdere a busolei. Și totuși, nu te obligă nimeni, pe tine ca individ sau pe tine ca societate să aluneci în iacobinism ucigaș, precum în timpul apoteozei lui Robespierre și Saint-Just, din vremea Revoluției Franceze, sau în vremea Marii Revoluții din Octombrie și a timpurilor criminale gestionate de Lenin și de Stalin. Sunt destule exemple de societăți occidentale care, pășind pe calea prezervării democrației, deși se modernizaseră și deveniseră din ce în ce mai laice, nu și-au rupt baierele și au păstrat un anume echilibru în evoluția lor constructive. Nu mi se pare, ca și gânditorului neoconservator Pieter Viereck, autorul care scria la douăzeci și cinci de ani Metapolitics: From the German Romantics to Hitler (1941), că ori rămâi în orizontul religiei căreia îi aparții, ori pierzi frânele și bunul simț, obligatoriu. Cred însă, la rândul meu, că promovând un asemenea crez, poți ajuta mult la perpetuarea derapajelor sociale, politice și individuale din societatea căreia îi aparții.

Viereck însuși a socotit, puțin mai târziu, în 1949 – când publica eseul Conservatism Revisited: The Revolt Against Revolt -, că un conservatorism moderat ar fi calea regală între fascism și comunism. De ce nu liberalismul, ci conservatorismul? Pentru că, după același autor, „Liberalul vede instituții dinafară, posibil de înlăturat, drept sursa ultimă a răului; vede ca sarcină socială a omului crearea unei lumi în care răul va dispărea. Instrumentele lui pentru îndeplinirea acestei sarcini sunt progresul și iluminarea. Conservatorul vede natura interioară, de neînlăturat, a omului drept izvor ultim al răului; vede sarcina socială a omului ca fiind îndeplinită într-o lume în care răul este perpetuu și în care justiția și compasiunea vor fi mereu necesare. Instrumentele lui pentru îndeplinirea sarcinii și menținerea restricțiilor etice înăuntrul individului și pentru menținerea modelelor sociale nesfărâmate, continue, în interiorul culturii date, ca întreg” („The liberal sees outer, removable institutions as the ultimate source of evil; sees man’s social task as creating a world in which evil will disappear. His tools for this task are progress and enlightenment. The conservative sees the inner unremovable nature of man as the ultimate source of evil; sees man’s social task as coming to terms with a world in which evil is perpetual and in which justice and compassion will both be perpetually necessary. His tools for this task are the maintenance of ethical restraints inside the individual and the maintenance of unbroken, continuous social patterns inside the given culture as a whole.” The Unadjusted Man”, Beacon Press, 1956).

Nu cred, așadar, că, din acest punct de vedere, apărătorii unei reabilitări a lui Heidegger pot invoca opțiunea metapolitică. Ea marchează un exercițiu rațional neîmplinit, neurnit din loc (și, în consecință,și nedus până la capăt). Tot așa, mistica telurică (de tip wagnerian), construită pe posesia și cucerirea pământurilor (terrae), pe mitologiile inspirate de „patrie” (Heimat), pe cultul sângelui (stirpea, le lignage), al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice puteau fi combătute binișor printr-o lectură conștiincioasă a lui Nietzsche. Dacă le acceptăm ca explicații nu pentru germanul simplu, ci pentru titanul care pentru unii este Martin Heidegger, atunci este cazul să vedem în ele o colecție de clișee mitizate, reverberând într-o conștiință insuficient de diversificată în lecturile ei și nu destul de dispusă la un exercițiu reflexiv. La modă în romantismul german și în epoca de triumf a burgheziei lui Bismarck, dobândind și prestigiul artei în la belle epoque, mai cu seamă prin aporturile curentului vienez Art Nouveau/ Secession, asemenea clișee și moșteniri păguboase, alimentând imperialisme germane întârziate și revanșisme politice oficiale nu aveau de ce înflăcăra un spirit lucid de universitar filosof. Spre deosebire de, să zicem, Viereck, Heidegger nu era un poet care să se aprindă în fața unor imagini, ci era de așteptat să reverbereze mai cu seamă la concepte. Nelămurirea rădăcinilor gândirii heideggeriene sub aspectele contestabile ale acesteia nu poate reflecta decât o înțelegere parțială a lui Heidegger, sau decizia de a prezenta selectiv – și… convenabil, în raport cu propriile opinii? – această gândire. Nu cunosc cursurile dlui Liiceanu despre Heidegger, dar văd, în schimb, ce tipuri de opțiuni și de atitudini par să fi rezultat de pe urma lor. Iar aceasta mă face să cred că asemenea lămuriri, și sub aspect sincronic, și diacronic, lipsesc sau sunt trecute prea alert în revistă.

DEZBATERE CU FENOMENOLOGI (1)

1. Aspirația lapidării

Ei, da! Dl. Oliviu Tisa a urnit vânătoarea de vrăjitoare pe care se flata descriind-o ca pe o inițiere de dezbatere. Pe scurt, în viziunea domniei sale, centrul acestei discuții trebuia să fiu eu însumi, și nu problemele pe care le semnalasem. Urmarea întârzierii mele în a răspunde chemării sale la disputatio cu insinuări (cine nu crede, să verifice postarea d-sale) era previzibilă, chiar dacă nu cu virulența cu care ea a venit. Dl. Tisa a propus dlui Aslam o emisiune radio în care… să fiu înfierat. (Mai trebuie, cumva, dovezi pentru aserțiunea că domnia sa a suferit o influență substanțială dinspre gândirea totalitară?!)

Calm și, oarecum naiv – pesemne pentru că își idealiza colegii și relația lor de colegialitate cu ei din cadrul SRF –, dl. conferențiar Adrian Niță a socotit util să aducă o corectură acestui început, citând și sintetizând observațiile mele referitoare la Grupul HAH, la nazismul heideggerian și la demersurile favorabile extremei drepte ortodoxiste și filosofânde (când nu filosofarde, de-a dreptul) din România interbelică (Nae Ionescu, tânărul Noica; îl adaug acum și pe Emil Cioran, omis din discuție până în acest moment, și pe care dl. Liiceanu l-a filmat, la intervievat și l-a reeditat integral încă din anii 90 ai secolului trecut).

Demersul mult mai echilibrat al dlui Niță a fost rău primit. A ridicat mănușa, ieșind onest, dar cam agresiv, din anonimat dna Ileana Borțun, membră a SRF. Tonul domniei sale este indignat – ceea ce înțeleg, desigur -, dar și acuzator, pamfletar. E foarte bine, la urma urmei, dacă îi dă mâna și dacă nu își pătează în acest mod blazonul. Rețin, deocamdată, din desfășurarea de forțe a domniei sale, câteva idei care intrigă. Una a r fi aceea că blogul „Izvoare de filozofie” al dlui Constantin Aslam ar fi un sit public, în timp ce blogul subsemnatului nu ar beneficia de același statut. Cum se explică, atunci, că îl frecventeză atâta lume, fiind accesibil fără restricții via internet, și mai ales că, exceptând trimiterile lăutărești la… youtube, am postat toate comentariile, necenzurând pe nimeni care avea de spus ceva substanțial?

