Meri se simţea neliniştită. Urma să se despartă de locul copilăriei şi să înceapă o viaţă nouă, în capitală.
Terminând Facultatea de Drept, cu nota cea mai mare, a avut norocul să îşi găsească loc de muncă în biroul celui mai renumit avocat, dar până în septembrie era liberă să savureze un concediu binemeritat.
Mama i-a murit într-un accident rutier, chiar după ce luase bacalaureatul, aşa că a trebuit să-şi aibă singură de grijă, muncind ani de zile într-un restaurant şi în acelaşi timp studiind cu sârg pentru facultate.
Cu toate astea, în loc să se simtă victorioasă şi împlinită, ideea că trebuie să lase în urmă tot ce-i era mai drag, o întrista adânc.
– Casa şi grădina sunt aranjate în cele mai mici detalii, de mama. Dacă aş pleca din acest loc, m-aş simţi ca un copil orfan -, îşi spuse Meri, derutată.
Şi, ca să-şi răcorească gândurile ce se roteau în capul ei ca un vâjâit ameţitor, se aşeză în balansoarul din grădină, lângă fîntâna ţâşnitoare pe care unchiul Carlo o construise anume pentru ea.
Închise ochii şi începu să se legene uşor, în timp ce parfumul trandafirilor multicolori, o îmbrăţişa cu o dragoste maternă.
Pentru luna iunie temperatura era destul de ridicată, dar la umbra nucului ce-şi întindea ramurile bătrâne într-un cerc răcoros, era ferită de fierbinţeala soarelui.
Amintirile treceau prin gândul ei ca o peliculă cinematrografică, uneori timide şi palide, alteori vii şi pline de veselie.
– Albumul de fotografii -, îşi aminti ea, cu bucuria unei descoperiri.
Odată urcată în pod se lăsă vrăjită de lumina ce se cernea ca o pulbere aurie prin cele două gemuleţe, percepând ca pe o legătură spirituală mirosul de lavandă, ce se desprindea dintre obiectele prăfuite. Amintirile celor plecaţi erau discrete şi tăcute, iar păienjenişul ce le acoperea pe ici, pe colo crea o atmosferă romantică. Mobilă veche, cărţi, suporturi de lumânări şi multe alte lucruri pe care familia le-a depozitat de-a lungul anilor în pod, aveau o încărcătură sentimentală care le făcea valoroase şi de neînlocuit. Liniştea o învălui într-o armonie catifelată, în timp ce melancolia ce încerca să-i cuprindă sufletul se risipi rapid, ca un nor de fum.
Brusc simţi o bucurie neaşteptată, ca şi când spiritele celor plecaţi trăiau în podul casei, ca într-un salon special amenajat. Gânguritul unui porumbel o trezi din reverie. La picioarele ei îşi zări păpuşica favorită, pe ursuleţul Martinel, mobila roz, micul pian… Toate erau acoperite de praful uitării. Deşi albumul de fotografii era lângă uşa podului, ea se hotărî să rămână o vreme printre amintiri.
Când dădu însă cu ochii de dulapul vechi, ce trona nestingherit pe peretele din spatele podului, îşi aminti că acest obiect îi stârnise o mare curiozitate încă din copilărie. Întotdeauna şi-ar fi dorit să ştie ce-i dincolo de uşile ferecate ale dulapului, dar de fiecare dată mama îi spunea acelaşi lucru:
– N-am cum să-l deschid. S-a pierdut cheia. De când unchiul Carlo l-a adus în pod, nu l-a mai mişcat nimeni. E singurul obiect rămas neatins de focul ce mistuise casa moştenită de Margaret de la părinţi.
– Mi-ar plăcea să văd ce-i înăuntru.
– Nimic deosebit. Ziare şi cărţi vechi.
Deşi răspusul mamei nu era pentru Meri prea convingător, ea nu obişnuia să insiste şi nici să pună întrebări suplimentare. Azi însă avea prilejul să descopere misterul care-i ocupase fantezia pe parcursul întregii copilării. Căută în jur ceva ascuţit cu care să poată forţa uşa. Negăsind nimic potrivit, a zmucit-o scurt, iar aceasta cedă imediat.
În interior găsi exact ce ştia de la mama ei. Ziare şi cărţi în limba italiană.
Când a murit unchiul Carlo ea avea vreo 4 ani. Totuşi, îşi mai amintea de el ca de o persoană veselă. Ştia că a fost medic venit din Italia, cu care mătuşa Margaret s-a căsătorit.
Meri încerca acum să pună cap la cap frânturi de informaţii auzite de-a lungul anilor şi să priceapă adevăratele sensuri ale întâmplărilor petrecute în familia ei. Într-o privire de ansamblu, i se părea că mătuşa Margaret era persoana care dădea întotdeauna tonul şi schimba decorul în familie după bunul ei plac. Pe lângă frumuseţea pe care o afişa cu o eleganţă nativă, era stilată şi carismatică. Avea un păr bogat, numai inele, pe care şi-l purta ca pe o coamă de leu, răsfirat peste umeri. Ulterior l-a vopsit roşcat, culoare care-i scotea şi mai mult în evidenţă superbii ochi verzi pe care ştia să-i pună în valoare, printr-un contur discret şi gene bine rimelate. Când era supărată, ochii mătuşii treceau prin tine ca doua raze laser. Puterea ei de fascinaţie stătea însă în talentul de a-şi schimba mereu înfăţişarea, precum un cameleon. În momentul în care îşi strângea părul într-un coc simplu pe ceafă, părea că are chipul unei madone, şi aşa se şi comporta. Era suavă ca un trandafir abia îmbobocit. Totul în fiinţa ei era armonie. Alte ori însă cu părul lăsat pe spate şi c-o privire pătimaşă, părea neîmblânzită şi de temut.
– Cred că mătuşa are toate calităţile şi defectele feminine laolaltă – se gândea Meri. – Însă felul ei copilăros cu care se alinta a protejat-o toată viaţă. Nimeni nu putea bănui ce leoaică se ascunde în spatele unei pisicuţe adorabile. Te atrăgea în măsura în care te ţinea la distanţă. Din acest motiv nu am putut niciodată să-mi dau seama dacă o iubesc sau mi-e frică de ea. Sentimentele noastre se întâlneau undeva la mijloc. Existau, dar nu erau finalizate în nici o impresie decisivă. În general, afişa o înţelegere plină de omenie, dar imediat ce atenţia ei era acaparată de altceva, te lăsa cu fraza neterminată, de ziceai că pentru ea timpul trece cu mult mai repede decât pentru tine. Întotdeauna când venea în ţară mă răsfăţa cu fel şi fel de daruri costisitoare, dar când între noi apărea o apropiere firească, se ridica şi pleca în altă parte, ca bântuită de fantome. Probabil nu avea răbdare cu nimeni, numai cu ea însăşi.
Uneori mama îşi amintea cu simpatie dar şi cu părere de rău de unchiul Carlo, lucru care o enerva pe Margaret şi de fiecare dată încerca să o convingă de contrariu.
– Sunt sigură că el a provocat incendiul, ca să mă izoleze de societate şi de prieteni.
– Ei asta-i acum! -, spunea mama, neputând să se abţină, negând în felul acesta spusele ei.
Iar după o scurtă tăcere, adăuga:
– Te rog nu exagera şi mai ales nu fii nedreaptă. Incendiul s-a produs din cauza unui scurt circuit, deci n-ai de ce să-l bănuieşti.
Mama era singura fiinţă pe care Margaret o respecta întru totul, chiar dacă punctul de vedere al mamei era câteodată complet diferit de al ei.
– Ce nu ştii e că era un alcoolic şi un jucător. După ce-am divorţat, cred că şi-a pierdut toate acţiunile şi casa din Italia. Multe nu le ştii. Dacă era cu tine amabil nu înseamnă că a fost şi cu mine la fel. M-a dezgustat profund mirosul de alcool pe care îl răspândea zi de zi… Desigur, alcoolul nu l-a mai ajutat să fie prea viril. De fapt, îi eram recunoscătoare că mă lăsa în pace. Mi-era o greaţă şi o scârbă de el, chiar la simple atingeri… Groaznic.
– Margaret, nu-mi place că-l vorbeşti de rău, acum că e mort. Cu ce a fost el vinovat că tu te-ai încurcat cu altul? De ce te-ai măritat, dacă nu l-ai iubit? Iar alcoolic n-a fost niciodată -, o corecta mama cu blândeţe.
– Vrei să spui că n-a băut?
– În ultima perioadă a mai băut câte-o sticlă de vin. Dar din atâta nu devii alcolic. Probabil că suferea din cauza ta.
