Festivalul LUCIAN BLAGA (a 21-a ediție) la Cluj

Comunicat

Societatea Culturală Lucian Blaga Cluj-Napoca organizează în zilele de 12-14 mai a.c. cea de-a 21-a ediţie a Festivalului Internaţional Lucian Blaga – 50 de ani de posteritate blagiană (aniversare UNESCO). Ediţia din acest an este una româno-maghiară. Sunt invitaţi ai Festivalului Szentmártoni János (preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria), Balázs F. Attila (care aduce cu sine volumul Lucian Blaga, Poezii/Versek, versiunea maghiară aparţinându-i), Katalin Ladik, Zalán Tibor, Laura Iancu. Ei vor lua parte la Recitalul de poezie de la Muzeul de Artă (Sala Tonitza), alături de poeţi din ţară (printre invitaţi: Ioan Moldovan, Dan Mircea Cipariu, Nicolae Băciuţ, George Vulturescu, Ioan Pintea, Gheorghe Pârja) şi din Cluj (moderator Ion Cristofor). Volumul bilingv va fi lansat la sediul Filialei Cluj a USR (str. Universităţii nr. 1) joi după masă, dimpreună cu Meridian Blaga 11 şi miniantologia Versuri pentru templul său. Tot atunci Constantin Cubleşan îşi va fi lansa volumul de studii dedicate teatrului lui Blaga.

Deschiderea festivă a Festivalului şi a ciclului de conferinţe dedicate operei lui Lucian Blaga (susţinute de Mircea Flonta, Szentmártoni János, Mircea Popa, Egyed Peter, Ovidiu Pecican, Karacsonyi Zsolt) va fi precedată de vernisajul expoziţiei de fotografie Ştefan Socaciu, Oamenii Clujului (holul BCU).

Vineri, la ora 13, după Recital, vor fi acordate Premiile Festivalului, dar şi premiile Concursului Recitindu-l pe Lucian Blaga lansat de Societate.

Iată, mai jos, Programul (detalii despre Festival şi despre Societatea Culturală Lucian Blaga pe site-ul http://www.societateablaga.ro)

PROGRAMUL ediţiei a 21-a a Festivalului Internaţional Lucian Blaga

joi, 12 mai
ora 9 – deschiderea festivă (Sala Muşlea BCU). Vernisajul expoziţiei de fotografie Ştefan Socaciu, Oamenii Clujului, expoziţie dedicată lui Lucian Blaga (holul BCU)
ora 9,30– conferinţe: Mircea Flonta, Szentmártoni János, Mircea Popa, Egyed Peter, Ovidiu Pecican, Karacsonyi Zsolt.
ora 16,30 (sediul Filialei USR) – lansarea antologiei bilingve a lui Balázs F. Attila şi a altor volume dedicate lui Blaga (Meridian Blaga 11, Versuri pentru templul său etc.);
ora 19 – minicockteil la sediul Filialei USR

vineri, 13 mai (Sala Tonitza a Muzeului de Artă)
ora 10 – Recital de poezie (moderator: Ion Cristofor)
ora 13– Premiile Festivalului (în prezenţa domnului Sorin Apostu, Primarul Municipiului Cluj-Napoca) şi premiile Concursului Recitindu-l pe Lucian Blaga lansat de Societate (cu sprijinul Băncii Transilvania).

ora 14cockteil (Rest. Victoria) şi continuarea recitalului

Închiderea Festivalului.

Pentru invitaţii străini, program liber (vizitarea oraşului, întâlnire la revistele clujene etc.). Sâmbătă, 14 mai, plecare la Satu Mare (gazdă: George Vulturescu, revista Poesis)

Anunțuri

Proză: LUCIAN POP: Ghici ce secret mai avem?

Există teme, motive, idei care circulă… După Planeta mediocrilor (de Ioan Groșan), filonul ironic și tandru al unui acasă interstelar, S.F., a migrat, s-ar zice, în proza de față (O.P.).

   Erau doi colegi, Magelan şi Cioloş, detaşaţi la o staţie de retransmisie ce se găsea pe o altă planetă. Deşi planeta aceea era mică şi netedă, cam cât un teren de fotbal, cei doi nu aveau voie să iasă afară din clădirea în care-şi desfăşurau activitatea. Regulamentul era afişat cu litere mari pe holul clădirii. „Nu-i voie să ieşiţi afară fără costume de protecţie!  Pericol de moarte!”

Într-o zi, când Magelan era de serviciu lângă aparatul de retransmisie, văzu pe geam o femeie frumoasă traversând planeta.

Femeia trecu imperturbabilă şi-a doua şi-a treia zi pe sub fereastră.

 – Măi Cioloş, i se plînse Magelan colegului, nu ştiu din ce cauză, eu am clacat şi văd în fiecare dimineaţă o femeie trecând pe lângă noi!

 – Şi tu o vezi? oftă uşurat Cioloş. De când?

 – De trei zile.

 – Şi eu de-atunci.

 – Ce ne facem?…  De bine de rău, avem aici pe planeta asta spor de toxicitate şi spor de izolare. Cât mai trebuie să stăm până ne vine schimbul? Încă un an. Câştigm bani buni în timpul ăsta.  Eu zic să n-o băgăm pe femeie în seamă.

   Aşa făcură. Dar într-o dimineaţă, femeia le bătu în geam. Cioloş cu Magelan schimbară priviri speriate şi se prefăcură că nu o aud, că n-o văd. Femeia însă insista cu ciocăniturile. De frică să nu le spargă geamul, intrară în vorbă cu ea.

 –  Stimată doamnă, domnişoară, vezi că n-avem treabă cu tine, lasă-ne te rog în pace.

 – O singură întrebare am, se rugă politicos femeia. Ştiţi să schimbaţi o garnitură de robinet?

 – Unde-i robinetul?

 – Pe partea cealaltă a planetei.

 – Ce să caute acolo un robinet?!

 – Deştepţi sunteţi, pe partea cealaltă a planetei mai este o staţie de retransmisie dotată cu baie.

 – De cine aparţine?

 – De M.S.M. Haideţi, vă rog, am pus o găleată sub robinet şi trebuie tot la două ceasuri s-o golim.

 – Bine, venim, du-te şi aşteaptă-ne. Apropo, eşti singură?

 – Cum să fiu singură?! Mai am o colegă!

 – Du-te repede că venim! Du-te! strigă bucuros nevoie mare Magelan.

 – Venim! Venim într-un suflet! zise şi Cioloş.

Femeia îi privi nedumerită şi o luă din loc dispărând brusc după marginea dreaptă a planetei.

Cei doi strigară la unison: – Ce iluzie perfectă! Nu există nici un M.S.M!

  … A doua zi, femeia le bătu iarăşi în geam.

 – Vă bateţi joc de mine?! V-am aşteptat toată ziua.

Cioloş şi Magelan nu prevăzuseră posibilitatea asta.

  – Am avut probleme cu staţia de retransmisie, altfel veneam.

 – Vă aştept…

Și femeia rămase liniştită lângă fereastră.

 – Te rog du-te, mai avem ceva treabă. Venim imediat.

 – Tot n-am ce face, zise ea, vă aştept. Parcă de pe partea asta a planetei  stelele sunt mai multe şi mai frumoase.

   Un frison de frică îi trecu pe cei doi, auzind-o. Se repeziră la telefon şi luară legătura cu ofiţerul de serviciu de pe Pământ.

 – Domnule Cârţu, i se plânseră ei ofiţerului de serviciu pe Centrala Cosmică, de două zile nu ne lasă în pace o iluzie. O femeie care zice că vine de pe partea cealaltă a planetei unde mai este încă o femeie şi au şi ele o staţie de retransmisie.

 – Cum e îmbrăcată femeia?

 – Într-o fustă scurtă şi un tricou mulat pe corp.

 – Păi bine, măi, idioţilor, cine poate umbla îmbrăcat aşa pe o planetă fără atmosferă?!

 – Domnule Cârţu!!!… Pe cine faci dumneata idiot? Ţi-am spus doar, suntem conştienţi  că este vorba de o iluzie.

 – Dacă ştiţi despre ce e vorba, faceţi o labă şi vă trece!

 – Domnule Cârţu… nu ne arde de joacă. De aceea eşti pus ofiţer de serviciu pe Centrală,  să dai un prim ajutor în caz de forţă majoră. Iluzia ne aşteptă sub fereastră să ne ducă la staţia ei, unde este un robinet stricat. Cum procedăm?

 – V-am spus cum să procedaţi!

Și Cârţu le închise telefonul în nas.

 – Poftim atitudine! zise Magelan cu amărăciune. Ăştia ţi-s şefii. Nu numai că îi doare în cot de tine, dar fac şi mişto pe deasupra!

 –  Necioplitul,  întări prăpăstios şi Cioloş.  Dacă-i pe-aşa, dă Doamne ca iluzia să fie o extraterestră periculoasă. Intră în trupurile noastre, iar peste un an ajunge pe Pământ şi-l contaminează!

 – Fie ce-o fi, haide s-o invităm la o cafea!

   Cei doi se duseră la fereastră şi-i făcură femeii apetisante semne să intre în staţie.

Femeia intră în holul cu pancarta „Nu-i voie să ieşiţi afară fără costume de protecţie, pericol de moarte!”, şi îl privi contrariată.

 –  Ce pericol de moarte este afară?!

 – Păi, planeta asta n-are atmosferă.

 – Fugiţi de-aci! Eu ce respir?!

 – Tu eşti o iluzie.

 – Voi glumiţi.

 – Nu glumim.

 – Pune mâna pe mine.

 – Degeaba, eşti o iluzie perfectă. Nimic nu ne schimbă opinia.

Femeia bău cafeaua şi se duse, spunându-le că mâine o va aduce şi pe colega ei.

