ANIVERSARE: Elena CESAR von SACHSE: Ziua Leului

Ziua de 28 iulie este, în calendarul acestui blog, Ziua Leului (deci a Leoaicei). O aniversare ca aceasta nu poate trece neobservată, mai cu seamă când Leoaica s-a convertit, de la o vreme, în cel mai vestit bucătar-povestitor al toposului de față. Nu va trece mult până când un prim volum de povestiri-rețete va putea fi înmânat unei edituri dornice de răsfățuri narative și culinare.

Deocamdată, cel care scrie are privilegiul de a scoate la iveală două documente fotografice din arhivele imaginarului scriitoarei Elena Cesar von Sachse, vorbind despre trecuturi trăite sau/și alternative, de utopiile ficțiunii și de realitățile subiectivității atotstăpânitoare.

O ipostază posibilă, din vremea tensiunilor altui continent între Nord și Sud; o reconstituire ipotetică, pătrunsă însă de spiritul acelor vremuri…

Și un portret de grup din periferia anilor 60, probă de neorealism italian la Carpați și pe Mureș, acut în prezentul pe care îl iscă și nostalgic precum orice privire a viitorului asupra Cartierului de Vest dintr-un odinioară personalizat.

… Și, pentru a veni în prezentul etern, indestructibil și continuu, să o urmăm, cu voia voastră, prieteni, pe autoare în lumea fanteziei artistice unde muza nu adoarme și nu se preschimbă niciodată: un profil de monedă, împreună cu o modă care nu a venit încă deși va mai trecut pe aici, și o prezență contextualizată într-un concurs internațional de coafură, unde divele aduc o incredibilă savoare și o aromă de San Remo (Elena la dreapta).

Minunate monade din care proza, poezia, vibrația cresc fără ezitare, neîncetat, regenerându-se de la sine… În mod cu totul misterios – ori, cel puțin, inexplicabil, imaginile ajung să se instaleze princiar în conștiința privitorului, crescând și dobândind în amintire reliefuri epice.

Probabil frumusețea are un singur chip și mereu pe acesta îl modelează lumina interioară. Bine întreținută, ea arde nestinsă și își transmite puterea chiar și dincolo de convențiile pixelilor. Zic dar numai atât:

La mulți ani, prietenei tuturor copiilor, mari și mici!

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (33)

Dumnealui boier Andrușco, sân Manoilă sân Lisandru ot Cuteica, ot Stredeni pe Hâlhuia,

De la Costandachi fiul, închinăciune. Și cum am fost eri, de cum să rădincase pâcla, în trap mărunt la câmp, în slujba lui Vodă, cu alții de-ai noștri, ca Bumbu i Moșniță i Ădirean i Ghiorghi de la Livant i pan Clisă, temniceriul, i alții, să prindem limbă dintr-ai ălora, ci tucma când să dăm pe dupe un făget numai ce ne-a eșit în cale hanul mărzacilor și cu ăl de-al nohailor cu căciulile lor de samur și cu cozâle lor de ărmăsari în vârvul lănciilor, care îi spun tui pe la împărățiia de la Bosfor. Și era pe cai d-ăi buni de la Astrahan și de unde ni era a plecare, acu ni să făcusă o pohtă de-am șezut la atac și am pornit asupră-le câț și cum eram. Care n-au fost cu înțelepție, că agasî al nohailor au scos și iatagan și jungher a mână, de l-am pus pe Florea den Târgul Flocilor, de-au vinit la noi când cu înverșunarea domnului muntean asupră boierilor lui să holbeze și să încrunte ochii și sprinceanele ca să-l bage la greu și spărieți. Iar umflând munteanul cela obrajii și arătându-i sămn dă buci și dă mădular cu mare spurcăciune, acela s-au nărăvit asupră-ne sărind fără greș, ca un hopintit la hire, derept în sulița unui dărăban ce-l am la mini, de-i zâcem Crăcea den Pișteuți. Ăstimp mă nemeream și io cu cușma sub brațul unui mărzac spurcat la sudoare, de-m muta nasul, care nu l-am ertat de-o spintecătură la grumazi, de-i eșea sângele ca apa den havuz la serai la ei… Și au fost luptă ca o nuntă, cu strâgături și giuruințe dă mamă și dă tătucă, și chemări dă neică și alahuri de n-ai fi știută dzâce de-i horă și gioc au cruceșare dă spăngi și tăișuri. Ce maica noastră Muldova au priimit sânge păgân bivșug, iar care n-au fugit de noi au trăpuit după noi. Ce daca limbă n-am prins, tăeri făcut-am și priimit-am dăstule, de-au fost să aruncăm gios la pământ și să ardem hainili di pi noi, așe dă rupticate și dă văpsâte în roș și puțând a moarte s-au tâmplat.

Ci găndit-am tăicuță să spui că n-aș ști câți i-am trecut în raiul lor de iznoavă și câți am pus pe fugă, că io fugeam mai tari ca ei și nu mă lăsam la ei, ce o apucam în celaltă parte, să nu stricăm socotelile și să ne dăm prinși la plasa soltanului.

Iaca așé au dzâs Vodă în fața corturilor că deacă mulți ar face cum am fost noi de-am făcut, n-am mai mânca numai capră de cerv și drochie prinsă cu căciula zvârlită dupe ea, ci dzâmbru și mâță den codru, sălbăticiie, au râs cu mustață jilavă, și n-am pohti unul la altul, ci ne-am înturna iute la conacele noastre unde stau la porunca noastră muierile den sălașele țigănești și altele de la megieși.

Adică fiiul tău, Costandin, sărutând dreapta în cuviință

LE CHEF (17): Elena Cesar von SACHSE: Mreană la grătar

Pinky era omul de care puteai să spui, fără să greşeşti, că are două mâini stângi. Parcă trăia mereu într-o lume a lui din care se trezea uneori într-o realitate prea strâmtă.

Orice ar fi aşezat sau pus pe masă, precis s-ar fi răsturnat sau ar fi căzut pe jos.

Dacă se afla într-o întrunire cu prieteni sau cunoştinţe, cu siguranţă făcea o gafă, trădând din neatenţie flirtul sauaventura cuiva.

Se mai întâmpla ca, uneori, careva dintre cei vizaţi să riposteze nervos, dar el rămânea calm şi te privea cu doi ochi mari nevinovaţi, de ziceai că tocmai căzuse de pe planeta Marte.

Prin anii 70, a fost cel mai bun clăpar şi tot cam atunci am cântat împreună, în aceeaşi orchestră, la Hotel Astoria din Arad.

Nu am rezistat cu el decât un singur sezon, deoarece în contract se cereau, pe lângă profesionalism, muzică bună şi antren, punctualitate și disciplină, lucruri pe lângă care Pinky trecea cu o indiferenţă copilăroasă.

Şi azi îmi amintesc de o întâmplare haioasă, când toţi cei din trupă am hotărât să mergem la pescuit.

Primul deliciu pe care ni l-a oferit colegul nostru a fost că şi-a aruncatul undiţa pe malul celălalt, în loc să o lanseze în apă.

La a doua încercare a nimerit într-un copac, aşa că, dorind să evităm un accident sigur, i-am amplasat-o noi în undă.

Ne-am postat la o distanţă destul de mică unul de celălalt, că să putem vorbi. Eu fiind cel mai aproape, am văzut la un moment dat cu coada ochiului că undiţa lui a început să se mişte.

Peste măsură de uimit, Pinky s-a ridicat de pe scăunel şi a început să rotească cu grijă firul pe mulinetă. Din păcate era un peştişor minuscul pe care orice pescar l-ar fi aruncat imediat înapoi. El însă a hotărât să-l aşeze cu grijă pe nisip, fiind probabil primul lui succes în materie.

La un moment dat, cel mai performer dintre noi, Tibi, a venit să ne spună un banc.

Fără să bănuiască nimic, i-a tras peştişorului un şut, aruncându-l în apă, ca pe un lucru neînsemnat.

Pinky s-a revoltat în felul lui caracteristic, cu o privire îndurerată, dar şi indignată, spunând:

– Ce-i pasă celui care prinde peşti mari, de micul trofeu al celui care n-are acelaşi noroc…

În acel moment mi s-a părut că văd în el veşnicul clovn cu figură tristă, care stârneşte râsul tuturor; nu datorită figurii lui caraghioase, ci a stângăciei cu care se comporta.

La râsetele nostre fără oprire, şi-a uitat repede supărarea şi a continuat în felul lui prăpăstios, ca să ne amuze.

După ce am prins câteva mrene, am hotărât să le punem pe grătar.

– Lăsaţi-mă pe mine să pregătesc peştii. Am o reţetă nemaipomenită -, ne-a cerut Pinky, cu o privire rugătoare.

– Dacă vrei, n-ai decât -, a fost de acord Tibi, în timp ce ne deschideam câte o bere.

În chiar momentul în care a luat cuţitul în mână, s-a și tăiat însă la degetul mare.

– Costy, ia-i cuţitul din mână, până nu face cine mai ştie ce -, mă rugă Mazzu, alt coleg de-al nostru, ridicând ochii la cer a disperare.

– Pinky, leagă-ţi degetul şi dă-mi cuţitul. Fac eu mai departe -, i-am spus eu grăbit, promiţîndu-i cu tărie că am să pregătesc peştii după reţeta lui.

Mazzu s-a apucat să aprindă focul grătarului, iar Tibi a venit şi el să ne ajute.

– Acum că sunt curăţaţi, spălaţi şi săraţi -, începu Pinky să îmi explice, cu un licăr de bucurie în ochi -, le pui în burtă o felie de lămâie, puţin pătrunjel, mărar şi doi căţei de usturoi, după care îi aşezi pe plita grătarului şi-i laşi să se prăjescă bine pe ambele părţi. După cum vedeţi sunt dotat cu tot ce-mi trebuie!.

Şi scoase din sacoşă produsele enumerate, pregătite ca de un adevărat bucătar.

Peştii au fost, într-adevăr, foarte gustoşi

*

Au trecut de atunci ani şi ani de zile, timp în care am auzit că i-au murit părinţii, că şi-a pierdut locuinţa, numai datorită caraterului lui indiferent, din pricina felului lui de-a accepta viaţa fără luptă. După o perioadă foarte grea, a reuşit să se angajeze ca taximetrist.

Ultima oară când ne-am întâlnit, mi-a mărturisit că bucuria lui cea mai mare e să-şi întâlnescă foştii colegi din tinereţe cu care să-şi depene amintirile.

A însistat să bem „una mică”, deşi era destul de matinal pentru aşa ceva.

N-am putut să-l refuz. Bucuria lui era sinceră şi molipsitoare.

