AMEDEO (2): Bătălii intelectuale

ULTIMII ANI AU ADUS tot mai stăruitor în atenție formule de evaluare a contribuțiilor cercetătorilor individuali sau a rezultatelor echipelor de exploratori științifici pornind mai cu seamă de la modelul și de la instrumentele occidentale. Nu este un secret pentru nimeni că idealul paideic (de educare, adică) al vechilor greci, promovat și propulsat de o întreagă istorie europeană, propunând formarea cât mai deplină a omului prin actualizarea potențialului său creator și iscoditor, ținând seama de natura lui plurală – prezență corporală, înzestrată cu minte și cu suflet –, a fost pus în criză de ultimele decenii.

Distrugerile și sărăcia din Europa de după al doilea război mondial au oferit Statelor Unite nu doar prilejul de a ajuta la refacerea economică a Vestului prin Planul Marshall, ci le-au dat și șansa promovării propriului model cultural. Acesta a însemnat nu numai multiculturalism și democrație, ci și forme de învățământ academic caracterizate de scopuri întrucâtva divergente în raport cu cele de pe bătrânul continent. Astfel s-a ajuns în timp la impunerea pe piața academică a modelului universității turate să producă noi tehnologii, să satisfacă nevoile urgente ale societății, să elaboreze modele de conduită practică și abordări pragmatice. În același timp, acest tip de abordare a însemnat o preocupare de tip mai marcat materialist pentru prosperitate și soluții în imediat, dând o lovitură proiecțiilor „inactuale”, idealiste, de mare respirație metafizică și cu alonjă în durata lungă a destinului uman.

Din această perspectivă, una dintre consecințele vizibile a fost decăderea interesului pentru studiile vizând cunoașterea satisfăcătoare în sine și pentru sine, interesul pentru limbile moarte și clasicitate, pentru istorie și filologie, pentru literatură și arte, propulsându-se în schimb – și prin importante investiții logistice – mai ales medicina și ingineriile, tehnologiile și metodologia producătoare de mărfuri, consumismul și abordarea eficientă economic a nevoilor umane (marketing, management, studiul resurselor umane etc.). Rezultatul inevitabil al acestei răsturnări de perspectivă nu putea fi decât declasarea, parțială sau totală, ezitantă sau radicală, a studiului înțeles ca satisfacere a unei nevoi de spiritualizare și înălțare prin cunoaștere. Totodată, conceperea educației ca parametru de natură și de relevanță economică (pregătirea pentru munci specializate) a făcut ca estimarea randamentului acesteia să se producă în termeni de input și output, de investiții și rezultate obținute, conducând, astăzi, la reducerea – prin sistemul Bologna – a duratei studiilor universitare și la finanțări subordonate scopurilor deja trecute în revistă (producție și dezvoltare în limite utilitarist-pragmatice, alocări de fonduri pentru domenii „strategice” și „prioritare”).

Devenită relativ rapid – din naivitate, interese de grup și lipsă de patriotism, dar și din lipsă de gândire metodică a propriului destin istoric – o colonie relativ marginală a Vestului, România s-a grăbit, din nevoia de a recupera întârzierea istorică față de statele apusene, să se racordeze fără suficientă reflecție la tot ce înseamnă modelul occidental. Rezultatele deja vizibile sunt: desconsiderarea culturii generale, disprețul față de ramurile științei și artei fără aplicabilitate în imediat și fără producere instantanee de efecte economice și sociale; dar și reapariția analfabetismului, creșterea violenței sociale, dispariția granițelor tradiționale ale civilității, cazurile grave de încălcare a drepturilor omului, de către autorități, grupuscule și indivizi (de la incest și pedofilie la traficul de persoane, de droguri etc.).

Repliată în vechiul său discurs, nici Biserica nu este în stare să își depășească limitele abordării tradiționale, nepărând să ia seama la rapidele modificări din jur. Ea preferă să își ascundă pe mai departe delatorii din comunism, să se gudure în jurul statului și să construiască edificii de piatră, în loc să acorde asistență enoriașilor debusolați, chit că, abandonați astfel, mulți dintre ei se orientează către alte culte ori îmbrățișează, dezabuzați, agnosticismul.

