BACALAUREATUL ȘI UNIVERSITATEA, ÎNTRE ANALIZĂ ȘI PAMFLET

Dl. Ștefan Vlaston nu este nici lipsit de spirit de observație, nici păgubit de inteligență și nici neinstruit. Și cu toate acestea, glisările interpretative ale domniei sale se produc cu o anumită dezinvoltură. Să vedem un exemplu recent, articolul intitulat „Bacalaureat 2011. Prime concluzii și observații” (http://www.contributors.ro/fara-categorie/bacalaureat-2011-prime-concluzii-si-observatii/), unde – spre a înțelege ziua de azi și experiența din proximitate, domnia sa invocă două decenii de experiențe.

„Ce s-a întâmplat la bacalaureatul 2011 își are originea în evoluția educației de după 1990. Un număr de oameni întreprinzători și cu viziune au înțeles cererea enormă de diplome universitare și au dat drumul unei afaceri de cca un miliard de euro pe an: fabricile de diplome din învățământul superior”, începe domnia sa racursiul istoric ce-i aparține. La fel de bine putea invoca întreaga istorie a educației românești, cu golgotele ei endemice, decăderea cunoașterii și moravurilor – constatate de învățații moldoveni ai sec. al XVII-lea – sau obiceiul haiducirii oricărei autorități, cu care cinematografia națională se mândrește constant… Nu căutarea cauzelor mai îndepărtate este însă de refutat aici, deși ea explică multe și nu ajută la nimic remedierea situației. Lipsa de bună credință devine vădită atunci când autorul asociază, așa cum se vede în text, „viziunea” celor care au căutat să dea formă educației în România cu „afacerismul”. Estimarea este nedreaptă și descalificantă pentru acuratețea analizei, pentru că – în mod obligatoriu – nu toți cei cu viziune au fost afaceriști universitari, după cum nu toți aceștia din urmă s-au dovedit oameni de viziune.

A numi apoi, cu deplină imprecizie, universitățile națiunii „fabrici de diplome” este expresiv, stilistic vorbind, dar procedura aparține pamfletului, nu analizei judicioase. În 1990 și încă vreo câțiva ani eram încă departe de a înregistra pe harta învățământului academic românesc hemoragii de diplome. Dimpotrivă, eram – atunci ca și acum, culmea! – într-o flagrantă lipsă de instrucție superioară, ca urmare a politicii Partidului Comunist de a controla și restrânge la maximum posibil numărul și componența elitelor cărturărești naționale.

A socoti, așadar, că deschiderea învățământului către populația tânără a fost o greșeală, o ticăloșie sau un soi de populism educativ, numai pentru că unii și-au făcut obiceiul de a prelua aluvionar absolvenții de liceu și de a le elibera în chip superficial diplome superioare, este mai mult decât o eroare; este o vinovăție. Gândirea care limitează accesul la cunoaștere a fost depășită, în spațiul românesc, încă din vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, întemeietorii de școli înalte la Iași și București, în timp ce în Transilvania colegiul princiar de rang academic întemeiat de iezuiți datează din anii 80 ai sec. al XVI-lea. Înainte mai încercase numai Despot Vodă, în Moldova, ceva similar, cu resurse protestante, dar opoziția religioasă și, poate, și suspiciunea față de instrucție și erudiție, a prăvălit totul în pulbere, după numai doi ani. Oricum, din nevoile bunei guvernări, domnii fanarioți de mai târziu și împărații vienezi iluminiști (Maria Tereza și Iosif al II-lea) au încurajat înființarea școlilor de orice rang, așa cum începuseră deja să o facă și principii calvini ai Transilvaniei autonome din sec. al XVI-lea și al XVII-lea, ori sașii brașoveni și sibieni tipăritori de carte românească.

Prin urmare, cenzura didactico-pedagogică a regimului comunist a fost o abatere de la linia dezvoltării educației din România, nicidecum o situație de regretat datorită excelenței sale sau oricărui alt motiv. Deschiderea accesului la universitate din anii 90 a fost una dintre marile împliniri ale acestor ani, după cum și înmulțirea asimptotică a numărului de doctori în științe și arte la cote nemaiîntâlnite pe aceste plaiuri mioritice.

Să presupunem însă că măcar jumătate din ele – dacă nu mai mult sau mai puțin – reprezintă titluri necomparabile cu marile performanțe de la Oxford și Cambridge. Ei și? Sunt ele, prin aceasta, nemotivate și inutile? Trăim cumva pe malurile Tamisei sau ale Potomacului, fără a ști acest lucru? Ori poate scopul școlii românești este să producă experți pentru multinaționale, separându-i pe aceștia de restul populației definitiv, făcând nemaifăcutul. Înafara mândriei prostești că avem și noi, un premiat Nobel, un bursier Rotschild sau un ialomițean la NASA (să zicem) ce anume aduce un asemenea fapt patriei de origine și performanțelor sistemului educativ de la noi? Praful de pe tobă, desigur.