Chelnerul ne-a pus în faţă două păhărele cu votcă, iar el, în stilul lui tipic, şi-a lovit din greşeală paharul, care s-a răsturnat.

Indignat peste măsură, a lovit cu mâna măsuţa la care ne aşezasem, spunând:

– Fir-ar să fie, erau ultimii bănuţi…

Desigur gestul lui a fost suficient de decis ca să-mi răstoarne şi mie păhărelul.

Am salvat situaţia şi am făcut încă o comandă, dar întâmplarea mă amuză şi azi şi mă face să râd cu poftă.

*

S-a dus vestea că ar fi murit la 58 de ani, chiar de ziua lui de naştere. Desigur am considerat-o toţi o glumă. Numai că n-a fost aşa…

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (32)

La Iliuță logofăt, veri unde s-ar afla, pre unde l-au purtat credincioasa slujbă,

Măriuca lui liubovnică de la suflet, care te pândesc de sară și până la ziorei de zuă și iar din cântatul cocoșilor pănă ce vini noaptea, care de alean mă usuc de pi picioare…

Ci cum șădeam și ieri ca-n verișcare zi în cerdac și cu luare aminte numai ce-m căzură de subt obroc Vâșca și chisoii ei Carul și Suliimen, ce-am zâs că i-oi boteza cu nume de crai nemțăsc și de împărat turcesc și dumneata ai zâs că nu iar în celi din urmă, ca să nu fie pe voia liubovnicului ce pliacă și lasă cășile pustii, tot le-am zâs cum am vrut eu. Mai-mai să-m cază în sân, nu alta, că sâ giucau așé di ghini de m-au podidit lacărimile. Și unde dădea unu cu lăbuța, iar celalat să împingea în dânsul cu botul și mi ți-l dădea d-a rostogol, să ti prapadești de dragul lor, nu alta… Iar Vâșca șădea și mai îndirepta ce și cum să putea, iar să îi disparță nu, că bag di samă că așé să învațî mărtanii di mici la volniciie.

Ș-apoi m-am zâs că poati că să fiie un sămn cum mi-a căzută toți de sub obroc asupra mé i m-au spăriet, că daca ar fi sămn atunce ar puté fi că și nemții să mișcă asupră turcului, iar Vâșcă să fie leahul gata la clipă de gâlceavă…

Ș-am zâs să-ți scriu digrabă, unde ai fi, că mai trece aleanul…

Măriua, cu frig de dor

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (31)

La Vasilie sân Timofte, ot Cricalau i Mașnița,

Safta sluga cluceresei Stănica ot Bărșești dă dzâuă bună. Și să să știe că la noi la moșâie toate ar hi cum să cuvine, dară e mare zbucuium și suparare. Că eri măria sa s-au perpelit și n-au mai voit a mânca și a bé nemică, ce cum am lasat în ietacu dumneei așa au și venit napoi tăvița cu toate pă ea. Ci m-au pus de au fost cu sâla să macin tăti și de post, și de dulce, eară dupe turtile di mei cu borș di pui au urmat terciul cu macriș și polpă di oae, care pentru nemică în lumea aiasta boieroaica mé n-ar fi lasatu altă cândva și ce să mai fie daca nice bahlavalilii și plășintili cu poale la brâu nu a-ncăpu decât la gura mé. Care au fost așé că m-am aținut pre urmă în dosul cășilor din fundul ogrăzii și am dat napoie totul de unde au vinit la un tofiș și m-au luatr cu frig și arsură la grumadz și la lingorică…

Au nu vedzi matale cum ni dam di ciasul morțâi ca sa nu ni-i uiț iar matali șădzi pân striini i nu mai vini la doamna noastră?

Să nu va fii cu suparari, boierule, că io ce dzâce, aia pun aici la scrisoare,

Safta

Proză: Lucian POP: Eu, Laura şi timpul

     Înainte de-a o cunoaşte pe Laura timpul era o apă nevăzută, înaripată, muzicală, ce cocheta cu trupul meu senzual.

     După ce am cunoscut-o, situaţia s-a schimbat.

     În momentul în care mă despărţeam de Laura, apa nevăzută se revolta, îşi schimba cursul, venea din faţă şi mă lovea duşmănoasă cu nevăzutele ei pietre elastice.

     Nu-i vorbă, iureşul acesta se domolea treptat, se oprea resemnată apa nevăzută, cu transparenţă de lacrimă.

     Aşa am ajuns la o concluzie sinistră.

     Că timpul se îndrăgostise de Laura. Devenise un parazit, stătea lipit de mine. Cum numai prin ochii mei o vedea, timpul mi-i folosea şi de-aceea se trântea cu fundul de pământ, isteric, când mă despărţeam de ea, pentru că îi întrerupeam ca şi cu un comutator, idilica lui delectare.

     Rău ajunsese.

     L-am privit ironic, uşor dispreţuitor, ce fire slabă are, cât de precar este, nici măcar nişte aparenţe nu ştie să salveze.

     Una două, timpul s-a prins, a intuit ce gândesc despre el.

     Atunci s-a desprins de mine.

     Şi, ca să-mi arate adevărata lui măsură, într-o dimineaţă, ieşind în balcon, am văzut celelalte blocuri cuprinse de un incendiu spectaculos la nivel de culori. Cerul m-a dat gata. Dens, boltit, sonor, auzeam foşnetul aripilor întinse ale păsărilor cum tăiau tăcerea, păsări pe care le vedeam din balcon, chiar sub vârful bolţii cereşti, numai cât nişte puncte mişcătoare.