2. Refutări borțuniene

Dna Borțun socotește potrivit să îl someze pe dl. Niță să declare în ce măsură împărtășește opiniile pecicaniene. Este vorba, din nou, de aceeași plicticoasă vânătoare de vrăjitoare încercată și de dl. Tisa. De fapt, accentul s-ar cuveni să cadă pe ideile în dezbatere, nu? Curioase mânii și recriminări („sunteţi membru al Societăţii Române de Fenomenologie (SRF)”; și o confuzie totală, fiindcă, așa cum am mai spus-o, nu îi am în vedere pe toți membrii SRF în demersurile mele de atenționare, ci doar pe cei numiți de mine Grupul HAH.

Aceeași cercetătoare în fenomenologie acordă vocabulei „interese” din formula „grupuri de interese” un înțeles dintru început restricționat și, oarecum, deviat de la ceea ce ele, ambele, spun. Nu este nimic neobișnuit să ai interese pe lumea asta. Ba, mai mult decât atât, să vrei, pe lângă atingerea unor dimensiuni celeste pe cerul intelectului, și un post, burse, ceva bani și cât mai multă glorie mi se pare cu totul rezonabil, de necondamnat. Dacă astfel de scopuri se încearcă a fi atinse conform regulilor jocului cultural și democratic – acestea îmi par cele la care s-ar supune un grup de interese alcătuit de niște filosofi în formare (sau în curs de afirmare) – nu este nimic de recriminat în toată povestea. Un om mânat de interese se poate asocia cu alții care au interese similare, unindu-și eforturile pentru a-și atinge țelurile. Vorba doamnei Borțun, la fel fac și agricultorii, plasticienii etc. Dar, adaug eu, fac asta și politicienii, mafioții sau, de ce nu, grupările antidemocratice.

Avem însă deplina certitudine că, în cazul HAH, lucrurile se petrec exact după aceste reguli? Este vreo competiție deschisă în care respectivii apar drept învingători? Nu prea și nu tocmai. Selectarea lor depinde în cea mai mare măsură, dacă nu exclusiv, de preferințele magistrului, dl. Gabriel Liiceanu. Vor fi fiind, fără îndoială, destule criterii formale în joc (cunoașterea elinei și germanei sau, altfel spus, „grila Noica”; traversarea cu succes a cursurilor și seminariilor, eventual a altor activități, în preajma dlui Liiceanu, împrejurări care i-au făcut remarcați etc.; poate că nu în ultimul rând, împărtășirea acelorași preferințe filosofice). Nu aș numi, neapărat, această selecție un concurs meritocratic, fiindcă decisivă rămâne umoarea maestrului. Scenariul este cunoscut, G. Steiner îl discută într-una din cărțile sale, nu mai reiau aici. Relația nu devine una de colegialitate, orizontală, ci una de sus în jos, maestru – ucenic, în care subordonarea celui de-al doilea în raport cu primul rămâne foarte importantă.

De aici, a răspunde care sunt interesele obligatorii ale membrilor anturajului dlui Liiceanu nu mai este atât de greu. E ca în vremea lui cujus regio, ejus religio; șeful grupării decide direcția deplasării de interes. Or, vedem astăzi mai clar, dlui Liiceanu îi plac Noica, Heidegger și, mai recent, Nae. În dreptul fiecăruia, numele domniei sale apare drept garant al calității (filosofice; dar și etice?). Desigur, dlui Liiceanu îi plac și „ceasurile cu” Părintele Galeriu – unde i se asociau și domnii Pleșu și Sorin Dumitrescu (volumul a apărut la începutul anilor 90 și, din motive neclare, nu a mai fost reluat, din câte știu). Dlui Liiceanu îi place și părintele Justin Marchiș. Tot așa cum dl. Pleșu îndrăgește îngerii și pe tinerii filosofi și antropologi culturali pasionați de ortodoxie. Dar să nu anticipăm…

Adevărat, poate că HAH nu este o siglă potrivită. S-ar putea să fi fost mult mai corespunzător realităților să îi numesc pe discipolii devotați ai dlui Liiceanu GGL (Grupul Gabriel Liiceanu). Din delicatețe m-am ferit să îi leg cu odgoane atât de vizibile pe promițătorii colegi de silueta profesorului lor. Dacă ne precizăm însă mai mult gândurile, sub somație, de ce n-am face-o? Recunosc însă că, văzând că ideea cu HAH a prins – revine în toate comentariile, semn că a fost o formulare fericită -, m-aș despărți cu regret de ea.

Doamna Borțun trece într-un mod amuzant în revistă numele și contribuțiile heideggerienilor din grupă, ceea ce eu m-am ferit să fac până acum. Cutare a studiat Heidegger, dar acum nu-i mai place și preferă să studieze… relația dintre Heidegger și Wittgenstein. Optimistă, domnia sa citește asta în jumătatea plină a sticlei, ca pe o îndepărtare de M.H. Mai prudent, eu văd, în schimb, în noua opțiune, o continuitate față de prima, câtă vreme M.H. persistă ca obiect de interes. (Și mai face caz, atunci, dna Borțun, de sofisme!… Firește, ale altora…) Alt personaj insistă, cum am arătat-o cândva, să îi citească pe presocratici prin ochelarii nemțești ai lui M.H. Asta nu o împiedică pe dna Borțun să ne explice că volumul acelei persoane „nu este o carte dedicată exclusiv lui Heidegger” (de parcă exclusivități rigide căutăm aici). Al treilea s-a ocupat de problema morții la M.H., dar acum se interesează de dimensiunea corporalității. Ar trebui, se pare, înțeles de aici că distanțarea care s-a produs este atât de mare acum, încât omul își repudiază interesul pentru rectorul freiburghez? Nu știu, dar m-ar interesa să aflu. Al patrulea a fugit de la viața cotidiană, așa cum apare ea la Heidegger, direct la profesorul acestuia, Husserl, de care rectorul de la Freiburg s-a dispensat după înșurubarea puternică în carieră. Și tot așa… Uite că, un pic mai petulanți fiind, putem susține orice. Minunat, distinsă doamnnă!

