CĂRŢILE MELE (27): Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona. UE către reformă instituţională şi consens

Sergiu Gherghina, George Jiglău, Ovidiu Pecican, Flore Pop (coord.)

Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2008

SPORADICE (6): Arta

Sunt atâtea definiţii savante sau spontane ale artei, încât mai încape una în coşul fără fund care le reuneşte în virtualitate. Abatere de la natură până şi prin năzuinţa de a o copia, cu mijloace parţial raţionale, parţial iraţionale, traducând, în destule cazuri, o aspiraţie de desprindere din contingent şi înălţare într-un spaţiu metafizic, poate într-un topos al mântuirii, abstragere în simbol şi desfăşurare de forţe încifrate într-o viziune de mare plasticitate şi plurale deschideri, arta pare să fie o parazitare a utilităţii prin gratuitate. Ea se înrudeşte cu cunoaşterea pură, angajând alte forţe sufleteşti şi mentale decât cele care împing umanitatea înainte, chiar dacă pe urma ei nu sporul de cunoaştere cuantificabil în măsuri precizabile pare să rezulte, ci mai degrabă o angajare afectivă şi intelectuală. Chiar dacă nu este, aşadar, o forţă motrice societală, arta pare să aibă puterea de a prezerva o anume demnitate şi anvergură a condiţiei de om, dezvoltând o cutie de rezonanţă ca un halou mai dens sau mai rarefiat, dar de o mare importanţă, în jurul siluetei umane.

SPORADICE (5): Romancierul

I-au fost date romancierului marile întinderi. Unora, precum Melville sau Conrad, li s-au dăruit mările şi oceanele. Altora, ce lor mai mulţi, le-au fost destinate câmpiile, munţii şi văile; după caz. Cine pricepe asta, înţelege cum stau lucrurile cu romanul ca gen. Secretul lui nu stă în stil sau în subiect, ci în modul cum sunt stăpânite şi cuprinse întinderile. Nu cântăreşti din ochi o tapiserie care acoperă întreg peretele la fel cum ai pipăi vârfurile degetelor o danteluţă. Sunt acolo şi lucruri care ţin de expresivitate, şi unele întorsături de situaţie ce contează în verdictul final. Mai mult decât acestea, e de avut în vedere structura romanului, care dă o idee despre un mod de a vedea lucrurile şi o viziune, chiar filosofică sau religioasă, uneori. Dar cel mai mult şi mai mult depinde totul de felul în care romancierul ştie străbate toate zările, aducând sub cuvântul lui peisajul uman, cu descărcările lui afective şi acţiunile care ascund sau dezvăluie mobilurile umane, într-un peisaj care, şi el, arată mai bine atunci când este în acord sau în contrast cu cele ce se petrec între protagonişti.

foto: Amalia Lumei

SPORADICE (4): Cauzalitatea în istorie

Teoriile clasice despre rolul cauzalităţii în istorie s-ar cuveni corectate. În principiu, conformându-se logicii aristotelice a lui „ori, ori”, „da, nu”, ele simplificau explicaţia unui fapt istoric, permiţând aşezarea lui cu mai multă uşurinţă într-un scenariu explicativ şi dând posibilitatea alcătuirii unui fir narativ linear, mai uşor de acceptat. În fapt însă, formula şi-a dovedit, în repetate rânduri, falimentul. Ori acceptăm că istoria rămâne enigmatică şi de neînţeles, ori căutăm un alt model explicativ. S-a încercat o anume inovare prin aducerea în discuţie a „cauzelor profunde” şi, alături de ele, a celor „imediate”. Se etajează astfel, în spiritul unui model fenomenologic – rudimentar, şi el -, cauzalitatea după modelul complementarităţii dintre „lucrul în sine” şi „aparenţă”.

În ce mă priveşte, aş propune o altă tratare a temei, care să aibă în vedere obscuritatea de principiu a cauzalităţii şi caracterul incomplet şi relativ al descifrărilor acesteia de către istorici. Adoptarea acestei perspective, influenţată nu atât de relativism, cât de conştiinţa incompletitudinii, poate avea consecinţe importante în reconstrucţia istoriografică a trecutului, modificând într-un mod deloc neglijabil înţelegerea realităţii.

11 iunie 2010: 18 ani de posteritate DAVID PRODAN

Astăzi se împlinesc exact optsprezece ani de la moartea istoricului transilvănean David Prodan, cel ales la plecarea către strămoşi a lui Fernand Braudel membru, în scaunul vacantat de părintele Noii istorii, membru al Asociaţiei Istoricilor Americani.  

