Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (34)

Surioară bunî, Mariea,

Ci-au fost au fost, iaca, și n-am ce-i face… Dară să știi dumneata că eri, cam pe la nămiezi, mi-au căzut în spati, numai ce lasasem poteca, mai mult di-o gramadă di nogai, cu cușmele lor puțind de-ați mutare nasul. Iute m-au congiurat cu șpăngile lor covoiate pe dinafară, gata ba să mă scurteze de-un cap, ba să-mi reteadze cât ai gândi vreo mână de-aș fi umblat la fierul tăietoriu cu care umblu încins mai mult de-o formă. După ce m-au trântit de pe cal, răsturnându-mi toate ceala, au bagat di samă la cernelurile și peanele mele și s-au lasat și ei gios, de-ampregiur, vinind mai aproape și sufându-mi acru în față și în ciafă. Apoi a trebuit să li aștern un hrisov cu buchi de-ale noastre, ba cu cârmâdziu, ba cu de-a rădăcinii, și cu ciornâi, care i-au făcut de-au lăpădat de pe ei, unul ca altul, platoșele că cică să le scriu câte o buche, vai de felul lor. Ci daca i-am înscrisu un „az” primului derept pi pept, asupra inemei, au vrut și al doile, mai cătră umăr, la brațu dirept, iar un al triilea au pus degitu pă osu denafară la picior ci acolo au vrut să-i direg un „buche”. Care toate le-am făcut pi plac. Numai unul ce să ținea mai simeț ș-au luat el o pană și, scoțând din nadragii ceia flendurii spurcăciunea, ș-au pictat pi ea Domne păzește, ci-au știut el. Care toț a râs și s-a dat pi gios de-ai fi dzâs că amu îi ia Mehmet la dreapta lui. Ș-au dat mai mulț de ei și pi față cu cârmăziu. Dară m-a lăsat să mă duc și mi-a dat și felii de pastramă tari, di chiatră, ci-am zis că n-am ci face cu ia, dară tot n-au pradat-o în codru, ce și acmu e cu mini.

Vasâli

Anunțuri
Published in: Fără categorie on 29 Septembrie 2011 at 9:36 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

AMEDEO (9): POLEMICĂ ȘI POLITEȚE. CU REVENIRI

 Pentru un scriitor succesul ia uneori forme burlești. Chiar ieri am primit vestea, de la prietenii din redacția Apostrof, că un anume domn Alexandru Ciolan – nu inventez și nu ridiculizez, așa se numește! – îmi adresează reproșuri într-un text pe care îl propune spre publicare în respectivul periodic cultural, amenințând că în caz de refuz se va adresa altei reviste, menționând și atitudinea redacției față de textul său.

Se pare deci că omul ține morțiș ca textul critic la adresa mea să îi apară. Un neașteptat succes al difuzării textelor mele, de vreme ce unul dintre ele a produs efecte în conștiința unui publicist din capitală. Și de ce nu? De vreme ce e convins că are dreptate și, mai mult decât atât, că m-a prins cu mâța în sac…

Specială, totuși, grija lui de a se asigura împotriva cenzurii pe care ține să o anticipeze, să o spun pe șleau cum: șantajând cu dezvăluirea publică a refuzului. În lumea oamenilor educați asta s-ar numi obrăznicie sau mitocănie, dar printre publiciști trebuie că are un nume eufemistic, „tentativă de asigurare” sau „măsură de precauție”. Iar dl. Alexandru Ciolan este jurnalist. Îl poate găsi oricine pe internet cu ușurință, fiindcă deține o rubrică – despre care prefer să nu mă pronunț aici – în Ziarul financiar.

Faptul mă face să devin curios. Iată că sunt oameni de la Ziarul financiar care citesc revistele de cultură. Ba, unii dintre ei sunt atât de interesați de scrisul meu, încât au o motivație suficient de puternică pentru a se așterne pe scris ei înșiși, dându-mi o lecție.

… Și de ce nu? Poate am greșit, poate chiar merit o lecție sau mai multe… Cine e infailibil pe lumea asta?

Mă apuc să citesc textul dlui Ciolan și rămân descumpănit. Omul mă pomenește ca la târlă, îmi stâlcește numele (într-un loc mă botează „Octavian”), mă numește cu numele din buletin – deși e notoriu că, publicistic, semnez doar cu unul dintre prenumele primite la botez -, ba chiar repetă până la plictis o poreclă pe care o tolerez din partea prietenilor, dar nicidecum dinspre necunoscuți grobieni, needucați.

Când te numești Alexandru Ciolan s-ar cuveni, poate, să ai o sensibilitate specială față de nume și să iei precauții cu derivările lor. Într-o țară ca a noastră, onomastica ce trimite direct la obiecte prea concrete și nu cine știe cât de estetice, ba chiar la unele satirizate literar și politic îndelung, ar trebui să te învețe câte ceva. Se pare însă că dl. Ciolan nu și-a meditat condiția onomastică la vreme. Pentru domnia sa, polemica de idei se confundă cu stâlcirea – cu intenții sarcastice și minimalizante – a numelui preopinentului; mai ceva ca la schimbătorii de valută sau la băutorii de tescovină și rachiu ieftin de la „Miloaga”.

Omul, care reclamă niște greșeli de-ale mele de logică (și poate că ar avea dreptate, mai știi?!, nu mă grăbesc să resping ce mi se atribuie, fie și cu intenții obraznice, de moftangiu, înainte de a pritoci întâmpinările respective), face și el una, cât casa, care îi anihilează însuși demersul contra mea: dacă acela contra căruia scrii e cu totul rizibil, în continuă și gravă eroare, penibil ca nivel ideatic și expresie, de ce ai mai sta de vorbă despre sau cu el? Merită să cobori atât de jos?

Cum nu am frecventat împreună cu Alexandru Ciolan birtul „Miloaga” – în caz că îl va fi frecventat domnia sa -, și nici nu am primit aceeași educație ca domnia sa, nu văd de ce l-aș lua, măcar o clipă, în serios.

P.S. Aflu acum că dl. Ciolan a avut eleganța de a reveni la textul inițial, propunând o versiune „periată” și regăsind aparențele unei politețe formale. Salut colegial această revenire și mă pregătesc să îi acord, la rândul meu, tratamentul publicistic pe care, socotesc, îl merită.

fotografia lui Alexandru Ciolan provine de pe situl Ziarului financiar

AMEDEO (8): ROMÂNIA: Alte manifeste de generație

 În general scriitorii tac chitic despre muzica vremii lor. Aici se simt descoperiți. Nu dă foarte bine să te dezvălui în privința asta, dacă tot o faci, atunci pariul se cade să fie pe valori recunoscute. Sau măcar pe ultimul răcnet al mondenității muzicale.

Mărturisesc că, format de mic într-o ambianță muzicală, printre ghitarele electrice și tobele fratelui meu mai mare și ale colegilor lui de generație, și descoperind muzica clasică abia după detașarea de pisălogelile de la orele de muzică și abonamentele obligatorii la concertele Filarmonicii (apropo: ce păcat că astăzi nu se mai fac!), astăzi mă simt dezlegat de vechile, potențiale, inhibiții.

Pot vorbi, așadar, pentru o clipă de muzica unei generații care nu mai este a mea, dar care este și a mea, căci crește și se formează alături de mine, după cum altele, deloc neglijabile, m-au precedat.

Aș reține aici câteva sugestii care mi-au reținut, la vremea lor, atenția prin caracterul lor de manifest civic și care nu îmi par nici acum deloc dezagreabile.

PHOENIX: „În umbra marelui urs”: http://www.youtube.com/watch?v=suQaqhi2R90&feature=related

Cine nu a trăit în România dinainte de 1989 nu are cum pricepe și simți recapitularea amară a „tinerilor furioși” de odinioară de la Phoenix. Dar poate înțelege și simți dorința imperiuoasă exprimată de băieții de la VUNK.

VUNK: „Vreau o țară ca afară” http://www.youtube.com/watch?v=hYZ2cwhVCcw&NR=1

Exasperarea din textul lui Puya este, astăzi, a multora.

PUYA feat KAMELIA and GEORGE HORA: „Change”: http://www.youtube.com/watch?v=qQhWnI-E5rc

Și chiar dacă nu împărtășești sarcasmul cioranian din partitura celor de la Guess who, revoltați până și pe invconvenientul de a se fi născut aici, piesa lor rămâne un posibil prilej de meditație.

GUESS WHO: „Locul potrivit” („Noi în anul 2000”): http://www.youtube.com/watch?v=khQVgJYMeME&feature=fvst 

În fine, sound-ul și cuvintele formației B.U.G. Mafia dau o impresie imposibil de ignorat în piesa ce poartă numele țării noastre.

B.U.G. MAFIA: „România”: http://www.youtube.com/watch?v=26v-LwKpSKY

Poți trece, firește, pe lângă toate acestea, fiindcă nu reprezintă nimic din muzica pe care o asculți spre delectare, în clipele de bucurie sau de tristețe. Treci, de altfel, zilnic și peste clișeele manelelor – care provin, totuși, dintr-un ethos de neignorat (măcar pentru că reprezintă o parte copioasă a populației făr busolă printre siluetele căreia te strecori și, uneori, crezi că poți vorbi și în numele ei).

Dar merită să ASCULȚI, odată în viață, CU ATENȚIE ce poți afla din aceste câteva piese muzicale.

Published in: on 24 Septembrie 2011 at 3:15 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Fabula oraşului ideal

               Stând pe o  bancă, în parc, un cetăţean  descoperi cu uimire că de sute de ani nici un locuitor al acelui oraş nu se mutase în altă parte. Ajuns şomer, te ţinea familia, dar nu te duceai în alt loc, unde meseria ta era plătită de zece ori mai bine  decât acasă. Divorţai şi fosta consoartă punea mâna pe întrega casă. Părinţii tăi aveau o vilă  în altă localitate. Dar preferai să-ţi lingi rănile în oraşul de adopţie, într-o cămăruţă închiriată de 2 pe 3 metri.

           Acum douăzeci de ani au avut un primar strălucit. Preşedintele îl chemă să-l investească în funcţia de prim ministru. Primarul  îşi tăie peste noapte cu bomfaierul cele două tije metalice de la balcon. Stătea la etajul trei. Dimineaţa, când ieşi pe balcon  se rezemă de balustradă şi căzu pe iarba încă necosită din faţa blocului. Cum apari la televizor în postură de prim ministru cu un picior şi trei coaste fracturate? Cu gâtul strâmb?…

         Câte şi mai câte personalităţi ale oraşului acela au refuzat politicos munţi de bani şi munţi de prestigiu numai pentru a nu se despărţi de oraşul lor drag?… 

         Toţi locuitorii oraşului respectiv au rămas şocaţi de uluitoarea descoperire a omului de pe bancă.

         Oare de ce una ca asta?!

         Că o fi, că o păţi, nu găsiră pentru acest fenomen misterios nici un argument raţional destul de solid să stea pe picioarele lui. Înseamnă că legăturile indestructibile dintre ei şi oraş erau la nivel de subconştient. Zici subconştient, zici fabulaţie. Majoritatea covârşitoare a locuitorilor îmbrăţişară  teoria conform căreia  sub oraşul lor se găseşte un fel de magnet al iubirii din a cărei rază  de atracţie nu poţi ieşi. Opozanţii acestei onorabile teorii susţineau dispreţuitori că, pur şi simplu, locuitorii oraşului  sunt nişte oameni morţi din punctul de vedere al iniţiativei şi curajului.

           Pe străzi, cei aflaţi sub vraja magnetului iubirii aveau feţele deschise, luminate de un surâs discret, pe când mica partidă a laşilor era adusă de spate, cu priviri posomorâte, aproape duşmănoase. 

           Primarul şi consilierii orăşeneşti subliniară cu două linii următoarea idee :

           – Dacă  un singur locuitor  se mută în altă parte, nu importă unde, mitul  oraşului cu nisipuri mişcătoare ce te îngroapă de viu şi definitiv în el este spart! Un singur cetăţean. Unul singur! I se va da un premiu tentant.

           Se găsi cetăţeanul dispus la exil, luă cărămida de bani şi… pe-aci ţi-e drumul!

          Odată  plecat, ce-şi ziseră primarul şi consilierii?

          – Dacă nu rezistă?… Lăsăm să treacă o săptămână întreagă înainte de-a da  pe postul local ştirea bombă  că un concitadin s-a dus să-şi încerce norocul în altă parte!

          Un consilier veni cu ideea ca plecatul să trimită o ilustrată din localitatea în care ajunsese şi această ilustrată să fie expusă pe coridorul principal al primăriei.

          – Prostule!  Una-două străinii îşi vor da seama ce importanţă capitală îi acordăm plecatului, dacă îi expunem ilustrata pe coridorul principal.

          Consilierul cu propunerea făcea parte din mica partidă a laşilor. Când  auziră ceilalţi laşi cum a fost catalogat, se  înnegriră de furie. Adică ei recunosc cinstit,  sunt ultimii oameni de pe pământ şi vin nişte meschini… şi te fac prost, pe tine, care ai curajul nebun de-a sta în faţa adevărului cu pieptul dezgolit?!

           Oraşul căzu pradă unui război civil inedit, în care combatanţii celor două tabere, magnetiştii şi sinceriştii, când se recunoşteau pe străzi, trăgeau orbeşte unii în alţii, cu plumbii celor mai grele cuvinte.

           Într-o astfel de atmosferă vraişte, cel plecat se întoarse în oraş cu coada între picioare. Tocmai trecea prin piaţa plină de lume.

           Primarul presimţi că va urma faza doua, trecerea de la înjurături la pari, şi-l abordă pe cel întors în gura mare, să-l audă toată piaţa:

           – Domnule, domnule! Bine-ai revenit… Linişte!!!!… Atâta dorim de la dumneata. Pe unde ai fost aveau primărie? Clădirea primăriei?

           – Doamne fereşte, v-aţi tâmpit?  Sigur că aveau!

           – Ai fost în primărie?

           – Sigur că am fost. Pentru flotant.

           –  Ai văzut cumva pe peretele coridorului o ilustrată… 

          Cel abia întors, neştiind ce se întâmplase în lipsa lui în oraş, îl întrebă liniştit pe primar:

           – Dumneata vorbeşti de ilustratele trimise de cetăţenii care au plecat din localitatea aceea în cele patru zări ale lumii?  Sunt pline coridoarele primăriei de ele. Nu mai au loc unde să le expună!

Morala

 

Cei deştepţi sunt discreţi.