3. Infantilitatea românei

Cel mai interesant mi s-a părut modul avântat în care dna Borțun susține lucruri pline de speranță legate de limba noastră. „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică (subl. O.P.): mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii”. Se înțelege de aici că în cercul liicenian – sau numai în cazul dnei Borțun? Totuși, nu, fiindcă și în dialogul cu dl. Mladin ajunseserăm în zona aceasta incandescentă – limba română forjată până astăzi rămâne o „tânără speranță”, o simplă promisiune, ea neridicându-se încă la altitudinea unei limbi filosofice. Să vezi și să nu crezi!

Să fiu în locul dnei, după această paradă de trufie bornată, mi-aș ascunde, o vreme, obrazul (fie și prin pagini heideggeriene, dar neapărat în altă limbă decât româna). Cineva i-a șoptit că limba noastră este o schiță nereușită, deocamdată, însă cu bune speranțe de a deveni ceva mai bun. Nici măcar de dragul noicienei „rostiri filosofice românești” nu pare să își fi schimbat convingerea. Probabil că ultimele lecturi ale doamnei cu pricina provin din zona Dicționarului lui Massim și Laurian ori de prin publicistica filologică a autorului Lepturariului, Aron Pumnul. Avem o întreagă filozofie ce își exersează cu pricepere și frumoase mlădieri talentul în limba în care autorii ei s-au născut. Pe dna Borțun însă o impresionează mai curând păsăreasca heideggeriană a inovatorilor ei colegi decât D.D. Roșca, Blaga sau Bagdasar. Să fi dorit românii o germanizare a limbii lor o făceau în Banat și în Transilvania, din 1690 până în 1918. Înțelegem însă de la dna Borțun că au greșit, păstrându-și și cultivându-și, ca niște ageamii, idiomul incapabil de gândire înaltă.

După asta m-aș putea opri din bavardat pe seama profunzimilor filosofice prin care ne poartă autoarea comentariilor de pe situl „Izvoare de filozofie”. Nu ezit să le calific drept răutăți limitate de o proastă înțelegere a așezării sale în limba și cultura noastră. Rămân însă destule inepții de evidențiat și, fără a fi sadic, voi reveni curând asupra lor…

Autoarea poate fi întâlnită pe situl: http://www.phenomenology.ro/index.php/ileana-bortun.html

Luările de poziții la care trimit sunt postate pe situl Izvoare de filosofie: http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html?showComment=1298669958021

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. IV: HEIDEGGER ȘI NAZISMUL

Să fie vorba numai despre heideggerită cronicizată, poate că lucrurile ar fi destul de simple și de clare. Nostalgia după profunzimile ontologiei în viziunea complicilor la Shoah – filosofii oficiali ai hitlerismului, nu neapărat ideologii acesteia – ar completa, cel mult, nostalgiile politice ale noilor generații de gardiști, ar ajusta, în cel mai bun caz, în profunzime proiectul naționalismului intransigent cu alteritatea etnică și rasială, și ar polei cu aur metafizic o vulgată molfăită de douăzeci de ani încoace de diverși tribuni vaticinari.

Iată însă că „A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (sic!), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune, o mistificare”, crede Vladimir Tismăneanu, de parcă despre o eventuală confuzie între filozofie și ideologia oficială aservită a celui de-al III-lea Reich ar fi vorba. Profesorul de la Maryland continuă însă: „A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel”. Probabil că are dreptate, în caz că se referă la raportarea lui Heidegger la Rosenberg. Să nu cădem, însă, în cea mai grosieră și inabilă lectură posibilă. Între „foarte jos” și „foarte sus” mai rămân destule nuanțe și sensuri, chiar și fără a pierde din vedere ansamblul, atunci când încercăm să înțelegem locul și rolul unei filosofii în epoca sa și dincolo de aceasta, nu?

Nu este vorba de a trivializa cu tot dinadinsul o chestiune de seriozitatea celei ce poate fi formulată astfel: cât și cum poate sminti/ corupe/ deturna un filosof tendințele culturale ale unei epoci și, prin aceasta, ale unei societăți? După părerea mea – nu doar a mea, dar vorbesc aici în nume propriu -, Heidegger tocmai asta și face. Iar despărțirea ontologiei lui de orice semnificație politică este nu doar eronată, ci chiar contrazisă de luările de poziție ale autorului discutat aici însuși.

După cum notează Michael Irwood, „În 1948 Heidegger îi scria unui vechi student, Herbert Marcuse, că în 1933, se „aștepta ca național-socialismul să producă o reînnoire spirituală a vieții sale în totalitatea ei, o reconciliere cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” (Heidegger, București, Ed. All, 2010, p. 160). Că Martin Heidegger aștepta, în anul ascensiunii lui Hitler la cârma Germaniei, o metanoia socială și spirituală este doar una dintre chestiuni. Indiferent dacă empatizăm sau nu cu așteptarea astfel mărturisită, rămâne de notat ca sigur un lucru: Heidegger era, în acel moment, departe de a fi indiferent sau îndepărtat de politică în general, și de național-socialism în particular. Chiar și rememorată restrospectiv, într-o epocă în care vechile adeziuni de extremă dreaptă erau sever condamnate (nu ca astăzi!), adeziunea filosofului la hitlerism rămâne aureolată de o mare speranță interioară, sinceră și profundă. (Nicăieri Heidegger nu vorbește aici despre o eroare, despre o proastă situare, despre remușcări.) Să nu ne mai ascundem, prin urmare, după deget, prefăcându-ne că nu știam acest lucru. Textul cu pricina este disponibil nu numai în original, ci și în română, cum se vede.

Mai importantă îmi pare însă partea a doua a citatului, întrucât ea permite fără greș sau dubiu legarea directă a miezului filosofiei heideggeriene de politică. Așteptarea, deopotrivă, în cazul filosofului german, a unei reconcilieri „cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” leagă conceptul fundamental al viziunii heideggeriene asupra ființei, pe de o parte, de ceea ce el numește „antagonismele sociale”, iar pe de alta, de „pericolele comunismului”, adică de ponoasele unei viziuni politice totalitare, de semn contrar celei căreia i-a subscris rectorul de la Freiburg. Aș spune, în acest context, că Dasein – cuvânt compus din vernacularul da-sein, care poate fi tradus cu atenția îndreptată către semnificația sa inițială prin „a fi acolo” sau prin „acolo-fiind” – evidențiază tocmai această viziune atentă la antagonismele sociale, la distanțele între păturile societății și, prin îngustare și aplicare la individ, la punerea unei distanțe între inși (de ce nu, la urma urmei, „a fi aici”, Hiersein?).