   După ce dispăru brusc sub linia dreaptă a terenului, cei doi deschiseră prudenţi uşa staţiei şi-şi vârâră nasurile afară.

   Aer! Aer, aer de-adevăratelea!          

 – Proşti suntem! Hai să-i zicem lui Cârţu ce-am descoperit!

 – Să ne taie sporul de toxicitate?

 – Bine zici! Mergem până la fete?

 –  Ne mai dezmorţim şi noi! Mergem!

    Odată ajunşi la clădirea de pe faţa cealaltă a planetei, cele două femei îi primiră cu bucurie. Le făcură cafea şi-i serviră cu vişinată, că aveau o damigeană plină ochi de cinci litri… Cum nu mai băuseră alcool de când fuseseră detaşaţi, se îmbătară amândoi criţă şi se întoarseră la staţia lor, cântând cât îi ţineau plămânii. Odată ajunşi în clădire, om moale şi egal în toate situaţiile, Cioloş se culcă imediat, dar Magelan, la care curajul creştea odată cu numărul de pahare date pe gât, puse revoltat mâna pe telefon.

 – Alo… cine-i ofiţer de serviciu?… da?!… prietenul meu Cârţu?… Cârţu cu iluziile?… Poftim?… Ce-ai zis?… Sunt beat?… Foarte bine că sunt beat… decât voi… toată conducerea Centralei… nişte hoţi… puşcăria vă aşteaptă… stăm cu Cioloş ca doi idioţi închişi în staţie pe când planeta asta plezneşte de aer curat, ca de munte!… alo!… alo!

   Magelan mai formă odată numărul.

 – Domnule Cârţu, oi fi eu beat la ora asta, dar vorbesc serios. Este atmosferă… Nu te acuz pe dumneata singur… dar aşteptaţi-vă la o anchetă dură, că facem reclamaţie… Cineva… de când s-a înfiinţat staţia asta aici… câştigă bani frumoşi cu rezervoarele de oxigen pe care ni le schimbaţi trimestrial!… alo!… alo!

   A doua zi, Cioloş cu Magelan se treziră mahmuri, cu dureri de cap.

 – Oare o mai fi rămas ceva vişinată în damigeană?

 – Prea lată am făcut-o. Ce impresie şi-au făcut fetele despre noi?

 – Hai să mergem la ele şi să ne cerem scuze.

   Tocmai pe când să iasă din staţie, sună telefonul. Fiind mai aproape de el, Cioloş îi ridică receptorul.

   La telefon era însuşi directorul general al Centralei Cosmice, domnul inginer Pascal.

   Era Cioloş un om egal, dar numai în împrejurări egale, obişnuite. Se bâlbâi subit auzind cu cine vorbeşte.

 – Do do dom nu nu le di di di dir dir ge ge  ge  ne ne ral! To to to ttt e e e e îî înn re re g gugu lă!

 – Aveţi atmosferă?

 – A a  a a vem!

 – Dă-mi-l pe Magelan.

  – Magelan la telefon, domnule director general!

 – Măi Magelan, dacă iau regulamentul, te prind beat, salutare taică, eşti liber.

 – Îmi cer iertare, domnule …

 – Taci când vorbesc eu.  Tu ai auzit ca pe o planetă din categoria K să fie atmosferă?

 – Nu.

 – Şi atunci ce-a fost aseară cu insinuările tale? Profitori, afacerişti, rezervoare de oxigen. Aşa îţi respecţi superiorii?

 – Îmi cer iertare, domnule director general, izolarea, apăsarea nopţii cosmice m-a scos din papuci.

 – Ce vorbeşti?! Vezi tu apăsare dacă te dau afară. Ai înţeles?

 – Înţeles să trăiţi!

 – Faceţi curat şi ordine în staţie că peste două săptămâni trimit o comisie internaţională de savanţi pentru a găsi cauzele existenţei atmosferei pe o planetă din categoria K. Apropo, nu mai vorbiţi nu nimeni despre aşa ceva, este un secret de serviciu.

 – Aveşi încredere în noi, domnule director general.

 – Aşa vă vreau. Măi Magelan, sunt şi eu om,  şi mie îmi place câte un păhărel,  dar dacă îl beau, mă duc acasă şi mă culc, nu jignesc lumea la telefon.

 – Încă odată îmi cer iertare, domnule director Pascal!

 După ce Magelan puse receptorul jos, îşi făcu o cruce mare.

 – De ce nu i-ai  spus de fete?

 – Nu-i ajunge domnului director problema asta spinoasă cu atmosfera? Este un om înţelegător şi tolerant, merită să-l surmenăm şi cu misterul fetelor? Haide până la ele la o cafea!

    Cele două se bucurară de vizita lor, şi îi asigurară că nu s-au supărat seara trecută.

 – Nu se va mai întâmpla aşa ceva, suntem oameni responsabili, la mai mult de un păhărel, hai, două, nu ne întindem!

   După ce-şi băură cafeluţele, femeile le cerură curioase să le arate unde-i Pământul pe cer. Ieşiră cu toţii afară şi  cei doi le arătară Pâmântul, Soarele, şi încă vreo două planete care se vedeau la ora aceea. Jucară apoi până târziu remi pe pliculeţe de cafea, să fie cât de cât o miză. Se despărţiră veseli cu toţii, urmând ca a doua seară, să vină ele în vizită şi să le arate pe cer planeta lor de baştină. Când ajunseră la staţie, profund impresionaţi de caracterul şi comportamentul ireproşabil al celor două,  telefonul suna de mama focului! Un sunet neîntrerupt, de urgenţă maximă! Cine era?  Directorul general Pascu!

 – Aţi asurzit?! Vă sun de-un ceas!

 – Am dat o tură pe-afară, un aer curat că nu te mai saturi de el!

– Bine, bine. Măi, sper că mă înţeleg cu doi oameni maturi nu cu nişte copii. Pot conta pe voi?

 – Ne jigniţi!

 – Ţineţi, cît de cât, la mine?

 – Domnule director general!

  – Aşa vă vreau! Fiţi foarte atenţi la ce vă zic. Cred că ştiţi, toată viaţa mea am lucrat la o formulă complexă  cu ajutorul  căreia  poţi calcula densitatea şi compoziţia atmosferei unei planete de la ani lumină depărtare, fără trimiterea unei sonde de analiză. Peste o săptămână îmi susţin teza de doctorat pe această temă. Care este necazul? Tocmai s-a votat în Parlament o lege ce ne cere tuturor directorilor generali de centrale, să avem  doctoratul luat. Cu atmosfera de pe mica voastră planetă cât un teren de fotbal, formula mea cade în derizoriu. Mă înţelegeţi acuma în ce situaţie gravă sunt? Munca mea de-o viaţă dusă pe apa sâmbetei, plus riscul de-a fi înlocuit din funcţie. În concluzie, vă implor ţineţi-vă gura, nici un cuvânt la nimeni despre atmosferă.

 – Dar domnul Cârţu ştie.

 – E omul meu, nu vă temeţi. Pregătiţi-vă bagajele, mîine trimit o cursă rapidă după voi. Închidem staţia de retransmisie din raţiuni economice.

   De viitorul vostru loc de muncă mă ocup personal. Înţeles?

  Odată ajunşi pe Pământ, Cioloş şi Magelan au fost trimişi într-un binemeritat concediu de două săptămîni până la detaşarea lor pe o altă planetă.

 Când veni  sâmbătă seara,  fiecare dintre cei doi, înconjuraţi de  familiile lor se uitau la ştirile de seară. Oră de maximă audienţă. Şi pe cine văzură la televizor? Pe domnul director general Pascal, sufocat de camermani şi reporteri cu microfoane. Răvăşit, palid, cu vocea gravă şi privirile ţintă într-un viitor neliniştitor. Iată scurta, tranşanta  lui declaraţie:

  – În primul şi în primul rând sunt om de ştiinţă, iar ca om de ştiinţă, ţelul meu suprem este găsirea adevărului, nicidecum ascunderea ori distorsionarea lui. Mi-am dedicat întreaga viaţă găsirii unei formule cu ajutorul căreia se poate determina dacă există atmosferă şi care îi este compoziţia, pe o  planetă aflată la ani lumină distanţă,  fără trimiterea la faţa locului a unei sonde de analiză. Cu o săptămână înainte de a-mi susţine lucrarea de doctorat pe această temă, am fost informat că pe o mică planetă din categoria K, există atmosferă, respirabilă chiar. Formula mea se dovedeşte eronată. Îmi dau demisia din postul de director general al Centralei Cosmice.

   Auzindu-l, şi Cioloş, şi Magelan mai să-şi smulgă părul din cap de disperare. Luară repede legătura unul cu celălalt şi haide cu un taxi la domnul director acasă. Soţia domnului director le zise în pragul uşii că este prea afectat şi obosit după zguduitoarea mărturisire să îi primească în vizită. Cei doi intrară impetuoşi peste ea, în apartament. Domnul Pascal, şedea liniştit într-un fotoliu şi savura un coniac.

 – Domnule director general! strigară amândoi într-un glas.

 – Conştiinţa, domnilor… le şopti domnul Pascal.  Mă simt ciudat, pe deplin împlinit. Nu un ratat.

 – Domnule Pascal… v-a povestit domnul Cârţu despre cele două femei?

 – Nu. Ce femei?

 – Pe planetă. Pe partea cealaltă. Aveau şi ele staţie de retransmisie. După ce ne-aţi informat că venim acasă, înainte de-a ne face bagajele, am fugit la ele să ne luăm rămas bun. Noi le-am arătat cu o seară înainte de unde suntem, adică de pe Pămînt, şi le-am rugat să ne arate şi ele de unde sunt. Au rîs şi ne-au spus că planeta lor nu se poate vedea, pentru că se găseşte într-un alt univers, şi-au ajuns aici printr-o poartă comună!

