LE CHEF (2): Elena Cesar von SACHSE: Supa de cartofi

Din acelaşi ciclu de poveşti cu reţete gastronomice al autoarei Elena Cesar von Sachse am selectat, cu permisiunea expresă a domniei sale, un nou text inedit. Îl ilustrăm, de astă dată, cu câteva creaţii ale iscusitului grafician Cristian Cheşuţ care au însoţit publicarea teatrului lui Valeriu Anania. Mulţumiri scriitoarei şi graficianului, iar cititorilor: sărbători fericite! (O.P.)

Cică a fost odată într-un vârf de munte o familie de ţărani săracă, dar veselă.

Petre era tăietor de lemne, iar femeia lui avea grijă de cei doi copii, de casă şi de mica grădină din spatele curţii.

– Dar ce mai trăbăluieşti, muiere, atâta vreme prin grădină? Văd ca ţi-ai pus şi straturi de flori. Apăi bine faci, că de n-om avea ce îmbuca, ne-om sătura privind florile -, glumea el din când în când, nu să o supere, ci să se înveselească, deoarece femeia lui era tare glumeaţă.

– Bărbate, florile sunt pentru suflet, iar cartofii şi zarzavaturile pentru mâncare. Dacă tu vrei să faci invers, nimeni nu te opreşte.

– Şi de ce aş face aşa?

– Mă gândesc că poate ţi-ai schimbat gusturile.

El zâmbi înveselit şi, aşezându-se ostenit la masă, întrebă:

– Şi ce avem azi de mâncare?

– Supă de cartofi -, răspunseră amândoi copiii.

– Iar supă de cartofi? Dar mazăre sau fasole nu mai există pe lumea asta?

– Ba da, dar nu în grădina noastră. S-au prăpădit toate straturile.

            – Aşa, aşa. Asta însemnă că om mânca toată iarna cartofi?

– Mai bine cartofi, decât aer pe băţ.

– Şi altceva ce mai avem? -, întrebă bărbatul, să nu tacă.

– Supă de croampe -, îi răspunse femeia izbucnind în râs.

– Fie. Du-o atunci pe cea din urmă.

Când omu-i mulţumit cu ce are, nimic nu poate să-i întunece viaţa.

Într-o iarnă friguroasă, când nu puteau să iasă din casă din cauza viscolului, apăru la uşa lor un bărbat rănit şi zdrenţuit.

– Pot să intru?

– Pofteşte lângă foc -, îl îndemnară cei din casă.

Acesta se aşeză, parcă cu ultimele puteri, şoptind.

– Sunt mort de foame.

– Muiere, pune masa, iar eu încerc să-i leg omului rănile. Acesta se lăsa în voia lui, sleit de puteri. Petre observă că, pe lângă că era tânăr, hainele îi fuseseră cândva foarte bogate.

– Bărbate, vino te rog până la mine.

– Ce-i?

– Supa-i pe gătate şi nu avem apă dezgheţată în casă. Cum să o înmulţesc?

– De unde să ştiu eu? Fă ceva, că tu eşti cea isteaţă!

După vreo zece minute Măriuca îi puse în faţă musafirului supa de cartofi. Acesta începu să înghită la început încet, dar mai pe urmă cu o poftă nemaivăzută.

– Vă place supa noastră de cartofi? -, întrebă Măriuca, bucuroasă să-şi vadă oaspetele sătul şi mulţumit.

– Nici acasă şi nici în cele mai bune hanuri nu am mâncat aşa o supă grozavă! Care e secretul?

– Nici un secret. Vă spun reţeta: luaţi  1 ceapă mai mare, mărunţită şi dinstuită în untură. Pe urmă adăugaţi boia roşie, pentru culoare. Tăiaţi pătrăţele 600 de grame de cartofi şi îi lăsaţi să fiarbă bine, adăugând sare după gust. La urmă mai puneţi 700 de grame de lapte, lăsând supica să dea în clocot.

S-a dovedit mai apoi că străinul nu era altul decât stăpânul satelor şi al pădurii unde Petre tăia lemne. Fusese atacat, tâlhărit şi lăsat fără cunoştinţă în pădure.

Poate Dumnezeu i-a încurcat boierului drumul, ca să răsplătească mulţumirea sufletescă şi bunătatea altora. Sigur este doar că tânărul oaspete i-a luat pe Petre şi pe Măriuca, împreună cu copiii lor, i-a dus la conac, iar din acel moment încolo familia lor a dus o viaţă lipsită de griji.