Filosofia dasein-ului nu este, prin urmare, doar anticomunistă, ci și încărcată de proiecții pline de speranță asupra național-socialismului. Iată un prim răspuns pe care îl dau cu privire la inducția insidioasă de – să-i zicem – „atenție favorabilă și favorizantă” îndreptată către nazism prin frecventarea lui Heidegger. Desigur, vizitarea lui, oricât de atentă, rămâne oricând posibilă, câtă vreme păstrăm în prim-planul atenției avertismentul autosituării (și în epocă, și ulterior, în 1948, cel puțin) heideggerismului în proximitatea – de nu direct în interiorul –unei anumite viziuni compatibile, de nu chiar (meta)politicește osmotice cu hitlerismul. Hannah Arendt și Paul Celan sunt două personalități de statură ale gândirii și artei universale a sec. al XX-lea, prezentând, în același timp, și garanția automat anti-nazistă a originii lor evreiești (dacă descifrez corect gândul lui Vladimir Tismăneanu atunci când i-a invocat pe cei doi). Arendt a fost însă iubita personală a filosofului, iar Celan rămâne un (mare) poet. A-i invoca drept autorități în cazul dat înseamnă să recurgi la argumentul autorității, pe de o parte, iar pe de alta, să aduci în discuție doi oameni a căror situare nu este cea mai potrivită pentru emiterea unui verdict axiologic privitor la heideggerism (Mă încăpățânez să numesc astfel, pe cât pot, doctrina lui Martin Heidegger, pentru a feri fenomenologia ca ansamblu și direcție de o respirație paralizantă; dar și fiindcă în multe cercuri se mai discută încă despre arondarea lui Heidegger la fenomenologie sau la existențialism.).

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. III: METAPOLITICĂ HEIDEGGERIANĂ

Am fost, câteva decenii, unul dintre cei care au sperat mult din partea dlui Liiceanu (ca, de altfel, și din partea celuilalt păltinișean, dl. Andrei Pleșu). Am primit ceea ce a primit toată lumea. Cărțile deja menționate, contribuțiile pomenite mai sus. Un lucru ce părea îndelung anunțat de luările publice de poziții ale dlui Liiceanu a întârziat însă, inexplicabil pentru mine, până astăzi rămânând o pia desideria: o monografie Noica, o cartografiere-program a Școlii de la Păltiniș. Nu înțeleg de ce, în pofida aerului că ar fi asumat moștenirea noiciană în mod legitim, dl. Liiceanu nu a elaborat o asemenea carte lămuritoare și pentru sine, și pentru ereditatea sa culturală.

N-aș fi spus nimic în legătură cu acest subiect dacă poziționările publice ale domniei sale, reiterate din timp în timp, cu destulă zarvă, nu ne-ar fi amintit tuturor că memoria lui Noicai i se află în gestiune (fie ea exclusivă sau nu). Unul dintre momentele memorabile a fost cel care a marcat inaugurarea ediției de opere Constantin Noica (”Seria Noica” a demarat cu publicistica îngrijită de Marin Bucur în 2 volume, apărute 1994 și 1996). Un altul a fost intervenția drastică din revista 22, dominată de umbra lui G. Liiceanu (oare și în vremea lui Stelian Tănase, ori numai după aceea?), împotriva unei dezbateri nuanțate pe seama lui Noica.

Pe urma acestei energice puneri la punct, lidera revistei, prozatoarea și jurnalista Gabriela Adameșteanu – situată în prima ligă a literaturii noastre – a fost înlăturată de la conducerea publicației (ori poate „convinsă” că, de-acum, s-ar putea dispensa de poziția pe care o ocupase până atunci, mulțumindu-se cu Bucureștiul cultural). Chiar ei i se datorează vestea – secret al lui Polichinelle – despre „… ponderea covârșitoare a uneia dintre cele două tabere, … (grupul de la Păltiniș) în cercul editorial al revistei, ca și poziția mea, devenită vizibilă în ultimul an, după polemica din iulie trecut cu Gabriel Liiceanu pe tema Noica” („Amurgul zeilor”, în 22, 26 august 1994).

În fine, m-a nedumerit că, dintre relativ numeroasele exegeze pe seama filosofiei lui Noica (de la Ion Hirghiduș la Laura Pamfil) nici măcar una nu pare să îi fi atras atenția patronului Ed. Humanitas. Poate fiindcă nu meritau osteneala, domnia sa socotindu-le irelevante profesional, sau poate fiindcă nu încercau în mod expres să spele de păcate junețea maestrului de la Păltiniș.

Așa rezultă din interesul brusc față de exegeza încercată de unul dintre foștii studenți, devenit apropiat al dumnealui, dl. Sorin Lavric. Se prea poate ca dl. Lavric să fi scris cartea despre Noica în urma unor consultări cu fostul său profesor. Nu spun aceasta pentru că aș subestima capacitatea dlui Lavric de a-și alege singur subiectele, ci pentru că se întâmplă să știu chiar de la domnia sa că volumul de junețe dedicat prezentării Crăciunului l-a scris la propunerea directă și explicită a dlui Liiceanu. (E o ucenicie tipică la Humanitas. Și talentatul prozator Radu Paraschivescu a trebuit să treacă printr-o serie de compilații umoristice până a fi publicat de patron cu povestiri și romane proprii.) Indiferent însă de amestecul sau neamestecul dlui Liiceanu în orientarea lui Sorin Lavric pe direcția abordării episodului legionar din viața lui Noica cu intenția de a-l explica și înțelege – unii preferă expresia a-l „spăla” -, un lucru nu poate fi contestat: faptul s-a consumat înainte ca seria de opere Noica să includă publicistica explicit legionară. Cartea Noica și mișcarea legionară (2007) nu cuprinde, de altfel, nici citate din articolele la care mă refer, nici vreo Addenda care să reproducă respectivele articole, fie și fragmentar.

Meritul abordării pieptișe a respectivei etape din publicistica noiciană îi revine cercetătorului bucureștean, care este și conferențiar universitar la Craiova, Adrian Niță, autorul volumului Noica: o filozofie a individualității (București, Ed. Paideia, 2009, 239 p.). În capitolul al IV-lea, „Individualismul extrem”, subcapitolele 2 („Elogiul individualului excepțional”, pp. 144-158) și 3 („Adeziunea la legionarism: motivație versus justificare”, pp. 159-173) aspectele despre care vine vorba aici sunt tratate explicit, cu referințe bibliografice și cu curajul opiniei. Evident, cartea nu a beneficiat nici până în acest moment de o receptare critică adecvată, aplicându-i-se nu politica punerilor la punct (iată, eu beneficiez măcar de ea), ci regula mafiotă a unei autentice omertà, trecerea completă sub tăcere. În schimb, cartea dlui Lavric, disputată vehement, cu expunere de susțineri și contestări care au reverberat și pe plan internațional, a beneficiat de binecuvântarea Academiei Române, atribuindu-i-se un premiu.

Concluzia care se poate trage din aceste întâmplări este că pe dl. Liiceanu nu îl interesează incursiunile în opera lui Constantin Noica și nici editarea acesteia în întregul ei, în pofida numeroaselor reeditări care umplu pagina Ed. Humanitas. Domnia sa pare să prefere „exercițiile de admirație” și „declarațiile de iubire”, după cum spun și două dintre titlurile cărților sale. Ele definesc un soi de partizanat, care poate fi foarte bine acceptat ca formă de omagiere a celui căruia îi datorează atât de mult, cu condiția de a se recunoaște acest lucru deschis. Preluarea selectivă și foarte atent orientată a gândirii unui filosof poate fi programul unui autor/ editor și chiar al unui grup de autori/ editori apropiați prin opțiuni, metode, vederi și interese. Numai că această atitudine fundamentează un program de receptare cu parti-pris, și nu o echidistanță înțeleaptă. Rezultatele previzibile ale unei astfel de practici vor fi, în cele din urmă, lectura lacunară și înțelegerea deformantă a unei personalități date.

Am insistat asupra acestui procedeu pentru că el i se aplică și lui Mircea Eliade și chiar lui Heidegger, ambii editați mai mult sau mai puțin sistematic în intenție, de către Humanitas (id est: de către G. Liiceanu). Articolele pro-legionare ale primului au trebuit însă recuperate de Ed. Dacia, în timpul conducerii ei de către prozatorul Radu Mareș, în anii 90. Perioada cu pricina din scrisul eliadesc se regăsește în analizele mai multor autori, printre care câțiva clujeni (Mihaela Gligor, Traian Vedinaș). Blocată după înaintări și reveniri explicabile prin strategiile de marketing ale editurii, ediția critică la care se visa după 1989 a ajuns să fie denunțată ca un eșec răsunător (nu doar al Humanitas-ului) de către Eugen Ciurtin, într-un recent articol; ceea ce, deocamdată, nu a remediat nimic, dar cel puțin cartografiază ruinele de pe șantier cu precizie.

În schimb, asupra cochetăriilor lui Heidegger cu nazismul tăcerea este compactă. Încă nu am văzut vreo carte apărută din programul de cercetare al Grupului HAH ori dintre cele semnate de G. Liiceanu pe tema maestrului german care să conțină vreun avertisment de genul „Cercetarea/ Traducerea de față este rezultatul unui interes pur filosofic față de temele și rezolvările abordate de Martin Heidegger și nu reprezintă în nici un fel o adeziune față de poziția politică de care acesta s-a făcut vinovat în perioada interbelică”; semn că problema nici nu deranjează, dacă va fi fost, măcar, sesizată vreodată. Nu știu, pe de altă parte, să fi apărut, în toți anii de după 1989, la Humanitas – editura care îl promovează cu obstinație pe acest gânditor, prin traduceri și aporturi exegetice – vreo carte care să menționeze, măcar în treacăt, o distanțare față de postura oficială și de colaborarea lui Heidegger cu al III-lea Reich. Încă nu s-a tradus, pentru o corectă informare a cititorului român, măcar cartea lui Victor Farias despre Heidegger și nazism.

Asemenea atitudini – și, mai ales, faptul că nici unul dintre exegeții heideggerieni HAH nu a pus o cât de mică surdină entuziasmului lor filosofic față de Heidegger (notă proastă pentru spiritul critic al acestor autori și pentru scara valorilor morale și civice la care ei subscriu) – mă neliniștesc și îmi atrag atenția asupra specificului necritic al receptării autorului în cauză pregătite pentru români de către dl. Liiceanu și discipolii lui. Ceea ce a apărut, poate, ca o alternativă la monopolul filosofic marxist din vremea ceaușismului, astăzi se transfigurează într-o dorință de a impune în prim-planul agendei filosofice actuale din România un nume și o operă elaborate într-un context istoric ocultat, însă cel puțin discutabil. Când dl. Cristian Mladin îmi vorbea despre gafa lui Heidegger din 1933, acest mod – punctual și minimizant – de a aduce vorba despre prestația lui Heidegger ca rector nazist îmi dădea de gândit. Nu poți pune conduita oportunistă a lui Heidegger, din acel moment, pe seama accidentului istoric și a unui act manqué, a unei scăpări involuntare, decât dacă alternativa considerării lui cu seriozitate te sperie sau ți se pare neconvenabilă. Când Emmanuel Faye vorbește, în chiar titlul unei cărți semnate de el, despre Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, nu face o metaforă sau vreo altă figură de stil, ci precizează cu claritate o situație dată. Iar mărturiile Hannei Arendt în această chestiune nu pot fi socotite, acum când corpusul corespondenței dintre ea și filosoful iubit a devenit cunoscut, o exersare a competenței critice față de filozofie, ci doar o mărturisire a dragostei.

Prima discuție referitoare la chestiunea relației lui Heidegger cu nazismul din bibliografia recentă – publicată pe când acest serial începuse deja, în revista clujeană Verso, an. 5, nr. 91, decembrie 2010, pp. 19-20 – îi aparține lui Vladimir Tismăneanu. „Cum poate deveni un mare filosof nazist? … Cum poate deveni un filosof autentic comunist?”, se întreabă autorul, răspunzând că „… național-socialismul a fost, în anii 20 și 30, o ispită… Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști, altminteri sofisticați…”. Cum se explică, totuși, că democrația nu a fost o ispită/ tentație similară pentru interbelicii noștri luați astăzi de model de o întreagă grupare filosofică? Hannah Arendt înțelegea adeziunea heideggeriană ca pe o dovadă de… naivitate politică a unui gânditor de excepție. Tismăneanu însă preferă – poate cu mai mult temei – formula explicativă a lui Pieter Viereck, autorul unei Metapolitici. „Ideea (= lui, n.O.P.) era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită. În acest pariu metapolitic (subl. V.T.) găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi «îndrăcirea» lui Martin Heidegger în acei ani tumultoși, chiar nebuni, anii 30”.

Acesta este orizontul pe care ni-l pregătesc exegezele tinerilor „boiernași ai heideggeriei”, cum am apucat să le spun într-un loc, autorilor din grupul HAH, în tumultoșii ani 2000 – 2011 (și mai departe)? Nemulțumiți de falimentul cadrului politic actual, însă situabil, totuși, în limitele democrației, asta ne pregătesc noii vizionari ai filosofiei românești, sub mantaua dlui Liiceanu și cu mandatul paideic al domniei sale? Este bine să ne întrebăm acest lucru, pentru a nu se mai invoca în viitor vreo atitudine naivă, parafrazată arendtian…

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. II: UN GURU DE PE DÂMBOVIȚA

Mă voi menține deocamdată la unele considerații generice asupra Grupului HAH, încercând să deslușesc mai bine liniile sale de forță și sursele unui tip de comportament cum este cel pe care îl vădesc manifestările menționate (Se va observa că mă reazem pe faptele strict documentabile prezente pe acest blog și pe informații de circulație publică.) În acest sens, nu este lipsit de interes portretul celui care le inspiră tinerilor filosofi o fizionomie intelectuală după chipul și asemănarea sa.