  – Vă daţi seama?!

 – Taci, măi Cioloş, să termin povestea. Şi ele au venit cu staţia lor de retransmisie pentru că aveau o navă ce căuta în universul nostru nişte seminţe de ienihahibar, aşa  ziceau că se numeşte planta aceea, pe care dacă o semeni, îţi face fel de fel de fructe, legume, mirodenii, toată gama, fără nici o îngrijire, să o sapi, să o stropeşti cu apă ori substanţe deparazitare! Când le-am spus cu părere de rău că suntem chemaţi urgent  pe Pământ, ne-au spus că nici ele nu mai stau, pentru că parlamentul lor revenise asupra deciziei de căutare a plantei miraculoase, de teama degenerării societăţii, vă daţi seama domnule Pascal, cu o astfel de plantă, ce mai ai de lucru, stai numai întins în umbra ei, cu gura căscată!

 – Interesant… interesant, zise domnul Pascal, placid, fără nici un interes faţă de subiect. Vă mulţumesc pentru informare şi îşi strigă soţia să-i conducă pe cei doi musafiri.

 – Domnule Pascal!

 – Domnule Pascal! Păi de ce v-am povestit toate acestea?!  Societatea lor este mai evoluată decât a noastră cu o idee. Să se simtă confortabil pe mica planeta  împărţită cu noi, cele două au înfăşurat-o în atmosferă, că altfel de unde până unde aşa ceva pe-o piatră stearpă cât un teren de fotbal?! Ele au fost!!!

 – Ele?! rămase cu gura căscată domnul Pascal.

 – Ele. Înainte de-a pleca ne-au zis că vor strînge atmosfera, ne-au arătat în ce, într-un fel de rucsac. Formula dumneavoastră este valabilă!!!

După un moment de mare derută, domnul Pascal strigă la soţia nedumerită:

 – Televiziunile!!!! Să vină televiziunile!!! Televiziunile!!!… şi apoi le reproşă celor doi:

 – Ferească Dumnezeu de aşa subalterni, mă omorâţi cu zile…

Published in: on 28 Aprilie 2011 at 11:05 am  Comments (4)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: PICIOARE FRUMOASE

Codrina BRAN scrie versuri și proză scurtă. Textele domniei sale au forță evocatoare, subtilitate și – nu în ultimul rând – destulă ironie. Mă bucur să o pot recomanda atenției cititorilor acestui blog, sperând că întâlnirea noastră se va repeta. Bun venit! (O.P.)

 

          Printre segmentele jaluzelelor lumina venea fracturată: zi – noapte, alb şi negru ca fotografiile de altădată. Sunt momente ale zilei care seamănă cu fotografiile de demult când încă nu dăduseră năvală culorile, artificializând totul. Asta era, exacerbarea culorilor, chiar şi acolo unde în mod firesc n-au cum să fie. Vremurile noi veniseră cu entuziasme infantile ca în desenele copiilor, care în râvna lor de a folosi toate creioanele, colorează totul fără să urmărească vre-o similitudine. Culorile se nasc smulgându-se cu greu adâncurilor magmei. Trebuie să ai răbdare până ce noaptea lungă de iarnă permite luminii să răzbată treptat.        

 Încerca să explice adolescentei că fotografia de familie de la 1900 era făcută într-o tehnică rudimentară. Membrii familiei adunaţi cu trudă din cotloanele gospodăriei se opriseră cu greu din frământarea neobosită. Copiii, doar cinci la acea vreme, fuseseră prinşi în ultimul moment şi imobilizaţi  pentru fotografia de familie. Stăteau speriaţi, cu ochii măriţi şi puful din cap vâlvoi în faţa animalului acela cu trei picioare care scotea fum şi lumină. „Wanaus Jozsef Budapest” – 1904. Fotograful se deplasase la parohie pentru a imortaliza numeroasa familie a preotului Laurenţiu. Fotografia este lipită pe un carton gros care are inscripţionat pe avers în relief, pe o panglică care survolează o ramură de măslin: CABINET PORTRAIT, iar pe revers SOUVENIR în dreptul unei tinere cu par buclat şi bărbia sprijinită în mână răsfoind gânditoare un album. Preotul şi preoteasa stau aşezaţi pe o bancă, el cu mâinile puse pe genunchi, ea cu ultimul născut în scutece, fiica cea mare în picioare cu o mână pe umărul mamei, iar cu cealaltă ţinând o pălărie de pai cu panglica atârnând. Într-o simetrie, în partea opusă fiul cel mare cu o mână sprijinită pe umărul tatălui. Doi băieţi de vârstă apropiată 5-6 ani stau aşezaţi pe o lădiţă la picioarele părinţilor în aceeaşi poziţie ca şi tatăl lor cu palmele sprijinite pe genunchi. Ei au privirile mărite şi părul vâlvoi, trădând surpriza la vederea ciudatului animal cu trei picioare.

– Vezi, copilul din scutece este străbunica ta.

– Dar de ce au, pardon, aveau atâţia copii?

– Stai, că aveau să mai vină încă doi..

– Ştiu. Of ce mă enervează acest tricou! De ce mama lor nu lua pastile? Adică stră-străbunica?

– Pe vremea când s-a inventat pastila aproape toţi cei din fotografie erau morţi, iar fiicele lor nu mai aveau nevoie de ea.

– Ce vrei să spui ca nu mai aveau nevoie…?        Este o chestiune de civilizaţie.

– Ajunseseră la vârsta iertărilor, nu mai puteau avea copii.

– O, da, nu m-am gândit. Vai ce grasă sunt! Cami este superbă! Şi are nişte picioare..!

– Eşti frumoasă!

– Sunt oribilă.

– Mă rog, aşa gândeam şi eu la vârsta ta. Nu poţi aprecia încă. Eşti perfectă.

– Cum poţi spune asta? Pentru că te pregăteşti să mori?

– De ce mă întrebi aşa? Nu ţi se pare că eşti prea sinceră?

Fata îngenunche lângă bătrână şi o cuprinse în braţe îngropându-şi obrazul în poala ei ca să nu i se vadă lacrimile.

          – Buni, ţi-e frică de moarte?

          – Puţin.

          – O să te doară?

          – Nu ştiu.

          Toată încăperea era plină de haine probate şi aruncate care încotro, oglinzii i se îngădui o pauză şi acum reflecta liniştită haosul din încăpere.

          – Aş vrea să fim aici toate: stră-străbunica, străbunica, tu, mama şi eu. Să fim aici împreună mereu, nu aşa despărţite prin atâtea morţi. Aş vrea să vă aud povestind, să vă las împreună fericite, să ştiu că nu vei dispărea până mă întorc eu de la petreceri.

          Se pisiceşte. Apoi se ridică, îşi studiază picioarele în oglindă.

          – Chiar buni, aşa-i că am nişte picioare mai urâte ca ale lui Cami?

          Între timp nepoata se îmbrăca în ceva atât de caraghios…Nu trebuie să le spui nimic la vârsta asta. Şi fularul înfăşurat de două ori în jurul gâtului ca un ştreang… Ningea leneş, încet, mărind liniştea. Doar afară se putea auzi foşnetul fulgilor. Nu mai ieşise demult, din vară. Închide ochii. Doarme acolo în cărucior.

Published in: on 27 Aprilie 2011 at 8:07 am  Comments (4)  
Tags: , , , ,

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: HERGHELIA DE CÂINI

Tulai, că o vinit primăvara, că dau căldură pă trenuri, ca la noi… la nime! Omu meu, Jojolu, să pregăteşte de Paşti, adică s-o dus la frizerie şi… s-o făcut de mândră minune. Cum sta la rând, în loc să să aşeze pă taburet, l-o confundat cu o pubeală frajedă de plastic şi s-o trezât pă ciment. Râs-o lumea de el, d’apoi l-o pus să plătească! După care l-o tuns iară de bani, că l-o făcut să accepte tăierea perilor din urechi cu fion la curent şi cu bioelectrificare. Mă nevrozează cât îi de prost, că trebe să aleagă când trage apa la baie… dacă pleacă el, ori… nu poci zâce ce!

   În oraş o apărut iară o herghelie de câini şi io turbez pă bune. M-am pregătit de sărbători, poate apare scumpu de Niculiţă… Mi-am făcut mască de frumuseţe, adică am aplicat miere pă corp. Tulai! Mi s-o încleioşat cearşafurile, abia m-am desprins din ele în clipa în care scumpu o intrat peste mine şi o zâs: „- Pune mâna pă căldura mè!”… că avè mare trăbuinţă de bani, că aşè-i la sărbători. După ce s-o dus Niculiţă, o apărut Jojolu cu pretenţiile lui: „- Hai, tu, scarpină-mă-n talpă!”

   Vecinu Dudulu l-o adus la el pă taică-su de la ţară, să-l ospăteze de Paşti. Am fost de faţă şi am auzât ce îi spunè Dudulu:

    – Mâncă, tată scump, că eşti slab ca iasca! Mâncă… bagă în tine, boule! Mai ţii minte cum mă băteai?

Io m-am blocat la asè vocabular încărcat şi m-am dus. Ce am mai făcut? Am fost în vizită cu Jojol cu tot la vecinii de jos, la Bunoc şi la Sesila, care au doi copilaşi aprigi, doi ficioraşi ce scot untu din om. Lui Jojolu i-o picat draperia în cap şi numa puţin i s-o crăpat chelia, după care l-o pansat Sesila. Un copilaş i-o turnat groştior la Jojo pă nas, care Jojol o scăpat paharu pă covoru asortat. Mai bine nu-l mai scot în lume, că îmi pătează prestanţa.