Eu aş zice doar atât: să nu dispreţuiţi niciodată lucrurile simple. De multe ori ele îţi pot schimba viaţa. Chiar şi o modestă supă de cartofi…

Anunțuri
Published in: on 28 Decembrie 2010 at 4:33 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

LE CHEF (1): Elena Cesar von SACHSE: GRENADIER MARSCH

De sărbători, scriitoarea germană de limbă română Elena Cesar von Sachse dăruieşte cititorilor ei, prin intermediul acestui blog, o poveste cu substrat gastronomic, anunţând în acest fel o nouă carte personală aflată în lucru. Poftă bună, es schmeckt gutt! (O.P.)

Nu se ştie dacă bucătăria austriacă sau cea maghiară a inventat această mâncare care se numeşte „Grenadier marsch”.

Un lucru este sigur: că şi mâncărurile, ca şi invențiile ştiinţifice, au fost descoperite datorită unor întâmplări mai mult s-au mai puţin hazlii.

Se zice că în timpul războaielor cu Prusia (1740), armata austriacă a rămas la un moment dat fără carne.

– Ce-i de făcut -, s-a întrebat bucătarul, privind spre magazia unde se aflau cartofi, ceapă, usturoi, macaroane, slănină, zarzavaturi şi altele, dar de unde carnea lipsea cu desăvârşire.

Soldaţii infanterişti erau înfriguraţi şi înfometaţi, osteniţi şi unii chiar răniţi, aşa că bucătarul trebuia să ia o hotărâre grabnică, nu numai pentru a-i hrăni, ci şi pentru a-i mai scoate din acea stare de nefericire pe care uneori o simte orice soldat înaintea unei bătălii decisive.

Scărpinându-se după ureche, neputincios în a găsi o soluţie, bucătarul companiei privi întrebător spre un soldat tinerel, care îl ajuta deseori în bucătărie şi care, prin felul lui vesel, îl şi distra.

– Acum să te văd, Pista, ce ai face tu în locul meu ca să ieşi basma curată?

– Foarte simplu. Aş acţiona!

– Zău? – făcu bucătarul, cu un zâmbet ironic. Şi cum anume?

– Un moment! Vreau să mă concentrez.

Soldatul privi cercetător prin magazie.

– Văd că avem slănină, untură şi ceapă. Deci, tăiem bucăţele mici de slănină în untura de porc, după care vom căli ceapă din belşug. Împreună, cele două ingrediente vor da un gust deosebit mâncării. E bine până aici?

– Foarte bine, dar grăbeşte-te, că ne apucă amiaza. Sper că nu ai uitat că ne lipseşte carnea.

Tânărul îi făcu un semn cu mâna, să-l lase să se gândescă.

Bucătarul dădu ochii peste cap, bănuind că va urma o farsă, dar spre uimirea lui, celălalt continuă, foarte sigur pe el:

– Apoi fierbem într-un cazan cartofi tăiaţi pătraţele, iar în altul o cantitate egală de macaroane.

– Aşa! Şi pe urmă?… – întrebă bucătarul, devenind dintr-o dată foarte atent.

– După ce s-au fiert cartofii şi macaroanele, le amestecăm cu slănina şi ceapa prăjită. Adăugăm sare, piper şi boia. La această mâncare s-ar potrivi foarte bine un vinişor roşu.

Bucătarul pricepu imediat ideea formidabilă pe care i-o dăduse soldatul şi, bucuros nevoie mare, îi trase una peste cap.

– Hai la lucru! Dacă totul iese bine, primeşti o cană cu vin de fiecare dată când voi fi nevoit să recurg la această reţetă.

– Nu are cum să nu iasă bine. Îmi pun capul jos că se vor linge toţi pe degete.

– Ar fi păcat să-ţi rişti capul. Întodeauna se găsesc unii care bagă beţe-n roate. Mai bine foloseşte-ţi capul pentru o nouă reţetă.

– Staţi un moment. Dacă e vară, merge foarte bine cu salată verde şi puţin usturoi..

-Doamne fereşte să ne apuce vara tot în război. Războiul aduce numai moarte şi tristeţe.

– Dar şi mâncări improvizate -, adăugă Pista, bine dispus.

– Aşa-i! Zurbagiule. Hai gata cu vorba. La lucru!