Published in: on 23 Septembrie 2011 at 6:20 pm  Comments (4)  
Tags: , , , , ,

Codrina BRAN: DE CE SCRIU ? Șapte răspunsuri la o întrebare

1. Din aceleaşi motive pentru care un puşti anecdotic îşi mânca prăjitura în oglindă ! Ca să i se pară că manâncă două !

2. Ca să mi se pară că trăiesc mai mult.

3. Dintr-o revanşă perversă împotriva celor cărora nu le-am putut plăti la timp poliţa, deşi orgoliul meu mârâia sub călcâiul lor impotent. Pe vremea când aceştia se credeau zei…

4. Dintr-un orgoliu deşănţat şi fără limite ascuns sub masca ingenuităţii.

5. Din aceleaşi motive pentru care nişte „primitivi” şi-au scrijelit în scoarţa unui copac iniţialele şi o inimă săgetată. Şi pentru ei clipa a fost sublimă şi au vrut să o nemurească. Diferenţa o face maniera!

6. Din acelaşi motiv pentru care tot un copil mare sau mic traversează pădurea întunecată cântând în gura mare ca să-i treacă frica.

7. Şi tot acelaşi copil, sau altul îşi cântă singur ca să se adoarmă. Cântând îşi adună în jur toate acele lucruri sau fiinţe care s-au îndepărtat stricând armonia lumii.

Published in: on 23 Septembrie 2011 at 5:59 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

AMEDEO (7): Întâlnire cu cititorii

Lecturile publice ale scriitorilor sunt un bun prilej de cunoaștere; a publicului, a colegilor, a ta chiar. Am participat chiar azi la o asemenea repriză, împreună cu alți colegi și colege și m-am convins de adevărul acestui gând mai vechi. Ți se spune să pregătești ceva și selectezi un text care „să meargă” cu ocazia, în deplină libertate. Aici, fiecare procedează cum socotește mai potrivit. Unii vor să interpreteze tragedii, alții vor să amuze; toată lumea încearcă însă, cu deplină conștiință a ieșirii în public, să impresioneze audiența.

Cum sunt o fire echilibrată, am exclus de la bun început tragedia sau drama din calcul. Am ales un text scurt în proză, scris într-o după-amiază, pe o terasă însorită, așteptând ca însoțitoarea mea să revină din magazinul unde văzuse ceva atractiv, pe fugă… Mă urmărea, pentru o clipă, una dintre replicile faimoase ale Căpitanului Bordură din Ubu roi de Alfred Jarry: „Pologne, c‘est nulle part!” Mai era, la urma urmei, și senzația de fundal a unei intrări în rezonanță cu atmosfera din Transatlanticul lui Gombrowicz… Și, mă rog, de ce nu?!, mi-am zis, așternând la repezeală cu stiloul meu cu glicerină câteva rânduri și apoi altele într-un carnețel ale cărui file albe – dar liniate orizontal – se întrerupeau din când în când făcând loc unor foi cu fotografii lucioase a căror temă recurentă era recoltarea cafelei prin peisaje exotice.

Iată-mă citind acest text nefinisat, dar suficient de inept ca să intrige, în fața unei audiențe formate din liceeni nerăbdători dar bine struniți de profesoare și a câtorva cititori ai bibliotecii unde se petrecea totul. Urmam după mai multe poezii sobre și adânci, dar s-a nimerit ca după mine să citească un prieten critic și eseist literar, câteva fragmente memorialistice despre scriitorii beți scrise cu un real talent de Saint-Simon. Trecerea de la tragedie și seriozitate la umoristic și ludic s-a făcut, așadar, oarecum în serie… N-a fost nici grozav, dar nici rău.

Însă uite că, pentru a afirma răspicat disponibilitatea invitaților de a interfera cu cei prezenți, moderatoarea ne-a rugat să ne precizăm proiectele actuale. Nu aveam nici un chef să introduc pe nimeni în atelierul meu pentru că una e să prezinți cititorului ceea ce socotești potrivit și reprezentativ pentru momentul dat – fie și o farsă postavangardistă succintă, cum tocmai făcusem – și cu totul altceva să mă refer la calendarul meu literar imediat următor. Când mi-a venit rândul, am invitat, deci, pe toată lumea să citească operele lui Socrate înainte de a primi răspunsul meu. (În treacăt fie spus: înafară de doi oameni politici de mare vizibilitate din țara noastră nu știu pe nimeni care să le fi citit; poate fiindcă Socrate nu a lăsat nicio operă scrisă…)

Apoi însă, nemulțumit de lipsa întrebărilor din public, cineva dintre maturii din sală ne-a interpelat să răspundem de ce… scriem. Ni se solicita, iată, o confesiune. Nici mai mult, nici mai puțin decât Confesiunea despre felul cum interiorizaserăm fiecare misiunea artistului… S-a lăsat tăcerea fiindcă, pesemne, fiecare își ticluia propriul răspuns, așa că, pentru a nu continua atmosfera de tăcere stânjenitoare, m-am întins eu la microfon și, în aceeași notă cu tonul ludic de până atunci, am mărturisit un adevăr (personal): să scrii e mai ușor decât să dai la sapă.

Oroare! O autoare s-a repezit furibundă să mă combată. Pentru domnia sa scrisul este sânge, pedeapsă, ba chiar destin ineluctabil căruia nu i te poți refuza; un soi de boală fatală, o plagă, semnul apropiatei extincții… Cum puteam, oare, îndrăzni să vorbesc cu atâta ușurință despre așa ceva?! I-a venit într-ajutor și moderatoarea, nu cu mult mai moderată. Scrisul era, evident, o chestiune al naibii de serioasă, posomorâtă greoaie, un fel de damnare necesară și, în orice caz, un sacrificiu pe altarul culturii…

Dintr-o dată, simpatica și așezata șezătoare s-a transformat într-un proces improvizat la adresa mea. Procurorii feminini nu aveau nicio îndoială. Îmi meritam punerea la punct. Cum puteam crede că literatura este ludică? Ce te poate face să crezi că, dacă tu scrii ușor și senin, văzând în scris o satisfacție personală și o sursă de plăcere și de încredere, literatura nu e un chin, o damnare, o boală letală chiar?

Nimic, într-adevăr. Nici nu credeam asta în general, ci doar pentru mine. Fiindcă, la drept vorbind, ni se ceruse fiecăruia părerea personală. Iar eu mi-o expusesem, laconic și plastic. Mărturisesc: cred cu adevărat că să scrii e mai ușor și mai plăcut decât să mânuiești sapa, coasa ori uneltele fierarului. Nici nu pricep de ce te-ai sili să o faci dacă lucrurile stau altfel? Uneori literații se cred investiți cu destinele profeților. Cu toate acestea, nu știu pe nimeni – cel puțin în România contemporană – care să fi fost înghițit de vreun pește uriaș și scuipat apoi afară, pe țărm, pentru a vesti porunca Domnului.

Și, să nu uit: nici o opreliște de a-ți exprima opiniile contrare în raport cu ale altui confrate nu se ivește cu prilejul întâlnirilor cu cititorii. Dar a face procese cuiva – oricui – la scenă deschisă că nu împărtășește opiniile tale ține de o etică intelectuală care sper să îmi rămână în continuare străină.

