Proză: Leon Iosif GRAPINI: Între două limanuri (1)

Lui V. Voiculescu

 

Singurul loc unde putea să se aciueze era casa tainică, ascunsă de salcâmi, într-o margine a mahalalei, pe strada pietruită, plină de lume pestriţă, veselă şi gălăgioasă, ce frecventa cârciumile multe, soioase, doldora de muşterii, de voie bună şi de băutură ieftină. S-a apropiat de poarta înaltă, ce masca ograda şi chiliile mici, rânduite una lângă alta, pe trei laturi, a pătruns prin portiţa decupată în jumătatea stângă a porţii, păşind nehotărâtă, speriată şi umilă pe pavajul curţii şi îndreptându-se spre odăiţa unde nu cu multă vreme în urmă, în aceeaşi zi, a petrecut aproape un ceas la prietena sa, fostă şi ea dădacă, pe care a întâlnit-o, după ani de zile, în parcul mare al oraşului, în cele mai deznădăjduite momente ale vieţii sale. Amica sa a primit-o cu braţele deschise, încântată să o revadă, Nu te necăji, ai făcut ceea ce trebuia să faci, într-una din zile tot ajungeai pe drumuri, alungată de stăpâna geloasă, aşa cum am fost şi eu dată afară, o să vezi că va fi bine, vino de intră, mă bucur că te-ai decis să vii aici, deseară vorbesc cu patroana şi-ţi va da camera slobodă, aflată lângă a mea.

Aşa s-a şi întâmplat, a rămas la prietena ei, ca a doua zi să se instaleze în odăiţa neocupată din stânga, perete în perete cu cea în care şi-a petrecut, în chinuri şi tristeţe, noaptea. E o încăpere curată, zugrăvită proaspăt, cu un singur pat din lemn lăcuit, acoperit cu o saltea groasă şi cu aşternuturi albe şi scrobite, o masă cu două scaune, o servantă cu sertare pentru lenjerie şi podoabe femeieşti, un dulap de haine, un cuier-pom, o noptieră pe care odihneşte o lampă cu gaz, un lavabou, o oglindă mare pe perete şi o sobă cu petrol.

La ora zece dimineaţa, conform obiceiului, a fost primită de patroană în odăile ei marcate de un lux îndoielnic, dispuse la etajul clădirii principale, a întâmpinat-o o doamnă nu prea înaltă, grasă, îmbrăcată într-o rochie de satin roşu, al cărei corsaj îi aduna şi îi înălţa sânii mari şi umflaţi ca nişte pepeni, dezgolindu-i pe jumătate, cu o faţă rotundă şi bucălată, boită şi pudrată din belşug, a cărei expresie curtenitoare şi vulgară, totodată, era evidenţiată de ochii languroşi, umbriţi de gene negre şi lungi, false, şi de buzele-i cărnoase şi lascive, rujate gros în aceeaşi culoare cu rochia, părul buclat şi cârlionţat era acoperit de o pălărie cu boruri largi, împestriţată cu pene multicolore care, împreună cu şiragurile de mărgele roşii, albe şi verzi, revărsate pe piept, cu brăţările metalice, multe la număr, ce-i înlănţuiau braţele până la cot, şi cu inelele adunate ciopor pe degetele de la ambele mâini, îi întregeau figura şi statura de codoaşă. După ce a măsurat-o cu privirea din cap până în picioare, cântărindu-i fiecare părticică a corpului, i-a spus zâmbind cu nedisimulată tristeţe, Te văd nevinovată şi neprihănită, dacă te-ai hotărât să faci asta, te accept, teama de pe chipul tău şi mărgelele apoase din ochi îmi spun că ai luat o decizie la disperare, mai ai timp de gândire până deseară, la ora opt, dacă te învoieşti, o retractare ulterioară nu mai îngădui, şi nu uita, nevinovate şi neprihănite am fost toate până într-un punct, mai greu e începutul, pe urmă timpul le rezolvă pe toate, du-te, aştept răspunsul tău definitiv, şi mai e ceva, jumătate din câştig îmi aparţine, chiar şi aşa poţi face avere cu trupul tău de vestală, nu depinde decât de tine, de clienţii tăi, de numărul şi de felul lor, frumoasă cum te văd dacă mai eşti şi isteaţă în câţiva ani îţi poţi pune pe picioare propria ta afacere, celelalte reguli şi amănunte despre acest aşezământ le vei afla de la amica ta.

A acceptat, ce era să facă, ajunsă pe drumuri, a nimănui, fără o leţcaie în buzunar, fără alternativă de subzistenţă, altă hotărâre mai potrivită nu putea lua. În seara aceleiaşi zile, prietena a venit în camera ei, aducând cina, ouă fierte, mezeluri, şerbet, pâine şi bomboane, au sporovăit până noaptea târziu. Când a aflat că e fecioară, tânăra deja versată în această meserie veche de când lumea şi-a dat cu palma peste gură, mirându-se, Cum, la anii tăi, douăzeci şi cinci, nu ai cunoscut niciun bărbat, dă-mi voie să-ţi spun, draga mea, ca nursă ai scăpat ca prin urechile acului, practic, nu există dădacă tânără să nu fie atrasă în mreje de stăpânii hrăpăreţi, dacă nu ţine cu zăhărelul, e siluită, aşa cum am păţit eu, apoi, aruncată din casă ca o cârpă, nu-i nimic, începutul va fi greu pentru tine, mai ales primul contact, dar iată ce-ţi propun, am un client până-n treizeci de ani, frumos, manierat şi delicat, e căsătorit şi se poartă cu fetele de teapa noastră ca şi cu propria-i soţie, o să-l rog să fie primul tău bărbat, e nevoie de atenţie şi delicateţe deoarece dezvirginarea te marchează pentru multă vreme, ceea ce poate dăuna profesiei, când va veni la mine o să stau de vorbă cu el, va accepta fără doar şi poate, când dau masculii orgolioşi peste o fecioară li se aprind ochii asemenea vânătorilor când ochesc sălbăticiunea plăpândă şi neajutorată, se şi văd cu trofeul îmbogăţindu-le colecţia, numai să nu te sperii, să cooperezi, să-i accepţi şi să-i întorci gesturile şi mângâierile, un lucru e sfânt, şi ţine-l minte, niciodată, dar niciodată să nu-l laşi pe client să te sărute pe gură, să-ţi frământe buzele cu ale lui, locuri de sărutat avem multe pe trup, cu duiumul, că, dacă faci asta, te poţi pierde cu firea, te poţi îndrăgosti, or, în slujba noastră, iubirea e stavilă de netrecut, până va sosi acest tânăr domn vei trăi din ce câştig eu, cum la stăpânii tăi nu te poţi întoarce îţi voi dărui din garderoba mea. A ascultat-o încremenită, cu gândul aiurea, la vremurile ei bune, liniştite şi binecuvântate de nursă implicată, fidelă şi apreciată, imagini peste care se înverşunau altele, bărbaţi ce o posedau împotriva voinţei sale, scene erotice, obscene, ce-i stârneau repulsia şi greaţa. Prietena îi mângâia părul şi faţa, ştergându-i lacrimile ce nu conteneau, Te înţeleg, dar, în cele din urmă, va fi bine, o să vezi, ai încredere în spusele mele, îţi voi fi alături, cu toată bunăvoinţa şi dragostea mea.