Cum războaiele dintre Prusia și Austria s-au încheiat demult, și cum nu oricine vrea să guste Grenadier Marsch gătește pentru armate întregi, iată și reţeta pentru 2 persoane așa cum s-a păstrat ea în însemnările ajutorului de bucătar de odinioară:

macaroane 1 cutie

Ceapă    150 gr

Slănină  100gr

Untură     20gr

Cartofi   500gr

3 linguriţe de boia, sare, piper.

Published in: on 26 Decembrie 2010 at 9:44 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Lansare de carte: Vasile GOGEA în dialog cu Monica LOVINESCU și Virgil IERUNCA

 După două decenii de la purtarea acestui dialog, el vede acum lumina tiparului, recuperând în posteritatea cuplului Monica Lovinescu și Virgil Ierunca modul lor de a reflecta din mers la evenimentele revoluției române din 1989.

Dacă nu vrem ca singurele voci autorizate să rămână cele ale lui Ion Iliescu mulțumind minerilor pentru restaurarea ordinii și a lui Dan Iosif chemând la contramanifestații în sprijinul FSN, asemenea pagini – până acum inedite – se cuvine să iasă cât mai degrabă la suprafață, reconstituind atmosfera începuturilor democrației noastre.

6. NOI REVOLUȚII CIVICE

DUPĂ COMPUTERE a sosit internetul. După acesta ne-am trezit cu motorul de căutare google, cu o putere enormă. Apoi au apărut muzica și filmul gratuit pe youtube. În fine, când ne întrebam cu toții ce mai urmează, ne-am trezit cu rețelele de socializare și revoluțiile oranj pe facebook și twitter. Credeam că deocamdată situația s-a stabilizat, dar, când colo… a apărut wikileaks.

Chiar și numai din această sumară enumerare se poate observa că, de la stăpânirea rapidă și masivă a informației s-a trecut la răspândirea nelimitată și instantanee a culturii imaginii și sunetului, iar de aici saltul s-a făcut în direcția asocierilor interumane. Deja o asemenea mișcare are un potențial revoluționar cu debușeu în social care s-a și revelat îndată, precum în primăvara insurecțională de la Chișinău sau în mobilizările instantanee, fără „voie de la poliție” – flashmob-urile – cele mai diverse cu putință. Cu wikileaks însă, pasul următor a explodat, prin postarea unor arhive secrete la vedere, posibil de accesat până și de ultimul naiv al lumii, nimerit ca din greșeală acolo.

Mai făcuse așa ceva, cu niște documente de la Kremlin, prin anii Ielțân, Vladimir Bukovski, scăpat prin ordin prezidențial, vremelnic, în raiul ascuns de privirile muritorilor, al tezaurelor documentare din Imperiul Țarilor Roșii. Atunci însă revelațiile erau de natură retrospectivă și explicau trecutul comunist. Dar în spatele wikileaks nu stă o singură persoană, fiind vorba despre o organizație media non-profit formată la inițiativa unor dizidenți chinezi, jurnaliști, matematicieni și tehnologi din companiile emergente. Ei provin din SUA, Taiwan, Europa, Australia și Africa de Sud iar procedurile lor se aseamănă cu ale necunoscuților bine plasați în aparatul de stat sau în serviciile secrete românești care trimit spre presă totfelul de documente apte să iște scandal și să compromită cariere. Există o singură diferență, ce e drept, semnificativă: în timp ce ai noștri caută să șantajeze, să dea lovituri letale adversarilor proprii, și nu să contribuie la transparența adevărată, în folosul vieții publice, a fenomenului statal din România, în cazul wikileaks se dorește amendarea procedurilor ticăloase, neconstituționale, abuzive pentru a se asana moravurile și a se contribui la crearea unui spațiu public mai curat.

Ceea ce a postat wikileaks începând cu decembrie 2006 a stârnit nu doar furia potentaților de oriunde, ci a adus ONG-ului și premii prestigioase, precum Economist Magazine New Media Award. Dintre seriile relevante de documente postate pe situl respectiv se numără cele despre războiul din Afganistan, cenzura chineză, ordine somaleze de asasinat, corupția unor clanuri de conducere africane, procedurile de la Guantanamo, scientologie, clubul Bilderberg, mesajele de pager din 11 septembrie 2001 etc. De câteva zile, wikileaks a intrat în corespondența diplomatică, provocând un nou taifun, comentat mult și în presa noastră, întrucât conținea și informații circulante printre diplomații occidentali cu privire la țara noastră.