Bătălia surdă care se poartă cu modelele inoperante ale Occidentului, aplicate cu japca și la noi, a început, totuși. Chiar astăzi am primit din partea tânărului filosof Cristian Ciocan o relatare ce va interesa, cred, din perspectiva dezvoltată în rândurile de mai sus. Ea se referă la faimoasele evaluări internaționale – a se citi: occidentale – ale prestației științifice ale cercetării românești. O transcriu mai jos:

Stimati colegi,

După cum poate vă mai amintiți, în documentul Ad Astra privitor la criteriile de performanță din disciplinele umaniste, unul din punctele principale pentru care am pledat a fost acela de a lărgi lista de reviste ISI (Arts and Humanities Citation Index) cu lista de reviste indexate în noul ERIH (European Reference Index for the Humanities; „listele inițiale” fuseseră publicate în 2007). Cu alte cuvinte, am propus ca, pentru disciplinele umaniste, în loc să vorbim de reviste ISI, să vorbim de reviste „ISI sau ERIH”.  

Argumentul pornea de la faptul că (1) ISI indexează un număr prea mic de reviste din Humanities, că (2) multe reviste internaționale prestigioase, cu o reputație excelentă în comunitățile de cercetători, nu sunt cuprinse în ISI și că (3) revistele indexate în ISI sunt dominant anglofone, ceea ce, pentru disciplinele umaniste, nu e acceptabil, deoarece aici germana și franceza sunt deopotrivă de importante. Am văzut așadar în ERIH o bună ocazie de a contrabalansa indexatorul ISI, atât prin faptul că integrează un număr semnificativ mai mare de reviste, cât și prin faptul că, într-un fel, ERIH contracarează dominanța strivitoare a limbii engleze prezentă în ISI, echilibrând oarecum distribuția lingvistică a revistelor (repet un lucru pe care l-am subliniat și în documentul Ad Astra: pentru Humanities, „International = English or French or German”; în disciplinele umaniste nu există nici un temei pentru a considera franceza și germana limbi „de mâna a doua”, și nici pentru a considera limba engleză drept singura limbă „cu adevărat internațională”).  

Totodată, în documentul Ad Astra am semnalat și anumite „puncte nevralgice” ale indexatorului ERIH: (1) lipsa de transparență a criteriilor prin care unele reviste sunt incluse și altele nu; (2) ierarhizarea pe alocuri arbitrară a revistelor, în trei categorii: A, B și C (rebotezate în 2011 „International 1”, „International 2” și „National”); (3) inexistența unui proces regulat, bazat pe criterii limpezi, care să permită revistelor neindexate să aplice pentru a fi incluse. Cu toate acestea, am crezut că respectivele neajunsuri se datorează juneții proiectului ERIH (început doar în 2000), sperând că acestea vor fi corectate pe parcurs și că noile liste, cele din 2011, vor aduce cu ele și o îmbunătățire procedurală. 

Am fost în mod particular preocupat de situația revistelor de filozofie, unde experții de panel au plasat în categoria A (=”International 1″), într-o majoritate covârșitoare, reviste de filozofie de orientare analitică, mai toate de limbă engleză (din 51 de reviste, doar două sunt germane, și nu e nici una franceză/francofonă!), în timp ce în categoria C (=”National”) au fost aruncate zeci de reviste foarte prestigioase de filozofie așa-zis „continentală”. Intrigat, i-am scris o scrisoare lui François Recanati (șeful panelului de filozofie), în care am insistat asupra modului injust în care sunt întocmite listele, subliniind că această ruptură între Analytic și Continental n-ar trebui să se reflecte în indexatorul ERIH, care riscă să devină un instrument de forță, o pârghie prin care se dorește influențarea, cu mijloace birocratice, a direcției și viitorului cercetării filozofice. Dl Recanati (filozof analitic, ca și colegii săi de panel Kevin Mulligan și Barry Smith) nu mi-a răspuns la aceste obiecții. 