Published in: on 24 Aprilie 2011 at 7:01 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. VI. FENOMENE PERIFERICE ȘI DUBLU STANDARD

Înainte de a trece mai departe pare să fi venit momentul potrivit pentru un popas interogativ. Este dinamica periferică din cadrul unui micro- sau macro-sistem social mai puţin importantă – eventual chiar neglijabilă – decât cea centrală? Oricât ar părea de îndepărtată de subiectul tratat aici, o astfel de chestiune poate arunca o lumină și în direcția explorărilor încercate în rândurile acestea.

În România – situată marginal şi în cadrul diverselor suprastructurări regionale de putere, dar şi în raport cu marile tendințe ale dezvoltării culturale europene, în virtutea unei dezvoltări incomplete – istoria îndelungată a dublului discurs indică existenţa unei duble realităţi (deci a unor construcţii ideologice, sociale, economice, culturale, religioase şi de mentalitate duble, poate chiar plurale), în virtutea aplicării unor duble standarde. Unul dintre ele este cel conform logicii dominatorului (şi a dominaţiei); cel oficial, adică. Celălalt este tocmai cel contrar acesteia, discursul subversiv al dominatului. Desigur, însă, în umbra standardului dominant pot prolifera mai multe replici la el, nu necesarmente variante ale aceluiași discurs anti-sistem, ci izvorând din răspunsuri structural diferite la ceea ce se impune. Pentru a nu complica excesiv lucrurile, să rămânem însă, deocamdată, la analiza feței și a reversului; mai exact, la examinarea „radiscopică” a formulei dominante și a contrariului ei corosiv și subversiv.

Dublul standard, explicabil istoriceşte, a supravieţuit şi după căderea comunismului. Ba, mai mult, în pofida evoluţiilor în sens democratic ale ţării, se dezvoltă din plin în continuare. Motivul este simplu: practicile dublului standard nu sunt nici pasagere și conjuncturale, nevenind doar din comunism, ci de mult mai departe. Ele s-au dezvoltat în Europa încă din vremea când, în loc să urmeze modelul bizantin de putere, amestecând puterea laică a statului (monarhului) cu cea teocratică, în Occident cele două tipuri de putere au luat treptat distanţă unul de celălalt. Astfel, încă Marsilio da Padova şi alţi legişti interveneau, în sec. al XIII-lea, în disputa dintre imperiu şi papalitate, încercând să argumenteze în direcţia diferenţelor dintre puterea laică şi cea religioasă. În teritoriile româneşti însă, unde catolicismul nu a prins decât sporadic (în prima parte a sec. al XIII-lea şi în Transilvania după 1700), această dispută nu s-a produs niciodată, fapt care a condus la o secularizare moderată şi inconsecventă (Astăzi, reforma lui Cuza este pusă sub semnul întrebării de acţiunea de recuperare masivă a averilor bisericii permisă şi încurajată chiar de vârfurile statului român.) Pe când, la sfârşitul sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea, apăreau primele formaţiuni statale valahe cu veleităţi de independenţă, principalul conflict configurat a fost cel între pretenţiile puterilor zonale de înstăpânirea asupra acestora, pe de o parte, şi dorinţa de afirmare în nume propriu a Valahiei şi Moldovei. În secolele care au luptat şi, practic, până astăzi, românii au avut de făcut faţă, mereu – cu mici pauze istorice – dominaţiilor străine şi, implicit, standardelor discursive şi normative conforme acestor dominaţii. Propriul discurs, propriile norme şi propriile idealuri, proceduri, strategii, neconforme cu cele dominatoare şi oficiale, au devenit astfel, în mod firesc, marginale şi subversive. Astăzi încă, jumătate din populaţia românească se dovedeşte nostalgică (după Ceauşescu sau după pieţele din interiorul CAER, sau după ordinea şi disciplina totalitară, după siguranţa zilei de mâine din comunism etc.), iar cealaltă crede că regulile noi, euroconforme şi consonante şi cu principiile din constituţia SUA, măcar în parte, sunt, totuşi, de refutat, neaparţinând tradiţiilor noastre organice.

Nu este mai puțin adevărat că dublul discurs, rezultat al dublelor standarde, relevă existența unor clivaje profunde, adânci, care – cum spuneam – nu țin de întâmplarea istorică, ci reflectă structurări de o mare stabilitate tipologică și istorică. Situații similare provoacă răspunsuri similare, iar absența soluțiilor de profunzime, care să dilueze până la dispariție disparitățile dintre „ce se cere” și „ce se exprimă ca urmare a nevoilor proprii” ale unei societăți nu pot decât să conducă la reînvierea și perpetuarea unor răspunsuri stereotipe, previzibile.

Asemenea constatări au mai multe consecinţe, dar una dintre ele atrage atenţia asupra necesităţii de a observa şi analiza „marginalul”, „perifericul” pentru a înţelege răspunsul la „dominaţia” sau „puterea” zilei.

O altă consecință este că tentativele de eliberare de sub dominația unor standarde nu este una care să evite „soluțiile” din trecut, chiar și în cazurile în care acestea s-au dovedit în mod flagrant eronate. Altfel spus, eșecul fascismului interbelic și a comunismului postbelic nu vor feri societatea românească în mod automat, prin simplul precedent istoric, de repetarea unor răspunsuri de același fel în noile condiții, ale emergenței democrației actuale. Totodată, existența clivajelor între exigențele oficiale dintr-o societate și necesitățile profunde ale societății respective nu induce cu necesitate doar o variantă de răspuns subversiv la oferta establishment-ului. Acest răspuns poate fi plural, astfel încât, în vreme ce într-un macro- sau micro-grup se va articula o ideație fascistoidă, într-altul se va configura una comunistoidă, într-altul una anarhistă etc., oferindu-se oricâte alternative la establishmentu-ul democrat poate configura prin forțe proprii societatea în cauză.

Nu doar lumea politică sau universul omului comun se comportă astfel. La fel par să funcţioneze lucrurile şi în lumea intelectuală românească. Nu atât temele, motivele, autorităţile – conformiste -, cât stranietăţile, disonanţele, non-conformismele sunt în măsură să evidenţieze faliile, discrepanţele, atavismele, tendinţele adânci, de profunzime, şi, de ce nu, semnele viitorului.

Organizarea micro-socială, reţelele de influenţă neoficiale (grupurile cu platforme proprii, şi nu ONG-urile utilizate mai cu seamă pentru a face faţă cerinţelor de accesare a programelor europene, specializate în capturarea mizelor logistice din programele UE, ale fundaţiilor internaţionale etc.; platformele, manifestele – fie ele şi confuze, încă nestructurate -, bizareriile care adună în jur oameni şi lansează sloganuri aiurite sau „exotice”; dar şi programele ce cresc în umbra intituţiilor cu statut consolidat, fără a fi socotite centrale de către acestea) sunt, datorită acestor împrejurări, important de sesizat și descifrat chiar și atunci când, eventual, mesajele pe care le emit nu ajung să ocupe prim-planul, insinuându-se disparat, intermitent, acumulard à la longue.

Proză: LUCIAN POP: Amintiri devreme (2): ZIUA LUI POPA

   Pentru ziua lui, Popa făcu nişte pregătiri de amploarea unei nunţi. Cheful era plănuit în data de 10 iunie, într-o vineri, după următorul plan: Cei 50 de invitaţi ieşeau pe poarta institutului la ora 12 şi jumătate şi care cum puteau, cu maşina ori pe jos, treceau dealul Tăietura Turcului la grădina de vară a restaurantului Hoia unde-i aştepta băutură de toate felurile şi câte un grătar de porc la care nimeni nu cuteza să viseze la ora aceea. Să nu uităm, suntem în 88, anul când restaurantele îţi ofereau numai peşte.

   Dacă erai prins că transporţi peste 25 de kilograme de carne de porc în sacoşă, erai acuzat de speculă şi riscai să poposeşti pentru o lună de zile în puşcărie.

   Dacă aduceai însă porcul viu pe tren, în vagonul poştal, n-avea-i nicio problemă!!! Mai mult încă, poliţiştii cefereului, îl băteau cu palma pe spate şi te întrebau de unde şi cu cât l-ai luat.

   Porcul, adus deci viu de către Popa în vagonul poştal, tocmai din Dorohoi, unde am fost cu toţii în delegaţie, a stat câteva zile înghesuit cu cel al lui Stoe în coteţul acestuia din urmă, un coteţ miniatural din spatele blocului. Coteţul era astfel conceput încât atunci când vreun vecin invidios ori alergic la mirosul de porc îi făcea reclamaţie la poliţie (pe vremea aceea toate reclamaţiile se făceau către poliţie) patru oameni îl luau pe sus şi-l aduceau pe balconul lui Stoe de la etajul I. Legile erau grosiere, nu se făcea diferenţa între animalele de companie ţinute în casă.

   Cu o zi înaintea festinului, Liviu a transportat porcul cu maşina lui la restaurant, având o gardă formată din Popa, subsemnatul şi Stoe.

   Şeful restaurantului, om care printre multe altele era şi măcelar, tăie porcul într-o curte mică, discretă, din spatele restaurantului şi acolo pe loc, să nu se fure ceva, sub ochii noştri, bucătăreasa porţionă 55 de fleici generoase de grătare. Din mărunţişurile care mai rămaseră şi din organe, ficat, rinichi, plămâni, bucătăreasa făcu o fiertură gustoasă cu ceapă, pentru toată lumea prezentă. Drept răsplată pentru tocăniţă, şeful bău cot la cot cu noi două sticle de ţuică aduse de el în curtea mică din biroul ce îl avea în clădirea restaurantului.