Că fostul comisar european Chris Patten credea, încă din 2004, că suntem o țară sălbăticită, nu ar trebui să mire. O cred mulți alții, chiar aici, în orașele și satele noastre; o cred și eu. Astăzi avem și mai multe argumente decât atunci, nu numai referitoare la sclavajul modern ce emană de la noi, alimentând apetituri sexuale sau performanțe disperate pe piața muncii cea mai prost plătită din Occident, ci și la închideri de școli, tăieri de bugete din sănătate, marginalizare socială și ghettoizare a unor categorii de cetățeni… Adevărata lovitură pe care o dă wikileaks diplomației este că o arată în… indispensabili. Precaritatea corespondenței secrete, bârfele și micimea unor remarci anulează imaginea diplomatului școlit, cu percepții și capacități interpretative speciale, aruncând o lumină crudă asupra papagalilor multicolori și guralivi drapați în fracuri pe la recepțiile de gală, cu speranța de a trece altceva decât sunt.

Democratizarea pe care o aduce ONG-ul în ultimii patru ani împinge și mai departe decât precedențele sale bătălia împotriva conspirației castei conducătorilor lumii și țărilor purtată de cei mai curajoși, mai onești și mai înzestrați cu spirit civic cetățeni din societate.

M-aș mira să aflu că în cadrul wikileaks se pot număra și români. Nici altminteri nu prea văd „clone” ale acestui agregat de voință civică în lumea românească, pusă pe gudurături și dezvăluiri parțiale, deloc dezinteresate. Vocile distincte nu lipsesc, dar multe dintre ele așteaptă, într-o formă sau alta, complicitatea statului în obținere de fonduri, de subsidii, de publicitate, de cine mai știe ce…

5. ELITE ARTISTICE ACTUALE ȘI EXTREMA DREAPTĂ

ULUIT DE UȘURINȚA cu care Ion Cristoiu reabilita în Corneliu Zelia Codreanu un tip uman arhetipal – eroul romantic – într-o emisiune a Eugeniei Vodă transmisă pe postul național de televiziune, m-am alăturat și eu protestului simbolic al mai multor inși cărora le pasă de asemenea derapaje.

Constat acum că alți cetățeni – cel puțin la fel de îndreptățiți, în principiu, să protesteze în sens opus – nu doar că se declară pentru dreptul lui Cristoiu de a spăla obrazul celui care a încercat să legitimeze asasinatul ca metodă de acțiune politică legitimă în România, ci socotesc că ar fi potrivit să îi acuze pe cei ce apără valorile democrației în fața asaltului mitizării extremismului brun. „A contracara o ideologie pernicioasă în numele unei ideologii de sens contrar, izvorâtă din partizanat, calcul strategic sau înregimentare conformistă nu e de natură să rezolve lucrurile”, spune epistola celor zece apărători ai lui Cristoiu, într-o formulare veninoasă, dar care nu este deloc lesne inteligibilă. Care va să zică n-ar fi legitim să aperi de ideologiile extremiste prin recursul la ideologia democratismului și a liberalismului? Și mă rog, de ce anume? Pentru care motiv ar trebui ca oamenii animați de crezuri asamblate din idei liberale și democrate – ori chiar de idei social-democrate, creștin-democrate sau ecologiste – să tacă în fața elogierii eroismului criminalilor?

Nu este de înțeles nici în numele căror valori se incriminează partizanatul. Ar fi preferabilă lipsa de opinie, non-civismul amorf, starea de prostrație în fața bâțâielilor ridicole ale câte unui as mediatic?

Adeziunea la anumite valori – numită aici „partizanat” – este refutabilă din principiu, în timp ce gudurarea față de puternicii vreunei zile ar fi preferabilă? Ori, poate, arată mai bine plecăciunea la mormintele liderilor extremismului interbelic, susținută de nume consacrate din câmpul filosofiei, publicisticii, editorial sau cinematografic? Jenantă tentativă de delegitimare a celor ce aderă la valorile construcției europene așa cum se afirmă ele astăzi, privilegiind o tablă de valori atentă la drepturile omului și cetățeanului…

Semnatarii scrisorii au însă ceva și cu „calculul strategic” ca metodă de participare la viața publică, de parcă în acest câmp de relații ar trebui să fim instinctivi și primitivi. Și de ce ar fi, mă rog, de respins ideea de estimare a pozițiilor proprii și ale celor cu care te înfrunți? În Orient, de unde ne vin prestigioase jocuri strategice – de la șah la go – asemenea diabolizare ar stârni râsul sau compătimirea. La noi însă, oameni ce păreau animați de spirit condamnă din vârful buzelor „calculul strategic”. Și ne mai mirăm că România plutește în derivă, fără strategie și cu totul înafara oricăror calcule realiste referitoare la propria-i situație.