     Apoi era cât pe ce să văd cum trec pe lângă balcon nişte balauri aerieni, lungi cât marfarele, importanţi şi sobri în misiunea lor.

    Când peste două ceasuri m-am întâlnit cu Laura, mi-a pierit graiul.

     Era mai frumoasă şi mai tainică decât minunatul hotar al lumii noastre, hotarul, noaptea senină de vară cu puzderia ei de stele.

     Şi Laura era în faţa mea, îmi încăpea sub un braţ, în şlapi şi o rochie-maieu uşor decolorată de soare.

     Am înţeles ce urmărea timpul.

     Mă voia ajuns ca el, umil, în genunchi în faţa Laurei.

     Dar eu ştiam ce este stăpânirea de sine. O iubeam cu zgârcenie, cum ai admira un peisaj prin gaura cheii.

     Presimţeam că dacă deschid larg uşa către Laura, mi se spulberă sufletul într-un strigăt de triumf şi fericire nepământene, un strigăt suportabil doar pentru zeii care se joacă în fiecare vară de-a alt destin uman.

     Cu uşa larg deschisă îmi şi vedeam sufletul, pasăre carbonizată de fulger, ce a rămas cu ghearele încolăcite de sârmă, un suflet răsturnat, cu capul în jos, negru.

     Mergeam cu Laura la Turcu, luam îngheţată, o mâncam în Parcul castanilor. Când petele de luumină ce răzbăteau jucăuş printre frunze ajungeau la degetele picioarelor ei, şi le mişca protestatar cum ar fi fost gâdilate de nişte fulgi în cădere.

     La intersecţia din dreptul tutungeriei lui Ghiţă ne despărţeam.

     Îi întorceam spatele, făceam câţiva paşi şi mă opream neputincios. Mii de fire de păianjen erau lipite de mine şi Laura cu tălpile ei senine ce nu călcau, linişteau asfaltul, mă trăgea după ea.

    Trebuia să plec din Cluj pentru o vreme. Urgent.

    Am avut noroc. L-am cunoscut pe bătrânul Alba, un colecţionar de fluturi. Îi trebuia pentru două săptămâni un însoţitor.

    Avea un Aro şi o zi am pierdut-o cu drumul până în judeţul Caraş-Severin.

    A doua zi am luat la pas nişte dealuri golaşe din care se exploatase caolin şi, odată rezervele epuizate, dealurile arătau ca traversate de nişte viermi uriaşi ce lăsau în urma lor albii adânci cu un profil standard în formă de „u”, albii ce şerpuiau şi în sus şi în jos, nepracticabile pentru o apă curgătoare. Printre aceste canale artificiale căutam un fluture albastru, mic, cu două puncte roşii la extremitatea aripilor, denumit Arlextos Albarnimi.

    Pe la amiază, soarele mă privea încăpăţânat, mustrător, unde este Laura?, şi canalele inutile îmi imputau că nu sunt altceva decât urmele gândurilor mele pornite în căutarea ei.

    La asfinţit, cu  rucsacul în spate, coboram alături de Alba un deal către satul în care ne-am lăsat maşina. Dealul se prelungea la poalele lui cu un şes sclipitor de verde, mărginit de un şir de plopi nefiresc de egali. Şi deasupra, era un hău străveziu, albastru.

    Deodată, şesul, plopii şi hăul au luat-o la fugă către nord-vest, direcţia în care se afla Clujul.

    Alergau cu viteze diferite. Plopii erau în frunte, urma şesul impecabil de verde şi la sfârşit flutura  voalul roşu, celest, rămas în urma soarelui dispărut după o curbă lejeră de deal.

    A treia zi, înainte de-a răsări soarele, ne-am urcat cu maşina pe dealul cel mai impunător din zonă, dealul Hongaş.

    De sus vedeam îngroşate cu cărbune nenumăratele şiruri de dealuri, oprite de-o barieră albă, ceţoasă, densă.

    Venisem cu noaptea în cap pentru un fluture matinal căruia i se spunea Pratis restaritus.

    Peste un ceas, după răsărit ( şi ce răsărit?!) mi-am cerut scurt iertare de la Alba că îl las baltă şi fără explicaţii am luat-o la goană pe pantele dealului în jos, gata-gata să cad în cap, cum nu-mi mai puteam controla picioarele.

    Dă-o dracului de treabă, eu nu mi-am bătut joc de el, doar atât, că am fost un pic răutăcios, ironic, când l-am văzut topit după Laura.

    Răzbunarea, arma prostului.

    Coboram pantele dealului Hongaş într-o goană riscantă, să-mi rup gâtul, în spatele meu cu trei sori roşii ai răsăritului, ridicaţi la diferite înălţimi faţă de dunga albă de ceaţă ce mai persista peste cel mai îndepărtat şir de dealuri.

    De la Turnu Severin la Cluj am schimbat trei maşini şi două trenuri.

    Pe la doisprăzece noaptea eram în Cluj.

    Camera Laurei avea geamul la stradă. Bat în el, îmi deschide, sar în cameră şi o îmbrăţişez. Este total surprinsă că mă întorc atât de repede, ştia de  Alba şi de cele două săptămâni.

    – Timpul, i-am mărturisit, ce mi-a făcut timpul astăzi, m-am trezit că de dorul tău, răsar trei sori, nu unul.