   Am ajuns acasă târziu, pe la două noaptea, cum Liviu îşi lăsase maşina în faţa restaurantului. Auzind unde am întârziat atâta, Mariana se supără pe mine:

   – Mie de ce nu mi-ai adus tocăniţă? Numai la tine te gândeşti.

   – Cum să-ţi aduc?!… Cale de doi kilometri, cât este de la Hoia până la blocul nostru?… Într-o farfurie?!… Pe jos?!

   – Nu mi-ai adus, nu vin mâine la ziua lui Popa!

   Aşa se face că în vinerea de 10 iunie 1988, fără îngerul meu păzitor, n-am avut cenzură şi pe ea am scos-o vinovată pentru ce s-a întâmplat.

   Invitaţii veniră de la institut după cum făcusem noi calculele şi se aşezară cu toţii la mese. O abundenţă pe mese!!!… Suta de grame de coniac Zarea, oferită obligatoriu de restaurant la preţ oficial, apoi, pentru impresia de risipă, din loc în loc, câte cinci sticluţe de ţuică, strânse în mănunchi. Între câte două mănunchiuri de sticluţe, trona câte o carafă încăpătoare de vin adus direct de la cramele Aiudului, unde unchiul lui Popa era contabil. Era şi bere, dar numai la cererea expresă a invitaţilor, câte una de persoană.

   Ce mai era?… Farfurioarele discrete, stinse, cu aperitive. Pe farfurioare, felii de franzelă unse cu pastă de peşte. Era o obsesie, o chestiune politică, prin servirea ritualică a preparatelor de peşte regimul îţi transmitea că avem a doua flotă de pescuit ca mărime din lume.

   Popa, cu părul leonin, impunător, dat peste cap, se plimba transfigurat printre cele două şiruri de mese, cu un zâmbet misterios, liniştindu-i pe invitaţi… Vin… imediat… vin!…

   Adică, veneau… grătarele!!!

   Ce-a fost oare în sufletul lui Popa? – dacă şi nouă, colegilor lui, ni s-a strâns inima, când ni s-au lipit ochii de grătarele din farfuriile aduse de către cei doi chelneri experţi în astfel de transporturi. Chelnerii veniră din restaurant, pe uşa larg deschisă, cu braţele pline de farfurii, ca nişte scamatori de circ, le-am numărat, pe fiecare braţ, aveau înşirate câte 10 farfurii. Nişte farfurii mari cu pireu pus artistic în formă de semilună, brăzdat cu valuri şi în cavitatea semilunilor… nişte grătare…cât să zic? …să le compar… cât căpăcelele de la borcanele de un jumătate de kilogram! Derizorii, derizorii, derizorii! Popa îşi duse efectiv mâna la inimă. Automat, toţi trei, eu, Liviu şi Stoe ne-am ridicat de la masă şi-am mers la el. L-am scos afară din grădină, pe stradă, unde l-am implorat să ne-asculte.

   – Nu fă scandal, nu rezolvi nimic, lasă-i pe oameni să mănânce în linişte, ca pe Cel de Sus te rugăm!

   Ne apărură şi nouă lacrimi în ochi văzând cu câtă neruşinare îl furară angajaţii restaurantului.

   – Aşteaptă să plece grosul invitaţilor că apoi stăm noi de vorbă cu şeful, n-ai grijă!

   Ne-am întors la locurile noastre, între noi cu un Popa şocat, absent, dărâmat. Invitaţii, văzându-l schimbat la faţă, alb, imobil, au crezut că i s-a adus la cunoştinţă o veste tragică, legată de un deces în familie, şi s-au grăbit să-şi cureţe farfuriile. Apoi, invitaţii, ca şi cum ar fi auzit într-un difuzor că trenul lor vine mai repede cu zece minute decât ar fi trebuit, îşi luară zborul de-a valma, bătând panicaţi din aripi. Am rămas în grădină numai noi patru, plumbuiţi, aşezaţi la o masă lungă, cu toate sticluţele şi carafele pline, aproape neatinse. Numai farfuriile mari străluceau optimiste, curăţate meticulos cu bucăţi de pâine. Ca dintr-un ceas medieval, cei doi chelneri ieşiră din restaurant şi începură să strângă mecanic farfuriile, cu graba criminalului ce vrea să-şi şteargă probele.

   – Măi, le zise Liviu chelnerilor, cum aceştia n-ar merita să aibă şi ei un nume, aduceţi-l pe şef aici, că dacă mergem noi, prima dată îl scalpăm, şi-apoi stăm de vorbă.

   Auzindu-l pe Liviu, cineva a început să tremure în mine, neajutorat, cum atunci s-ar fi născut, cu spaima că va fi strivit înainte de-a apuca să crească pe deplin puternic şi feroce. Vedeam peste grădina goală, lumina şi liniştea răsucindu-se ca nişte frunze chinuite de secetă. Cum chirurgii sunt obişnuiţi cu sângele, cei doi chelneri, de-a dreptul plictisiţi de ameninţările zilnice ale clienţilor, fără să ne privească, se întoarseră muţi în restaurant, trăgând uşa după ei. Luptătorul acela de care vorbeam, tremura acuma de-o energie nestăpânită, şi pielea mea îi era prea strâmtă pentru muşchii lui umflaţi.

   – Mă duc la el! m-am ridicat în picioare.

   – Stai să-mi gat ţigara, mă opri Stoe. Îi tremura mîna în care o ţinea.

   Am rămas cu toţi nemişcaţi în aşteptare, cu ochii ţintă pe ţigara lui Stoe ca pe o clepsidră.

   În grădină, se putea intra şi direct din stradă, nu trebuia să treci prin restaurant. Era un culoar între restaurant şi gardul de lemn ce mărginea strada care urca dealul Tăietura Turcului. Din culoarul acela, înainte de-a-l arde pe Stoe la degete chiştocul ţigării, apărură puşi pe fapte mari şi mohorâte, cinci tineri îmbrăcaţi aproape ca motocicliştii americani în haine de piele neagră. Gaşca nepieritoare de cartier, care rezista şi în timpurile acelea vitrege. Bătăuşi din vocaţie. Văzându-ne prăbuşiţi, mîncaţi de cariile luminii la masa întinsă pentru nimeni, ne cântăriră curioşi din priviri. Sentimentul că suntem nişte victime sigure îi făcură mai sensibili şi pretenţioşi decât nişte oameni normali.

   – Ce treabă aveţi cu noi?! se revoltă unul şi scoseră ca la comandă cu toţii, lanţuri şi nişte bulane de cauciuc, imitaţii ale celor purtate de poliţişti.

   Într-o fracţiune de secundă, luptătorul meu turbă de furie: „- Şi cu grătarele înjumătăţite, şi bătuţi?!” Din două salturi am fost la gardul de lemn ce separa domeniul restaurantului de stadă şi-am început să-i scutur un stâlp de susţinere cu scopul de-a-l scoate din pământ şi-a-l folosi pe post de măciucă. Cum trăgeam în neştire de el, şi-l hâţâiam bezmetic, când am reuşit să-l smulg din pământ, că era la rădăcină pe jumătate putred de vreme, am doborât odată cu el şi restul stâlpilor de susţinere a scândurilor pînă sus la colţ, de unde gardul o cotea transformat în gard de plasă. Cu două lovituri de picior am scos din parul meu şipcile pe care erau înşirate scândurile şi m-am întors cu el către bătaia în plină desfăşurare. Colegii mei vâjâiau din mâini în gol, către linia de atac a celor cinci. Aceştia, cu acurateţe, având avantajul că-şi prelungeau braţele cu lanţuri şi bulane, punctau din când în când cu câte o lovitură bine ţintită peste capetele colegilor mei cu care împărţeam ca fraţii şi bunele şi relele vieţii. Cu parul ridicat deasupra capului am scos un urlet urât şi l-am lovit peste umăr pe unul dintre ei, deviind în ultimul moment traiectoria calculată să-i crăp capul în două. Se auzi clar troznetul claviculei rupte, dar nu m-am oprit, am ridicat iarăşi parul să-l cosesc pe altul. Cel lovit peste umăr se lăsă leşinat la pământ.

   – E bătaie domnule, nu omor! ţipă mustrător un altul şi pe lângă parul meu, lanţurile şi bulanele lor se pleoştiseră dintr-odată, păreau nişte jucării moi din plastelină. M-am simţit groaznic, disproporţionat, şi-am aruncat parul peste gardul culcat pe de-antregul pe trotuarul străzii.

   Gaşca îşi luă membrul căzut şi se retrase. Cum dispărură, ca la semnul nevăzut al unui regizor, şeful ieşi senin din restaurant. Privi cu neîncredere gardul culcat.

   – Cine-l plăteşte?

   Liviu îi zise sacadat: Venim mîine. Ţi-l punem la loc. Înţeles?

   Şeful aprobă conspirativ din cap şi se retrase înapoi în restaurant. În zece minute am strîns cu toţii preţioasele sticluţe de pe mese, am turnat din carafe vinul în cele două bidoane mari de câte 10 litri cu care îl adusesem, carafele fiind ale restaurantului, şi am transportat la sfârşit băutura la maşina lui Liviu. Mulţi dintre invitaţi nu-şi băuseră suta de votcă pusă la dispoziţie de către restaurant. Am turnat şi paharele acelea în două sticle şi să crape de ciudă angajaţii restaurantului, am cules pentru porcul lui Stoe până la firimituri, toate bucăţile de pâine şi franzelă rămase.

   Ne-am dus direct acasă la Popa. Mai erau felii intacte de franzelă unse cu pastă de peşte. Am mâncat cu poftă şi-am desfăcut una din cele două sticle cu votcă. Ne-am hotărât să umblăm la vin mai încolo.

   – Ştiţi ce vă zic eu? Că şi în problemele ăstea mici, personale, care nu au legătură cu politica, am ajuns nişte fricoşi. N-am îndrăznit să-i zicem şefului în faţă că a înjumătăţit porţiile!