Despre „înregimentarea conformistă” a celor care nu au primit cadou de la Revoluție instituții pe care le păstoresc cu falsă blândețe de circa două decenii, bucurându-se de grația câte unui potentat ce le iartă datoriile și le întind simandicos vreun deget, mai decent ar fi să se tacă. Asemenea condiționări nu traduc un „discernământ exercitat în deplină libertate”, ci o condiție destul de joasă, ancilară.

Ridicol este că se protestează pueril și cu iz de delațiune împotriva unei sancțiuni corect distribuite de CNA, pentru că „CNA se grăbește, în cazul Eugeniei Vodă, să invoce un articol de care a uitat cu desăvârșire când, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fără sancțiuni, emisiuni întregi încurajând, explicit, nostalgia față de regimul comunist”. De ce nu au făcut uz cei zece de dreptul lor la protest cu prilejurile semnalate? Și cum se poate compara cutare emisiune a unei televiziuni particulare cu cea a postului național de televiziune, care ajunge până în cele mai îndepărtate cătune ale țării, purtând cu sine nu mesajul vreunui mogul de presă, ci pe cel al spiritului public românesc actual însuși?

Nu este deloc clar de ce se socotește că doamna Eugenia Vodă ar avea rolul „de a scoate la iveală”, de parcă ar fi vorba de Socrate sau Heidegger, când rostul unui moderator de televiziune este că provoace la dialog, dar și să modereze dialogul când acesta urcă sau coboară prea mult pe diapazon. Nu rezultă de nicăieri, din practicile jurnalismului contemporan, românesc și universal, că fișa postului doamnei Vodă – sau a oricărui alt coleg asemenea dânsei – ar trebui să cuprindă exigențe propedeutico-maieutico-hermeneutice.

Salut dreptul celor zece cetățeni români – Marie-France Ionesco (Franta), David Esrig (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleșu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Silviu Purcărete – de a nu fi de acord cu opinia mea că doamna Vodă a scăpat hățurile din mână, secondând teribilismele antidemocrate ale lui Ion Cristoiu. Protestez însă energic în fața tentativei lor de a delegitima prin insinuări și abuzuri logice pe cei care au exprimat o altă opinie decât ei.

N.B. Salut apariţia următorului articol – la temă – de Ion Vianu, apărut în Observator cultural: http://www.observatorcultural.ro/Cine-este-conformist*articleID_24742-articles_details.html

Cărţile mele (34): ISTORIA ROMÂNILOR, vol. 1

 ISTORIA ROMÂNILOR

volumul I

sinteză istorică

Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2o10

coperta: Alexandru Pecican

„Construcţie modulară, şi nu naraţiune lineară, Istoria românilor este, în cele din urmă, şi o istorie a ideilor care structurează şi dau sens evenimentelor şi fenomenelor traversate. Ideile sînt însă contextualizate, nu preconcepute, autorul refuzînd o eventuală viziune teleologică asupra istoriei. Istoria lui Ovidiu Pecican nu se desfăşoară după un scenariu premeditat, cu un scop final, ci este un proces imprevizibil, în care actanţii principali acţionează de regulă în funcţie de împrejurări şi nu după nişte proiecte vizionare. Singurul proiect oarecum coerent al Evului Mediu românesc rămâne cel privind identitatea şi el constă în principal în conservarea cultului ortodox şi, apoi, în lupta antiotomană. Asta nu înseamnă că nu au existat diferite iniţiative şi decizii punctuale (politice, civilizatorii, culturale) care au impulsionat dezvoltarea societăţii, însă ele au avut un caracter mai curînd intermitent, determinînd o creştere în salturi, cu intervaluri de regres. În orice caz, istoricul este mereu echilibrat, onest şi argumentat în atitudinile sale critice. Scrie alert şi seducător, denunţă cu dezinvoltură diverse clişee, desolemnizează limbajul şi are conştiinţa relativităţii adevărului istoric”.

 Petru Poantă

 

http://www.agentiadecarte.ro/2010/12/%E2%80%9Cistoria-romanilor%E2%80%9D-de-ovidiu-pecican/

Published in: on 14 Decembrie 2010 at 8:23 am  Comments (5)  
Tags: , , , , ,