    – Timpul, râse ea, recunoscătoare pentru că o vedeam în felul acesta, o prostuţă căreia orice i-ai spune, pentru ea este literă de lege.

    – Trei sori? se desprinse din îmbrăţişarea mea.

    – Trei sori.

    – Mare ticălos timpul, râse ea cu o satisfacţie blândă, ocrotitoare. Și, ferindu-se să-mi spună pe şleau că am avut dimineaţă vedenii şi că timpul n-are nimic malefic, n-are cum ridiculiza un om, Laura îşi scoase din poşetă un carnet-jurnal cu data şi numele fiecărei zile tipărite în colţul din stânga al filelor.

    Îl deschise la data de douăzeci şi doi august, când trebuia să vin cu Alba din Caraş Severin.

    – Citeşte, mă îmboldi ea mustrătoare.

    Citesc: ” Se întoarce iubitul meu cu un fluture frumos. Îl îmbrăţişez cu drag.”

    – Vezi acuma  ce-i timpul? O dată în calendar.

     Mă simţeam ca un milionar american după crahul din douăzeci şi nouă. Se culcă seara omul liniştit lîngă proprietăţile, vilele, conturile, servitorii, şoferul, Rolls-Roys-ul, şampania, balerinele lui şi dimineaţa se pune dârdâind de frig la o coadă unde se împarte supa săracului.

     Timpul, din colţul unde era tipărit şi-l chema douăzeci şi doi august, râse amar.

     – Doi se bat şi-al treielea câştigă.

     – Da de unde! am protestat. Eu mă duc mai departe. Tu stai în insectar că stai bine. Crezi că ştiu ce urmează? Vom trăi şi vom vedea!

Proză: Codrina BRAN: TABLOU DE FAMILIE

 În orice familie mai numeroasă poţi găsi o diversitate de indivizi, de la cei de primă mărime şi care ocupă un loc de vază la alţii mai şterşi care de obicei trăiesc în trena de umbră a primilor. Sunt atât de diverşi dar totodată îi uneşte ceva comun în subteran, un miceliu de interese, conştiinţa apartenenţei la grup, chiar dacă se detestă în sinea lor. Este firesc, comparaţia nu se poate face decât dacă ai un altul cu care să te compari. Nu te poţi plasa pe locul întâi dacă alergi de unul singur. Ai nevoie de concurenţi, indiferent cât de amărâţi ar fi aceia. Ai nevoie de ei pentru a se vedea cine-i primul în clasament.

          Aşa este şi în marea familie a condeierilor.

          Clubul penelor selecte şi Clubul penelor modeste formează cele două aripi ale condeierilor din urbe. Membrii primului sunt cercul de elită şi purtători ai acestei peceţi pentru eternitate pe sub cununa de lauri ce învăluie cu umbra ei frunţile unor creatori de rang înalt. Domnul sau doamna care fac parte din acel cerc exclusivist înnobilează prin prezenţa lor locul în care apar, cuvântul lor de deschidere, de lansare de carte, de vernisaje, de tăiere de panglici binecuvântă evenimentul, îl sfinţeşte.

          Vom vorbi acum şi despre cei ce se străduiesc şi ei cu literele, dar undeva mai la periferie, înafara cercului de lumină binecuvântătoare, sfinţitoare al celor care se consideră pe drept cuvânt ca fiind  singurii autorizaţi a reprezenta legitim literele romaneşti. Sunt nişte oameni care simt şi ei fiorul creaţiei, dorinţa de exprimare, dar ei sunt scriitorii de mâna a doua, cei care creează într-o penumbra de modestie , conştienţi că nu se pot raporta de la egal la egal niciodată cu confraţii lor consacraţi. Sigur, şi ei mai publică câte o plachetă de poezii, o cărticică de epigrame sau chiar proză, dar întrebaţi un “laureat” despre opera unui confrate din celălalt club şi fiţi siguri că nu veţi primi alt răspuns decât cel mult ridicarea unei sprâncene, pentru că graniţa dintre ei este fermă, aşa cum fermă este diferenţa dintre grupele sanguine. Niciodată A nu poate fi B; între ele se află o linie de netrecut.

          Iată că de ceva vreme Clubul penelor modeste îşi pregăteşte lansarea antologiei, eveniment pentru care comitetul de organizare împreună cu floarea poeţilor s-a pus în mişcare cu toată dăruirea, aşa cum se întâmplă de obicei când are loc o acţiune cu scopuri înalte şi suportată integral din buzunarul membrilor. Paradoxal, cu cât o acţiune este mai lipsită de o motivaţie pecuniară, sau mai rău, necesită sacrificii financiare, cu atât se găsesc mai uşor entuziaşti care se înjugă benevol la ducerea la bun sfârşit a acelei trebi. Volumul este gata, tipărit de o editură cu renume bun, în condiţii grafice frumoase, hârtie de calitate, coperţi lucioase, cu fotografiile tuturor celor 99 de autori, cu datele lor biografice si operele apărute, corectură perfecta. Greşeli de tipar, zero!