Prin urmare, știind că ERIH a fost fondat de European Science Foundation (ESF), mi-am spus că n-ar strica să particip la un workshop organizat de această instituție, la începutul lui iunie, undeva lângă Dublin: Humanities Spring 2011, National University Ireland, Maynooth, Early Career Researchers Forum: “Changing Publication Cultures in the Humanities”. Bănuind că va participa și cineva din Standing Committee for the Humanities (SCH), am aplicat, propunându-mi, dacă am ocazia, să critic („la ei acasă”) modul în care a fost alcătuită lista ERIH pentru filozofie. 

Mă interesasem între timp la colegi din străinătate și am aflat că ERIH este deja folosit la evaluarea disciplinelor umaniste din multe țări europene (atât pentru granturile de cercetare, cât și pentru posturile scoase la concurs în universități și institute de cercetare). Și în România, de altfel, listele ERIH au fost adoptate în documentația ultimelor concursuri pentru granturi CNCSIS, cu mențiunea că doar revistele din categoriile A (=”International 1″) și B (=”International 2″) contează (ceea ce, în lumina celor de mai sus, capătă și altă semnificație). Date fiind și viitoarele criterii minimale pe care Ministerul le va adopta curând pentru posturile din învățământ și cercetare din domeniile umaniste, „miza” ERIH devine chiar importantă. 

Prin urmare, am mers hotărât să discut cât se poate de direct această chestiune la Maynooth cu responsabilii ESF/ERIH (Milena Žic Fuchs, Eva Hoogland). Mi-am expus punctul de vedere și am insistat asupra faptului că în multe țări europene ERIH „se aplică deja”, că ține de responsabilitatea ESF ca acest instrument să nu devină un instrument de forță sau un mijloc de influențare birocratică a agendei cercetării etc.

Problema listelor de reviste de filozofie (Analytic versus Continental) le era cunoscută și, spre surprinderea mea, responsabilii ESF/ERIH păreau să fie într-un fel de acord că modul în care au fost alcătuite listele de filozofie a fost partizan și injust. Atunci, am insistat  că este necesar să existe posibilitatea corectării listelor. Însă responsabilii ERIH/ESF mi-au spus că acest lucru nu e cu putință, pentru că … ERIH nu va mai exista! Proiectul este considerat un eșec chiar de către responsabilii ERIH și, în plus, nu mai au mijloace financiare nici pentru a-l continua, nici pentru a-l ameliora. Deci, ERIH is dead!

Am insistat din nou asupra faptului că ERIH este totuși deja folosit de agențiile naționale din mai multe țări europene (România, Spania, Estonia, Cehia, Ungaria at least) și că, prin însăși înființarea ERIH, ei sunt responsabili pentru consecințele pe care le produce acest indexator în câmpul cercetării europene. Replica responsabililor ERIH a fost stupefiantă: faptul că agențiile naționale se folosesc de ERIH pentru a evalua cercetarea este greșeala respectivelor agenții, că n-ar trebui ca ERIH să fie folosit pentru evaluare, căci, ziceau ei, scopul ERIH nu a fost acela de a furniza un instrument pentru evaluarea disciplinelor umaniste în Europa, ci doar „să facă mai vizibilă cercetarea europeană în științele umane” (ceea ce, evident, reprezintă o mică mostră de limbaj de lemn al noii birocrații europene). Deci, în loc să recunoască public eșecul ERIH, colegii de la ESF „se spală pe mâini” și abandonează tacit proiectul, chiar dacă consecințele acțiunilor lor se lasă deja întrevăzute. Cu o lipsă de seriozitate care m-a șocat, responsabilii ESF/ERIH au spus în cele din urmă „we don’t know what ERIH will become, maybe we will transform it in something else, we don’t know yet…”. Sincer, m-aș fi așteptat la mai multă seriozitate de la European Science Foundation…  

În aceste condiții, pledoaria din documentul Ad Astra (cea referitoare la includerea între criteriile de evaluare, alături de listele ISI, și a listelor ERIH) îmi pare acum, după ce am aflat „dedesubturile” chestiunii și mai ales lipsa ei de viitor, mai puțin sigură… 

E drept că nici exclusivitatea listelor ISI n-are cum să mulțumească pe cercetătorii umaniști, dar iată că, din păcate, nici ERIH nu este o soluție de viitor.  

