RĂZBOI ÎN STAT

DECLARAȚIILE de joi, 3 noiembrie 2011, ale președintelui Traian Băsescu au adus la suprafață, într-o nouă formulare – la fel de apăsată ca și cele dinainte, însă cu noi nuanțe – reproșurile pe care puterea executivă le aduce puterii legislative, actualizând un război între puterile fundamentale din stat care a cunoscut permanent, în ultimii ani, în România, crize acute și mocnite. Dacă, până acum, cea mai inflamată fază a acestui conflict a fost cea în care, urmare a bătăliei pentru întâietate în stat, președintele Băsescu a fost suspendat de Parlament („Criza 322”, cum i s-a spus, cu trimitere explicită la numărul aleșilor care au votat suspendarea prezidențială), nici tensiunile în raport cu a treia putere a sistemului nostru de guvernare, pretins democrat – anume cea judecătorească – nu au lipsit. Faimoasele rezerve referitoare la componența Consiliului Superior al Magistraturii, numeroasele contestări la adresa unor miniștri ai Justiției (de la Rodica Stănoiu la Monica Macovei), reproșurile făcute Direcției Naționale Anticorupție – sub denumirile pe care instituția le-a purtat anterior -, toate sunt episoade ale stării de beligeranță care nu a scutit și nu scutește nici magistratura de toate nivelurile de la atacurile asupra sferei sale de competență și a atribuțiilor ce îi revin.

Este greu de spus, în aceste condiții, dacă ceea ce se petrece la nivelul statului nostru ca ansamblu rămâne o legală și binevenită tentativă de asanare instituțională și ameliorare a activității, ori mai curând sunt tentative de adjudecare a priorității uneia dintre puterile statului în detrimentul celorlalte două, încălcându-se, astfel, însuși principiul echilibrului între puterile constituționale. Datorită acestei împrejurări, ieșirea la rampă, în deplină lumină, a actorilor angajați în acest joc este benefică, dezvăluind interesele și mobilurile, motivațiile și cauzele care îi mână în luptă pe purtătorii de cuvânt ai diverselor ramuri ale statului nostru.

Iată că președintele, vorbind în numele puterii executive, spune că „În mod categoric, modul cum a acționat justiția … ne-a ținut în afara spațiului Schengen, chiar dacă nedrept”. Tot el susține că ar exista atenționări venite de la Comisia Europeană cu privire la modul în care justiția decide «câștigătorii» unor proiecte europene. Traian Băsescu nu a ezitat să insereze în discursul său o tonalitate dojenitoare și chiar paternalistă, care nu a scăpat juriștilor atenți, prin însăși practica lor de specialitate, să interpreteze până la nuanță textele și depozițiile.

Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Asociația Magistraților din România (AMR) a condamnat, neechivoc și cu nedisimulată asprimă, apostrofarea capului executivului, socotind-o cu totul abuzivă: „judecătorii și procurorii României nu acceptă nici tonul, nici mesajul dictatorial al președintelui țării, a cărui numire, printre altele, trece prin filtrul Curții Constituționale”.

În comunicatul AMR există un pasaj care descrie sintetic și cu destulă fidelitate starea actuală a României din punct de vedere juridic. Panoramarea respectivă are o valoare superioară celor survenite din presă sau dinspre autori particulari, din societatea civilă, pentru că poate fi socotită depoziția unuia dintre cei trei piloni ai statului român, trebuind luată în considerare cu seriozitatea pe care o asemenea ramificație instituțională o presupune. Or, iată cum stau lucrurile privite dinspre protagoniștii actului de justiție actual din țara noastră: „Într-un stat polițienesc, în care se clădesc tot mai multe pârghii prin care justiția să fie controlată, îngenunchiată, în care legile se fac de pe azi pe mâine și se modifică chiar înainte de a intra în vigoare, în care serviciile secrete își măresc bugetul, iar pentru justiție nu se găsește nici măcar mărunțiș, în care reformele există doar în vorbe și prestații televizate, un președinte, într-un ton dictatorial, își poate permite să cheme la ordine magistrații, să-i înfrunte ostil, amenințător, să-i blameze și să-i terfelească în piața publică din postura părintelui națiunii căruia i se recunoaște dreptul de a-și stigmatiza, la stâlpul infamiei, oamenii legii”. Stat polițienesc, control și oprimare a justiției de către politicieni, legi expediate și neîntemeiate, discriminări bugetare grave și creatoare de dezechilibru între puteri, alianța politicului cu serviciile secrete, subfinanțarea justiției, circ mediatic în jurul reformei fără reformă, amenințare la adresa magistraturii dinspre vârfurile statului, dezonorare publică a reprezentanților justiției, lipsă de demnitate sunt caracteristicile acestui succint exprimat cadru oficial al României de azi.

Este clar că răfuielile au atins o cotă înaltă, cel puțin la nivelul vorbelor azvârlite dintr-o parte într-alta. În limbaj popular, părțile… își arată pisica!

Grav este că și președintele, și magistrații, se amenință fățiș unii pe alții. Or, în calitate de garanți ai democrației și funcționalității statului nostru declarat democrat, împreună cu Parlamentul, ambele părți ar trebui să procedeze la o reglare a mecanismelor în spiritul și litera Constituției și a sistemului legal în vigoare. În loc de asta, într-un stil de autentici mafioți, și unii, și alții se amenință cu represalii. Unul o face aducând argumente de la Bruxelles și acuzând transparent de corupție magistrații, ceilalți o fac formulând fără jenă amenințări directe: „statul, la rândul lui, este supus legilor și normelor constituționale și nu poate încălca legea fără să fie sancționat, … hotărârile judecătorești sunt pronunțate în baza legilor pe care se află și semnătura președintelui, … nerespectarea actului de justiție și instigarea la nerespectarea actului de justiție atrag repercusiuni tot prin lege stabilite și ele se pot repercuta inclusiv asupra celor care le-au zămislit”. „Da, sunt legi pentru judecători. Dar sunt legi și pentru președintele României, legi pe care acesta trebuie să le respecte și care i se aplică așa cum se aplică fiecărui cetățean al acestei țări.”

Problema rămâne însă: de ce, dacă există probele unor încălcări, și de o parte, și de cealaltă, a cutumei și legii, nu se iau măsuri concrete? Răspunsul este unul singur. Scopul atâtor declarații războinice este să păstreze un anume, precar, statu quo între puteri, nu să remedieze mediul vieții noastre statale, politice și publice în folosul interesului tuturor cetățenilor.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/11/13/razboi-in-stat/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: