5. ELITE ARTISTICE ACTUALE ȘI EXTREMA DREAPTĂ

ULUIT DE UȘURINȚA cu care Ion Cristoiu reabilita în Corneliu Zelia Codreanu un tip uman arhetipal – eroul romantic – într-o emisiune a Eugeniei Vodă transmisă pe postul național de televiziune, m-am alăturat și eu protestului simbolic al mai multor inși cărora le pasă de asemenea derapaje.

Constat acum că alți cetățeni – cel puțin la fel de îndreptățiți, în principiu, să protesteze în sens opus – nu doar că se declară pentru dreptul lui Cristoiu de a spăla obrazul celui care a încercat să legitimeze asasinatul ca metodă de acțiune politică legitimă în România, ci socotesc că ar fi potrivit să îi acuze pe cei ce apără valorile democrației în fața asaltului mitizării extremismului brun. „A contracara o ideologie pernicioasă în numele unei ideologii de sens contrar, izvorâtă din partizanat, calcul strategic sau înregimentare conformistă nu e de natură să rezolve lucrurile”, spune epistola celor zece apărători ai lui Cristoiu, într-o formulare veninoasă, dar care nu este deloc lesne inteligibilă. Care va să zică n-ar fi legitim să aperi de ideologiile extremiste prin recursul la ideologia democratismului și a liberalismului? Și mă rog, de ce anume? Pentru care motiv ar trebui ca oamenii animați de crezuri asamblate din idei liberale și democrate – ori chiar de idei social-democrate, creștin-democrate sau ecologiste – să tacă în fața elogierii eroismului criminalilor?

Nu este de înțeles nici în numele căror valori se incriminează partizanatul. Ar fi preferabilă lipsa de opinie, non-civismul amorf, starea de prostrație în fața bâțâielilor ridicole ale câte unui as mediatic?

Adeziunea la anumite valori – numită aici „partizanat” – este refutabilă din principiu, în timp ce gudurarea față de puternicii vreunei zile ar fi preferabilă? Ori, poate, arată mai bine plecăciunea la mormintele liderilor extremismului interbelic, susținută de nume consacrate din câmpul filosofiei, publicisticii, editorial sau cinematografic? Jenantă tentativă de delegitimare a celor ce aderă la valorile construcției europene așa cum se afirmă ele astăzi, privilegiind o tablă de valori atentă la drepturile omului și cetățeanului…

Semnatarii scrisorii au însă ceva și cu „calculul strategic” ca metodă de participare la viața publică, de parcă în acest câmp de relații ar trebui să fim instinctivi și primitivi. Și de ce ar fi, mă rog, de respins ideea de estimare a pozițiilor proprii și ale celor cu care te înfrunți? În Orient, de unde ne vin prestigioase jocuri strategice – de la șah la go – asemenea diabolizare ar stârni râsul sau compătimirea. La noi însă, oameni ce păreau animați de spirit condamnă din vârful buzelor „calculul strategic”. Și ne mai mirăm că România plutește în derivă, fără strategie și cu totul înafara oricăror calcule realiste referitoare la propria-i situație.

Despre „înregimentarea conformistă” a celor care nu au primit cadou de la Revoluție instituții pe care le păstoresc cu falsă blândețe de circa două decenii, bucurându-se de grația câte unui potentat ce le iartă datoriile și le întind simandicos vreun deget, mai decent ar fi să se tacă. Asemenea condiționări nu traduc un „discernământ exercitat în deplină libertate”, ci o condiție destul de joasă, ancilară.

Ridicol este că se protestează pueril și cu iz de delațiune împotriva unei sancțiuni corect distribuite de CNA, pentru că „CNA se grăbește, în cazul Eugeniei Vodă, să invoce un articol de care a uitat cu desăvârșire când, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fără sancțiuni, emisiuni întregi încurajând, explicit, nostalgia față de regimul comunist”. De ce nu au făcut uz cei zece de dreptul lor la protest cu prilejurile semnalate? Și cum se poate compara cutare emisiune a unei televiziuni particulare cu cea a postului național de televiziune, care ajunge până în cele mai îndepărtate cătune ale țării, purtând cu sine nu mesajul vreunui mogul de presă, ci pe cel al spiritului public românesc actual însuși?