Cu gânduri bune,

Cristian Ciocan

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

DEZBATERE CU FENOMENOLOGI (3)

Să mai demontăm o abordare greu calificabilă a distinsei colege, Ileana Borțun: „De la dl. Pecican nu aştept un răspuns”, zice domnia sa la un moment dat, continuând apoi: „serialele de pe blogul său nu fac decât să ateste că este incapabil de dialog, pentru că e pur şi simplu incapabil să se menţină în propriile coordonate – e.g. i-a inclus în „grupul HAH” pe Lavric şi pe Bordaş, în ciuda faptului că însăşi titulatura dată de el grupului îi excludea –, darămite să le mai respecte pe ale altuia”. Înlănțuirea de argumente este impresionantă. Doamna Borțun nu așteaptă de la subsemnatul un răspuns la întâmpinările sale (Păcat, pentru că a primit și va mai primi mai multe decât așteaptă). Nu așteaptă, însă, dintr-un motiv simplu și evident: incapacitatea mea de a discuta cu altcineva; de a purta o conversație; de a comunica și dialoga (va fi fiind la mijloc vreun handicap personal, o necunoaștere a codului, o timiditate în fața celuilalt; sau poate… numai a doamnelor). Dar, nu. Conform precizării, inapetența mea pentru dialog vine dintr-o incapacitate de a mă menține în propriile coordonate (voi fi fiind instabil, sau imperialist și invaziv, ori retractil și timorat, refugiindu-mă după baricade tot mai mici, vai!). Dovada? I-am inclus pe Sorin Lavric și pe Liviu Bordaș în Grupul HAH.

Ei bine, adevărul este că… nu eu i-am inclus acolo, ci dl. Liiceanu. Desigur, cu consimțământul, probabil entuziast, al celor doi. Să-l lăsăm în paranteza în care s-a pus singur, deocamdată, pe dl. Bordaș. Uite însă că la p. X, în finalul „Notei asupra ediției” traducerii Liiceanu – Cioabă din Sein und Zeit (București, Ed. Humanitas, 2006), se poate citi: Traducătorii „… țin, deopotrivă, să mulțumească celor care, într-un fel sau altul, i-au ajutat să pregătească pentru tipar textul propriu zis al traducerii (= din Heidegger; n. O.P.): lui Sorin Lavric și lui Bogdan Mincă pentru confruntarea avizată a variantelor electronice succesive cu textul-martor…”.

Este clar că dna Borțun confundă titulatura propusă pe seama unui grup cu definirea exhaustivă a aceluia. În fapt, ea nu poate fi mai mult decât desemnarea generică a echipei, nu epuizarea tuturor caracteristicilor și a componenței ei. Uite însă că, din nota citată – parțial – a dlor Liiceanu și Cioabă se recompune nu numai unul dintre modurile implicării mai multor tineri în proiectul heideggerian, ci și o listă care cuprinde, distribuiți în diverse roluri, mai mulți tineri. Conform notației traducătorilor, Anca Ursuțiu-Dumitru a întreprins ultima lectură a textului, iar Cristian Ciocan a emis observații socotite pertinente în marginea anumitor soluții de traducere.

Se poate astfel înțelege mai bine că, așa cum este și firesc, în timp ce unii dintre tineri sunt – sau erau – luați de magistru ca parteneri de traducere, antrenați în teze de doctorat și cercetări pe subiecte heideggeriene, alții puteau depune eforturi auxiliare nu mai puțin prețioase. Este flatant ca profesorul la care ții să te convoace să îi verifici munca și să te roage să te pronunți asupra acurateții ei. În această viziune, Grupul HAH trebuie văzut ca fiind flexibil, incluzându-i și pe cei care n-au publicat (încă?) traduceri sau exegeze heideggeriene, dar s-au făcut utili mai vastului proiect a cărui anvergură… o dezvăluie, pe situl „Izvoare de filozofie”, cu sinceritate, dl. Bogdan Mincă în dialog cu dl. Marcel Chelba.