Published in: on 22 Septembrie 2011 at 7:09 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Mircea ELIADE: Creativitate științifică și creativitate artistică

 „Clișeul „omului de știință” terorizează încă mediile academice. Mulți cred că imaginația poetică, creativitatea literară nu se împacă cu cercetările științifice „obiective”. (Clișeul este moștenit din epoca pozitivistă, dar încă nu și-a pierdut prestigiul.) Foarte puțini știu că „adevărații” oameni de știință gândesc tocmai contrariul. (…)

Vor trebui să mai treacă zece-cincisprezece ani până ce omologarea creativității științifice cu creativitatea artistică va deveni evidentă pentru toată lumea, inclusiv mediile academice. Curând după aceea, observațiile de față vor părea truisme…”

(Jurnal, vol. 2, 8 aprilie 1976)

 

P.S. Cum contribuie un joc pe computer la învingerea uneia dintre cele mai grave boli letale a zilelor noastre, SIDA (articol din Jurnalul național): http://www.jurnalul.ro/stiinta-tehnica/stiinta/un-joc-online-a-dezlegat-saptamana-trecuta-o-mare-enigma-a-sida-premiera-mondiala-gamerii-considerati-coautori-ai-unui-studiu-stiintific-590901.html

Proză: Grigorie M. CROITORU: DRACUL GOL

La vârsta când alții se pregătesc să se despartă de serviciu pentru a se ocupa de-acum mai mult de ei înșiși – după pyuteri și mijloace – Grigorie M. Croitoru, dascăl o viață, a încins la brâu călimara și a trecut la asaltul literaturii cu condeiul bine ascuțit. De curând domnia sa a fost primit în rândurile membrilor stagiari ai Uniunii Scriitorilor, chit că, prin cărțile pe care le semnează, depășește sfera de relevanță a beletristicii, revendicându-se și de la cercetarea folclorică, onomastică ș.a. Sunt bucuros să primesc astăzi, pentru cititorii acestui blog, prima colaborare. Multă sănătate, succese literare și… bine ați venit, domnule Croitoru! (O.P.)

 

         Fusese o dimineaţă frumoasă şi trecuse aşa de repede, încât nici nu ne-am dat seama când a venit amiaza şi trebuia să plecăm acasă. Oile se îmbuluciseră din cauza căldurii şi şedeau la umbră, sătule. Mai trebuia să bea apă din Aninoasa şi le băgam în obor. Până spre seară, când se mai potolea vipia zilei de vară, nu le mai aveam grija. Le mai scoteam puţin pe marginea Aninoşii sau pe coastă şi era gata ziua. Scăpam de oi.

         Trecuse aşa de pe nesimţite dimineaţa, pentru că ne întâlniserăm cei patru copii ai Aninoşii cei mai pricepuţi în jocul numit „Ciocănelul”: Gelu, Nicu, Aurică şi eu. Perechile erau făcute de ceva timp şi nu le mai schimbam. Gelu făcea pereche cu Aurică, iar Nicu cu mine. Ne băteam, cum se spunea pe la noi, în parte. Nici o pereche nu putea spune că este mai bună decât cealaltă, învingea când una, când alta. Eram şi prieteni şi nu ne certam niciodată. Alţi copii nu aveau nicio şansă să câştige împotriva oricărei perechi dintre cele două. Când erau şi alţi copii, făceam alegere.

         Eram în Fundul Câmpului, terenul era amenajat, dar trebuia să scăpăm de oi, căci erau porumbi în apropiere şi nu vroiam să avem necazuri cu oamenii. Am rezolvat repede cu baba Vărzoaica şi cu Lecă. Erau şi ei cu oile şi i-am rugat să se uite şi la ale noastre, să nu intre în porumbi, că după-amiază le luăm noi pe-ale lor. După-amiază, da, dar la Paştile Cailor, în mintea noastră. Doar şi minciuna şi promisiunea sunt şi ele vorbe.

         Atunci, la joc, băieţi. Ei, am şi dat în ciocănel, dar am şi alergat după el, până când am scos limba de-un cot. La sfârşit, eram leşinaţi şi unii, şi alţii. Baba Vărzoaica şi Lecă îşi luaseră oile şi plecaseră acasă, iar ale noastre stăteau la umbră. O mâncare bună şi pe săturate, un somn la umbra dudului din curte – dacă mă lăsau gâştele şi raţele mamii să dorm -, era tot ce îmi doream la plecare spre casă.

         Am ajuns, am băgat oile în obor şi m-am îndreptat lălăind spre casă; nu ştiam cânta, dar de lălăit, în felul meu, lălăiam toată ziua, mai ales când eram bucuros. Acum, eram. Dar până în casă…

         Când am urcat în prispă, am şi strigat:

         – Mamă, mi-e foame! Mi-e aşa de foame, că aş mânca şi mămăligă cu ceapă.

         Aşa zicea un vecin de-al nostru, Titi al Catrinii lui Mititelu, iar noi ziceam în batjocură: „Dă-mi, mamă, mămăligă cu ceapă”.          

         Nu-mi răspunde mama. Mă lasă să intru în casă şi, hop! apare cu un ciomag în mână în urma mea. Îl ţinea în mână, gata să mă ardă cu el. Nu dădea ea tare, dar dădea totuşi şi durea.

         – Venişi, Gogule?

         – Venii, mamă, da ce-i? Ăla este ciumagul meu şi de când îl caut eu. Ia fă bine şi dă-mi-l.

         Se opreşte în prag, îşi pune mâna stângă în şold şi cu cea dreaptă ţine ciumagul. „Ei, îmi zic, stai deoparte, dacă nu vrei să-ţi ia pielea foc”. Mă ţintuieşte cu privirea şi zice:

         – Mă Gogule, tu eşti dracul gol! Nu ştiu dacă ţi-am mai spus, dar ascultă la mine, eşti dracul gol. Dracul gol, auzi?

         Şi ridică ciumagul în semn de ameninţare. Mă trag câţiva paşi îndărăt şi repede:

         – Dacă mi-ai spus, mamă? Oho! De câte ori îmi zici numai într-o zi, aş putea deveni Scaraoschi, tatăl dracilor. Da nu cred că sunt io ăla, zici tu aşa…

         – Ba tu eşti. Pe tine te cheamă Gogu, nu mai am alt copil  cu numele ăsta.

         – Păi, seamăn eu cu dracul, mamă? Cu ăla din cartea din care ne citeşte Titi, seara?

         – O, cât de bine. Ia dă-ţi tu cămaşa jos, lasă-te în pielea goală, ia funingine de ici, de pe coş, uite de-asta neagră-neagră, şi mânjeşte-te pe faţă şi pe piele. Pune-ţi pe cap corniţele vătuiului pe care l-a făcut tac-to pastramă şi ţopăie în vârful picioarelor, să vezi nu semeni cu dracul, ba eşti chiar dracul în picioare, muică. Şi-ţi bagi coada peste tot şi faci rele.

         – Da are şi coadă dracul? încerc eu s-o dau pe glumă, dar mi-am dat repede seama că mama nu glumea deloc.

         – Are, muică, are. A ta e colo, atârnată în podul şoprului. Acolo ai pus şi coarnele vătuiului. Şi spune tu, cine mai este ca tine? Cine mai face ce faci tu?

         – Ce fac, mamă? Ce fac?