Nu este deloc clar de ce se socotește că doamna Eugenia Vodă ar avea rolul „de a scoate la iveală”, de parcă ar fi vorba de Socrate sau Heidegger, când rostul unui moderator de televiziune este că provoace la dialog, dar și să modereze dialogul când acesta urcă sau coboară prea mult pe diapazon. Nu rezultă de nicăieri, din practicile jurnalismului contemporan, românesc și universal, că fișa postului doamnei Vodă – sau a oricărui alt coleg asemenea dânsei – ar trebui să cuprindă exigențe propedeutico-maieutico-hermeneutice.

Salut dreptul celor zece cetățeni români – Marie-France Ionesco (Franta), David Esrig (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleșu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Silviu Purcărete – de a nu fi de acord cu opinia mea că doamna Vodă a scăpat hățurile din mână, secondând teribilismele antidemocrate ale lui Ion Cristoiu. Protestez însă energic în fața tentativei lor de a delegitima prin insinuări și abuzuri logice pe cei care au exprimat o altă opinie decât ei.

N.B. Salut apariţia următorului articol – la temă – de Ion Vianu, apărut în Observator cultural: http://www.observatorcultural.ro/Cine-este-conformist*articleID_24742-articles_details.html

4. UNICITATEA ROMÂNIEI: PERSPECTIVA PREMIERULUI

POATE CĂ prim-ministrul României este el însuşi surprins, ca atâţia dintre noi, că lucrurile merg anapoda. Precizez că aici „anapoda” înseamnă altfel decât după reţeta funcţionării sistemice. Sistemul nostru public, instituţiile statului, ba funcţionează, ba merg(e) în gol. Iar când se urnesc, totuşi, înainte, ele par subminate de mecanisme pe dos. „Nu ştiu unde mai există în lume o ţară în care Guvernul care are susţinere parlamentară să nu aibă majoritate şi în Birourile Permanente. Este o situaţie mai delicată pe care o avem”, a declarat Emil Boc, scoţând la suprafaţă – probabil sincer surprins – încă unul dintre miracolele democraţiei româneşti. Prin miracol transmit aici nu atât surpriza încercată în faţa unei improbabilităţi care se relevă a fi în aparentă bună ordine, ci mai degrabă trimit către Curtea Miracolelor, unde marginalitatea socială, delincvenţa şi coteria menită să încalce şi cutuma, şi legea, crează cu succes o realitate paralelă şi, în felul ei, verosimilă.

Într-adevăr, prin ce hocus pocus se poate petrece aşa ceva? Cum domini cantitativ parlamentul, dar în comisii pierzi sprijinul? Ce magie – albă sau neagră – îi poate determina pe oamenii tăi să asculte cântecele de sirenă ale oponenţilor la comisii, determinând rezultate în pofida aşteptărilor?

Răspunsul este mai simplu decât pare, şi el trebuie căutat în zona onestităţii şi a caracterelor. Faci ce faci, şi te loveşti la tot pasul de exigenţe morale. Adeziunea unora dintre politicienii noştri la un partid sau altul, destul de schimbătoare, nu ţine de convingeri ferme şi nici de adevărurile din programe şi statude partinice. Candidaţii se oploşesc într-o asemenea construcţie după principiul haitei – principiu de mare vechime şi prestigiu, să fim bine înţeleşi; căci strămoşii noştri din vechimile anteistorice cam tot aşa făceau – adică evaluează atent şansele ca unul dintre masculii Alfa să îi învingă pe toţi ceilalţi potenţiali dominatori. Odată adjudecată şansa de a fi în tabăra învingătorilor şi după ce lucrurile cu privire la locul rezervat acolo pe seamă proprie, jocurile reîncep, fiecare vot fiind negociabil, înafara sistemului licit, pentru avantaje diverse, dar semnificative.

Dacă astfel de tactici ar fi excepţiile de la regulă, probabil că s-ar putea numi demagogie, rele practici sau mai ştiu eu cum. Fiindcă, însă, ele fac nota dominantă a vieţii noastre politice, cred că se cuvine să le numim, pur şi simplu, politică. Probabil pentru a marca distanţa dintre politica adevărată şi acest soi metis de politică a subdezvoltării etice şi caracteriale, unii o numesc pe ultima politichie. Mă rog, fie şi aşa.