Şi s-a ţinut de cuvânt, prietena nu numai că i-a dăruit rochii, jupoane, pălării, ciorapi şi pantofi, e drept, cele mai simple şi mai puţin stridente piese, alegerea a aparţinut novicei, neobişnuită cu vestimentaţia de cocotă, ci i-a împărtăşit şi din mâncarea, şi din câştigul ei, plătindu-i patroanei şi datoria sa, cota parte ce i se cuvenea ca proprietară a stabilimentului şi deţinătoare unică a afacerii. S-a întâmplat astfel, întrucât o lună nu a fost în stare să accepte niciun client, împotrivirea se datora sieşi, nicidecum acelui tânăr care a încercat să o defloreze. După câteva zile, clientul şi-a făcut apariţia, s-a purtat cu delicateţe, dar şi cu insistenţă, o asemenea pradă nu putea să-i scape, şi totuşi i-a scăpat. Ea, după ce a vărsat lacrimi amare, timp în care el încerca plin de înţelegere şi compasiune s-o aline, s-a lăsat purtată de val, a gustat din paharul de şampanie adusă de tânărul domn, s-a dedat dezmierdărilor şi mângâierilor acestuia, s-a lăsat dezbrăcată cu încetineală, deşi acceptările şi delăsările i se poticneau mai mereu de retrageri şi refuzuri, într-un final s-a trezit întinsă goală pe salteaua moale, cu trupul lui viguros deasupra, simţindu-i fiecare părticică lipicioasă şi caldă, buzele lui fierbinţi, ce desenau flori pe pielea ei albă şi delicată, o înfiorau, trezind în ea porniri necunoscute, l-a înlănţuit cu braţele, ferindu-şi faţa înroşită de ruşine amestecată cu plăcere, dar când a pătruns-o, simţindu-l doar pe jumătate, a scos un ţipăt sfâşietor, de sălbăticiune rănită, s-a arcuit deodată împingându-l şi aruncându-l din pat pe duşumeaua odăii, s-a retras într-un colţ, ghemuindu-se ca o pisică încolţită, plângând cu sughiţuri şi icnituri ce l-au speriat pe înfocatul mascul. Poate data viitoare, i-a zis acesta înţelegător, în timp ce se îmbrăca în zarea lunii ce curgea prin ferestruica uşii. Dar şi data următoare s-a întâmplat la fel, cu toate că i-a promis prietenei sale că nu se va mai răzvrăti, că-şi va accepta clientul şi destinul nu a fost în stare să meargă până la capăt, a doua oară profitorul nu s-a dovedit la fel de fin şi de mărinimos, după ce şi-a epuizat arsenalul de vorbe şi de gesturi suave şi prietenoase, a încercat s-o aibă împotriva voinţei sale, răstignind-o pe pat, un trofeu ca acesta e rar, gândea el, numai că ea avea puteri nebănuite, izvorâte dintr-o dorinţă nemărginită de a rămâne neprihănită până îl va cunoaşte pe bărbatul visat. Vei regreta amarnic, i-a şuierat el printre dinţi, rănit în orgoliul propriu, ieşind şi trântind în urma sa uşa chiliei. În scurtă vreme şi-a făcut apariţia prietena, Îmi pare rău pentru tine, i-a spus aceasta cu voce uşor iritată, te-am înţeles, cred, suficient, am încercat să-ţi fac viaţa cât mai plăcută cu putinţă, să te ajut, dar, crede-mă, şi glasul fetei a căpătat inflexiuni duioase, aşa nu mai pot nici eu, ca să suport cheltuielile pentru amândouă e deja împovărător pentru mine, altă soluţie nu ai, decât să accepţi, odată ce i-ai promis patroanei că eşti de acord cu condiţiile sale şi te-ai pus în slujba ei, nu mai poţi da îndărăt, e periculos pentru tine, dacă fugi, te va urmări cu oamenii săi de încredere, nişte zdrahoni, după ce-şi vor face plăcerile cu tine îţi vor tăia gâtul şi-ţi vor ascunde leşul, au mai fost cazuri, îţi spun ce am auzit şi eu, oricum, în seama mea, a câştigului şi a bunăvoinţei mele nu te mai poţi lăsa, abia de trăiesc de pe o zi pe alta, clientul refuzat mi-a spus că nu te mai doreşte, deşi cei de teapa lui luptă până la victoria finală el s-a dat bătut după numai două bătălii, probabil nu-l cunosc destul de bine, aşa că pe primul care te vizitează va trebui să-l accepţi, altă soluţie, repet, nu ai.

La două zile a intrat în tagma femeilor. Întinsă pe pat, vlăguită, stoarsă de lacrimi şi de puteri, chinuită de durerile încă prezente în corpul siluit, încerca să uite coşmarul de peste noapte. Prima ei întâlnire deplină cu un bărbat, pe care nu o dată a visat-o consumându-se pe un pat de frunze aurii, în bătaia caldă a unui soare molatic, de toamnă, sau pe un pled întins pe iarba primăvăratică a unui mal, în susurul blând al apei, s-a dovedit a fi cel mai urât vis, încă mai simţea trupul libidinos, înfăşurat în cercuri de grăsime, fierbinte şi asudat ca o oală luată de pe foc şi pusă la rece al bărbatului bondoc, chel, cu ochii mici, de şoarece, şi cu gura aproape ştirbă, duhnind a rom şi a tutun. Tânărul domn a avut dreptate în ce o priveşte, şi-a regretat refuzul din cele două rânduri când putea să-şi dăruiască tinereţea unui om plăcut la trup, la înfăţişare şi la vorbă, dar, dacă nu a avut parte de el, în timpul supliciului a încercat să-şi imagineze că tânărul era persoana ce-i frământa şi-i răscolea trupul, şi nu piticania borţoasă şi puturoasă ca o buturugă putregăită.