          Pentru ziua cea mare a lansării s-au mai strâns încă odată eforturile acestor oameni cumsecade şi entuziaşti pentru a fi chemaţi trei purtători de lauri cu merite şi nume sonore în cetate, care să aducă salutul şi binecuvântarea literelor oficiale Nişte persoane cu opere solide, atât de solide încât gurile rele spun pe la colţuri că ar fi chiar ca nişte sarcofage în care ei, autorii, ar fi murit demult. Nişte răuvoitori şi invidioşi aceşti bârfitori! Pe de altă parte, entuziaştii s-au străduit încă odată cu contribuţia lor culinară pentru o trataţie de zile mari. Grija protocolului a fost egal repartizată. Ţuici, votci, vinuri, sucuri, ape minerale, la capitolul lichide. La capitolul mâncăruri zelul doamnelor condeiere şi a soaţelor domnilor condeieri au făcut minuni. Astfel, fripturi şi salate, prăjituri şi cafele, budinci şi pateuri…toate aceste bunătăţi aşezate artistic pe platouri stăteau înşirate printre sticlele solemne şi turnurile de farfurii, înviorate de mănunchiuri de şerveţele colorate şi tacâmuri strălucitoare.

          În agitaţia ultimelor retuşuri şi-au făcut apariţia cele trei somităţi, aduse la scară cu automobilul preşedintelui. Primul şi cel mai important era cel mai bătrân slujitor al literelor din cetate, înalt, distins, privind prin ochelarii săi fumurii undeva deasupra capetelor, dintr-un turn în care locuieşte de vre-o opt decenii. Opera lui bogată şi multipremiată, prezenţa ubicuă prin saloane literare, un nume sonor, un fiu de vază al cetăţii, dar înainte de toate fiul plaiurilor natale, care dacă ar fi să dăm crezare propriilor sale rânduri ar fi un pământ de o compoziţie aparte care prin forţele lui tainice plămădeşte importante personalităţi culturale. De parcă magma clocotitoare a Terei ar fi găsit pe acolo o supapă specială, iar el, fiul,  o rezultanta reuşită, strălucitoare a acelui plai frământat de o istorie dureroasă la care se referă tot mai des personajul nostru într-o întoarcere sentimentală la origini. Ca întotdeauna este plin de propria-i importanţă, ştiind că simpla lui prezenţă înnobilează orice adunare, imprimându-i blazon, dându-i ştaif. Cu ceva vreme în urmă într-o tentativă de păstorire a unei lansări de carte, deşi nu fusese invitat, luând cuvântul a deraiat din nou cu discursul pe acele plaiuri natale, părăsind total tema in discuţie, stârnind astfel proteste şi în final chiar o evacuare. Acolo era adunată altfel de lume, personalităţi ale oraşului din cele care fac nu doar vorbesc şi care veniseră să onoreze un anume scriitor, oprindu-se două ceasuri din importantele lor afaceri.

          Aici era însă o  lume diferită: intelectuali cu salarii modeste, pensionari cu garderoba bine conservată dintr-un deceniu trecut răspândind un vag miros de naftalină, şi care cu eforturi conjugate dădeau viaţă acestui eveniment anual, lansarea antologiei. Sala plină până la refuz cu autori şi public format din rude  şi prieteni chemaţi să susţină atmosfera, se opri din murmur şi foială în momentul în care bătrânul slujitor al condeiului se ridică în picioare şi îşi începu discursul. Se simţea onorat că fusese invitat sau desemnat, mă rog, să patroneze un astfel de eveniment notabil pentru urbea noastră, oraş cultural cu o mare densitate de creatori mai mult sau mai puţin hăruiţi, dar harnici şi tenace.

          Treptat fundalul de murmure se reinstală pe măsură ce cuvintele se înmulţeau. Îl cam cunoşteau. Cuvintele de salut le scotea la un moment dat parcă dintr-o debara mucegăită, nefiind clar dacă-i de bine sau de rău. Apoi se lansă în propria-i laudă despre importanta sa operă, despre viaţa lui petrecută prin biblioteci( aviz celor care scriu fără a citi destul), despre plaiurile natale pe care le-a nemurit în ultima sa carte premiată, despre trecutul acelui ţinut binecuvântat, dar pus în calea vitregiilor istoriei. Şi de aici încolo, cu nava ieşită în larg, octogenarul nostru puse cap-compas spre marea liberă a tribulaţiilor  despre nenorocul ţării şi a suferinţelor personale. Întrucât vorbitorul nostru nu avea sistemul de oprire funcţional, cineva din comitetul de organizare, profitând de un respiro, cu toată îndemânarea trecu cuvântul celei de a doua invitate.

          Doamna cu pricina cu chipul umbrit de borul larg al unei elegante pălării din dantelă neagră, pe sub care se îndeletnicise cu degustarea unui pahar cu conţinut uşor gălbui, îşi mişcă pieptul generos împodobit cu o mulţime de lanţuri şi coliere care brusc animate scoaseră un clinchet discret. Zâmbi binevoitor gazdei, care odată cu prezentarea multcunoscutei doamne, îi reîmprospătă acesteia conţinutul paharului. Binevoitoarea doamnă luă cuvântul mulţumind pentru invitaţie, după care ţinu să dovedească adunării că sacrificiul făcut de a fi prezentă în acel loc este foarte mare, ştiut fiind de toată lumea că obligaţiile ştiinţifice pe care le are atât în burg cât şi prin ţară îi ocupă tot timpul. Dar iată, acum este aici. După care începu o introducere virată prin opera poetului naţional, întocmai ca închinarea la icoane, căruia nu-i aşa, se cuvine ca toţi să-i aducem omagiul şi odată atins subiectul acesta, binevoitoarea şi docta invitată se lăsă în voia nesfârşitei  teme în care pluti fără busolă, cu voluptate, ca într-o scăldătoare familiară şi fără ţărmuri un timp suficient de lung ca să-şi dea singură seama că ar trebui să cârmească delicat dar hotărât spre apele mai apropiate prilejului cu care s-au întâlnit cu toţii. Astfel găsi de cuviinţă să vorbească despre ilustrul patron al modestului cenaclu. Sonoritatea numelui şi câteva consideraţii pe marginea operei acestuia o furară într-un nou miraj. Categoric, numele poetului mort la o vârstă ridicol de tânără, în plin demaraj scriitoricesc este cum nu se poate mai potrivit unui cenaclu de scriitori amatori care, indiferent de vârsta lor, concretizează însuşi avântul şi speranţele neobosite ale inimoşilor creatori. Şi dacă tot veni vorba despre tânărul poet să ne reamintim vigoarea versului său dublată de gingăşii indicibile…”Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!”, cuvinte care trezesc un an alt ecou tragic al unei alte ape adăpătoare unde un alt prinţ-poet îşi aştepta „mistreţul cu colţi de argint”.