Cert este însă că masculii Afla încuviinţează dinamicile de acest fel, fiecare în parte, toţi împreună, şi indiferent dacă sunt la putere sau ba. Dacă ar fi altminteri, niciunul dintre ei nu ar accepta fugarii dintr-o haită în interiorul haitei lor, chiar în timp ce dezavuează demisiile şi dezertările din propria tabără. Ei nu ar subscrie, nici măcar când au nevoi presante şi directe, la regula navetismului politic şi la disponibilitatea plurală, fără principii, veros pragmatică şi deviantă în direcţii intereselor de clan şi de gaşcă, nu a celor publice, a practicanţilor acestor dinamici orizontale. Din nefericire, masculii Alfa trec peste asemenea scrupule, comportându-se ei înşişi ca incitatori la încălcări ale regulilor de felul celor evocate. Să răsplăteşti cu grade de general pe cei ce ţi se alătură plecând de la adversari însemană să dai o expresie publică şi statală, chiar ceremonioasă, aprecierii labilităţii opţionale atent negociate.

Domnul Emil Boc nu are, deci, de ce se mira. Lucrurile sunt bine ştiute şi rămâne de neînţeles de ce nu li se spune cinstit pe nume.

Published in: on 13 aprilie 2010 at 8:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

3. AUTOTESTĂRI POLITICE

EXISTĂ UN nivel sub care politica nu poate coborî într-o democraţie fără să se compromită. Nu este vorba despre performanţele practice, de astă dată, deşi politicienii după aşa ceva trebuie judecaţi, nu după performanţele declarative din pass media ori din campaniile electorale. Nu este mai puţin adevărat că, pentru a face ceva, trebuie să ai un proiect, să ştii ce să faci. Or, când nici măcar aici nu se conturează o viziune realistă, care să nu frizeze crasa incompetenţă, ce să mai aştepţi de la practică?!

Două foarte recente decizii politice au dezvăluit pentru oricine doreşte să le sesizeze, pentru a nu se îmbăta cu apă rece, cât de departe de înţelegerea corectă a conceptului de democraţie suntem încă în mediile parlamentare şi ale forţelor aflate la guvernare.

Prima dintre ele a făcut, practic, instantaneu carieră, necunoscând vreun precedent intern. Mă refer la decizia PDL-ului bosumflat de a nu mai participa la emisiunile unor televiziuni private – anume, cele atribuite de Traian Băsescu (pe bună dreptate, de altfel) mogulilor Sorin Ovidiu Vântu şi, respectiv, Dan Voiculescu: Realitatea TV şi Antena 1, 2 şi 3. Lucrurile au fost escaladate de premierul Emil Boc, care a smuls microfonul reporterei de la Realitatea TV şi a criticat postul respectiv pentru incorectitudine în reflectarea deciziilor guvernamentale. Gestul a fost sancţionat imediat de reporteră care a remarcat, pe bună dreptate, că televiziunea la care lucrează este una privată. Ceea ce voia, în mod evident, să observe respectiva jurnalistă era că, în virtutea statutului de instituţie privată, postul respectiv îşi elaborează cum doreşte grila de programe şi conţinutul acestora; desigur, în limitele respectării legii. Dacă manipulează cumva şi ceea ce transmite se dovedeşte contrazis flagrant de realităţi, rezultatul nu poate fi decât abandonarea treptată a emisiunilor de către publicul lor, scăderea audienţei şi, până la urmă, falimentul. Iată de ce premierul nu ar trebui să îşi facă probleme.

Ar mai fi, apoi, adaug eu, şi chestiunea drepturilor fundamentale la informare, libertatea de expresie, la libera opţiune a fiecăruia în materie de informaţie, care transformă gestul smulgerii microfonului din mâna ziaristei într-un simbol al cenzurii, al presiunii politice şi al abuzului. Singura paralelă care se poate face cu cazul dat este recenta iniţiativă – mediatizată îndelung şi intens de media internaţionale – a preşedintelui venezuelean Hugo Chavez de a interzice un post privat pentru că acesta refuza să includă ştirile şi programele solicitate de guvernanţi. Printr-un singur gest pripit, Emil Boc a reuşit să egaleze scorul ca ultimul politician temperamental, neinstruit, deşi primul ministru provine din peisajul universitar al unei facultăţi de Ştiinţe Politice şi are, în plus, şi cunoştinţe aprofundate de drept.