– Eu i-am mărturisit totul. Nu avea rost s-o mai lungim împreună.
– Bineînţeles, diplomată ca întotdeauna – zicea mama cu un oftat. Totuşi, până nu a apărut Silvio în viaţa ta, ai fost fericită cu el.
– Nu ştiu dacă am fost sau nu. Carlo a fost într-adevăr un cavaler desăvârşit. Cu cadourile cu care mă răsfăţa în timp ce mai eram cu Bogdan, m-a făcut să uit că acesta refuză să divorţeze.
– Aşa că l-ai acceptat pe Carlo, ca să-l faci pe celălalt gelos?
– Oarecum…
– Complicată justificare ai, surioaro. Ţi-am atras şi atunci atenţia să te gândeşti bine ce faci.
– Eram disperată. Trebuia să fac ceva. Ai uitat?
– Ei asta-i, cum să uit. Dar când te-ai măritat problema a fost deja rezolvată. Mai bine recunoşte că orgoliul te-a facut să crezi că-l iubeşti pe Bogdan, iar snobismul te-a făcut să-l accepţi pe Carlo.
– Of, Iv ce-ţi place ţie să dezgropi morţii.
Îşi cercetă sora şi, pentru că figura celeilalte era senina şi relaxată, îi spuse amuzată:
– Păcat că nu te-am lasat să te călugăreşti, că ai un talent de a-l face pe om să se spovedească, fără să vrea…
Mama nu răspundea, mulțumindu-se să zâmbească. Margaret se mişca uşor agitată prin faţa măsuţei de pe terasă, unde obişnuiau amândouă să-şi bea cafeaua. După un timp schimbă tactica, continuând surâzătoare:
– Recunosc, îmi plăcea să stârnesc invidia celor din oraş când urcam în maşina lui scumpă. Un medic italian, cu situaţie bună, era în acea vreme cea mai râvnită partidă. Şi apoi bijuteriile pe care mi le oferea ca un şeic, de fiecare dată când venea din Italia, mi-au tulburat raţiunea.
– Te-a iubit foarte mult şi cred că ţi-ar fi iertat orice greşeală -, îi spunea mama, roşind uşor.
– Chiar orice greşeală nu prea cred. Italienii sunt mai catolici decât Papa.
– Era un familist convins. Nici nu ştii ce mult o iubea şi pe Meri -, adăugă mama cu o privire fericită. Apoi întingându-se spre coşul cu fructe, îmi oferi un măr şi mă sărută pe frunte.
– Ştii ce mă supără în toată povestea asta? Minciuna. Dacă şi-a luat bijuteriile înapoi, e una -, se revoltă mai departe mătuşa. – Dar el, ca un nesimţit, l-a învinuit pe Sergio că le-ar fi furat. O minciună mai josnică nici că putea să găsească. De unde să ştie Sergio unde-mi ţin eu bijuteriile?
– A fost probabil mica lui răzbunare -, observa mama, pe un ton împăciuitor. – După trei zile şi-a retras plângerea de la poliţie.
Nu ştiu ce a înţeles mătuşa din ce-a spus mama, dar simţeam că, deşi făcea pe indiferenta, gândul ei era la bijuterii. O durea că nu le mai are, măcar că, norocoasă cum a fost mereu, soţul actual îi completase în mare măsură pierderea.
– Dar de ce eşti aşa de sigură că le-a luat înapoi? -, o întreba mama, puțin intrigată.
– Pentru că mi-a zis că bijuteriile de familie nu se înstrăinează niciodată, deoarece se transmit de la mamă la fiică. Cum noi nu am avut copii, le-o fi luat cu el în groapă -, îi răspundea mătuşa, râzând răutăcios.
Mama nu mai zicea nimic, dar i se vedea pe faţă că nu-i place hohoteala surorii ei. A dat uşor din cap a dezaprobare, în timp ce Margaret se privea în oglindă cercetător, continuând discuţia:
– La români, dacă se dă un cadou, cadou rămâne.
– Draga mea, fiecare cu obiceiurile lui. Erau vechi de sute de ani, nu putea să ţi le lase dacă tu l-ai părăsit. Aceste obiecte aparţineau familiei lui -, accentua mama.
– … În plus, erau foarte scumpe. Toate la un loc făceau o mică avere -, aprecia Margaret valoarea lor, cu o voce abia şoptită.