Toată șmechereala cu articolele mai importante decât cărțile și editurile străine – indiferent care – mai strălucite decât cele din țară aduce cu bucuria sărăcimii la etalarea tinichelelor pe piepturi militare, în cursul paradei dintr-o leșinată sărbătoare însorită. Rezultatul? Mult zgomot pentru nimic. Discreditarea publicațiilor științifice românești, văzute ca omologabile mai ales dacă îi publică tot pe străini. Cu alte cuvinte, românul care dorește prestigiu are de ales între a fi marginalizat în mediul profesional propriu ori a fi trimis la plimbare, prin străini, spre a conta.

Deschiderea amplă a accesului la școală, posibilitatea de a urma mai multe specializări și facultăți, introducerea sistemului masteral neîngrădit și posibilitatea înscrierii în programe doctorale fără necesitatea dovedirii vreunei fidelități partinice, numai pe baza interesului unui proiect propriu și a dovedirii calităților personale de natură intelectuală, a înscris merite reale pe seama generației care a orientat tranziția, în pofida oricăror limite și derapaje aferente.

Introducerea taxelor în învățământul universitar – nocivă în măsura în care elimină din start tinerii defavorizați, dar corectată parțial și nesatisfăcător prin programe de burse și posibilități de sponsorizare, de la stat sau din alte resurse – a fost urmarea slabei finanțări de la stat a instituțiilor relevante pentru domeniu și a acompaniat discursul separării tranșante de socialism și a avansului înspre economia de piață.

Înainte – sau în loc – de a deveni o afacere veroasă, învățământul universitar de după 1989 a fost un manifest pentru resurecție intelectuală, pentru elite de tip nou, pentru recuperarea înapoierii, pentru alinierea la standardele lumii libere din Vest. A trece toate aceste lucruri sub tăcere este, în cel mai bun caz, o miopie.

PROVINCIALĂ. FILOSOFIA ÎNTRE CLUJ ȘI BUCUREȘTI

OMULUI ÎI POT veni tot felul de idei, unele banale, altele mai ciudate. Într-una din zile m-am gândit că, dacă tot apar comentarii filosofice pretențioase și ademenitoare scrise de tineri autori români, ele ar merita să fie semnalate pe blogul meu. În general, blogurile adăpostesc vrute și nevrute; materiale preluate și reflecții personale; imagini realiste și simboluri universale; contribuții valoroase, interesante, și umplutură subiectivă. Al meu încearcă să ofere o imagine caleidoscopică, de tip „magazin” asupra unor domenii de interes pe care le frecventez și în care mă ilustrez; dar și arealuri unde protagoniștii sunt invitați ai mei, prieteni de tot felul, mai apropiați sau mai îndepărtați, figuri ilustre ale culturii (unele intrate demult în panteon) sau oameni care abia își anunță intrarea pe sub arcadele gotice ale unui domeniu de creație ori altul.

În acest context, mi s-a părut o idee bună să încerc o reflecție liberă, sinceră și dezinhibată cu privire la mersul înainte al eforturilor filosofiei tinere românești, oarecum complementar seriei de eseuri pe care le public, de vreo doi ani încoace, în revista ieșeană Timpul și pe care, un tânăr om de cultură, activ la Societatea de Studii Fenomenologice Române, anume dl. Cristian Ciocan, le reține, uneori, în semnalările sale periodice de natură bibliografică. S-a nimerit astfel, mai ieri, ca un distins domn din echipa heideggerienilor români adunați în jurul dlui Gabriel Liiceanu, să propună un titlu nou în domeniu, reactivând o reacție dezagreabilă avută și cu alte prilejuri. Ea se referă la senzația că sub ochii mei se naște o nouă sectă, cu inițiați și inși rămași la porți și disprețuiți de cei dinauntru, cu ritualuri mai mult sau mai puțin publice, cu oficieri ce s-ar dori misterioase și pretenția la acces într-o zonă interzisă bine împrejmuită… Un ansamblu de practici și de reprezentări nu lipsite de prestigiu, și nici de recompense materiale (stagii în străinătate, burse, acces la publicare și publicitate în case editoriale de răspândire națională etc.).

Acest mod de a transmite învățătura – dar și idiosincrasiile – mie mi se pare datat, prea legat de mitologii ale seducției și subjugării, un ansamblu lipsit de lumina și transparența pe care, ca profesor, obișnuiesc să le asociez învățării, ideii de cultură, modului cultural și spiritual de a fi împreună cu ceilalți. Firește, nu ignor precedentele cele mai faimoase ale acestui mod de a te concepe în spațiul social. Ierarhic, esoteric, ceremonios și sectar s-au manifestat, la vremea lor, și Pitagora cu discipolii săi, și Platon împreună cu o parte a audienților peripatetici ai prelegerilor lui, dar și membrii societăților secrete de tipul templierilor, rozincrucienilor, francmasonilor… până la versiunile impure și degradate ale yoghinismului postcomunist al gurului Gregorian Bivolaru și al discipolilor lui.