Ca şi cum aceste premise nu erau suficiente, imediat după incident, principalul partid aflat la guvernare, PDL, a decis – şi a făcut publică această decizie – ca membrii săi să sisteze participările la emisiunile televizate de respectivele posturi de televiziune. Un asemenea boicot îşi găseşte precedentul numai în retragerea acreditărilor Evenimentului zilei al lui Ion Cristoiu de către Palatul Cotroceni în vremea primului său locatar postcomunist, Ion Iliescu. El este grav pentru că dovedeşte neînţelegerea crasă a spiritului constituţiei, limitând interpretarea expresiei de „libertatea presei” la sunsurile care convin puterii.

Interpretări teoretice şi practice întru totul neconstituţionale din partea unui partid condus de un constituţionalist! Neaşteptat şi regretabil.

Cealaltă crasă neînţelegere a libertăţii de iniţiativă are loc din elanul a doi parlamentari. Ea vizează proiectul închiderii marilor retaileri în zilele de duminică, sperându-se că astfel micii producători vor fi ajutaţi să recupereze terenul pierdut. Evident, cei care propun şi susţin o astfel de măsură reglatoare nu sunt nici inteligenţi din cale afară – altfel ar pricepe cum nu poţi recupera într-o singură zi alte şase zile irosite -, nici competenţi în materie de politică democrată. Căci pentru a fi astfel, s-ar cuveni să observe că economia liberă nu se „reglează” prin ukazuri de la centru. Practici bolşevice, practicate de Lenin şi ai lui în vremea NEP-ului, astfel de ferecări ale uşilor mall-urilor nu privesc în niciun caz asigurarea unei echitabile dezvoltări a economiei de piaţă, şi nici interesul consumatorilor siliţi să cumpere mai scump din piaţă ceea ce altminteri ar cumpăra, poate, mai ieftin, din magazinele puse sub interdicţie duminicală.

N-ar fi rău ca politicienilor să li se solicite prin lege mai mult decât o calificare la locul de muncă pe care fiecare nou venit o face pe spezele noastre, ale alegătorilor.

2. LEGEA FUNERIU ŞI CRITICA LIBERALĂ

CONTESTAREA Legii Educaţiei de pe poziţii liberale este un fapt care, în sine, ar trebui să atragă atenţia celor care iubesc democraţia. Democraţia s-a născut, în timpurile moderne, în legătură cu o viziune liberală care presupunea afirmarea şi apărarea unor valori fără care, astăzi, ne pare greu să vorbim despre democraţie. Libertatea cuvântului şi abolirea cenzurii, dreptul la iniţiativă individuală sunt printre preceptele liberale care articulează nu doar un cadru al evoluţiilor democrate din politică şi societate, ci şi orizontul de aşteptare practic, neteoretic, al unei majorităţi de cetăţeni ai Europei şi Statelor Unite. De la aceste realităţi psihologice nu face excepţie nici România, chiar dacă destui oameni născuţi şi crescuţi aici nu au un bagaj de cunoştinţe teoretice care să le permită să formuleze explicit şi clar aceste expectanţe. Dar nu carenţele în materie de discurs sunt ilustrative pentru ceea ce spun, ci realităţile constatabile nemijlocit. Foamea manifestă a românilor pentru exercitarea dreptului de a călători, prezenţa substanţială la vot a românilor în decursul ultimilor douăzeci de ani, punerea fără ezitare în practică a dreptului la o viaţă mai bună prin căutarea de slujbe pe toate pieţele competitive ale lumii sunt câteva argumente cuantificabile în cifre şi procente. Acestea dau o imagine suficient de precisă şi de pregnantă asupra năzuinţei de realizare personală, exprimată tocmai în punerea în joc a drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, statuate în documente precum istorica Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată de revoluţionarii francezi ai anului 1789.