În cele două luni scurse de la intrarea ei în acest loc rău famat, nu a părăsit o clipă clădirea, a rămas în odaia ei, şi-a vizitat prietena, a străbătut curtea doar în drumurile către apartamentul proprietăresei spre a-şi achita datoriile, ferindu-se de ochii celorlalte dame aflate cu chirie în odăiţele stabilimentului, măsura în diagonală, cu paşi repezi, curtea pietruită, nu înainte de a se asigura că nu e lume afară sau că e cât mai puţină, nu s-a obişnuit cu noua ei condiţie. Bani, raportaţi la pretenţiile şi la cheltuielile ei, putea spune că are gârlă, o parte din câştig a dat-o prietenei sale, deşi aceasta refuza de fiecare dată să primească paralele ea lăsa datoria pe micuţa noptieră. Într-una din zile a rugat-o să-i cumpere o rochie aşa şi aşa, o pălărie micuţă, cu voaletă, şi o pereche de pantofi noi, dacă va fi să iasă vreodată în oraş să-şi poată ascunde identitatea, ruşinea de a presta o astfel de muncă încă îi măcina sufletul. Nu o dată prietena a invitat-o în urbe, la un film, la teatru, la o plimbare, chiar la operă, Arta şi relaxarea e pentru toată lumea, ce, crezi că sclifositele alea din înalta societate sunt mai vrednice decât noi, pe saltea se tăvălesc tot ca nişte căţele în călduri, când pot îşi înşeală soţii cu servitorii noduroşi aduşi în casă de la talpa satului, şi, în intimitate, două câte două, tot despre bărbaţi şi despre mădularul lor şuşotesc. Dar a refuzat să iasă, încă nu s-a putut obişnui cu noul ei statut, se considera o otreapă, o scursoare, o landră, o târfă. Lasă, o încuraja amica, toate femeile sunt târfe în pat, cu soţul, cu amantul sau cu oricare alt necunoscut, când sunt despuiate şi sub imboldul instinctului animalic din ele nu se cheamă că sunt doamne, ci prostituate, că, în definitiv, se dedau la prostiile cele mai dulci şi mai râvnite din lume. Şi râdea cu gura-i frumoasă până la urechi, dezvelindu-şi dantura albă şi sănătoasă.

În ultima lună s-au perindat prin odaia, patul şi braţele ei câteva zeci de clienţi, bărbaţi în floarea vârstei, căsătoriţi, ce căutau mierea plăcerii în trupul altei femei, bătrâni ai căror babe nu se puteau deda la satisfacerea jinduirii lor senile sau rămaşi singuri la bătrâneţe, tineri căsătoriţi dornici de diversitate sau burlaci ale căror convingeri despre mariaj nu erau în pas cu dogmele creştine şi cu regulile societăţii, chiar şi copilandri aduşi de taţi fără prejudecăţi spre a-i învăţa această artă, cea mai răspândită şi mai apreciată, cu toţii înalţi sau scunzi, graşi sau slabi, frumoşi sau urâţi, molâi sau aprigi, versaţi sau novici, leneşi sau activi, atenţi şi viguroşi sau indiferenţi şi nevolnici, cai de cursă lungă, mârţoage gata să-şi dea duhul sau mânji nărăvaşi, dar grabnic ostoiţi, care, cum, după vârstă, fire, experienţă şi educaţie. Tuturor le îndeplinea poftele şi dorinţele cu apatie, rece şi tristă, retrasă într-o lume numai a ei, în care nu exista decât un singur bărbat, tânărul visurilor sale, neîntâlnit încă.

(va urma)

Published in: on 31 Decembrie 2011 at 2:55 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , ,

Djura MIOCINOVIC: Muzică de autor. Din Belgrad

Prietenul Djura MIOCINOVIC mi-a trimis link-uri spre două piese ale lui, Leptir și Carpe diem.

Excelent cunoscător de limbă și literatură română, în ultimii ani Djura a îmbogățit cunoașterea autorilor români de proză și eseuri, introducând înj circuitul culturii sârbe actuale câteva cărți românești foarte izbutite și câteva nume prestigioase de autori.

Mă bucur că am acordul acestui talentat artist și traducător de a propune vizitatorilor blogului cele două piese menționate.

Din Belgrad, pentru români, Djura MIOCINOVIC!

http://soundcloud.com/ura-mio-inovi 

La mulți ani, Djura!

Și mulțumiri.

Published in: on 29 Decembrie 2011 at 11:50 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

De sărbători: colinde originale: Constantin FEMMIG și Elena CESAR von SACHSE

Am primit daruri artistice de sărbători și vreau să le împart și cu voi, prietenii acestui blog.

Întâi, urările unui ghitarist de excepție, prezent și în alte postări pe blogul meu: Constantin FEMMIG. Aranjamentul, locația, interpretarea și filmarea îi aparțin:

http://www.youtube.com/watch?v=UFkTzo4_zmU&feature=mfu_in_order&list=UL

Alături, o nouă compoziție a scriitoarei și compozitoarei Elena CESAR von SACHSE; o colindă originală într-o interpretare originală a corului de copii SIMPATIX din Turda, cu un aranjament muzical de prof. Ioan GHERMAN și cu o mică solistă, Florina SAS:

http://www.youtube.com/watch?v=HSGT1dg6tLo&feature=mfu_in_order&list=UL 

Dintre sărbători, vă doresc, dragi prieteni,

LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE!

Published in: on 29 Decembrie 2011 at 9:44 pm  Comments (6)  
Tags: , , , , , , , ,

Participarea preşedintelui Emil Costantinescu la funeraliile fostului preşedinte al Republicii Cehe, Václav Havel

Funeraliile fostului preşedinte Václav Havel au avut loc vineri, 23 decembrie 2011, între orele 12.00-14.00 la Catedrala Sf. Vit, Václav şi Vojtěch din Castelul din Praga.