– Cu toate astea, n-a fost om rău -, completa mama, plină de compasiune. – În ultimii lui doi ani, cât a locuit cu mine şi Meri, i-am simţit frământările şi tristeţea. Tare rău mi-a părut de bietul om când l-am găsit mort pe canapea.
– Iv, hai să nu mai vorbim de el, că mă ia cu frig. O fi fost, Dumnezeu să-l ierte.
„Pentru mama”, îi trecu mai departe prin minte lui Meri, „sora ei era un fel de icoană. O admira şi o iubea exact pentru ce ea nu avea, sau cel puţin credea că îi lipseşte. Azi sunt convinsă că mama a fost un înger rătăcit pe pământ. De aceea, probabil, a şi plecat atât de repede dintre noi. S-a născut cu o miopie avansată. Probabil era complexată că era urâtă, lucru neadevărat. Când purta ochelari fumurii, aproape că nu se observa acest defect. Era mai frumosă decât mătuşa Margaret, numai că ea nu se dichisea niciodată. Mama a fost omul cel mai de preţ din viaţa mea.”
Ștergându-i-se din memorie, amintirile o făcură pe Meri să revină la realitatea din care, pentru scurt timp, evadase.
Dorind să închidă dulapul, observă că o scândură din spate alunecase într-o parte. Întinse mâna să o tragă la loc, dar aceasta căzu cu un zgomot înfundat, lăsând la vedere, o mică uşiţă în zid.
– O ascunzătoare -, spuse ea, peste măsură de uimită. – Dumnezeule! Bijuteriile mătuşii! -, şopti ea când, deschizând-o, zări dintr-o dată o serie de obiecte de metal și pietre în monturi strălucitoare…
Le luă în mână pe rând şi le cercetă cu atenţie, admirându-le ca pe nişte obiecte de artă. Nu era tentată să încerce vreun inel sau brăţară, şi nici să se privească în oglindă cu vreun colier la gât. Din contră, se grăbi să le aşeze repede la loc, din dorinţa de a nu tulbura trecutul.
– Am simţit mereu că dulapul ăsta ascunde ceva… Oare sunt de aur? -, se întrebă Meri, râzând cu poftă, deşi strălucirea diamantelor şi a rubinelor nu-şi dezminţea valoarea.
De abia acum observă un dosar cenuşiu, destul de voluminos. O mare parte din hârtii conţinea un fel de rapoarte în care se menţionau întâlnirile domnişoarei M (mătuşa mea) cu B, persoană căsătorită (Bogdan, iubirea ei neîmpărtăşită). Erau menţionate data, ora şi locul unde cei doi se întâlneau. În final, naşterea micuţei M într-un spital din capitală, și adoptarea imediată a acesteia de către sora domnişoarei.
Ajungând aici, Meri a avut sentimentul că o străbătuse un curent de înaltă tensiune. Zăpăcită de ce aflase, a simţit nevoia să se aşeze.
– Margaret e mama mea? Nu pot să cred!
Surpriza a fost atât de mare, încât se simţea amorţită. Mintea n-o ajută să se vadă într-o altă perspectivă faţă de cele două surori. Ba, mai mult, nici nu voia să o facă. Nimeni nu putea să-i fure s-au să-i tulbure dragostea care o avea faţă de mama ei, Iv. Nici chiar mătuşa Margaret.
Trecută de primul şoc, dădu de un test de paternitate în care se menţiona că era copilul lui Carlo Belucci. Această veste o făcu să-şi revină, ba chiar să se bucure din tot sufletul. Avea un tată, şi asta însemna că viața ei nu mai era ciuntită. Orice copil doreşte să-şi cunoscă rădăcinile.
Căută înfrigurată la ce dată a fost emis testul, şi-și dădu seama că tatăl, Carlo, îl primise după un an de la naşterea ei.
– De necrezut. În afară de el, nimeni nu a ştiut că e tatăl meu? -, se întrebă ea, foarte tulburată.
Cu un gest precipitat luă toate hârtiile şi coborî în fugă treptele podului.
Aşezându-se pe balansoarul din grădină, citi şi testamentul. Era moştenitoarea tuturor bunurilor materiale. Acțiuni, bijuterii de familie şi… casa din Milano.
(va urma)
Surioară bunî, Mariea,
Ovidiupecican's Blog 