Unul dintre drepturile asupra căruia nu se stăruie, în general, destul rămâne însă acela la educaţie şi cultură neîngrădită. În calitatea lor de garanţi de principiu ai respectării năzuinţei fiinţei umane la împlinire spirituală şi avans în cunoaştere, ca şi al perfecţionării viziunii despre lume şi viaţă ori la nivelul fiecărei profesii, cele două drepturi amintite sunt cruciale. Neglijarea, tratarea necorespunzătoare sau sabotarea lor sunt atentate grave la însăşi condiţia umană, indiferent dinspre ce forţe politice şi sociale s-ar produce indiferenţa, tratarea superficială sau căutarea voluntară de efecte obstrucţionante şi contraproductive.

Din nefericire, la mai vechile neglijenţe, incongruenţe, ezitări şi ambiguităţi ale actelor fundamentale în materie de educaţie din România celor două decenii din urmă, se adaugă, în aceste zile, noul proiect de reformă elaborat de actualul guvern al României. Criticile curg gârlă la adresa lui din diverse direcţii: ONG-uri, presă şi partidele de opoziţie. Chiar şi din rândul UDMR, partenerul PDL la guvernare, s-au auzit formulându-se rezerve la adresa proiectului. Dar cel mai radical document de dezavuare a iniţiativei prin care ministeriatul la Educaţie al domnului Funeriu va rămâne în istoria românească a acestor ani l-a produs PNL. În formulările acestuia, proiectul de îmbunătăţire a învăţământului româneasc pe care îl sprijină guvernul Boc IV „rămâne sub nivelul nevoilor României şi în discordanţă cu practica europeană şi va aduce daune elevilor, studenţilor, dascălilor şi familiilor de cetăţeni români“. Liberalii nu recunosc acestui proiect relevanţa nici în raport cu orizontul de aşteptare al românilor, nici cu exigenţa compatibilizării dintre România şi UE. Cu alte cuvinte, adoptarea unei legi precum cea a Educaţiei în termenii propuşi de guvernanţi, fie şi viabilă în formă, ar fi lovită de nulitate, de facto, încă din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial.

În practicile politice româneşti curente, un asemenea ton ferm este o premieră. În general, discursul documentelor de linie este mai moderat şi mai concesiv. Lucrul a şi fost remarcat de unele voci din presă, care s-au grăbit să constate că replierea pe poziţii atât de critice ar putea avea efecte contrare celor dorite, împiedicând dialogul la masa tratativelor între susţinătorii şi contestatarii Legii Funeriu. Cu toate acestea, dezvoltările argumentate ale criticii liberalilor, în chiar cuprinsul aceluiaşi document, sunt convingătoare şi întemeiate. În asemenea condiţii, fermitatea abordării critice nu putea fi evitată, orice laxitate în domeniu însemnând, pur şi simplu, concesie şi consimţire la o linie de conduită greşită în reformarea învăţământului nostru.

Deocamdată, perspectivele rămân sumbre, iar problemele educaţiei, dreptului la studiu şi la cunoaştere – intră aici şi domeniul cercetării ştiinţifice – par să se înmulţească, nu să scadă.

1. CENZURA-M-AR CENZURA…

ÎN GENERAL ŞI ÎN principiu, libertatea de exprimare a opiniilor proprii nu este îngrădită în România. După 1989, surpriza mea a fost să constat că formele tradiţionale de cenzură ideologică s-au perpetuat numai în mintea şi practicile câte unui redactor şef de revistă culturală. „Nu asta!”, „Nu acum!”, „De ce noi?!” au fost câteva dintre replicile acestor oameni care socoteau – probabil că pe bună dreptate – că abolirea instanţelor castratoare ale Partidului Comunist, începând chiar cu partidul însuşi, era un bun prilej pentru a-şi promova doar propria agendă, când nu şi propriile prietenii.

Cu toate acestea, chiar şi atunci când s-a ivit câte un asemenea prilej, nu am făcut nicio clipă confuzia între limitările unei gândiri meschine, de propagandist autoinstituit sau de comersant de favoruri, cu politica oficială a defunctului regim de dictatură. În asemenea cazuri am preferat să dau câte un pas înapoi, publicând materialul incriminat în altă parte.