Membrii grupului au fost selectați și îl recunosc ca lider incontestabil – instituțional și de direcție – pe dl. Gabriel Liiceanu, stimat și iubit în mai multe ipostaze: de filosof, de profesor, de șef ierarhic, de editor, de admirator al lui Heidegger. Domnia sa a ținut să se afirme încă din finalul anilor 70 ai secolului trecut – când i-am întâlnit personal, pe domnia sa și pe dl. Thomas Kleininger, angajați în traducerea unor texte heideggeriene care urmau să fie ulterior înglobate în culegerea Originea operei de artă (1981) într-un sat din Timiș, unde se retrăseseră pentru a lucra nestingheriți – ca interesat într-o măsură considerabilă de filosofia lui Martin Heidegger. Acest interes și-a dovedit continuitatea și prin traducerea unui nou mănunchi de contribuții heideggeriene în Repere pe drumul gândirii (1987, tot împreună cu Th. Kleininger), prin publicarea la Frankfurt pe Main a unei exegeze proprii – „Zu Heideggers ‘Welt’- Begriff im ‘Ursprung des Kuntswerkes’.” Kunst und Technik (1989), prin revenirea cu o nouă recoltă heideggeriană în Introducere în metafizică (1995, cu același Th. Kleininger) și, în fine, prin traducerea lui Sein und Zeit (2002, împreună cu Cătălin Cioabă). Practic, de mai bine de trei decenii, dl. Liiceanu dedică o mare parte a interesului său filosofic tălmăcirilor din Martin Heidegger, făcând, din acesta, în aparență, un centru al interesului său filosofic.

Așa par să stea lucrurile întâi pentru că singura abordare monografică din câmpul filosofiei pe care cultura noastră o datorează dlui Liiceanu este teza de doctorat a domniei sale, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975). Apoi, fiindcă alte contribuții de relevanță filosofică sunt eseurile din Încercare în politropia omului și a culturii (1981, republicat cu titlu schimbat în Om si simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei și filozofia culturii, 2005), Cearta cu filozofia (1992) și Despre limită (1994).

Celelalte lucrări ale dlui Gabriel Liiceanu sunt jurnalul de model eckermanian dedicat evocării lui Constantin Noica (Jurnalul de la Păltiniș, 1983), colectarea corespondenței cu alți intelectuali români din Epistolar (1988), panegiricele din Declarație de iubire (2001), publicistica civică din Apel către lichele (1992), continuată în Despre minciună (2006). Placheta Itinerariile unei vieți: Emil Cioran – Apocalipsa după Cioran reprezintă transcrierea unui dialog filmat cu Cioran, la Paris, fiind un interviu cu un filosof, deci o contribuție publicistică, nu una de filozofie. Mai sunt de menționat eseurile din Despre ură (2007) și Despre seducție (2007), scrise cu intenții de moralist (dl. Liiceanu iubește predicile laice și rechizitoriile, socotindu-se – după părerea lui Adam Michnik – un… procuror), dar arondabile literaturii, la fel ca și romanele lui Milan Kundera Lentoarea, Ignoranța și Identitatea, traduse și publicate la Humanitas, în serie de autor, din voia dlui Liiceanu, ceea ce sugerează o emulație dinspre autorul ceh stabilit la Paris către cel din Vâlcea, așezat pe Dâmbovița. Tot o fascinație literară evocă și jurnalele – autorul se răsfață numindu-le „ego-literatură”, și nu văd vreun motiv pentru a-l contrazice că ele aparțin arealului literar confesiv – Ușa interzisă (2002) și Scrisori către fiul meu (2008). Numai că, pe când Jurnalul de la Păltiniș paria pe formula lui Eckermann (aceeași linie au urmat-o și cartea lui Radu Preda despre Petre Țuțea, și volumele despre același Noica ale lui Gabriel Petric și Teodor Tanco), în notațiile de senectute modelul devine mai curând stendhalian.

Astfel stând lucrurile, Gabriel Liiceanu apare mai degrabă ca un ucenic filosof care a predat armele pentru a se realiza ca traducător de filozofie și literat. S-ar putea spune că domnia sa a operat o disjuncție între pretențiile sale de autor original, deplasându-le în zona literară, și cele de iubitor de sophia, menținându-le doar în sfera tălmăcirilor de filozofie. De literatură, acest autor s-a atașat mai cu seamă prin valențele stilistice și expresive ale scrisului său, nefiind vorba despre o creație beletristică care ar miza pe creativitate și invențiune nicio clipă. Literatura pe care o produce are un caracter intimist și narcisiac, în pofida tonului său didactic, specific predicării (nu predicațiilor).

Cu privire la celălalt aspect, cel al efortului de a filosofa, lucrurile par să stea după cum urmează. Paradoxul face ca dl. Liiceanu să nu (mai) traducă din limbile clasice pe care le cunoaște – ca ucenic al lui Noica și în calitate de absolvent al unei facultăți de profil (în anul 1973) -, lăsând să apară ca un fapt singular ediția sa din David Armeanul (1977). Domnia sa preferă să se miște pe terenul ceva mai nesigur al tălmăcirilor dintr-unul din cei mai dificili autori de limbă germană, Martin Heidegger. Nu este, de aceea, de mirare că toate traducerile sale din respectivul fenomenolog sunt realizate în colaborare cu Thomas Kleininger (primele trei) și, respectiv, Cătălin Cioabă (ultima).

M-am întrebat adeseori ce se va fi întâmplat cu atât de promițătorul tânăr noician, cu un debut nemarxist în filozofie, în vremurile dominației oficiale a marxismului, și clasicist angajat în opera de transpunere a lui Platon, ba chiar și a altor clasici antici (David Armeanul, iată!), care, odată cu decesul maestrului de la Păltiniș, a lăsat hățurile în voie, plecând către alte teritorii.

A survenit, de la o vreme o… cotitură (hahaha, desigur, vorbim despre „Kehre”)? Fără ghidajul maestrului vocația inițială s-a diluat? Sau ea s-a străduit de aici înainte să pună în marș testamentul lui Noica însuși („- Dă-le românilor noștri, Gabi dragă, Heidegger pe pâine!”)? Cert este că după 1987, mai exact, după 1989, viitura istorică preschimbătoare de context l-a târât după sine și pe dl. Liiceanu. Și ceea ce părea să fie o circumstanță solid favorabilă pentru domnia sa – intrarea în posesia Ed. Politice, transformate în Humanitas -, a dat o lovitură autorului de producții filosofice originale metamorfozându-l într-un abil manager editorial, bun comersant, autor de operă culturală prin tipărire de carte bună, ba chiar și literat în genurile minore (eseu, ego-literatură, interviu)… Dar… nu filosof!