          Ameţitorul lichid gălbui din paharul ce-i stătea la îndemână  umplut cu atenţie şi respect deîndată ce se golea servi astfel de combustibil prelungii cuvântări a prea amabilei doamne, dar care fu întreruptă la un moment dat de ţârâitul telefonului mobil din buzunarul antevorbitorului. Acesta însă dormea demult în dosul ochelarilor săi fumurii. Somnul profund nu fu deranjat de soneria insistentă, astfel că persoana care avea în grijă bunăstarea celor trei invitaţi de seamă fu nevoită să-l trezească cu tot tactul pe proprietarul telefonului.

          Numeroasa adunare se foi uşor pe scaune arătând o oarecare nedumerire.

          Acesta fu momentul în care cel de al treilea invitat se ridică în picioare. Era un bărbat înalt şi corpolent care prin masivitatea lui accentuată de nelipsitul sacou galben, cu mâinile împreunate pe cartea a cărei lansare prilejuise o astfel de adunare, aşternu liniştea. Avea o expresie de maximă seriozitate cu privirea atentă şi gravă aţintită asupra cărţii pe care o ţinea cu pioşenie în faţa ochilor, moment în care îşi ridica ochelarii şi o privea mai îndeaproape, apoi o muta şcolăreşte sub braţ, mânuind-o mereu ca pe un obiect sacru. Lumea răsuflă uşurată. Acest invitat, care părea că oficiază cu toată gravitatea un ritual dând astfel importanţa cuvenită momentului, reuşi să aducă lumină asupra chestiunii în discuţie spre relaxarea auditoriului. Fu lămurită problema numelui patronimic al inocentelor condeie; nu era vorba despre poeţii pomeniţi şi care aveau în comun acel ochi poetic de apă, ci de acest poet, şi aici bătu cu dosul palmei frumoasa copertă lucioasă, care avea în comun mai degrabă cu elementul pământ, cu piscurile semeţe. Aici adresă publicului, pe care nu-l slăbea din ochi decât pentru scurte priviri în tavan de unde îşi lua doza de inspiraţie, un zâmbet plin de admiraţie însoţit de cuvinte calde, încurajatoare. Lăudă în cuvinte generoase editura, condiţiile grafice, corectura fără cusur, grafica copertei, coloritul inspirat. Întorcea pe o parte şi pe alta preţiosul obiect întocmai ca pe un cadou frumos ambalat căruia încă nimeni n-a îndrăznit să-i taie panglica. Vorbitorul nostru era adeptul unui confrate cu nume mai sonor care afirma plin de umor  că atunci când este chemat să vorbească despre vre-o carte nu face greşeala de a priva cititorul de plăcerea descoperirii lecturii ei. Aşadar, nici un cuvânt despre conţinut ! Obiectul de cult era ţinut acum la marginea vestonului galben cu braţul îndoit în dreptul inimii, în timp ce vorbitorul mulţumea plin de recunoştinţă pentru prilejul ce i s-a oferit de a da semnalul de plecare în lume a acestei cărţi şi cu asta se dădu şi semnalul începerii festinului.

          Lichidele începură a fi turnate în pahare cu generozitate, ca mai apoi să fie date pe gâtlejuri în ritm mai vioi sau mai lent, după firea meseanului. Micuţele şi delicioasele pateuri dispăreau pe rând între harnice mandibule, salatele se deplasau pe farfurioare sub ochii pofticioşi ai mesenilor, mormanul de sarmale aburinde scădea vizibil. O larmă generală plăcută, un murmur prietenos însoţea desfătarea gastronomică. Toate zidurile de mai ieri cădeau pe rând şi o fraternitate adevărată se aşternu pe câmpul de bătălie cu bunătăţile de pe mese. Ca prin minune bunăvoinţa, serviabilitatea, fraternitatea pogorâră asupra acestei mari familii ai cărei membri  renunţaseră la scorţoşenii şi clasamente. În faţa unor şniţele fragede şi a unui vin bun se topeau toate barierele. Nimeni nu mai pomenea despre motivul întâlnirii, teancul de cărţi rămase pe un colţ de masă, ba chiar la un moment dat fu împins cu cotul de cineva mai încolo, spre a lărgi locul în care se mai înşirară câteva farfurii cu sarmale.