         – Dacă ar trebui să ţi le înşir, mi-ar trebui o zi întreagă şi nu cred că le-aş termina. Cine se mai bârâcă în plopul babii Vetii, din marginea Aninoşii şi pe râpa lui Costică al Dudii? Nu vezi că nu mai ai piele pe piept, pe burtă, pe picioare, eşti belit peste tot? Cine mai intră în fântână, ca să scoată apă? Cine duce le gâştele la fântâna Cocoşoaicăi şi le ia la goană, să zboare acasă şi el ia drumul Olteţului? Nu te pot lua cu mine la bâlci la Ciuturoaia sau la Laloşu, că mă faci de râs, urlând să-ţi cumpăr tot ce vezi tu. Aşa ai făcut cu şuiericiu, cu fluieru, cu fofeaza şi câte şi mai câte drăcii. Ai uitat că nu te-am putut lua de lângă gard de la Teodorini, de la podul Dobricenilor, până ce a venit paznicul acela şi ţi-a dat pană de păun? Iei văile şi dealurile la rând, colinzi pădurile după cuiburi de păsări. Te lăudai la fraţii tăi că ştii peste o sută de cuiburi de păsări şi că te poţi duce la ele şi noaptea. Bine măcar că nu le strici cuiburile şi nu le spargi ouăle bietelor păsărici. Şi câte şi mai câte. Dar să culegi şi tu un braţ de dudău şi să arunci la porci, să mănânce şi ei, nu poţi; să toci şi tu nişte urzici ori foi de floarea-soarelui sau de dovelete la raţe, cu satârul, colea, în bătătură, că le auzi cum măcăne, nu poţi! Da să faci pe dracul şi să sparii oamenii, sara, poţi?

         – Taci, mamă, din gură… Mai opreşte-te!… I-auzi, mă strigă Gelu. Mă duc să văd ce vrea. E timpul să dăm drumul oilor şi eu nici nu mâncai.

         Am zbughit-o afară şi-am luat-o la picior, auzind ce spune mama. De la cine o fi afat? Că noi am făcut asta în mare secret? Noi, adică eu şi Gelu lui Julea, prietenul meu de peste Aninoasa.

         Gelu m-a ajutat să-l sperii pe unul, pe Mărin al lui Trocan. Ăsta era măi mare decât mine şi mă înşelase cu o lanternă, de m-a bătut Titi, frate-meu, ca să-i spun ce-am făcut cu lanterna lui, fi-i-ar lanterna a dracului, să-i fie. Fraţii ăştia ai mei mai mari parcă nu sunt întregi la minte. Vin şi-mi pun în faţă obiecte care îmi fac cu ochiul. Ei nu ştiu că la mine ce văd ochii nu lasă mâna? Mai întâi, a fost nenea Ion, zis Balamuc, cu ceasul. Ce, parcă eu mai văzusem ceas până atunci? De mână. Cu curea, cu nişte limbi şi făcea tic! tic! tic!. Îl pune pe masă, în casă. Eu îl văd şi, de, cum să mă duc eu cu gâştele până la Băurel fără drăcia aia, că nici nu ştiam cum se cheamă. L-am luat şi până seara l-am făcut praf. Niciun şurubel n-a mai rămas în el. Am scăpat lesne. Mi-a şters o palmă peste cap, mi-a dat un picior în cur şi mi-a zis:

         – Când vei fi mare şi vei avea bani, îmi cumperi un ceas,cum va fi atunci, auzi?

         Atunci, am auzit şi eu cuvântul ceas şi-am înţeles că ţinusem în mână un asemenea obiect.

         Cu Titi n-a mai mers aşa.

         Venise de la Bucureşti şi adusese o lanternă. O minunăţie, nu alta! Era nouă, avea nişte butoane şi trei culori, pe lângă cea obişnuită: roşie, verde şi albastră. Şi-a pus-o şi ăsta pe masă. Cum dracu s-o laşi?!

         Am băgat-o în sân şi-am plecat cu oile pe Vâlcea. Era iarbă bună şi umbră. Oile vor paşte şi eu mă voi juca cu lanterna. Ca să ajung în Vâlcea, treceam cu oile pe la poarta lui Trocan. Mărin era la poartă şi-mi vede lanterna în mână.

         – Ce ai, Gogule, în mână? Ia dă să văd şi eu.

         I-o dau, se uită la ea, o întoarce pe o parte şi pe alta, o aprinde şi el şi mi-o dă.

         – Pe unde te duci cu oile? Pe  Vâlcea sau pe Valea cu Stoboru? mă întreabă, în timp ce îmi înapoia lanterna.

         – Pe Vâlcea.

         – Poate vin şi eu cu văcuţa.

         Şi a venit. Lanterna îi făcuse şi lui cu ochiul şi a reuşit să mi-o ia. Mi-a dat în schimbul ei o cutie cu cretă colorată. Cum am făcut schimbul, s-a şi cărat de acolo, ca să nu mă răzgândesc, probabil.

         Seara m-am dus acasă cu creta colorată. În sinea mea îmi părea rău după lanternă, dar schimbul se produsese şi Mărin nu mai era de găsit, dispăruse, parcă intrase în pământ. Acum, ce-o fi o fi.

         Când a venit Titi acasă şi n-a găsit lanterna, s-a coborât pe pământ propădul. M-a luat direct:

         – Gogule, dă-mi lanterna, că plec deseară pe drum şi-mi trebuie.

         – Ce lanternă? Eu nu ştiu de nicio lanternă…

         – Nu ştii? Stăi că-ţi amintesc eu!

         N-am mai putut fugi, fuga fiind arma mea de apărare când eram la strâmtoare. Frate-meu m-a prins şi m-a plesnit, de-am văzut stele verzi.

         – Stăi, nu mai da! am strigat.

         – Vezi că-ţi aduci aminte? Unde e?

         – La Mărin al lui Trocan. Îmi dete o cutie de culori pe ea.

         – Te duci, acum, şi i-o ceri. Spune-i că te-am trimis eu. Dacă nu ţi-o dă, spune-i că mă duc eu după ea. Fuga. Venişi?

         Mi-a dat Mărin lanterna şi i-am adus-o lui frate-meu. Da, dar cu bătaia rămăsesem şi nu mă împăcam cu gândul că o încasasem, n-aveam nici lanternă, nici cretă colorată.

         I-am povestit lui Gelu păţania. Împreună am hotărât să-i facem o figură, ca să aibă şi el ce să nu uite. Ştiam că se teme noaptea. Pe la noi erau nişte locuri bântuite de stafii, de draci, de scroafe cu purcei care te strigau pe nume, ţi se băgau printre picioare, de arătări care te luau pe sus, te duceau şi te abandonau prin locuri necunoscute. Şi câte şi mai câte. Niciun om din sat nu întâlnise aşa ceva, dar zvonurile circulau şi, dacă erai mai slab de îngeri, te cam lua cu fiori când treceai pe lângă asemenea locuri.

         L-am pândit când s-a dus cu vaca pe la Măgură şi, seara, l-am aşteptat la gâldanele noastre. Întunecase binişor. Când a ajuns în dreptul gâldanului lui Gelu, a fost primit cu nişte plesnituri în apă. S-a apropiat de vacă şi a încercat s-o prindă de corn. Atunci, am ieşind eu ţopăind din baltă, în pielea goală, dat cu funingine pe piele, cu corniţele de ţap pe cap şi cu coada de drac, legată de mijloc cu o nuia de salcie. A încept să ţipe şi a luat-o la fugă, strigând în gura mare: Dracul! Dracul! Dracul!   

         Am fugit şi noi. În ziua următoare, am aflat că Mărin al lui Trocan s-a întâlnit cu dracul în Aninoasa şi este bolnav. De spaimă, cică.

         Îşi va reveni el. Sigur îşi va reveni. Dar mama. De unde a ştiut mama că dracul am fost eu?!

         Chiar am fost… dracul gol.