Invitaţia de participare a fost transmisă la Cabinetul preşedintelui Constantinescu din partea Cancelariei Preşedinţiei Cehiei prin intermediul Ambasadei Republicii Cehe la Bucureşti.

La funeralii au primit invitaţii câte un reprezentant din partea statelor: preşedinte, prim ministru sau un reprezentant al acestora. Lor li s-au adăugat, pe o listă separată, prietenii preşedintelui Havel propuşi de familie şi de cei apropiaţi fostului preşedinte.

Pe lista prietenilor figurează, printre alţii, şi fostul preşedinte al Poloniei, Lech Walesa, fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton, fostul preşedinte al Bulgariei, Jelio Jelev şi fostul preşedinte al Sloveniei, Milan Kucan.

În vederea participării la acest trist eveniment, preşedintele Constantinescu a acceptat invitaţia preşedintelui României, Traian Băsescu, de a călători cu aeronava prezidenţială cu care domnia sa se va deplasa la Praga în cursul zilei de vineri, 23 decembrie.

Conform protocolului aprobat de Preşedinţia Cehă, invitaţii de pe cele două liste au urmat un traseu separat pentru accesul la Castel şi la Catedrală. Şeful statului a fost însoţit de ambasadorul acreditat la Praga, iar invitatul special de primul consilier al ambasadorului.

Marţi, 20 decembrie, preşedintele Constantinescu a semnat în cartea de condoleanţe deschisă la Ambasada Cehiei la Bucureşti, iar în cursul zilei de miercuri, 21 decembrie, a transmis scrisori de condoleanţe doamnei Dagmar Hávela, soţia fostului preşedinte Havel şi preşedintelui Republicii Cehe, Vaclav Klaus.

Biroul de presă

22 decembrie 2011

Published in: on 23 Decembrie 2011 at 6:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Gospiss 2009

   Ţin bine minte: atunci, înainte de venirea verii, pe la mijlocul lui mai, mi-am cumpărat un tricou ce-avea imprimat cu litere roşii pe negru, „Gospiss 2009.”

   În baie am un radio mic, la care ascult dimineaţa ştirile de la 6. Sunt interesat de buletinul meteo. Cum mă îmbrac? Îmi iau umbrela?

  Mari, se uită pe geamul de la bucătărie la prima femeie ce trece către troleu pe aleea din spatele blocului. Dacă prima femeie este în maieu şi sandale, aşa se îmbracă şi ea, deşi de multe ori se întoarce de la servici acasă, ţeapănă de frig.

   Şi imediat ce mi-am cumpărat tricoul, ce observ la radioul meu din baie, nu mai mare decât un pachet de ţigări? Cînd îl deschid, este plin de paraziţi, o pulbere de păcănituri ce acoperea aproape cu totul vocile emisiunii. Îmi retrăgeam mâna, păcăniturile dispăreau. Pe zi ce trecea, începând din 15 mai, încolo, corpul meu bruia tot mai tare radioul. Eram bulversat. I-am mărturisit lui Mari cu ce capacitate de bruiere m-am încărcat, dar ea, care avea un dinte împotriva micului şi inofensivului radio mi-a trântit:

 – Aruncă-l dracului, de-aceea este baia, s-asculţi radioul?!

   Mai trec câteva zile din iunie şi mi-aduc radioul în cameră. Nu înţeleg nimic din ce spune dacă nu mă îndepărtez în colţul celălalt al camerei!

   Încep să-mi fac gânduri negre în legătură cu sănătatea mea. Sunt întru-totul de acord cu marea banalitate că  individul este un întreg armonios, o orchestră în care fiecare organ îşi cântă partitura la timpul potrivit sub atenta supraveghere a unui dirijor. Dacă dirijorul meu m-a lăsat baltă şi instrumentiştii se înghesuie buluc, care să domine şi să cânte cel mai tare?! Senzaţia că am fost părăsit de dirijor mi s-a consolidat peste noapte. M-am visat roşu, alcătuit din celule agitate, ca nişte furnici, nişte celule care nu ştiu ce este sfântul somn, ştiu numai să vină şi să plece în fugă. Vin alte nopţi în care mă năpădeşte energia lucrativă a două, a trei muşuroaie de furnici.

   Mari atâta ştie, că sunt un leneş fără pereche, care geme şi oftează dacă trebuie să se mute de pe scaun pe canapea.

   Ce să-i spun soţiei de situaţia periculoasă în care mă găsesc, eram cuprins de-o poftă uriaşă de-a frământa lut şi-a face cărămizi de chirpici, de-a trage după mine greutăţi, de-a muta de colo până colo moloz, cu o lopată uriaşă în mîini! 

 Şi, fraţilor, vine sâmbătă dimineaţa, 15 iunie 2009. Mă trezesc şi îmi vine să urlu. Furnicile mi-ai atacat şi ochii! Văd ce văd şi pictorii impresionişti de la începutul secolului XX, un univers format numai din puncte şi picăţele colorate. Aştept să-mi revin. Degeaba. Nu-mi trece.

    Seara, cu toate punctele ori albastre, ori roşii, de disperare, merg la barul de la colţul blocului şi beau ca un viking.

   Mă trezesc. Este duminică dimineaţa. Cuplul. Eu cu Mari întinşi în pat. Mari butonează la televizor. Deschid ochii. Camera, televizorul, Mari, lumina dimineţii, în picăţele colorate. Nimic nu s-a schimbat. Dar aud imediat de la televizor ştirea salvatoare: Exploziile solare. Au început acum cinci ore. Ce aduc? Perturbarea câmpurilor magnetice şi, celor sensibili, o stare de inconfort psihic.

   Să le fie de bine exploziilor solare, eu de-acuma o lună de zile le-am presimţit venirea, era să înnebunesc din cauza lor!

  Mă bucur într-atât de mult că mi-a fost servită pe tavă  explicaţia ciudatelor mistere,  bruiajul şi invazia de furnici, încât sar din pat şi încep să dansez de unul singur prin cameră. Sare şi Mari din pat şi, numai zâmbete, dansează cu mine. Mă bucur sincer că dansează cu mine, o sărut, dar în sinea mea, mă nelinişteşte comportamentul ei.

 După câte o seară vikingă,  a doua zi face pe supărata şi, când mă trezesc, îmi calculează ce puteam cumpăra pe amârâţii ăia de 30 de leuţi pe care i-am băut. Vă daţi seama ce prudenţă pe mine, oare de ce dansează cu mine?!