   – Plus că a chemat gaşca de bătăuşi.

   – Ăsta-i românul nostru, poţi să tai lemne pe el, că nu ripostează.  

   După toate aceste concluzii amare, de-a dreptul catastrofale, veni partea frumoasă cu care se încheie orice discuţie dintre

semenii noştri de pe aceste meleaguri legendare:

   – Nici n-am ieşit aşa de rău!

   – Dacă adâncim problema, am ieşit chiar bine! Păi, măi Popa, calculează cât pierdeai dacă trebuia să plăteşti toată băutura la preţ de restaurant! Dădeai faliment.

   – Dar aperitivele, pireul, suta de votcă, i le-ai plătit?

   – I-am dat un avans.

   – Cu avansul rămâne. Pui în balanţă grătarele furate şi sunteţi chit.

   – Ce frică i-a fost de noi. A chemat bătăuşii.

   – Staţi aşa. Dacă au venit singuri? Coincidenţă.

   – Încă ceva. Dacă… vorbim să ne aflăm în treabă şi… n-a furat?… Nu te supăra, ştii tu cu ce ciudăţenii a umflat porcul, omul de la care l-ai cumpărat?

   – Eu am vrut să vă zic, dar n-am avut la cine, eraţi prea porniţi. Carnea proaspătă scade la prăjit, ceva de speriat! Ce-aţi fi vrut?!…

   Stoe, care avea de-a curmezişul cheliei o frumuseţe de urmă clară de lanţ, chicoti:

   – Dacă punem la socoteală şi gardul, e trei zero pentru noi!

   – Bine zici. Aştepte să i-l punem noi pe picioare!… Și trei ani n-am mai trecut pe la grădina Hoia, deşi imediat după revoluţie am auzit că şeful s-a schimbat.

Published in: on 21 Aprilie 2011 at 5:06 am  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. V. ESOTERISM

Cum se știe, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au arborat un interes public față de problematica ortodoxiei încă devreme, imediat după revoluție. În 1991, cei doi publicau – împreună cu părintele Galeriu și cu pictorul Sorin Dumitrescu – volumul de convorbiri Dialoguri de seară (București, Ed. Harisma, 1991). Aceiași au participat, spre exemplu, solidari, și la centenarul Dumitru Stăniloae, în noiembrie 2003, alături de figuri de înalți ierarhi[1], numai Gabriel Liiceanu – dintre ei – numărându-se însă printre adresanții de mesaje (A. Pleșu s-a mulțumit cu o contribuție).

În scrisul lui Andrei Pleșu problematica teologică a ocupat mereu un loc semnificativ, după cum o dovedesc cărțile de autor Limba păsărilor (1994) și Despre îngeri (2003). Se poate spune că un anume interes pentru „dincolo”, pentru orizonturile invizibilului etc. a luat, în cazul lui, succesiv ori simultan, diverse întruchipări. În etapa uceniciei la Noica, ele se exprimau, probabil, mai ales ca opțiuni pentru filozofie. Ulterior, prin anii 70, s-au manifestat – se spune – prin contacte cu muzicologul George Bălan și cu cercurile steineriste românești, și, la începutul anilor 80, s-a remarcat ca implicare directă în mișcarea de sorginte spiritualistă – manipulată de Securitate – a Transcendentalilor[2]. Nesațul după tematica unui „dincolo” s-a reflectat și indirect în interogația morală amplasată în zona intervalului, odată cu Minima moralia (1988).

După 1990, pasiunea pentru frecventarea temelor teologice a răsărit, eliberată de vechile amenințări, la suprafață, chiar dacă, în abordările sale, Andrei Pleșu a uzat de un instrumentar filosofic și de o gesticulație raționalizantă. Deși a luat mai ales înfățișarea unei raportări la tradiția religioasă ortodoxă a României, ceea ce îl aducea oarecum în proximitatea gânditorilor de dreapta interbelicice vădeau și o sensibilitate pentru stilul argumentativ al filosofiei (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu), Pleșu a păstrat și interesul pentru o altă zonă de contact cu „dincolo”-ul: esoterismul. După 2000, el a articulat o serie de reflecții de grup la adresa lui René Guénon. Atitudinea astfel manifestată pare să îl plaseze în zona explorării plurale a chestiunii transcendenței și sacrului, la intersecția dintre filozofie, religie și esoterism; o aparentă încadrare în tiparele mai degrabă gnostice ale tradiționalismului românesc sau o abordare de tip New Age? Greu de spus, în lipsa unei analize mai minuțioase și mai sistematice a scrisului lui care, în pofida clamatului succes continuu de public al autorului, nu a fost deocamdată întreprinsă.

Din 2007, NEC a inițiat o colaborare cu Ed. Humanitas pe teme religioase, publicând în seria Boltzmann studii finanțate de Societatea austriacă Ludwig Boltzmann și realizate între 2002 – 2005. „E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a «europenității» și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase (subl. O.P.). Colegiul «Noua Europă» își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.” (Andrei Pleșu) După cum se va vedea, în înțelesul de aici cuvântul „religios” nu are în vedere numai marile religii – sau, și mai restrâns, creștinismul (de nu chiar numai ortodoxia), ci pare să includă și esoterismul (măcar în ipostaza lui guénonistă).

Primele rezultate ale noului demers s-au publicat în volumele inaugurale ale seriei. Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare cu Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, 2007) a fost urmat cu promptitudine de al doilea, Pentru un creștinism al noii Europe (Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, 2007). În legătură cu această inițiativă Andrei Pleșu declara: „În ianuarie 2002, am simțit nevoia să recuperăm o experiență de tinerețe: să ne întâlnim cu regularitate în jurul unui text…” De astă dată, însă, nemaifiind comunism și dezbaterile lipsindu-se de orientarea obținută prin propunerile lui Constantin Noica, ele nu au mai avut în vedere marii filosofi ai Antichității, precum Platon sau Aristotel, și nici pe cei ai modernității (Hegel, de pildă, căruia Noica îi dedicase două tentative de rescriere a Fenomenologiei spiritului). S-a preferat ca punct de plecare perspectiva esoteristă pusă în pagină de un convertit la Islam, notoriu și el în gândirea europeană a sec. al XX-lea și cu ucenici în cultura română (Vasile Lovinescu, Michel Vâlsan, Marcel Avramescu)[3].

„Cu gândul la dezbaterea noastră de o viață, am propus o carte a lui René Guénon. El se ocupa, din unghi «tradițional», de problematica religiei, dar o făcea cu instrumentarul intelectului, situându-se, de fapt, într-o perspectivă «metafizică» (subl. O.P.)”.

Andrei Pleșu nu o spune, dar preferința pentru Guénon avea și avantajul de a-l situa în galeria miniștrilor români postcomuniști de factură guénonistă, alături de Gelu Voican-Voiculescu[4]. Declarația reprodusă fragmentar mai sus arată că exploratorul ideilor care a formulat-o îmbină în mod firesc abordările textuale dintr-un unghi tradițional și o perspectivă metafizică (ambele cu ghilimele, deci acordându-se acestor noțiuni un sens mai special). În mod previzibil, intersecția celor două se regăsește în programul revistei Études traditionelles editată de René Guénon însuși, în perioada interbelică: „une «publication exclusivement réservée aux doctrines ésotériques et métaphysiques d’Orient et d’Occident»”[5]. „Le contenu de la revue s’oriente alors davantage sur la métaphysique, en s’articulant bien entendu autour des idées exposées dans les écrits de René Guénon”[6].

Dl. Andrei Pleșu apreciază la Guénon, din câte spune, aparența raționalizantă pe care o implică profeția, stilul gândirii: „Esoterismul guénonian n-are stilul mistagogiilor nebuloase; sibilinicul e ambalat în geometrii carteziene”. Se pare că pretenția raționalizantă a devenit de astă dată mai degrabă o chestiune de manieră interogativă și de expresivitate stilistică a ideației (nu a tropilor) în care abordarea enigmatică, în șarade, caracteristică autorilor oraculari pare mai potrivită decât bolboroseala irațională sau decât exprimarea poetică, metaforică (specialitatea lui Martin Heidegger, printre alții).

Lucrurile nu stau pe loc, ci își urmează cursul în direcția prestabilită, progresând către o transpunere a intuițiilor în discurs, a ideilor în instituții și către reunirea ambelor într-un program de acțiune pus în act. Drept aceasta, „Luni, 22 noiembrie 2010, a avut loc … deschiderea festivă a programului de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii organizat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în parteneriat cu Institutul de Studii Avansate Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi Institutul de Studii Religioase al Universităţii Leiden[7].

Formularea – precaută – din numele noii fundații, unde prin tradiții se pot înțelege mai multe lucruri deodată (tradiția în sens esoteric fiind altceva decât, să zicem, tradiția ortodoxiei, decât tradițiile diverselor școli intelectuale sau decât tradiția folclorică) promite mult, în direcții de avans plurale.

Evident, pe un drum de asemenea anvergură – conferită de deschiderile simultane, cel puțin aparent, în mai multe direcții – nu se merge de unul singur. Andrei Pleșu o spune, cu onestitate: „Mi s-a părut … o «nadă» convenabilă, iar Gabriel (= Liiceanu – n. O.P.) a acceptat prompt – pentru a câta oară? – provocarea mea. L-am invitat pe Horia Patapievici să ni se alăture. Din punctul meu de vedere, el era un mediator ideal, căci îmbina apetența pentru sacru cu o minte antrenată în atelierele științelor exacte. În sfârșit, grupului astfel constituit i s-a adăugat Anca Manolescu[8]”. (Andrei Pleșu, prezentarea cărții pe situl Humanitas)

Se mai remarcă, totodată, și prezențele asociate – într-un nou grup, de lucru – acestei deschideri către esoterism: Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Radu Carp; oameni cu preocupări diverse, aduși la această răspântie cărturărească de interesul pentru problematica dezbătută, de prestigiul dlui Pleșu sau de ambele motive. Se recunosc printre membrii cercului esoteric al rectorului de la NEC și figuri din cercul ortodoxiștilor: Teodor Baconsky și Bogdan Tătaru-Cazaban (părintele Ică jr. reprezintă aici o linie a cărturărimii din interiorul Bisericii Ortodoxe care a știut îmbină teologia cu filosofia fără abateri de la linia credinței asumate în cadrele oficiale ale Bisericii dominante).