Published in: on 18 Septembrie 2011 at 6:13 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: Ascunzătoarea din perete (2)

 

(urmare)

 Mama nu a fost căsătorită niciodată. Mi-a mărturisit că marea ei iubire a plecat în America să lucreze şi nu s-a mai întors înapoi. Deşi mama era o femeie tăcută, nu vorbele, ci mimica feţei ei mă făcea să înţeleg ce vrea şi ce-şi doreşte. Niciodată nu am văzut-o nervoasă sau răstindu-se la cineva. Întotdeauna avea răbdare pentru toată lumea şi era de-o curăţenie şi-o hărnicie de invidiat. În plus era foarte religioasă

Alăturea de ea am avut o viaţă veselă şi fericită. De aceea moartea ei m-a zdruncinat din temelii.

După înmormântare, mătuşa şi unchiul m-au chemat să mă mut la ei, dar n-am putut să o fac. Ceva îmi spunea să rămân în casa mamei.

Munca și învăţătura m-au ajutat să trec peste acel prag și să-mi pot primi liniştea înapoi.

*

Se înserase. extenuată de toate descoperirile legate de existenţa ei, Meri se ridică să intre în casă. Ultima surpriză apăru în forma unor fotografii care alunecaseră din dosar.

– Tata şi-a făcut fotografii cu mine… se miră ea, văzându-se alături de Carlo în mai multe ipostaze. 

Căuta să pătrundă dincolo de imaginea din fotografie, dorind să ştie ce simţea tatăl ei în acel moment. I s-a părut că bărbatul îşi savura taina, în timp ce ea, de 3-4 ani, privea surâzătoare spre aparatul fotografului.

Într-o poză, obrajii lor erau lipiţi unul de altul. Observă anumite asemănări: forma ochilor, ovalul feţei şi părul castaniu natural.

– Ce mi se pare ciudat e că a murit a doua zi după ce şi-a făcut testamentul.

Fulgerată de un gând, spuse speriată:

– O, Doamne….

Porni pe potecuţa grădinii ca în transă. Voia să se elibereze de toate gândurile care o invadau într-o învălmăşeală de nedescris. Adierea serii îi făcea bine.   

Privi spre cerul înstelat şi se întrebă cu voce tare:

– Oare de ce nu i-a mărturisit mamei că e tatăl meu?

Răspunsul îl găsi singură:

– Nu a vrut să ne tulbure fericirea. Ce rost avea să intrăm în gura lumii? Ar fi fost oribil să se afle că soţul Margaretei are o fetiţă cu cumnata.

– Dar pentru cine a făcut ascunzătoarea din perete? -, se întrebă pe bună dreptate Meri.

Atunci frunzele nucului se mişcară într-un tremur uşor, iar ea percepu o şoapă venită din zenit.

– Pentru tine fata mea, pentru tine…

*

„Dragă mătuşă, vreau să te liniştesc în privinţa bijuteriilor dispărute la incendiu. Ai intuit bine, Carlo le-a recuperat, deoarece şi-a dat seama că a fost o greşeală să le dăruiască unei persoane care nu i-a meritat nici dragostea, şi nici sacrificiul.

Carlo a ştiut şi de Bogdan, şi de Iv, care m-a înfiat chiar în spitalul în care m-ai născut, sacrificându-se inutil pentru tine, deoarece, la rezultatul testului de paternitate, a reieşit că el e tatăl meu şi nu Bogdan, cum probabil ai crezut tu.

În acest moment mă numesc Belucci, şi vreau să-ţi spun exact ce cred despre tine.

În egoistul tău nemărginit ai sacrifict tot ce aveai mai bun şi mai scump. Dragostea noastră. Asta îmi va uşura hotărârea de-a rupe pentru totdeauna relaţia cu tine, cu atât mai mult cu cât acum ştiu că, deşi m-ai născut, nu ai fost cu adevărat niciodată mama mea.

P.S.: Încă ceva! Mamei nu i-a fost ruşine să mărturisească în faţa oamenilor că are un copil din flori, deşi era şi ea tânără. Ea s-a sacrificat, iar Carlo s-a sinucis pentru tine. Te-ai gândit vreodată la asta?

Probabil din dorinţa de a nu-ţi complica viaţa, nici după moartea mamei nu ai avut curajul să-mi mărturiseşti adevărul.

Asta mă face să cred că eşti lipsită de orice substanţă morală şi sufletească.

Mă întreb: oare ce calităţi ai, în afara indiferenţei şi-a insensibilităţii tale „aristocratice”? După mine, eşti un monstru de egoism.”

*

Meri reciti scrisoarea dar, în loc să o vâre în cutia poştală, o rupse bucăţele.

– De fapt, ce mă mai leagă de această femeie? Viaţa mea a avut mereu o altă perspectivă şi un alt orizont, mult diferit de al ei. În acest moment doresc să-mi cunosc mătuşa şi verişorii, dar cel mai mult vreau să aflu cât mai multe despre tata….

În timp ce se întreba încotro s-o apuce, deoarece se afla în sala de aşteptare aeroportului Otopeni, la microfon se anunţa următorul zbor:

– Pasagerii pentru cursa de Milano, sunt rugaţi să urce la bordul avionului…

Published in: on 16 Septembrie 2011 at 8:33 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: Ascunzătoarea din perete (1)

            Meri se simţea neliniştită. Urma să se despartă de locul copilăriei şi să înceapă o viaţă nouă, în capitală.

            Terminând Facultatea de Drept, cu nota cea mai mare, a avut norocul să îşi găsească loc de muncă în biroul celui mai renumit avocat, dar până în septembrie era liberă să savureze un concediu binemeritat.

            Mama i-a murit într-un accident rutier, chiar după ce luase bacalaureatul, aşa că a trebuit să-şi aibă singură de grijă, muncind ani de zile într-un restaurant şi în acelaşi timp studiind cu sârg pentru facultate.

           Cu toate astea, în loc să se simtă victorioasă şi împlinită, ideea că trebuie să lase în urmă tot ce-i era mai drag, o întrista adânc.

           – Casa şi grădina sunt aranjate în cele mai mici detalii, de mama. Dacă aş pleca din acest loc, m-aş simţi ca un copil orfan -, îşi spuse Meri, derutată.

          Şi, ca să-şi răcorească gândurile ce se roteau în capul ei ca un vâjâit ameţitor, se aşeză în balansoarul din grădină, lângă fîntâna ţâşnitoare pe care unchiul Carlo o construise anume pentru ea.

           Închise ochii şi începu să se legene uşor, în timp ce parfumul trandafirilor multicolori, o îmbrăţişa cu o dragoste maternă.

           Pentru luna iunie temperatura era destul de ridicată, dar la umbra nucului ce-şi întindea ramurile bătrâne într-un cerc răcoros, era ferită de fierbinţeala soarelui.

           Amintirile treceau prin gândul ei ca o peliculă cinematrografică, uneori timide şi palide, alteori vii şi pline de veselie.

           – Albumul de fotografii -, îşi aminti ea, cu bucuria unei descoperiri.

          Odată urcată în pod se lăsă vrăjită de lumina ce se cernea ca o pulbere aurie prin cele două gemuleţe, percepând ca pe o legătură spirituală mirosul de lavandă, ce se desprindea dintre obiectele prăfuite. Amintirile celor plecaţi erau discrete şi tăcute, iar păienjenişul ce le acoperea pe ici, pe colo crea o atmosferă romantică. Mobilă veche, cărţi, suporturi de lumânări şi multe alte lucruri pe care familia le-a depozitat de-a lungul anilor în pod, aveau o încărcătură sentimentală care le făcea valoroase şi de neînlocuit. Liniştea o învălui într-o armonie catifelată, în timp ce melancolia ce încerca să-i cuprindă sufletul se risipi rapid, ca un nor de fum.