Și totuși: dl. Liiceanu devenea în 1995 conferențiar – pentru un semestru -, iar apoi profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Probabil că pasiunea de odinioară continua să se manifeste, dar numai în limitele genurilor didactice (cursuri și seminarii), ca și în preocuparea pentru traduceri din filosofia germană. Consecvent pasiunii manifestate anterior, dl. Liiceanu s-a ocupat tot mai mult de punerea la punct a unei serii de traduceri heideggeriene, atât prin eforturi proprii, cât și prin selectarea, treptată, a unui grup de colaboratori apropiați dintre tinerii discipoli.

Scriitorul Vasile Gogea are dreptate: de fapt, cui sunt destinate traducerile din Heidegger? Paradoxal, cei care le devoră în primul rând sunt și cei care cunosc limba în care operele gânditorului respectiv sunt scrise. Germana nu este o limbă exotică și impopulară, pe care să nu o știe nimeni, mai ales în România, unde jumătate de țară a stat mai bine de două sute de ani sub Habsburgi, iar cealaltă jumătate a prosperat sub o dinastie de origine tedescă. În loc să traducem români în limbi care să le asigure o circulație universală, noi procedăm invers. Tălmăcim lucruri pe care pretindem că alții decât noi, cei care le citim în original, nici nu sunt în stare să le înțeleagă! Atunci?…

Nu l-aș psihanaliza pe Gabriel Liiceanu, dar întregul lui interes filosofic pare transferat în zona celui care îi apare drept pisc de nedepășit al fenomenologiei: Martin Heidegger. Iar propriul program a devenit, mi se pare, un decalc după al lui Noica. Acesta din urmă a participat la întocmirea unei ediții Corydaleu, dar a asumat coordonarea primei ediții în română, ce se dorea completă, din Platon. (Lasă că și ediția Platon a fost reluată la Humanitas, lipsită fiind de introducerile lui Noica, plănuite, probabil, să apară ca operă de sine stătătoare, în alt context editorial; poate chiar în lent publicata serie de opere Noica.) După moartea lui Noica și asumarea explicită a tradiției „păltinișene”, G. Liiceanu nu s-a grăbit nici să sprijine finalizarea proiectului Noica, nici să îl reia da capo, pe cont propriu, punând la cale o nouă traducere a tuturor operelor platoniciene. În schimb, tacit, a gândit aducerea pre rumânește a lui Heidegger; nu într-o ediție coerentă, ci pe sărite, după puteri (ori după alte, obscure, proiecții.) Astăzi, nu avem nici Platon complet, nici o înaintare rapidă a ediției Noica, și nici o ediție Martin Heidegger. Avem în schimb o neliniștitoare concentrare de forțe în zona exegezei și traducerilor rapsodice din Martin Heidegger, fără a ști de ce neapărat el și nu altul, pentru ce așa și nu altminteri.

Antologia prozei transilvane actuale ajunge la al treilea volum!

Știi cum pornesc proiectele, dar nu știi întotdeauna unde te duc. După primele două volume, totalizând 1100 de p., al treilea se articulează deja cu repeziciune. Iată autorii cuprinși deja în partea a treia, programată să apară în a doua parte a acestui an (nu mai devreme de toamna ce vine). Printre ei, la loc de cinste, se află decanii de vârstă ai scriitorilor ardeleni, dl. Teodor Tanco și dl. Aurel Rău. (O.P.

Ion Nicolae ANGHEL: Indivizi „cu filtru” și indivizi „fără filtru”

Hanna BOTA: Captivitate pentru un an, o zi și paisprezece ore   

Olimpia BRENDEA DEȘLIU: Arșița

Lucian CRISTEA: Acel altceva mereu același; Poveste despre fata bogatului cea leneșă și plictisită și fata săracului cea harnică și fericită

Melania CUC: Sfoara de moșie

Iulian DĂMĂCUŞ: Casa; Coasa; Fereastra; Sportivul;

Ștefan Doru DĂNCUȘ: Domnu’ Bumb

Suzana DEAC: Pastila nu trebuie înghițită!

David DORIAN: Patul de sub fereastră

Dana GHEORGHIU: Flagelul

Walter GHIDIBACA: Scrisoarea de departe;

Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie

Silvana HIGYED: Pași în lumină; Fântâna iubirii

Ana LUDUŞAN: Maruca

Meniuț MAXIMINIAN: Super Preșe; Chitara îngerilor; Coaja de nucă;

Al. C. MILOȘ: Închisoarea timpului; Întoarcerea lui Ion; Autostrada (Răsăritul. Secolul 21; Casa Păpușilor. Secolul 22; Banchetul. Secolul 23)

Daniel MOȘOIU: Profesorul

Dumitru MUNTEANU: Muntele

Ion MUREȘAN: Despre faptul că nu avem timp să citim

Vianu MUREȘAN: Lupta cu autorul

Dafin MUREȘEANU: Torpila

Maria OLTEANU: Paradoxurile vieții

Traian PARVA SĂSĂRMAN: Pecu

Constantin PÂRVULESCU: (fără titlu)

Adrian POPESCU: Carnete italiene

Virgil RAŢIU: Incendiu la Librăria Minerva

Aurel RĂU: Cheful din laboratorul de științele naturii

Victor ȘTIR: Doamna colonel; Rasputin; Ridul de banchet; Guguștiucii; Lena-Elena

Teodor TANCO: Mantaua

Alexandru UIUIU: Cincizeci de absolut

Ioan Radu VĂCĂRESCU: „La Capra Spânzurată”; Moartea lui Omu

Niculae VRĂJMAȘ: Triunghiurile unei constelații literare. Radu Petrescu, un model în literatură

Lansarea proiectului FENOMENUL PITEȘTI

 În ziua de luni 28 februarie 2011

la Cluj-Napoca,

în sala Ioan Mușlea

de la Biblioteca Centrală Universitară

se vor lansa

volumul Pitești. Cronica unei sinucideri asistate

filmul Demascarea

și situl internet www.fenomenulpitesti.ro

Sunt invitați să vorbească: scriitoarea Ruxandra Cesereanu, istoricul Ovidiu Pecican, istoricul Virgiliu Țârău, regizorul de film Nicolae Mărgineanu și istoricul Alin Mureșan

Intrarea este gratuită!

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. I: BILANȚ PRELIMINAR

Schimbul meu de opinii cu morocănosul domn I.M. și cu educatul domn Cristian Mladin, ca și multe dintre comentariile survenite în timpul acestuia din partea partizanilor heideggerieni ai dlui Liiceanu – de nu cumva a partizanilor liicenieni ai lui Heidegger (formulări aparent interșanjabile) – a adus în prim-plan câteva evidențe. O enumerare a lor, ca bilanț de etapă, înainte de a porni mai departe, merită să fie întreprinsă.