Întrebările iscate de noile demersuri sunt deslușite în prezentarea de pe situl Ed. Humanitas a volumului secund din seria Boltzmann: „Ce înseamnă «integrare europeană» din punctul de vedere al unui creștinism pluriconfesional? Ce memorie are el de recuperat, ce crize are de înfruntat, ce coerență are de obținut pentru ca suflul său – care a făcut unitatea primei Europe – să participe la însuflețirea noului proiect european? Cum apar, în oglindă, încercările de reformă a Bisericilor din Răsăritul și din Apusul Europei? În ce raport stau, din punctul de vedere al spiritualității răsăritene, ecumenismul și «misterul unității» Bisericii? Cum a asumat Biserica Ortodoxă Română primul deceniu postcomunist? Cum se poate restabili, în România de azi, dialogul între cult și cultură? Care ar fi datele unui model european al religiilor?” Se observă cu ușurință că preocupările europeniste ale grupului sunt legate de destinul creștinismului, de asumarea agendei reunificării sau măcar a conviețuirii ecleziastice, inter-confesionale, dar și cele ale traseului bisericesc ortodox din România tranziției.

Interes de factură intelectuală, deschidere către spiritual, dar și asumare a dimensiunii politice a construcției europene de pe poziții tradiționaliste (creștinism, ortodoxie, însă și esoterism, studii tradiționale, combinate cu filozofie), iată ancadramentul în care se mișcă grupul dlui Andrei Pleșu. Odată cu el, și G. Liiceanu, deloc reticent – cum s-ar putea crede că este un heideggerian preocupat de Ființă, dincolo de efemerele ei configurații – la politic și politică (cu prefixul meta- sau fără așezat înaintea cuvântului).


[1] http://ortodoxie.trei.ro/parinti_contemp/p_dumitru_staniloae/12a_centenar.html

„PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și a toată Albania, membru al Academiei Atenei, Mitropolitul Bishoy de Cairo, Jürgen Moltmann (Tübingen), Christos Yannaras (Atena), Andrée Joos (Roma), Stylianos Papadopoulos (Atena), Thomas Fitzgerald (Boston), Marc Antoine Costa de Beauregard (Paris), Vladimir Shmaliy (Moscova), Ivan Dimitrov (Sofia), Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dan Hăulică, Horia-Roman Patapievici, alături de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanți ai Academiei Române, ai Universității din București și ai facultăților de teologie din țară”.

[2] A se vedea volumul semnat de Mihai Albu, Doina Jela, Cătălin Strat, Afacerea Meditația Transcendentală, București, Ed. Humanitas, 2004. Conform descrierii de pe situl editurii, „La începutul anilor 1980 România a fost scuturată de un frison neplăcut și bizar. Vigilente, gata să suprime tot ce ieșea din calapod, Miliția și Securitatea au adulmecat primejdia din spatele unei mișcări care unora li s-a părut interesantă, iar altora caraghioasă. Afacerea Meditația Transcendentală – o serie de ședințe de inițiere într-o tehnică orientală de destindere și de optimizare a randamentului individual – a deviat repede spre cu totul altceva. Cabinetele Unu și Doi au fost alertate, clopotarzii de serviciu au dat alarma, totul a luat aerul unei urgențe decisive. S-au rostit cuvinte grele: complot, trădare, rebeliune. Mult mai grav însă, s-au schimonosit destine. Oameni cu trasee și criterii limpezi s-au văzut scoși din rosturi și trimiși să ispășească o vină inexistentă. Au fost făcuți sectanți, marginalizați și expediați în teritorii periferice. Și totuși, ce a fost această Meditație Transcendentală? Un pretext pentru timorarea intelectualilor? O demonstrație de forță a Securității? Un avertisment pentru cei ispitiți de gândul frondei? Doina Jela, Cătălin Strat și Mihai Albu readuc în actualitate episodul și răspund multor întrebări pe care evenimentul cu pricina le-a trezit în mintea tuturor. Ei sunt ajutați în acest demers de o serie de participanți direcți la ceea ce s-a întâmplat atunci. Mărturiile celor implicați sunt fie tranșante, fie vagi. Unii au puterea să se amuze, alții încă nu-și revin. Citim declarații din ambele tabere. Descoperim în paginile de față și victime, și călăi. Cu toții caută în sertarul cu amintiri și scot la suprafață resorturile unei povești care astăzi pare halucinantă, dar care s-a petrecut aievea.”

[3] Vezi Claudio Mutti, La Grande Influence de René Guénon en Roumanie. Julius Evola en Europe de l’Est (Tchécoslovaquie, Roumanie, Hongrie), Akribeia, 224 p.

                „Au carrefour de l’Orient byzantin et de l’Occident latin, de l’Europe septentrionale et de la Méditerranée, profondément marquée par l’Islam au travers de sa longue appartenance à l’Empire ottoman, très tardivement entrée dans la modernité, la Roumanie était prédestinée à devenir «le pays le plus guénonien du monde». (prezentare pe situl http://www.akribeia.fr/product_info.php/products_id/176)

[4] Ibidem: „L’auteur passe successivement en revue les cas des «ministres guénoniens» de la période postcommuniste – dont le fameux Gelu Voican, objet d’une diabolisation médiatique (subl. O.P.); de Mircea Eliade et de sa dette oubliée envers la «pensée traditionnelle»; de Michel Vâlsan, le continuateur le plus fidèle et le plus rigoureux de l’oeuvre de Guénon; de Vasile Lovinescu, fondateur du Cénacle d’Hypérion et gardien de la flamme traditionnelle durant la longue nuit stalinienne; d’Anton Dumitriu, philosophe lié au renouveau hésychaste des années quarante à Bucarest; enfin de Marcel Avramescu, juif de l’avant-garde artistique et littéraire qui se convertit plus tard, sous l’influence de l’oeuvre de Guénon, à l’Orthodoxie. Ces chapitres sont complétés par de nombreuses informations sur la relève contemporaine du courant «traditionnel» en Roumanie”.

                Pentru mai multe informații legate de conceptele circumscrise sferei studiilor tradiționale se poate accesa situl Projet René Guénon: http://elkorg-projects.blogspot.com/2005/07/vasile-lovinescu-despre-migratia.html Coloana din stânga, partea inferioară, a paginii inițiale conduce la detalierea acestora.

[5] http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tudes_Traditionnelles

[6] Vezi blogul „Franc-maçonnerie et société”, http://fmis.unblog.fr/2009/07/08/la-revue-etudes-traditionnelles/

[7] http://topub.unibuc.ro/lansarea-programului-de-studii-religioase-texte-si-traditii/

[8] Pentru că este, deocamdată, mai puțin notorie în cercurile publicului român interesat de cultură, specific că doamna „Anca Manolescu este doctor în filozofie al Universității din București. A fost cercetător la Muzeul Țăranului Român (1990 – 2002). Domenii de interes: antropologie religioasă, studiul comparat al religiilor. Este alumnă New Europe College, Institut de Studii Avansate din București. În prezent este cercetător și editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, editor și traducător din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole și comunicări în volume colective și reviste științifice (în România, Franța, Italia, Liban) și în reviste de cultură (Dilema și Dilema veche, Secolul XX și Secolul XXI, România literară, 22, Idei în dialog).// De asemenea, este autoarea volumelor Locul călătorului. Simbolica spațiului în Răsăritul creștin (Paideia, București, 2002), Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iași, 2005), Jurnal de inactualități (Paideia, București, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010)”.

Colegiul Academic al Universității Babeș-Bolyai: Lansare de carte:

 Universitatea Babeș-Bolyai,

Institutul de Cercetări Europene,

Presa Universitară Clujeană,

Editura Polirom

 

lansează volumele:

 

CHINA ÎN ASCENSIUNE

studii de diverși autori editate de Ana PANTEA

prezentare: Andrei MARGA, Feng SHAOZHOENG și Pompei COCEAN

 

și

 

seria de autor Marta PETREU

integrala poeziilor: APOCALIPSA DUPĂ MARTA

romanul: ACASĂ, PE CÂMPIA ARMAGHEDONULUI

și

monografia de istoria ideilor

CIORAN SAU UN TRECUT DEOCHEAT

prezintă Ovidiu PECICAN

 

Lansarea are loc în curtea Colegiului Academic al UBB,

joi, 21 aprilie 2011, orele 12.30

Cugetări: Laurenţiu MIHĂILEANU: Adagii (cum văd lucrurile)

Deşi enormă, casa o tragi toată viaţa după tine.

*

 Marile frustrări aparţin daltonistului.

*

Pot oricând semna în alb! se făleşte fulgerul.

*

Preţuirea celuilalt te salvează de tine însuţi.

*

Ceartă-te ca şi cum ai avea cu cine.

*

De la omenie abdici mai uşor decât ai crede.

*

Cearta presupune convingeri aproximative.

Fardare biografică ― ghiveci urât mirositor.

*

Vrei notorietate? Fă o gafă monumentală.

*

Putem semăna multora, numai nouă nu.

*

Ce, credeai că doar turcii mănâncă rahat? 