   După duminică, vine luni. Mă duc la servici. Toţi colegii, cum ar fi crescut peste noapte, se plâng că au apartamentele, maşinile, hainele, prea mici. Şi toate sunt de pe vremea lui Noe, cu bărbi, ruginite, igrasiate, scârţâietoare, înbolnăvitoare!

 Vin de la servici, cu palmele frustrate de lipsa lutului.

    Mari mă aşteaptă ca în zilele de mare sărbătoare, cu cremă de zahăr ars. Îmblânzit de atenţiile ei, accept să luăm bani din bancă pentru o maşină nouă, o Skodă, în locul Matizului în care încăpeam numai pliaţi în două.

   Peste câteva zile, molima veselă a împrumuturilor din bănci îi cuprinde pe toţi cunoscuţii noştri.  Iar în timpul celor două luni de explozii solare, explozii de cea mai mare anvergură, care au loc doar din 80 în 80 de ani, băncile au fost luate cu asalt de clujenii torturaţi de dorul înnoirii.

   După această perioadă extraordinară de efervescenţă, activitatea soarelui a revenit peste noapte, la normal. Mi-a venit să plâng, cum şi minunata lume a impresioniştilor, o lume cu puncte şi picăţele colorate, fererică, ce dansau încontinu de atâta optimism, gata, s-a dus…

   Faceţi un calcul simplu. Scădeţi din 2009, periada de 80 de ani, şi vedeţi cât vă dă. Că şi atunci, băncile au fost luate cu asalt.

Published in: on 20 Decembrie 2011 at 9:07 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , ,

EMIL CONSTANTINESCU: LA MOARTEA LUI VACLAV HAVEL

        Mi-e greu să cred că Vaclav Havel ne-a părăsit, deşi de multă vreme am asistat neputincios la lupta sa grea cu o boală nemiloasă care nu l-a slăbit ci l-a întărit.

          Panteonul mondial al luptei pentru libertate s-a îmbogăţit de-acum cu una din cele mai nobile figuri ale contemporaneităţii, un democrat devotat fără rezerve cauzei drepturilor omului. Dar Vaclav Havel a fost mai mult decât atat. El a devenit încă din cursul vieţii sale un simbol: mai întâi chipul însuşi al libertăţii de creaţie încarcerate de dictatura comunistă, apoi al eliberării acestei forţe şi, în cele din urmă, al promovării  unei altfel de politici, o politică bazată pe valori morale.

          Pentru  români a fost prietenul  nedezminţit  al personalităţilor şi forţelor democratice, un prieten care ne-a susţinut, ne-a încurajat şi ne-a ajutat atât prin puterea exemplului său cât şi prin numeroase gesturi concrete şi generoase în clipele dificile ale tranziţiei noastre.

            Am avut şansa de a-i înmâna câteva însemne de recunoştinţă, fie academice, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti sau înalte distincţii ale statului român. Am avut ocazia de a-i prezenta cărţile, mai ales pe ultima, care ne dezvăluie un om mai puţin împovărat de lupta cu boala cât de înfruntarea cu birocraţia administraţiei, neînţelegerea proiectelor sale, cu trădările sau cu calomniile de care nu a fost lipsit, pentru că nimeni nu e profet în ţara lui. În toamna acestui an am participat la manifestările prilejuite de aniversarea a şapte decenii de viaţă. Evenimente care pot părea protocolare, dar Vaclav Havel ştia să se bucure de fiecare gest, oricât de mic, şi să-şi exprime aceste bucurii în cuvinte pe care numai el putea atât de bine să le potrivească.

          Era un prieten adevărat.  În anul 2000, cu doar câteva zile înainte de o intervenţie chirurgicală grea, a venit în România într-o vizită de stat,  numai pentru a-şi ţine o promisiune. A fost o vizită care nu a semănat cu niciuna alta, în care am programat împreună întâlniri în intimitatea bibliotecii sau a cafenelei artiştilor cu scriitori, actori, regizori, muzicieni pe care a dorit să-i cunoască la ei acasă.

          Cu numai câteva zile în urmă am semnat două Apeluri ale unor organizaţii civice internaţionale, în care ne-am regăsit, Apeluri iniţiate de Vaclav Havel  pentru eliberarea unor deţinuti politici încarceraţi în diferite părţi ale lumii. Acum aceste Apeluri au devenit, într-un fel, şi un testament al său.

          Mihai Eminescu credea că doliul este umbra pe care cei plecaţi dintre noi o lasă asupra celor rămaşi. Vaclav Havel ne lasă în conul de lumină al unor idealuri înalte pentru care a luptat neîncetat,  fără nici un compromis.

          Nu e uşor să trăieşti sub cerul curat al acestor idealuri, dar orice încercare de a trăi astfel este adevăratul omagiu pe care îl putem aduce marelui dispărut.

 

Emil Constantinescu

Madrid

18 decembrie 2011

Published in: on 18 Decembrie 2011 at 6:21 pm  Comments (1)  
Tags: , , , ,

JOINT INTERNATIONAL CONFERENCE: Towards a Conceptual History of Central and Eastern Europe in Comparative Perspective: Cultures, Ideologies, Identities, Politics

Institute of Conceptual History Reinhart Koselleck

 International Doctoral School of Conceptual History

Blvd.Vasile Parvan nr.4 (room 156) RO 300223,

Timisoara

ROMANIA

***

Dear Professor,

On behalf of the Reinhart Koselleck International Doctoral School of Conceptual History and the Institute of Conceptual History we invite you to the international conference on the topic „Towards a Conceptual History of Central and Eastern Europe in Comparative Perspective: Cultures, Ideologies, Identities, Politics”  to be held in Timisoara, Romania, on 25-27 April 2012.

Please find attached the invitation.

Reinhart Koselleck International Doctoral School of Conceptual History and the Institute for Conceptual History is providing you accommodation and travel expenses.

It would be a great pleasure to have you as a guest lecturer for our conference. In this respect, we kindly suggest the following topic: The Concept of History in Romania and Moldavia after 1989.

Please confirm your participation until the 20th  January 2012, and send us a short bio and the abstract of your presentation.