Întâi de toate, modalitatea mea necanonică de a atrage atenția asupra unei erori de orientare a stârnit reacții de o anume violență, fapt care indică atingerea țintei în puncte-cheie. Iată-le pe unele dintr-o ele, într-o succintă trecere în revistă:

– focalizare asupra unui filosof faimos nu doar prin contribuția lui la explorarea orizonturilor ontologice, ci și prin complicitatea cu nazismul (maladia Janus bifrons);

– expertiza filosofică înțeleasă ca investigare și transpunere terminologică în română (filosofia redusă la filologie);

– refugiul într-un argou pestriț, populat de cuvinte cvasi-intraductibile, preluate ca atare din limba germană, cultivarea unei limbi române rebarbative (sindromul „Hegel – Heidegger”, adică H.-H., pentru a-i pomeni pe cei mai „morocănoși stiliști” dintre filosofii germani);

– filosofarea „în genunchi”, abandonarea anvergurii gândului și supunerea alexandrină la marginalii filosofice (complexul Pythagora, substituirea celor șapte ani de tăcere cu o perioadă indeterminată de subordonare atentă la imperativele șefului școlii);

– postura ancilară în raport cu maestrul de aproape, Liiceanu, și cel de departe, Heidegger (gurul este perfect și nu poate fi criticat, prețuirea față de el trebuie să aducă cu adulația);

– continuitatea în raport cu gândirea fundamentalist-ortodoxistă a lui Nae Ionescu și cu cea a tânărului Noica, nu foarte departe de adeziunile ideologice ale profesorului său (tradiția gândirii de extremă dreaptă românească, ultraconservatorism);

– preluarea temelor și „tratamentelor” liiceniene (copierea atitudinilor fundamentale ale gurului ca substitut al originalității și, totodată, ca probă de lealitate);

– suspiciunea de îmbinare a intereselor teoretice cu cele pragmatice de felul burselor, slujbelor, înscrierilor în planuri editoriale (aplicarea dictonului „o mână spală pe cealaltă”).

Recursul la comentariul anonim, virulența contradictorie a contestărilor (negarea valorii adversarului, dar, cu toate acestea, continuarea dialogului; încercarea de delegitimare prin minimizare, dar acceptarea, de voie, de nevoie, a agendei tematice propuse de acesta; lipsa elementarului protocol al politeții venind dinspre educație și indiferența ostilă a unor oameni din mediul academic față de un coleg cu mai multă experiență culturală și mai calificat, prin titlul său universitar; canonizarea proprie după o carte sau două și disprețul suveran față de munca celuilalt, concretizată în mai multe zeci de cărți; etc.) au subminat, în modul cel mai concret cu putință, pretenția de elită a respectivilor. În același timp, însă, aceeași abordare comună a dialogului în contradictoriu a subliniat existența unui stil al grupului, a unei înțelegeri trans-personale a dialogului.

Neenunțată ca atare, subiacentă, dar nu mai puțin vizibilă, a fost atitudinea de dispreț față de (cel puțin unii) oameni de cultură veniți dinafara specializării în care adepții direcției descrise anterior se ilustrează (specializare fără orizont și contextualizare, sectarism, limitare drastică la un repertoriu de teme și prețuirea celuilalt în funcție de competența strict dovedită în raport cu temele date).

În legătură cu atitudinea de mai sus, autoizolantă în raport cu celelalte contexte instituționale sau informale din cadrul culturii române, dar cu tentă fuzionantă, în cazul fiecăruia dintre cei vizați în raport cu ceilalți, puțini, care împărtășesc aceeași atitudine și același set de convingeri, ea permite înțelegerea grupului respectiv prin desemnarea arealului specific de acțiune (preocupări pentru filosofia lui Heidegger, includere a lucrărilor lor de către șeful școlii în colecția „Academica” publicată la Humanitas), de unde și denumirea propusă de grupul HAH.

Elitismul, închiderea în cadrele tehnice ale dezbaterii – necritice, în sensul dezavuării anumitor idei și motive sau a anumitor tratamente la care sunt supuse acestea – pe teme și motive heideggeriene, fidelitatea (tot necritică, și ea) față de prestația mentorului/ editorului/ angajatorului lor, distanța față de celelalte tendințe din filosofia și din cultura română izolează orgolios și recomandă fără dubiu Grupul HAH ca pe un grup cu tentă esoterică. Nu e de exclus din explicarea acestor comportamente și practici o anume influență, mediată de prestigiul mitic al anticilor greci, survenită prin lecturi asidue (procesate cam adolescentin) din Diogene Laertios, știut fiind că aidoma se prezentau pitagoreicii și că Platon deosebea discipolii cu acces la învățăturile lui esoterice de ceilalți, cărora le preda cunoașterea exoterică.

Muzeul de Artă din Cluj: Expoziţia de pictură ÎN MIEZUL LUCRURILOR

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, instituţie de cultură aflată în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, prezintă în perioada 23 februarie – 20 martie 2011 expoziţia de pictură „În miezul lucrurilor” organizată de curatorul Ileana Pintilie cu lucrări selectate din creaţia unor tineri artişti timişoreni.

Această expoziţie face parte din programul muzeului de prezentare a creaţiei artistice contemporane din centre culturale importante ale României, Timişoara fiind unul din cele mai dinamice, unde dimensiunea artistico-plastică este susţinută atât de prestigiosul învăţământ de artă cât şi de un efervescent climat creator.

Apariţia unei generaţii de tineri pictori în Timişoara, diversitatea şi dinamica excepţională a creaţiei lor, imprimând o energie nouă culturii oraşului şi chiar a regiunii, au determinat realizarea acestei prime selecţii, cu convingerea că aceşti artişti merită să fie cunoscuţi dincolo de orizontul cultural local, în spaţiul naţional şi chiar internaţional.

Prospecţiunile făcute în mediul artistic local au condus la selectarea unui număr de 13 artişti: Daniel Brici, Gheorghe Fikl, Andreea Foanene, Cosmin Haiaş, Robert Köteles, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamţu, Laurian Popa, Andrei Rosetti, Cristian Sida, Sorin Scurtulescu, Reka Ugron, Mihai Zgondoiu.

Ileana Pintilie, absolventă a Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei, este profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara, şi curator al unor expoziţii prestigioase organizate în ţară şi în străinătate. Este autoarea a numeroase articole de istorie şi critică de artă şi al volumului Acţionismul în România în timpul comunismului.

Evenimentul este realizat în parteneriat cu Galeria Calina din Timişoara.

Vernisaj: miercuri, 23 februarie, 2011, orele 13.

În imagini:

Cristian Sida „Personaj”

Sorin Scurtulescu „Mâini” 

Andrei Rosetti „Amintirea Roussillon-ului”