Gurile iernii răcnesc
prin hornurile ultimelor palate
Iar braţul vânătorului
împuşcă vânt
M-am refugiat pe corabie
sub pânza de pe catargul
de sticlă
ţipătul se prăbuşeşte
sub nori de funingine
se retrage albastrul
în vreme ce cronicarul mătură
cu pana lui
ultimele cuvinte de azur
Pe stânga se înşiruie egiptencele
Mai departe se amestecă prafuri
în corn de ren
Vântul poartă cenuşa
Porţile de piatră
Nu se mai urnesc de veacuri
Şi mâinile stau întinse
Gata să primească
Pregătite să jertfească
Vorbeşte-mi, Asurbanipal
„Prin sângele care se încheagă
La picioarele mele
Nu se distinge nimic”
această citadelă
pe care mâinile nu au zidit-o
cu meterezele ei vegetale
întinse peste orizont
acolo popoare de flori
şi insecte desfăşoară
imperii de un anotimp
iar clăile pasc liniştit
în aşteptarea poruncii
lui hanibal
de traversare a alpilor
m-aş muta într-unul
din corturile aromate
de sub culmi
unde aerul filosofează de unul singur
iar poezia e proprietatea norilor
cărţile s-au sfârşit
răsfoindu-se de unele singure
paginile lor evantai
au mucegăit
câte o literă
trezită din somn
pluteşte
în derivă
zdrobindu-se de iarbă
lipită într-o
pânză de păianjen
fila aceea ruptă
se îndreaptă ameninţător
înspre mine
Ovidiupecican's Blog 