Best regards,

Cristina Zanfirescu

***

Reinhart Koselleck International Doctoral School of Conceptual History

and Center of Conceptual History, Universitatea de Vest dinTimişoara

Institut für Geschichte, RWTH University Aachen

 

jointly organise in

Timişoara, on 25, 26 and 27 April 2012 

an international conference on the topic:

 

Towards a Conceptual History of Central and Eastern Europe in Comparative Perspective: Cultures, Ideologies, Identities, Politics

 

          Introductory lectures:

Prof.Dr.Dr.H.c. Armin HEINEN

          Institut für Geschichte, RWTH University Aachen

          Prof. Dr. Marcel CORNIS-POPE

         VirginiaCommonwealthUniversity,Richmond

 

Concluding lectures:

          Prof. Dr. Victor NEUMANN

„Reinhart Koselleck“ International Doctoral School/Institute of Conceptual History  Universitatea de Vest din Timişoara

Dr.Dr.H.c. Hans Erich BÖDEKER

          Max-Planck-Institut für Wissenschaftsgeschichte, Göttingen

 

In September 2009, Victor Neumann and Armin Heinen have convened an international conference in Timişoara, dedicated to the study of Romaniahistory through concepts. The first of its kind, the conference enjoyed a wide and positive press coverage, ranging from mainstream media to academic journals. Based on the proceedings, Neumann and Heinen have edited a collective volume (Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice,Iaşi: Polirom, 2010, 527 pp.), now a landmark in Romanian studies, abundantly reviewed, soon to be published in English with CEU Press.

          Building upon this successful experience, in order to establish stronger links with the relevant international field, and further integrate the study of conceptual history with empirical research in historical studies and in the neighboring disciplines, a follow-up conference is planned. This time, the area under scrutiny is Central andEastern Europe, seen in all its internal complexity, as well as in a wider comparative context.

          The conference will examine key concepts such as:

  1. National-subnational-transnational;
  2. Ethnicity, nationality, minorities (ethnic, linguistic, confessional etc.);
  3. Historical region-regional-transregional;
  4. Multiculturality-transculturality-border cultures.

COLOCVIU: Emil CONDURACHI

Academia Română și Asociația Internațională de Studii Sud-Est Europene

organizează colocviul

Centenarul acad. Emil Condurachi (1912 – 1987)

 Invitați: Alexandru BARNEA, Gheorghe Vlad NISTOR, Ernest OBERLANDER-TÂRNOVEANU, Valeriu RÂPEANU, Valentin BOTTEZ, Dan BERINDEI, Alexandru VULPE, Zoe PETRE, Răzvan THEODORESCU, Alexandru SUCEVEANU

Din goana trasului cu ochiul: Heidegger la noi acasă

Nici n-a venit bine decembrie că ne-am și trezit prin librării cu noi traduceri heideggeriene. Este vorba despre texte fundamentale fără care poporul și cultura noastră nu ar putea supraviețui, cu drepturi egale, în republica veșnicei filosofii (dacă există așa ceva!). E și pentru ageamii precum subsemnatul un prilej de mândrie patriotică să poată da nas în nas cu ifosele firoscoase ale magistrului neamț, întors pre rumânie de adulatorii săi loco.

Întrebarea filosoficească de bază rămâne, și de această dată, „De ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic?”

Pricep grija lui M.H. de a distinge între ființă, ființare, fiind, existență, strarea-de-a-fi, în-ființare ș.a.m.d. Totuși, însă: să stea adevărul filosofic și secretul filosofiei în jucărele de limbaj? Merg, mai degrabă, pe mâna lui Ludwig Wittgenstein: „Fiecare propoziție care are un sens are un sens COMPLET, iar ea este o imagine a realității în așa fel încât ceea ce nu este încă spus în cuprinsul ei nu poate pur și simplu aparține sensului ei. (…) Dacă o propoziție ne spune ceva, atunci ea trebuie, așa cum este ea, să fie o imagine a realității, și anume una completă”.  

Oricum, vine vremea sărbătorilor și – deși nu i-am neglijat deloc, orice s-ar crede, pe prietenii mei din Grupul HAH (ba din contră: am dat curs rugăminții lor imperative, trecând de pe blog în spațiul public și scriind despre ei în serial, vreme de luni în șir, în prestigioasa revistă Timpul, din Iași) -, le ofer un cadou de sărbători, ca dovadă că lecția de ridicol a lui Heidegger poate fi urmată și prin traduceri mai fidele decât traducerile fidele, măcar în măsura în care spiritul limbii este siluit cu duioșie, de acasă.

Propun deci, tuturor pasionaților de turbulențe filologico-filosofice, câteva conjugări la prezentul absolut, continuu și dezistoricizat, ale verbelor conexe Ființării, Ființei, Existenței, Fiindului ș.a.m.d.

A FIIRE: eu fiireș, tu fiireși, el/ ea fiirează, noi fiirăm, voi fiireți, ei/ ele fiirează;

A FIIND: eu fiind, tu fiinzi, el/ ea fiindă, noi fiindăm, voi fiindați, ei/ ele fiindează;

A FIINDA: eu fiindez, tu fiindezi, el/ea fiindează, noi fiindenăm, voi fiindenați, ei/ ele fiindenează;

A FIINȚARE: eu ființerez, tu ființerezi, el/ ea ființerează, noi ființerăm, voi ființerați, ei/ ele ființerează

A FIINȚÂND: eu ființândez, tu ființândezi, el/ ea ființândează, noi ființândăm, voi ființândați, ei/ ele ființândează

A FOSTA: eu fostez, tu fostezi, el/ ea fostează, noi fostăm, voi fostați, ei/ ele fostează;

A ESTERE: eu estez, tu estezi, el/ ea estează, noi estăm, voi estați, ei/ ele estează

Desigur, limba nostră glosează – și fără noi (aviz, cu un drum, și guguștiucului Al.Ciolan) – pe tema dată, ceea ce Constantin Noica nu ignora (dar nici nu – foarte – îndrăznea, făcând concesii orizontului de așteptare plebeu). Grupul HAH și liderul său, dl. Gabriel Liiceanu nu mai au însă de ce se formaliza, căci cenzurile au căzut între timp iar bunul simț nu mai folosește nici măcar drept paradox, vorba lui Al. Crăifăleanu.

Rămâneți dară cu bine, sfânte firi vizionare, limba română să vă îngăduie și pe mai departe cu umorul ei dintotdeauna!