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (30)

Mării sale, cneaghinii Măriuca, a logofătului Ilie, stăpâna mea preabună,

 

Nicoriță, ficior în casă, ot Burmuzăni dorește sănătati. Și sunt binișor și n-am morit încă, iar oștile ungurești pline-s dă omini de limba noastră. Că m-au dus Ianăș și Miclăuș la cortorile lor, că zâceau că domnul lui Chirai Jicmon are de rostuit ceva ce numai io aș puté rostui dempreună cu iel, ci doară nu era să mă dau de rușine au să dzică de muldovenii noștri că n-au știință de vreo socotială.

Iar acest boier de prin părțile Bălgradului, ce dzâceau că ar avé multe și însămnate moșii și prin părțile Colojvarului, dară nu în cetate, că aceia are direpturi de la craii ungurești de dămult, are mustețe până sub ochi și când te veade să bulbucă la tine și râde gros, împingând burdihanul și scuturându-să ca dă rîie când și când, iar scuturătura și-o însoțeaște trăgând mucii pre nas și făcând oarecum cu ochii, ca împuns de ghivol…

Ci mi-au făcut întrebare de știu a spune cum e cu fomeile noastre de la satele den drumul lor, de le-au pus vodă să ridice poalilii pănă supt bărbiie au ba. Că i-au tâmpinat care pe unde și le-au dat zgău din belșug și o muiare tremură dă pe picioare între cinci și zeace oșteni, iar pe urmă și când vine vreun podghiez tătărăsc vine degeaba, că ungurii lor trag la culcare și mai ghine o ieu în fuga cailor până a doua zi. Crede Chirai, domnul aista la care îi îi zâc ișpan, că Vodă le-ar fi pus pe muiari să îi piiarză în felul acela și de-acum să gândea cum să gate triaba la care l-au triimes craiul lor și să să întoarne la casăle lui, că vine culesul viilor. Și să mai teame de boala frânciască. Iar de turci nu-i pasă, că tăișul lui n-au obosit.

La care am făcut ce am putut și cum mi-au vinit, că n-am voit nici să încurc treaba lui Vodă, dacă iaste, nici să dau nas la muiarile de pe la noi, că doară nice mulduvenii noștri n-au mărs la Aghiuță, ci am lăsat a să înțelege la fiecare ce i-ar fi mers la inemă să auză.

 

Care mă închin în credincioasă slujbă la măria ta,

 

Nicoriță.

 

stampă de epocă de zugravul Alisandru sân Valer sân Alexa ot Arad, dzâs Pecicanu

Gravatar: Iulian DĂMĂCUȘ: Epitaf

cât pe lume am trăit

io ovidiu mam numit

şincă unul  s-o aflat

şi din Roma o fugit

că o fost afemeiat

ca şi mine de vestit.

cum se vede şi din cărţi

am umblat prin facultăţ

şi-am învăţat lătineşte

și-acum scriu moldovineşte.

şi pe mulţi iam rădicat

ca acest poet ratat

care scrie despre mine

de mă scol nu ia hi bine!

foto-caricatură de Alexandru PECICAN

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (29)

[Fragment nedatat de scrisoare, adresant necunoscut, autor probabil, identificat din alte documente și după ductul slovelor: Vasilie sân Timofte, ot Cricalau i Mașnița, sub Sarău, cămăraș de-al triilea]

… cu dragul carele este al meu pentru scrisoare, nu ca dumneata ce pui văpsele pi pareți de bisearici, ca un zugrav de samă al măriii sale voivodului. Pentru carea, când pui acolo un arhanghel, ai întru agiutoriu nu doar numai calfele și ucenicii care mestecă vopsăle, ce și, dentru ei, pre mai știutorii într-ale zugrăviei, care să ia după hrisoavele în cărvune chipul aceluia slugitoriu den ceruri, ca să îl puie aidoma pe zidu. Iar de-ar fi nevoie de douăsprezeace aripe, toate ca una le face, dară eu după ce hrisoave să pun în zapis ceale ce văz? La ticluirea și la tâlcuirea den voroave nu-i una ca altă, ce fiecare într-a sa parte o ia.

Carele și eu m-am tâmplat fără vrere preste un gând al Domnului Nostru Isus Hristos, de mi-au adus în minte să dau scrisoare despre cum șade tidva plină cu apă într-o baltă, macar că n-au fost de aciaia facută, ce cu crier plină să giudece asupra celor două împărății, de ici și de colea, și de alte două, din văzduhul ce nu să vede, Ceea di Sus și Ceiia de Gios, a Întunecațâlor.

Că gândul meu care mă zbate și mă ține în freamăt, că nice de unguri sau de leși nu mai am triabă au grijă, e să fac a duce cătră priceperea fieștecăruiia adăstarea ca vreame între doauă întâmplate, voia frundzișului a încremenire pe crianga nebătută de vânt, a lunii pă ceriu, a stealei căzătoare asupra oglinzii lacului cum într-un speculum naturale pre cest theatrum mundi ce-l ține ca șoitariu Măreață Lume… Și vreamia omului ce ca moimâca șade pe pamântu gol și nu află alinare, fie că mearge la luptă, fie că să îmburdă în așternuturi cu frunză răcorie de nuc, la a jupăneselor dulciață și miiare de albinușă…

Ci nu mă agiută nici vorba noastră moldovinească, nice grija învățaților, nice holbarea prostimei, ni voia puterniciei, ni răzbaterea aiasta de oști în care mă tâmplu și io… Dară fie ce-a hi numai să hie, că de n-ar mai hi, Nemica ar domni cu voioșie și plinire în toate…