Doamna Ileana Borțun susține însă că „faptul că eu îmi fac doctoratul pe Heidegger cu dl. Liiceanu este un fapt irelevant de unul singur; adică nu este suficient ca să-mi discreditaţi poziţia (= dle  Niță; n. O.P.) şi vă propun că renunţaţi la el, e inutil. Ştiu că l-aţi aflat din CV-ul meu de pe pagina Societăţii Române de Fenomenologie (dacă aţi fi citit acolo mai cu atenţie, aţi fi văzut că doctoratul meu nu va fi doar despre Heidegger, ci şi despre Arendt – lucru care ar fi trebuit să vă dea puţin de gândit”. Cred că nici dl. Adrian Niță, după cum știu sigur că nici eu, nu dorește/ dorim discreditarea poziției – care? de doctorandă? de membră a SRF? de membră a grupului HAH? – a doamnei Borțun, care s-a invitat singură la întâlnirea cu mine și s-a situat ofensiv în raport cu intenția vădită de mediere neutră a dlui Niță. Însă cum ar putea fi irelevant subiectul doctoratului domniei sale?

De ce ar fi astfel? Doamna Borțun gândește și măsoară cu un compas capricios. Că teza domniei sale este coordonată de dl. Liiceanu și că subiectul ei este (și) Heidegger devine perfect relevant pentru discuție. Faptul că o include și pe Hannah Arendt nu anulează prezența lui Heidegger ca subiect, alături de aceasta, cum pare să creadă doamna Borțun, ci, dimpotrivă, sugerează că la mijloc se află considerarea înseși Hannei Arendt prin prisma relației cu Heidegger (o „heideggerizare” a gânditoarei luate de atâtea ori până astăzi ca alibi pentru onestitatea și calibrul de gânditor al lui Heidegger, așadar). Interesant că dna Borțun se interesează tocmai de ceea ce numește înrudirea dintre metafizică – adică Heidegger, cum altfel?! – și totalitarism (Hannah Arendt) („kinship between metaphysics (Heidegger) and totalitarianism (Arendt)”) în contextul detectării, definirii și afirmării, pesemne, a unei etici existențiale. În mod evident, emulația liiceniană a determinat-o pe doamna Borțun să nu mai acorde principala atenție contribuției filosoafei Hannah Arendt, întorcând-o pe jumătate către… Heidegger. Reușita acestei dinamici este evidentă: astăzi, doamna Borțun nu mai observă, s-ar zice, relevanța politică a unui mod de a gândi și acționa specific maestrului și iubitului Hannei Arendt, uitând, parcă, esențialul unei lecții de filozofie politică pe care slăbiciunea gânditoarei seduse de șarmul heideggerian nu o face mai puțin reprezentativă.

PROVINCIALĂ. FILOSOFIA ÎNTRE CLUJ ȘI BUCUREȘTI

OMULUI ÎI POT veni tot felul de idei, unele banale, altele mai ciudate. Într-una din zile m-am gândit că, dacă tot apar comentarii filosofice pretențioase și ademenitoare scrise de tineri autori români, ele ar merita să fie semnalate pe blogul meu. În general, blogurile adăpostesc vrute și nevrute; materiale preluate și reflecții personale; imagini realiste și simboluri universale; contribuții valoroase, interesante, și umplutură subiectivă. Al meu încearcă să ofere o imagine caleidoscopică, de tip „magazin” asupra unor domenii de interes pe care le frecventez și în care mă ilustrez; dar și arealuri unde protagoniștii sunt invitați ai mei, prieteni de tot felul, mai apropiați sau mai îndepărtați, figuri ilustre ale culturii (unele intrate demult în panteon) sau oameni care abia își anunță intrarea pe sub arcadele gotice ale unui domeniu de creație ori altul.