 

imagine de Alexandru PECICAN fără nicio legătură cu vreo realitate

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (5)

(urmare)

În birou, cei doi bărbaţi, şeful staţiei, încă desculţ şi cu stupefacţia întipărită pe faţă, şi acarul, îngheţat şi de frig, şi de spaime nebănuite, stau unul înaintea celuilalt, primul, în fotoliu, al doilea, pe scaunul destinat musafirilor, musafiri, da, pentru că, iată, după trei luni de zile în care a fost vizitat doar de bătrân, acarul ocupă scaunul de această dată. Încă uluiţi, cu mintea răvăşită de cele văzute şi întâmplate, cei doi sunt incapabili să lege un dialog, abia într-un târziu, acarul, venindu-i inima la loc, izbuteşte să exclame, Aţi avut dreptate, dom şef, era miros de trandafiri, Ai reuşit să pătrunzi în tren, întreabă şeful cuprins de o vie emoţie şi de o curiozitate nemărginită, Da, am reuşit, mai bine nu reuşeam, că ce mi-a fost dat să trăiesc e greu de crezut şi de înţeles, Ce, ce, povesteşte-mi, nu mă mai fierbe, simt că-mi plesneşte inima şi că mintea mi-o ia razna, Dom şef, ultima mea imagine a fost cu chipul dumneavoastră îngrozit şi cu fântâna, apoi, m-am gândit că fac cea mai mare prostie din viaţa mea, şi m-a fulgerat ideea de a mă arunca în şanţul cu iarbă, o puteam face, viteza nu era prea mare, şi aş fi făcut-o dacă nu s-ar fi deschis uşa brusc şi dacă ceva, o mână, mai mult ca sigur, nu m-ar fi apucat de gulerul vestonului, trăgându-mă înăuntru, într-o beznă totală, unde, lovit mai apoi în moalele capului, am căzut lat, pe duşumeaua coridorului, Şi n-ai mai văzut nimic, Atunci nu, când s-a deschis uşa vagonului, un miros puternic de trandafiri mi-a umplut nările, cu izul ăsta am intrat în leşin şi tot cu el m-am trezit, cât să fi stat eu aşa, fără cunoştinţă, habar n-am, când mi-am venit în fire, primul lucru simţit a fost acelaşi miros, mai apoi, zgomotul sacadat al roţilor de tren şi un întuneric total, ce s-a risipit întrucâtva pe măsură ce ochii mi s-au dedat cu bezna, am încercat să înţeleg unde mă aflu, ce-i cu mine şi ce fac, eram întins pe o saltea şi acoperit cu o pătură până sub bărbie, aveam căluş în gură, mâinile legate la spate şi amorţite, că stăteam pe ele, picioarele, de asemenea, legate, am dat să mă ridic şi m-am lovit cu fruntea de ceva, m-am gândit că sunt două paturi suprapuse, că mă aflu într-un vagon de dormit, mi-am adus apoi aminte că aveam în buzunarul stâng al pantalonilor o lanternă, cea micuţă, o ştiţi dumneavoastră, m-am răsucit pe partea stângă şi pe burtă, ca să simt cu trupul dacă mai este acolo sau nu, nu era, m-am întors pe dreapta, socoteam că am uitat unde am pus-o, nu se afla nici acolo, oi fi pierdut-o când am sărit pe treapta vagonului, mi-am zis, ori mi-au luat-o cei ce m-au pescuit de pe scară, m-am ridicat din nou în capul oaselor, dar n-am apucat să fac mai mult de-atât, că s-a auzit o cheie rotită în broască şi s-a deschis uşa, au intrat doi zdrahoni, erau mari sau doar îmi păreau mie, în lumina puţină a unei lanterne, nu a mea, că a mea lumina spre verde, astalaltă, spre roşu, am putut zări prima dată fereastra, mare şi neagră, n-avea perdele, cum aţi zis, mai mult ca sigur că sticla era dată cu vopsea neagră, sau cu catran, aşa cum am presupus noi, iar alături, printre cei doi gardieni, am bănuit asta luându-mă după îmbrăcămintea lor, pantaloni şi veston din piele, tot neagră, sau aşa mi s-a părut, printre ei, am zărit două paturi, unul peste altul, iar în fiecare, acoperit cu acelaşi fel de pătură, părea a zăcea un om, învelit cu totul, din vârful picioarelor până în creştetul capului, dinspre trupuri venea acel miros de trandafiri, şi m-a cutremurat gândul că sunt morţi şi îmbălsămaţi, şi că balsamul emană acel iz puternic, unul dintre gardieni m-a prins de braţ cu mâna dreaptă, i-am zărit în cealaltă mână o seringă, cu un ac lung, poate numai mi s-a părut a fi lung, toate acestea le vedeam mai mult sau mai puţin clar după cum îşi mişca celălalt lanterna, apoi, ceva s-a petrecut, că au părăsit în grabă compartimentul, fără a-l încuia, aşa cum a fost înainte de a intra ei, m-am sculat din nou în şezut, mi-am dat picioarele jos din pat, m-am ridicat în tălpi  şi m-am apropiat de uşă sărind, m-am întors cu spatele la ea ca să pot prinde clanţa cu mâinile, am apăsat pe călcător, în mod ciudat, părea a fi o clanţă precum cele de la uşile caselor, dar cu mânerul învelit într-o pânză pufoasă şi moale, am tras de el şi am ieşit ţopăind în hol, aceeaşi beznă, aceleaşi ferestre vopsite în negru, în fapt mai mult ghiceam decât vedeam, mă ghidam după instinctul meu şi experienţa de lucrător la calea ferată, m-am deplasat în lungul coridorului prin ţopăieli, străduindu-mă să nu fac larmă prea mare, oricum, zgomotul sacadat al roţilor era de partea mea, cum ajungeam în dreptul unei uşi, cum acel miros era mai pătrunzător, am încercat mânerul uneia, era blocat, următorul, de asemenea, aşa că am renunţat, era de prisos, cam pe când să ajung, după calculele mele, în capătul holului, s-a deschis o uşă, iar doi gardieni, aceiaşi sau alţii, habar n-am, au pus mâna pe mine, unul m-a ţinut de braţ, celălalt mi-a făcut injecţia, în cercul de lumină roşiatică al lanternei am putut zări, prin deschizătura uşii, în interiorul compartimentului, aceleaşi paturi, ultima imagine rămasă în minte a fost cu cele două trupuri aşezate fiecare pe un pat şi acoperite cu pătură, dinspre care răzbătea binecunoscutul miros, apoi am leşinat şi am intrat într-un vis lung şi ciudat, când m-am trezit eram culcat în zăpadă, pe peron, iar în faţă stăteaţi dumneavoastră, dom şef, cu picioarele desculţe, înfundate în nea până mai sus de glezne. Lumina se stinge pe neaşteptate, se aude un freamăt nedesluşit, iar nările şefului gării sunt invadate greu de mirosul de trandafiri.