Socotit istoric de stânga pentru că începuturile carierei lui universitare au stat sub semnul unei promovări sociale rapide mediate de Partidul Comunist Român – a ajuns academician înainte ca opera lui să justifice deplin o asemenea alegere şi în condiţiile în care marii istorici ai momentului, inclusiv mulţi dintre profesorii şi colegii lui – erau azvârliţi în temniţele noului regim – el a dat, în a doua parte a lungii sale vieţi, opere reprezentative în domeniul cunoaşterii istoriei ţărănimii din Transilvania („istoria muncii”, spunea el), al revoltelor sociale antinobiliare, dar şi al luptei naţionale a elitelor din Ardeal împotriva discriminării românilor de către dominatorii politici ai sec. al XVIII-lea.

Toate acestea îl dezvăluie însă mai curând ca pe un istoric social interesat, în linia sămănătorismului iorghist – dar fără tenta idilică a aceluia – de majoritatea ţărănească a românilor ardeleni. Interesat de modernitatea politică, el a dezvăluit programul naţional al cărturarilor români din Transilvania în sec. al XVIII-lea şi la începutul sec. al XIX-lea, dezvăluindu-i liniile de forţă şi demersurile prin care liderii exponenţiali au încercat să îl impună oficialităţilor. Programul lui de cercetare poate fi perfect circumscris de celebra expresie din titlul unei cărţi de acelaşi Nicolae Iorga, „sate şi preoţi”.

 Astăzi însă, fiind vremuri de criză, dau un citat din Memoriile lui David Prodan în care descria hrana din familia de ţărani în care s-a născut şi a crescut; hrană precară şi drămuită, de criză endemică, mereu perpetuată la români, parcă…

 „Hrana, ceea obişnuită ţărănească: multă pîine, frecventa mămăligă caldă, lapte, zămuri, cartofi, fasole, varză (curechi), papară, „cricală” (tocană), cărnuri afumate, slănină, fructe din belşug. Carne se mînca rar la noi, obişnuit duminica, un pui pentru şapte guri, din care se mînca de două ori, şi dimineaţa şi seara, „cricală” (tocană) cu muietură multă, ca să ne saturăm, muind în ea, de mămăligă. împărţeala era arta mamei. Ea mai trebuia să ţină seama după posibilităţi şi de preferinţe, care să primească ficatul, care bîtca (pipota), care capul, care gîtul, care aripa, şi aripi erau două şi fiecare îşi avea şi pulpa, se puteau împărţi în patru, ca şi picioarele. Ei îi rămîneau de obicei ghearele. Dar pe acestea le rîvnea şi sora mea mai mică şi ea trebuia să se lase păgubaşă, să se mulţumească cu vreo frîntură de coş, după ce erau mulţumiţi socrii şi, fireşte, soţul. Eu mă bucuram de privilegiul de a primi pulpa, şi dimineaţa şi seara. Eram nedumerit doar de ce seara era mai mică. Mă împăca mama că numai mi se pare. De fapt seara era numai pulpa de la aripă. Cînd se cumpăra carne, se cumpăra un sfert de kg. de carne de oaie, se făcea iarăşi „cricală” (tocană), cu muietură multă sau zeamă ca să ajun- gă. Came de vită nu prea se obişnuia, o aveai mai mult cînd cădea sau suferea vreun accident vita cuiva. Carne de la oraş nu se cumpăra. Mi-aduc aminte cu ce jind ascultam pe cei întorşi din America povestind că acolo mîncau came în fiecare zi. Visam să ajung şi eu în America, să mă satur o dată de came.”

ANDREI OIŞTEANU: Adevărul despre narcotice la români

 Anunţată prin mai multe capitole publicate în serial, în decursul ultimilor ani, în revista 22, cartea despre narcotice a antropologului, universitarului şi publicistului Andrei Oişteanu apare, în sfârşit, punând la punct ifosele de domnişoară ale României în raport cu problema drogurilor şi a drogării. Nu suntem nici pe departe atât de nevinovaţi şi de pudibonzi în materie pe cât s-a pretins şi se mai pretinde. Nici copierea manierei americane de a eufemiza problematicile – adoptându-se, de pildă, expresia de „plante etnobotanice” – nu este de digerat fără o privire lucidă. Iată măcar două motive pentru a saluta demersul ştiinţific al autorului şi de a-l considera binevenit (O.P.).