          Brusc simţi o bucurie neaşteptată, ca şi când spiritele celor plecaţi trăiau în podul casei, ca într-un salon special amenajat. Gânguritul unui porumbel o trezi din reverie. La picioarele ei îşi zări păpuşica favorită, pe ursuleţul Martinel, mobila roz, micul pian… Toate erau acoperite de praful uitării. Deşi albumul de fotografii era lângă uşa podului, ea se hotărî să rămână o vreme printre amintiri.

         Când dădu însă cu ochii de dulapul vechi, ce trona nestingherit pe peretele din spatele podului, îşi aminti că acest obiect îi stârnise o mare curiozitate încă din copilărie. Întotdeauna şi-ar fi dorit să ştie ce-i dincolo de uşile ferecate ale dulapului, dar de fiecare dată mama îi spunea acelaşi lucru:

         – N-am cum să-l deschid. S-a pierdut cheia. De când unchiul Carlo l-a adus în pod, nu l-a mai mişcat nimeni. E singurul obiect rămas neatins de focul ce mistuise casa  moştenită de Margaret de la părinţi.

        – Mi-ar plăcea să văd ce-i înăuntru.

        – Nimic deosebit. Ziare şi cărţi vechi.

       Deşi răspusul mamei nu era pentru Meri prea convingător, ea nu obişnuia să insiste şi nici să pună întrebări suplimentare. Azi însă avea prilejul să descopere misterul care-i ocupase fantezia pe parcursul întregii copilării. Căută în jur ceva ascuţit cu care să poată forţa uşa. Negăsind nimic potrivit, a zmucit-o scurt, iar aceasta cedă imediat.

        În interior găsi exact ce ştia de la mama ei. Ziare şi cărţi în limba italiană.

        Când a murit unchiul Carlo ea avea vreo 4 ani. Totuşi, îşi mai amintea de el ca de o persoană veselă. Ştia că a fost medic venit din Italia, cu care mătuşa Margaret s-a căsătorit.

        Meri încerca acum să pună cap la cap frânturi de informaţii auzite de-a lungul anilor şi să priceapă adevăratele sensuri ale întâmplărilor petrecute în familia ei. Într-o privire de ansamblu, i se părea că mătuşa Margaret era persoana care dădea întotdeauna tonul şi schimba decorul în familie după bunul ei plac. Pe lângă frumuseţea pe care o afişa cu o eleganţă nativă, era stilată şi carismatică. Avea un păr bogat, numai inele, pe care şi-l purta ca pe o coamă de leu, răsfirat peste umeri. Ulterior l-a vopsit roşcat, culoare care-i scotea şi mai mult în evidenţă superbii ochi verzi pe care ştia să-i pună în valoare, printr-un contur discret şi gene bine rimelate. Când era supărată, ochii mătuşii treceau prin tine ca doua raze laser. Puterea ei de fascinaţie stătea însă în talentul de a-şi schimba mereu înfăţişarea, precum un cameleon. În momentul în care îşi strângea părul într-un coc simplu pe ceafă, părea că are chipul unei madone, şi aşa se şi comporta. Era suavă ca un trandafir abia îmbobocit. Totul în fiinţa ei era armonie. Alte ori însă cu părul lăsat pe spate şi c-o privire pătimaşă, părea neîmblânzită şi de temut.

        – Cred că mătuşa are toate calităţile şi defectele feminine laolaltă – se gândea Meri. – Însă felul ei copilăros cu care se alinta a protejat-o toată viaţă. Nimeni nu putea bănui ce leoaică se ascunde în spatele unei pisicuţe adorabile. Te atrăgea în măsura în care te ţinea la distanţă. Din acest motiv nu am putut niciodată să-mi dau seama dacă o iubesc sau mi-e frică de ea. Sentimentele noastre se întâlneau undeva la mijloc. Existau, dar nu erau finalizate în nici o impresie decisivă. În general, afişa o înţelegere plină de omenie, dar imediat ce atenţia ei era acaparată de altceva, te lăsa cu fraza neterminată, de ziceai că pentru ea timpul trece cu mult mai repede decât pentru tine. Întotdeauna când venea în ţară mă răsfăţa cu fel şi fel de daruri costisitoare, dar când între noi apărea o apropiere firească, se ridica şi pleca în altă parte, ca bântuită de fantome. Probabil nu avea răbdare cu nimeni, numai cu ea însăşi.

        Uneori mama îşi amintea cu simpatie dar şi cu părere de rău de unchiul Carlo, lucru care o enerva pe Margaret şi de fiecare dată încerca să o convingă de contrariu.

         – Sunt sigură că el a provocat incendiul, ca să mă izoleze de societate şi de prieteni.

         – Ei asta-i acum! -, spunea mama, neputând să se abţină, negând în felul acesta spusele ei.

         Iar după o scurtă tăcere, adăuga:

         – Te rog nu exagera şi mai ales nu fii nedreaptă. Incendiul s-a produs din cauza unui scurt circuit, deci n-ai de ce să-l bănuieşti.

        Mama era singura fiinţă pe care Margaret o respecta întru totul, chiar dacă punctul de vedere al mamei era câteodată complet diferit de al ei.

        – Ce nu ştii e că era un alcoolic şi un jucător. După ce-am divorţat, cred că şi-a pierdut toate acţiunile şi casa din Italia. Multe nu le ştii. Dacă era cu tine amabil nu înseamnă că a fost şi cu mine la fel. M-a dezgustat profund mirosul de alcool pe care îl răspândea zi de zi… Desigur, alcoolul nu l-a mai ajutat să fie prea viril. De fapt, îi eram recunoscătoare că mă lăsa în pace. Mi-era o greaţă şi o scârbă de el, chiar la simple atingeri… Groaznic.  

        – Margaret, nu-mi place că-l vorbeşti de rău, acum că e mort. Cu ce a fost el vinovat că tu te-ai încurcat cu altul? De ce te-ai măritat, dacă nu l-ai iubit? Iar alcoolic n-a fost niciodată -, o corecta mama cu blândeţe.

       – Vrei să spui că n-a băut?

       – În ultima perioadă a mai băut câte-o sticlă de vin. Dar din atâta nu devii alcolic. Probabil că suferea din cauza ta.

       – Eu i-am mărturisit totul. Nu avea rost s-o mai lungim împreună.

        – Bineînţeles, diplomată ca întotdeauna – zicea mama cu un oftat. Totuşi, până nu a apărut Silvio în viaţa ta, ai fost fericită cu el.

        – Nu ştiu dacă am fost sau nu. Carlo a fost într-adevăr un cavaler desăvârşit. Cu cadourile cu care mă răsfăţa în timp ce mai eram cu Bogdan, m-a făcut să uit că acesta refuză să divorţeze.

       – Aşa că l-ai acceptat pe Carlo, ca să-l faci pe celălalt gelos?

       – Oarecum…

       – Complicată justificare ai, surioaro. Ţi-am atras şi atunci atenţia să te gândeşti bine ce faci.

       – Eram disperată. Trebuia să fac ceva. Ai uitat?

       – Ei asta-i, cum să uit. Dar când te-ai măritat problema a fost deja rezolvată. Mai bine recunoşte că orgoliul te-a facut să crezi că-l iubeşti pe Bogdan, iar snobismul te-a făcut să-l accepţi pe Carlo.

        – Of, Iv ce-ţi place ţie să dezgropi morţii.