În acest context, mi s-a părut o idee bună să încerc o reflecție liberă, sinceră și dezinhibată cu privire la mersul înainte al eforturilor filosofiei tinere românești, oarecum complementar seriei de eseuri pe care le public, de vreo doi ani încoace, în revista ieșeană Timpul și pe care, un tânăr om de cultură, activ la Societatea de Studii Fenomenologice Române, anume dl. Cristian Ciocan, le reține, uneori, în semnalările sale periodice de natură bibliografică. S-a nimerit astfel, mai ieri, ca un distins domn din echipa heideggerienilor români adunați în jurul dlui Gabriel Liiceanu, să propună un titlu nou în domeniu, reactivând o reacție dezagreabilă avută și cu alte prilejuri. Ea se referă la senzația că sub ochii mei se naște o nouă sectă, cu inițiați și inși rămași la porți și disprețuiți de cei dinauntru, cu ritualuri mai mult sau mai puțin publice, cu oficieri ce s-ar dori misterioase și pretenția la acces într-o zonă interzisă bine împrejmuită… Un ansamblu de practici și de reprezentări nu lipsite de prestigiu, și nici de recompense materiale (stagii în străinătate, burse, acces la publicare și publicitate în case editoriale de răspândire națională etc.).

Acest mod de a transmite învățătura – dar și idiosincrasiile – mie mi se pare datat, prea legat de mitologii ale seducției și subjugării, un ansamblu lipsit de lumina și transparența pe care, ca profesor, obișnuiesc să le asociez învățării, ideii de cultură, modului cultural și spiritual de a fi împreună cu ceilalți. Firește, nu ignor precedentele cele mai faimoase ale acestui mod de a te concepe în spațiul social. Ierarhic, esoteric, ceremonios și sectar s-au manifestat, la vremea lor, și Pitagora cu discipolii săi, și Platon împreună cu o parte a audienților peripatetici ai prelegerilor lui, dar și membrii societăților secrete de tipul templierilor, rozincrucienilor, francmasonilor… până la versiunile impure și degradate ale yoghinismului postcomunist al gurului Gregorian Bivolaru și al discipolilor lui.

Format la izvoarele academice ale spiritului occidental al almei mater din Cluj, sunt, vrând-nevrând, parte a unei tradiții a educației persuasive, la lumină, pusă în scenă întâi de fondatorii iezuiți și raționaliști ai colegiului fondat de Ștefan Bathory la sfârșitul sec. al XVI-lea, de infuzia iluminismului Școlii Ardelene și al iluminiștilor maghiari, de componenta democrată a gândirii sec. al XIX-lea transilvan, intrat în conflict româno-maghiar la 1848 nu pentru că nu avea un proiect democratic, ci fiindcă existau două înțelegeri distincte ale acestuia: varianta individualistă și elitară maghiară, și versiunea comunitară, grass root oriented a lui Bărnuțiu, Papiu-Ilarian și Iancu. Nici în domeniul filosofiei noastre lucrurile nu stau altfel la Cluj. Singura sinteză românească comprehensivă asupra tendințelor, orientărilor și personalităților din filosofia contemporană – publicată în anii 80 ai sec. al XX-lea și reluată, într-un prim volum, în anii 2000 – a fost elaborată la Cluj de Andrei Marga (Introducere în filosofia contemporană, Editura Polirom, Iași, 2002, 560 p.).

Tendinței pe care o practică, la București, grupul agregat în jurul dlui Gabriel Liiceanu, aceea de a traduce asiduu și a comenta din mers opera unui singur gânditor – socotit major, al contemporaneității – și însoțit, mai inconsistent, editorial vorbind, de prezența unor traduceri din Husserl, Wittgenstein și alți gânditori contemporani, Clujul i-a preferat, din câte îmi pot da seama, recuperarea unor ansambluri. Și ceea ce face Marga în materie de filozofie contemporană fac Alexandru Baumgarten în domeniul filosofiei medievale occidentale sau profesorul Muscă în materie de gândire iluministă și romantică germană.

În mintea mea, asemenea tendințe diferite nu pot fi decât benefice, prin complementaritatea lor. Ele ar trebui să ofere platforma comună unor discuții critice, aplicate la text sau distanțate de acesta, unind prin iubirea comună de filozofie, și nu dezbinând în virtutea cine știe căror sentimente. Pesemne am rămas un nostalgic al „triunghiularelor” din anii 80, când studenții în istorie și filozofie – specializări ce mergeau împreună pe atunci – se întâlneau bucuroși, odată pe an, când la Cluj, când la București, când la Iași, celebrând prin competiții intelectuale, bahice și spectaculare respectivele întâlniri.