Format la izvoarele academice ale spiritului occidental al almei mater din Cluj, sunt, vrând-nevrând, parte a unei tradiții a educației persuasive, la lumină, pusă în scenă întâi de fondatorii iezuiți și raționaliști ai colegiului fondat de Ștefan Bathory la sfârșitul sec. al XVI-lea, de infuzia iluminismului Școlii Ardelene și al iluminiștilor maghiari, de componenta democrată a gândirii sec. al XIX-lea transilvan, intrat în conflict româno-maghiar la 1848 nu pentru că nu avea un proiect democratic, ci fiindcă existau două înțelegeri distincte ale acestuia: varianta individualistă și elitară maghiară, și versiunea comunitară, grass root oriented a lui Bărnuțiu, Papiu-Ilarian și Iancu. Nici în domeniul filosofiei noastre lucrurile nu stau altfel la Cluj. Singura sinteză românească comprehensivă asupra tendințelor, orientărilor și personalităților din filosofia contemporană – publicată în anii 80 ai sec. al XX-lea și reluată, într-un prim volum, în anii 2000 – a fost elaborată la Cluj de Andrei Marga (Introducere în filosofia contemporană, Editura Polirom, Iași, 2002, 560 p.).

Tendinței pe care o practică, la București, grupul agregat în jurul dlui Gabriel Liiceanu, aceea de a traduce asiduu și a comenta din mers opera unui singur gânditor – socotit major, al contemporaneității – și însoțit, mai inconsistent, editorial vorbind, de prezența unor traduceri din Husserl, Wittgenstein și alți gânditori contemporani, Clujul i-a preferat, din câte îmi pot da seama, recuperarea unor ansambluri. Și ceea ce face Marga în materie de filozofie contemporană fac Alexandru Baumgarten în domeniul filosofiei medievale occidentale sau profesorul Muscă în materie de gândire iluministă și romantică germană.

În mintea mea, asemenea tendințe diferite nu pot fi decât benefice, prin complementaritatea lor. Ele ar trebui să ofere platforma comună unor discuții critice, aplicate la text sau distanțate de acesta, unind prin iubirea comună de filozofie, și nu dezbinând în virtutea cine știe căror sentimente. Pesemne am rămas un nostalgic al „triunghiularelor” din anii 80, când studenții în istorie și filozofie – specializări ce mergeau împreună pe atunci – se întâlneau bucuroși, odată pe an, când la Cluj, când la București, când la Iași, celebrând prin competiții intelectuale, bahice și spectaculare respectivele întâlniri.

Ce se va fi întâmplat între timp, nu știu. Constat însă că, la puțin timp după postarea pe blogul meu a unor întrebări libere, deschise și neconformiste legate de abordarea problematicii ființei și la heideggerianism, am primit întâmpinări joase, anonime sau, în cel mai bun caz, pseudonime, în care se terfelește filosofia românească actuală în general, spiritul universitar românesc de astăzi, corpul profesoral de la Facultatea de Filozofie din Cluj, recriminându-se însăși ideea mea de a-mi permite să comentez critic o carte a unuia dintre membrii grupului bucureștean.

Acesta să fie, oare, spiritul colegial și cel critic al heideggerienilor dâmbovițeni? S-ar zice că da, câtă vreme această abordare nu este decât ecoul polemicii lipsite de simțul onoarei și de altitudine etică pe care o încearcă un anume domn Liviu Bordaș – autor de broșură referitoare la filosoful Nae Ionescu -, în același moment, în Observator cultural (și) împotriva mea, neavând nici măcar eleganța de a-și preciza ținta. Limbajul cinic, suspiciunea și aroganța unora dintre mesaje – nu le detaliez, se găsesc postate pe acest blog – nu pot să nu dea de gândit. La fel, și coincidența aproape perfectă a atitudinilor. Ai zice că se afirmă o gardă pretoriană cu ideație fixă, imobilă, și piele iritabilă.

Să presupunem că, provincial, Clujul ar trece printr-o criză valorică în filozofie pe care, ce bine, Bucureștiul nu ar împărtăși-o, zburând sus, în sfere celeste, aureolate etern de lumina solară… Așa arată noua tendință filosofică românească ce se dorește dominantă și este încurajată la scenă deschisă de corifeii Școlii de la Păltiniș? Domnii Pleșu și Liiceanu au fost primiți curtenitor, nu o dată, în aula clujeană. De ce și-ar asmute cățeii, atunci, asupra amfitrionilor lor transilvani? Trebuie să fii tare înghesuit sufletește și moral ca să faci așa ceva…