        Îşi cercetă sora şi, pentru că figura celeilalte era senina şi relaxată, îi spuse amuzată:

        – Păcat că nu te-am lasat să te călugăreşti, că ai un talent de a-l face pe om să se spovedească, fără să vrea…

        Mama nu răspundea, mulțumindu-se să zâmbească. Margaret se mişca uşor agitată prin faţa măsuţei de pe terasă, unde obişnuiau amândouă să-şi bea cafeaua. După un timp schimbă tactica, continuând surâzătoare:

        – Recunosc, îmi plăcea să stârnesc invidia celor din oraş când urcam în maşina lui scumpă. Un medic italian, cu situaţie bună, era în acea vreme cea mai râvnită partidă. Şi apoi bijuteriile pe care mi le oferea ca un şeic, de fiecare dată când venea din Italia, mi-au tulburat raţiunea.

        – Te-a iubit foarte mult şi cred că ţi-ar fi iertat orice greşeală -, îi spunea mama, roşind uşor.

        – Chiar orice greşeală nu prea cred. Italienii sunt mai catolici decât Papa.

        – Era un familist convins. Nici nu ştii ce mult o iubea şi pe Meri -, adăugă mama cu o privire fericită. Apoi întingându-se spre coşul cu fructe, îmi oferi un măr şi mă sărută pe frunte.

       – Ştii ce mă supără în toată povestea asta? Minciuna. Dacă şi-a luat bijuteriile înapoi, e una -, se revoltă mai departe mătuşa. – Dar el, ca un nesimţit, l-a învinuit pe Sergio că le-ar fi furat. O minciună mai josnică nici că putea să găsească. De unde să ştie Sergio unde-mi ţin eu bijuteriile?

       – A fost probabil mica lui răzbunare -, observa mama, pe un ton împăciuitor. – După trei zile şi-a retras plângerea de la poliţie.

        Nu ştiu ce a înţeles mătuşa din ce-a spus mama, dar simţeam că, deşi făcea pe indiferenta, gândul ei era la bijuterii. O durea că nu le mai are, măcar că, norocoasă cum a fost mereu, soţul actual îi completase în mare măsură pierderea.

        – Dar de ce eşti aşa de sigură că le-a luat înapoi? -, o întreba mama, puțin intrigată.

        – Pentru că mi-a zis că bijuteriile de familie nu se înstrăinează niciodată, deoarece se transmit de la mamă la fiică. Cum noi nu am avut copii, le-o fi luat cu el în groapă -, îi răspundea mătuşa, râzând răutăcios. 

         Mama nu mai zicea nimic, dar i se vedea pe faţă că nu-i place hohoteala surorii ei. A dat uşor din cap a dezaprobare, în timp ce Margaret se privea în oglindă cercetător, continuând discuţia:

         – La români, dacă se dă un cadou, cadou rămâne.

        – Draga mea, fiecare cu obiceiurile lui. Erau vechi de sute de ani, nu putea să ţi le lase dacă tu l-ai părăsit. Aceste obiecte aparţineau familiei lui -, accentua mama.

        – … În plus, erau foarte scumpe. Toate la un loc făceau o mică avere -, aprecia Margaret valoarea lor, cu o voce abia şoptită.

        – Cu toate astea, n-a fost om rău -, completa mama, plină de compasiune. – În ultimii lui doi ani, cât a locuit cu mine şi Meri, i-am simţit frământările şi tristeţea. Tare rău mi-a părut de bietul om când l-am găsit mort pe canapea.

        – Iv, hai să nu mai vorbim de el, că mă ia cu frig. O fi fost, Dumnezeu să-l ierte.

        „Pentru mama”, îi trecu mai departe prin minte lui Meri, „sora ei era un fel de icoană. O admira şi o iubea exact pentru ce ea nu avea, sau cel puţin credea că îi lipseşte. Azi sunt convinsă că mama a fost un înger rătăcit pe pământ. De aceea, probabil, a şi plecat atât de repede dintre noi. S-a născut cu o miopie avansată. Probabil era complexată că era urâtă, lucru neadevărat. Când purta ochelari fumurii, aproape că nu se observa acest defect. Era mai frumosă decât mătuşa Margaret, numai că ea nu se dichisea niciodată. Mama a fost omul cel mai de preţ din viaţa mea.”

          Ștergându-i-se din memorie, amintirile o făcură pe Meri să revină la realitatea din care, pentru scurt timp, evadase.

          Dorind să închidă dulapul, observă că o scândură din spate alunecase într-o parte. Întinse mâna să o tragă la loc, dar aceasta căzu cu un zgomot înfundat, lăsând la vedere, o mică uşiţă în zid.

          – O ascunzătoare -, spuse ea, peste măsură de uimită. – Dumnezeule! Bijuteriile mătuşii! -, şopti ea când, deschizând-o, zări dintr-o dată o serie de obiecte de metal și pietre în monturi strălucitoare…

        Le luă în mână pe rând şi le cercetă cu atenţie, admirându-le ca pe nişte obiecte de artă. Nu era tentată să încerce vreun inel sau brăţară, şi nici să se privească în oglindă cu vreun colier la gât. Din contră, se grăbi să le aşeze repede la loc, din dorinţa de a nu tulbura trecutul.

         – Am simţit mereu că dulapul ăsta ascunde ceva… Oare sunt de aur? -, se întrebă Meri, râzând cu poftă, deşi strălucirea diamantelor şi a rubinelor nu-şi dezminţea valoarea.

        De abia acum observă un dosar cenuşiu, destul de voluminos. O mare parte din hârtii conţinea un fel de rapoarte în care se menţionau întâlnirile domnişoarei M (mătuşa mea) cu B, persoană căsătorită (Bogdan, iubirea ei neîmpărtăşită). Erau menţionate data, ora şi locul unde cei doi se întâlneau. În final, naşterea micuţei M într-un spital din capitală, și adoptarea imediată a acesteia de către sora domnişoarei.

       Ajungând aici, Meri a avut sentimentul că o străbătuse un curent de înaltă tensiune. Zăpăcită de ce aflase, a simţit nevoia să se aşeze.

       – Margaret e mama mea? Nu pot să cred!

        Surpriza a fost atât de mare, încât se simţea amorţită. Mintea n-o ajută să se vadă într-o altă perspectivă faţă de cele două surori. Ba, mai mult, nici nu voia să o facă. Nimeni nu putea să-i fure s-au să-i tulbure dragostea care o avea faţă de mama ei, Iv. Nici chiar mătuşa Margaret.

         Trecută de primul şoc, dădu de un test de paternitate în care se menţiona că era copilul lui Carlo Belucci. Această veste o făcu să-şi revină, ba chiar să se bucure din tot sufletul. Avea un tată, şi asta însemna că viața ei nu mai era ciuntită. Orice copil doreşte să-şi cunoscă rădăcinile.

        Căută înfrigurată la ce dată a fost emis testul, şi-și dădu seama că tatăl, Carlo, îl primise după un an de la naşterea ei.

        – De necrezut. În afară de el, nimeni nu a ştiut că e tatăl meu? -, se întrebă ea, foarte tulburată.

       Cu un gest precipitat luă toate hârtiile şi coborî în fugă treptele podului.

        Aşezându-se pe balansoarul din grădină, citi şi testamentul. Era moştenitoarea tuturor bunurilor materiale. Acțiuni, bijuterii de familie şi… casa din Milano.

(va urma)

Published in: on 15 Septembrie 2011 at 9:20 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,