Ce se va fi întâmplat între timp, nu știu. Constat însă că, la puțin timp după postarea pe blogul meu a unor întrebări libere, deschise și neconformiste legate de abordarea problematicii ființei și la heideggerianism, am primit întâmpinări joase, anonime sau, în cel mai bun caz, pseudonime, în care se terfelește filosofia românească actuală în general, spiritul universitar românesc de astăzi, corpul profesoral de la Facultatea de Filozofie din Cluj, recriminându-se însăși ideea mea de a-mi permite să comentez critic o carte a unuia dintre membrii grupului bucureștean.

Acesta să fie, oare, spiritul colegial și cel critic al heideggerienilor dâmbovițeni? S-ar zice că da, câtă vreme această abordare nu este decât ecoul polemicii lipsite de simțul onoarei și de altitudine etică pe care o încearcă un anume domn Liviu Bordaș – autor de broșură referitoare la filosoful Nae Ionescu -, în același moment, în Observator cultural (și) împotriva mea, neavând nici măcar eleganța de a-și preciza ținta. Limbajul cinic, suspiciunea și aroganța unora dintre mesaje – nu le detaliez, se găsesc postate pe acest blog – nu pot să nu dea de gândit. La fel, și coincidența aproape perfectă a atitudinilor. Ai zice că se afirmă o gardă pretoriană cu ideație fixă, imobilă, și piele iritabilă.

Să presupunem că, provincial, Clujul ar trece printr-o criză valorică în filozofie pe care, ce bine, Bucureștiul nu ar împărtăși-o, zburând sus, în sfere celeste, aureolate etern de lumina solară… Așa arată noua tendință filosofică românească ce se dorește dominantă și este încurajată la scenă deschisă de corifeii Școlii de la Păltiniș? Domnii Pleșu și Liiceanu au fost primiți curtenitor, nu o dată, în aula clujeană. De ce și-ar asmute cățeii, atunci, asupra amfitrionilor lor transilvani? Trebuie să fii tare înghesuit sufletește și moral ca să faci așa ceva…

AD ASTRA: Propuneri privind criteriile de evaluare a cercetării ştiinţifice în disciplinele umaniste

Grupul de lucru al Asociatiei „Ad Astra” pentru disciplinele umaniste a realizat o analiză a cercetării umaniste în România. În documentul ataşat, propunem o serie de criterii pentru a evalua performanţa acesteia, într-un mod eficient, echitabil, şi aliniat pe cât posibil standardelor internaţionale. În redactarea documentului, membrii Ad Astra au colaborat şi cu cercetători din afara Asociaţiei pentru a obţine un punct de vedere cât mai echilibrat asupra criteriilor elaborate.

Acest document reprezintă poziţia oficială a Asociaţiei Ad Astra referitoare la evaluarea cercetării din domeniile umaniste din România. Asociaţia lansează aceste idei spre dezbatere publică, în speranţa de a putea influenţa procesul de reformă a sistemului românesc de cercetare şi învăţământ superior, în direcţia unei alinieri a acestuia cu nivelul, practicile şi standardele internaţionale.

Documentul poate fi accesat la link-ul de mai jos:

http://docs.ad-astra.ro/Propuneri_stiinte_umaniste_Ad-Astra_22-02-2010.pdf

Fişierul Microsoft Excel(R) de mai jos este de asemenea furnizat pentru a facilita calculul punctajului.

http://docs.ad-astra.ro/20-02-2010_calculare_punctaj_humanities.xls

Vă invit sa trimiteţi documentele ataşate colegilor care ar putea fi interesaţi, în special cercetătorilor din disciplinele umaniste.

Cu cele mai bune gânduri,

–
Dr. Cristian CIOCAN
Executive President of the Romanian Society for Phenomenology
www.phenomenology.ro
Editor-in-Chief of Studia Phaenomenologica
www.studia-phaenomenologica.com
Mailing address:
49 Kogălniceanu Blvd., ap. 45
RO-050104, Bucureşti, România
Email: cristian.ciocan@phenomenology.ro
Phone:  (+40)213117977
Mobile: (+40)726745559
Fax: 0040318166782
Webpage: http://www.romanian-philosophy.ro/ro/index.php?title=Cristian_Ciocan