Două cazuri grave de cenzură înaltă am trăit, totuşi, în ultimele două decenii. Primul, în 1999, m-a vizat – pe mine şi pe alţi comilitoni – în calitate de istoric autor de manuale. Acuzatorul public a fost marele istoric de butaforie, regizorul Sergiu Nicolaescu, care a îndemnat ca manualul care nu-i plăcuse să fie ars în piaţa publică. Noul, deşi venerabilul, Goebbels vorbea, nu ca persoană privată, ci în calitate de senator, de la cea mai înaltă tribună naţională a momentului: Parlamentul României. I s-au alăturat, mânaţi de autentică mânie proletară, doi publicişti de maaaare talent şi audienţă: Cristian Tudor Popescu, încruntatul în bluză de trening, şi Tucă Show, uzurpatorul de mai târziu al drepturilor statului român asupra colecţiei de carte „Biblioteca pentru toţi”. După ei au urmat şi alţii, pentru că mizele depăşeau persoanele celor înjuraţi, autorii, vizând schimbarea ministrului Educaţiei şi, dacă se putea, chiar subminarea credibilităţii preşedenţiei Constantinescu. Şi s-a putut. În 2000, când s-a întors la putere Iliescu, noua ministră – care, între timp, a luat şi ea obiceiul prestaţiilor ministeriale penibile, dar recurente -, Abramburica, a interzis manualul de istorie respectiv în toate şcolile din România. Iar asta se întâmpla în ţara unde, până astăzi, Hitler şi Zelia Codreanu se pot procura legal, fără riscuri, de pe la anticari.

A doua ocazie când statul mi-a acordat o atenţie mai mare decât ar fi fost de aşteptat s-a arătat curând, după numai un an şi ceva. În revista Provincia, al cărei secretar de redacţie (pentru versiunea română) eram, am gândit, împreună cu alţi redactori şi colaboratori, un apel adresat ţării pentru reorganizarea statului nostru – nefuncţional până astăzi – pe baze regionaliste. Scandal enorm, ridiculizări demagogice pe măsură. Iliescu ne-a trimis la plimbare, să ne vedem de treabă, dar premierul Adrian Termopan ne-a ameninţat voalat, lăsându-i liberalei Norica Nicolai şansa de a propune să fim arestaţi ca trădători. Jurista cu „mapă profesională” înfricoşătoare şi scabroasă – din câte spune Traian Băsescu – a avut astfel şansa de a se dovedi mai radicală decât însuşi liderul ultranaţionalist Gheorghe Funar, mulţumit doar cu propunerea să fim târâţi în judecată.

Redacţiile ziarelor la care am colaborat sunt mult mai subtile decât atât. Dintr-o dată, pe nepusă masă, ele îşi schimbă linia editorială, au nevoi urgente de marketing – mai multă publicitate aduce mai mulţi bani în portofolii (şi în portofele), de ce n-ar renunţa, aşadar, spontan la anumiţi colaboratori?! -, pretextează click-uri insuficiente pe pagină, din partea cititorilor, pariază pe tineri sau, dimpotrivă, pe oameni mai cu experienţă. Începuturile sunt mereu complicate, e nevoie de contract, de copie după buletin, de CNP şi număr de cont bancar… Spre deosebire de cele care sfârşesc o căsnicie însă, divorţurile din presă se termină sumar, cu o brutalitate cazonă. Cel mai mult în acest sens mi-a plăcut mesajul unic şi irepetabil al lui Doru Buşcu de la Cotidianul, un ziar pe care conducerea înţeleaptă a acestui gazetar l-a dus, în cele din urmă, la dispariţie, în pofida unor lovituri inventive de marketing (datorate, desigur, altora). El mă înştiinţa bărbăteşte că din momentul „X” colaborarea noastră ia sfârşit, nelăsând vreun loc nici explicaţiilor, nici curtoaziei. Când am văzut cu ce tărăboi lamentabil se dispensa acelaşi coleg din presă de serviciile lui Traian Ungureanu, vinovat de a avea opinii şi după intrarea lui în politică, mi-am spus că, totuşi, nu văzusem încă destule în materie şi că scăpasem fără noroi pe pantofi.

Uite însă că tehnologia salvează România. Posibilităţile pe care mi le dă internetul de a mă publica singur, punând la dispoziţia virtualilor mei cititori opiniile aceluiaşi membru al societăţii civile neînregimentat politic care sunt, mă recompensează, până la proba contrară, de aerul câteodată rarefiat, neîndestulător, din presa actuală.