*

Că mori sau nu, cineva tot regretă.

*

Limba pisicii o învaţă doar câinele cu Alzheimar.

*

Bizuie-te pe tine câtă vreme îndrăznești. 

*

Invidia împarte, necazul adună, complicitatea înjugă.

*

Sper doar când sufăr.

*

 Nu aproapele, ci rivalul îl frământă pe om.

*

Ce speri admonestând oglinda?

*

Vrei să ierţi? Uită. Vrei să fii iertat? Merită.

*

Libertatea fără credinţă, o parapantă ciuruită de molii.

*

Nu ofta, căci numai filmele au happy-end.

*

Tu numești neşansa soartă, iar şansa destin. Motivul?

*

Albie de fluviu sapă-n tine vendeta.

*

Prezentul şi copilăria îţi aparţin, viitorul e bun public.

*

Pe calea trufiei păcătuiesc doar alţii.

*

Ce stupidă colecţionarea prejudecăţilor!

*

Strâmbul se îndreaptă compătimindu-l.

*

Viaţa atârnă de-un fir, zic chirurgul şi artificierul.

*

Floarea, ambuscadă a ofertei.

*

Haosul şi Sensul, o simetrie întregitoare.

*

Ochiul şi timpul sunt ireversibile. Se scurg o singură dată.

*

Scrisul? Extemporal pentru schizofrenici.

*

Când nevinovatul poartă zeghe, vinovatul îmbracă demnitatea.

*

Iubire întâi de toate. În rest, perpetuare.

*

Femeia blestemă porcii, iar bărbatul vacile.

*

Sexul vârstei a treia, trombonul.

*

Nemaigustând gluma ajungi pacoste.

*

Dacă frica de Dumnezeu însufleţeşte, cea de moarte secătuieşte.

*

Vai celor cu judecată amorfă!

*

Singur realul validează imaginarul.  

*

Unicul acoperiş, Dumnezeu.

*

Vina și vinul au o hibă: ambele pătează.

*

Întreabă şi copilul, nu doar filosoful!

*

Sluţindu-ţi spusa pe tine te sluţeşti.

*

Păcat! Dacă ştiam că-i ziua ta ţi-aş fi înapoiat şi cartea ce-o căutai.

Published in: on 14 Aprilie 2011 at 8:24 pm  Comments (1)  
Tags: , , , ,

Proză: LUCIAN POP: Stanciu şi furtuna

   Unii oameni te iau cu mănuşi, lugu-lugu, numai amabilităţi, laude, dar când dispari din faţa lor, mârâie, dau cu pumnii în perete, cum ar fi dat în tine. Aşa era şi directorul Stanciu de la firma „Ignes”. Un director unic pe lumea asta, făcea plecăciuni toată ziua în faţa angajaţilor ca japonezii protocolari, în timp ce îi sticleau ochii de-o ură neputincioasă.

   Cum sentimentele ţinute sub 7 lacăte au asupra organelor efecte negative, Stanciu dădu într-o zi năvală în cabinetul celui mai bun diagnostician din oraşul nostru.

 – Uitaţi-vă domnule doctor, mi s-a făcut limba albă, ficatul negru, bila verde sclipitor de smarald şi ochii roşiii!

 –  Nu mai sunt roşii, specifică rece medicul, s-au albăstrit.

 – Înseamnă că merg spre catastrofă?

 – Încă nu mă pot pronunţa. Stai jos, aprinde liniştit o ţigară şi povesteşte-mi cu de-amănuntul despre viaţa ta. Nimic nu stimulează  zonele amorţite ale memoriei subconştiente  decât un Alexandrion, şi pe lângă ţigară, medicul îi întinse şi un pahar de coniac.

 – Dar domnule doctor!…

 – Domnule director Stanciu! îl luă sever medicul, nu se vine la consultaţie de plăcere. Vrei să dăm de originea acestor puseuri de culori?

 – Bineînţeles.

 – Atunci fă ce-ţi spun.

    Într-adevăr, cu Alexandrion-ul băut şi ţigara între degete, un tsunami pustiitor de sinceritate răbufni dinspre director. La sfârşitul clocotitoarelor mărturisiri, pe deplin edificat asupra laşităţii directorului, medicul îi spuse pe şleau:

 – Caracterul omului nu se poate schimba. Singura ta salvare este să-ți canalizezi resentimentele către altcineva.

 – Către cine altcineva?!

  – Către o pisică de exemplu, către un câine. Nu-ţi face probleme de conştiinţă, ce le spui, pe-o ureche le intră, pe cealaltă le iasă. Îi înjuri, le ţii morală, îi blestemi până te răcoreşti, până ajungi uşor ca o pană albă. Ai înţeles?

 – Am înţeles, mormăi dezamăgit Stanciu cu o jumătate de gură.

 – Nu eşti convins.

 – Ba da, sunt convins.

  – Se vede pe tine. Nu eşti convins.

 – Sunt domnule doctor!, şi Stanciu ieşi din cabinet sfâşiat de  tristeţe că laşitatea lui era mult mai gravă decât lăsase să se întrevadă. Nu era capabil să-i zică unui câine tolănit de-a latul trotuarului, ” Te rog, mişcă-te să pot trece”, dară-mi-te să-l ia la trei păzeşte!

   Odată ajuns la firmă, se prăbuşi  în fotoliul rotativ cu ochii-n gol. Cum sta aşa,  bătut de soartă, deodată, ce  văzu sub birou, într-un colţ întunecos? Un păianjen mic, galben fosforescent, cât un bob de piper.

   Curios lucru, de păianjenul acela nu-i era frică. Începu să-l porcăiască:

   – Măi nenorocitule, banditule, te omor cu mâna mea, chisăliţă te fac!… şi-o ţinu tot aşa până când îşi curăţă corpul de toate energiile negative care-i ţinură toate organele interne într-o tensiune nesănătoasă până când acestea, prin culorile lor nefireşti, dădură un semnal de urgenţă că nu se simt bine.

  –  Ce bine este să fii calm!… murmură directorul după ce-l făcu harcea-parcea pe păianjen, dar imediat, veni peste el repercusiunea. Mustrarea de conştiinţă că strigase la păianjenul nevinovat, la o fiinţă lipsită de apărare. Îl apucară nişte crampe groaznice la stomac.

    Deodată, Stanciu auzi în mintea lui,  o voce caldă, prietenoasă:

 –  Opreşte-te cu mustrările, nu-ţi face rău singur.

 – Doamne Dumnezeule, dumneata eşti?

 – Nu. Eu sunt păianjenul pe care l-ai porcăit. Sub aspectul meu modest se ascunde un reprezentant al unei specii evoluate de pe o planetă îndepărtată, n-are nici un haz să intru în detalii tehnice.

 – Aşa deci?!

 – Aşa.

 – Dar…nu ţi-e frică, te poate înghiţi cel mai prăpădit şoricel, te calc eu din greşeală?…

 – Încă odată domnule Stanciu, aparenţele înşeală. Sunt indestructibil şi dacă apar ceva dificultăţi în calea mea, ştii ce putere am?!… Cât o bombă atomică!… Ce-ai crezut?… Că sunt … numai pielea… de la gâtul găinii?!…

 – Aşa deci!

 – Aşa!

 – Mulţumesc domnule… cum să-ţi zic?

 – Cum mă cheamă. Pe numele meu adevărat. Bubulubu.

 – Domnule Bubulubu, încă odată, mulţumesc. Mi s-au luat ca şi cu mâna crampele de la stomac. Am o mare rugăminte. Acolo, la dumneata… departe… cum se tratează un individ ce suferă de laşitate cronică?

 – Nu există tratament pentru aşa ceva.

 – Înseamnă că trebuie să-mi port  crucea pe tot parcursul vieţii. Doar nu m-oi spânzura pentru atâta lucru!

 – Doamne fereşte şi apără!… Nu-i bine să intervii în mersul altei civilizaţii, dar te văd om serios cu mult bun simţ, de aceea îţi dezvălui un mare secret. Energiile cu potenţial destructiv, produse ori de om ori de fenomenele naturii se evită reciproc, pe cât este posibil.

 – Domnule Bubulubu, veniţi vă rog cu exemple concrete că nu înţeleg nimic!

 – Foarte bine. Dumneata acumulezi din cauza laşităţii o cantitate uriaşă, periculoasă de energii negative, care îţi presează organele interne pînă la semnale de avertisment. La rândul lui, cerul, datorită uscăciunii şi ionilor cu radicali liberi, atrage  ca un magnet curentul electric natural şi vaporii de apă, care, dacă presiunea atmosferică ajunge la 780 de batimani, se descarcă în fulgere şi furtuni nimicitoare. Ei bine, odată dumneata încărcat cu energii negative, dacă te duci într-un loc deasupra căruia stă să se dezlănţuie iadul meteorologic, ştii ce se întâmplă?! Masele critice de curent natural şi vapori de apă, te evită, se duc în altă parte să-şi facă numărul!

 – Nu mai spune! Pot alunga furtunile?!

 – Ţi-am zis în ce condiţii.  Dar nu mă dezamăgi, să ajungi un înfumurat, un lăudăros. Promiţi?

 – Promit.

   … Dintre toate sfidările vieţii la care trebuie să le ţină piept bravul nostru popor, cea mai periculoasă este lăudăroşenia.

    Cum venea la la firma lui cineva de pe alte meleaguri, directorul se prezenta aşa:

     – Stanciu, laşitatea în persoană, intimidez numai furtunile!

   Străinii râdeau de gluma asta bună şi înţelegeau exact pe dos, că este un om nebun de curajos în faţa căruia nici furtunile nu îndrăzneau să-şi facă de cap!

Published in: on 13 Aprilie 2011 at 7:59 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,