Ai auzit, muiere, ceva, întreabă şoptit moşul, trezit brusc din somn, Ce să aud, bărbate, ba, n-am auzit nimica, Un tren, muiere, un tren, Eşti bolund, ce tren la noi, aşa, din senin, ca să nu mai zic că şi-n toiul nopţii, pune-te la loc şi te culcă, ţi s-o fi năzărit, la etatea ta nu-i de mirare. Dimineaţa, bătrânul nu avea stare, se plimba de colo-colo, cu mâinile la spate, Eu mă duc să văd, Stai locului, omule, te agâmbă, nu vezi că nici nu s-a mijit bine de ziuă, Şi care-i treaba, de zărit ceva tot se zăreşte, Vrei să-l scoli pe om înainte de vreme, Oi fi eu bătrân, dar când am visuri am visuri, când am vedenii am vedenii, când aud aievea aud aievea, nu-s nici bolund şi nici dat cu totul în mintea copiilor, nu zăbovesc, doar ce arunc o uitătură şi-s înapoi, Dacă te frige la tălpi, du-te, ce să zic, n-ai ascultat de vorba mea nicicând, nu văd de ce-ai asculta amu, numai să nu-l trezeşti din somn că nu-i lucru fain, N-ai grijă, o linişteşte bătrânul şi iese pe uşă afară. Încă ninge, cu fulgi mari de această dată, însă nu deşi, se crapă de ziuă, şi prima zare a dimineţii, şi luciul zăpezii oferă, împreună, o lumină îndestulătoare ca să vezi pe unde calci, ba chiar şi mai mult, bătrânul trage portiţa de la curte după el, traversează drumul principal şi o ia pe uliţa gării, trece prin faţa porţii metalice a depozitului de fier vechi, o coteşte la stânga şi se îndreaptă spre clădirea staţiei, fosta lui casă, înaintând cu paşi grăbiţi prin zăpada afânată. Ajuns în faţa sălii de aşteptare, constată lipsa câinelui, primul semn că nu-i a bună, ursu ar fi trebuit să fie aici, tolănit lângă peretele clădirii, sub streaşină, la adăpost de ninsoare, alte semne sunt acele urme de paşi de-a latul peronului, încă vizibile, deoarece fulgii de nea, deşi mari şi spornici, nu au reuşit să le astupe pe de-a-ntregul, iar stratul de nea ce acoperă şinele primei linii pare mai subţire decât cel de pe liniile doi, trei şi patru, poate fi doar o părere, poate nu. Oprit în faţa uşii, bătrânul ezită să bată, în cele din urmă ciocăneşte scurt şi uşor în tocul ei, nu se aude nimic, mai face o încercare, mai îndrăzneaţă şi mai stăruitoare, acelaşi rezultat, apasă clanţa şi descoperă, cu uimire, că uşa nu e zăvorâtă pe dinăuntru, intră în sala de aşteptare, se opreşte locului şi-l strigă cu voce scăzută pe şeful staţiei, Dom şef, sunt eu, mi s-a părut ceva nelalocul lui şi a fost musai să vin să văd, niciun răspuns, Dom şef, să nu vă speriaţi, că intru în birou, bătrânul deschide uşa, cu gândul să ajungă la cealaltă, cea care leagă biroul de dormitor, unde se odihneşte gazda, mai mult ca sigur iar a adormit abia spre dimineaţă, gândeşte musafirul nepoftit, s-o fi muncit toată noaptea cu gândul la ziua de mâine, l-o fi ţinut treaz multă vreme întrebarea de ce a fost chemat tocmai la directorul regionalei, prin urmare, încă e cuprins de dulceaţa somnului, a unui somn adânc, ia să mai încerce o strigare, chiar cu voce mai ridicată, Dom şef, să nu vă speriaţi, sunt eu.

Şeful nu s-a speriat, însă înfiorarea a pus stăpânire pe bătrân când a dat cu ochii de trupul mătăhălos al şefului tolănit în fotoliu, lumina, deşi slabă, îi permite moşului să observe că omul e desculţ, că ţine o mână în poală, cealaltă atârnându-i nefiresc peste braţul fotoliului, iar capul lui, lăsat într-o parte, îl înspăimântă nu prin poziţia sa, nefirească şi ea pentru o persoană ce doarme, ci prin ochii larg deschişi, sticloşi, lipsiţi de lucirea proprie şi cuprinşi de o groază fără seamăn. Primul gând al moşului e să iasă din încăpere şi să o ia la sănătoasa, dar, prinzând curaj, înţelege că nu poate părăsi locul fără a constata dacă bărbatul din fotoliu e mort de-a binelea sau e doar leşinat, ca atare, se apropie de chipul celui presupus decedat, se apleacă şi-l ascultă cu urechea, într-adevăr, nu mai respiră, şi-a dat duhul, odată decesul constatat, bătrânul se îndreaptă de şale, şi, când să facă stânga-mprejur, se petrece un fapt ce-l bagă în toate boalele, gura mortului se deschide dintr-odată, producând un zgomot sec şi eliberând în jur un miros discret de roze.

P.S. Acest post-scriptum se vrea a fi un argument pentru scrierea povestirii de mai sus. Naraţiunea Trenul de noapte, semnată de Ioan Groşan, îndeosebi finalul ei, m-a fascinat şi m-a incitat într-atât, încât m-am văzut nevoit să aştern pe hârtie propria mea poveste, spre a oferi cititorului o continuare, un posibil răspuns la întrebările iscate. Am ştiut, încă de la început, că unele lucruri vor fi schimbate şi că sfârşitul acesteia nu va dezlega misterul, şi nu o face, ba, dimpotrivă, îl adânceşte şi mai tare, lansând, astfel, o nouă provocare.

Published in: on 16 Decembrie 2011 at 10:22 am  Comments (6)  
Tags: , , , , , ,