PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. IV. Grupul HAH (Humanitas – Academica – Heidegger)

Stimate Domnule Mladin,

Ajung, în fine, și la prezentarea pe care o faceți dvs. grupului pe care mi-am permis anterior – din motive detaliate deja – să îl numesc un grup „esoteric”. Aș vrea să se înțeleagă cât se poate de clar că, prin această calificare a lui nu am în vedere ideea că ar exista o afiliere formală a membrilor săi la forme deja organizate de esoterism. Nu, nu cred că tinerii filosofi din jurul dlui Liiceanu ar fi francmasoni, rozincrucieni sau guénoniști de afiliere islamică ( așa cum, în România, i-am avut pe Vasile Lovinescu ori pe Mihai Vâlsan). Ei sunt doar ei înșiși, socotindu-se, instinctiv sau programatic, o elită restrânsă, situată la mare altitudine în raport cu restul filosofilor români, moștenitori în linie directă ai tradiției noiciene, studioși atenți ai lui Heidegger și, în tradiția lui, a presocraticilor. O asemenea identitate, ca și faptul – benefic, pesemne, pentru munca lor – de a fi tipăriți de una dintre cele mai puternice și mai răzbătătoare edituri din țara noastră în ultimele două decenii, care este și foarte prestigioasă, incluși fiind în colecția „Academica”, mă determină să propun desemnarea acestui grup sub sigla HAH (adică: Heidegger – Academica – Humanitas).

Vorbind despre aceiași inși, dvs. spuneți cu totul altceva, probabil de pe pozițiile unui cunoscător din chiar interiorul grupului (îmi confirmă asta nu doar poziționarea dvs. în raport cu aserțiunile mele, ci și destăinuirea dintr-unul din recentele dvs. comentarii că ați avea în șantier o exegeză heideggeriană proprie): „Există, într-adevăr, un grup din care fac parte unii din cei pomeniți mai sus și alții care s-au «agregat» în jurul unei idei și al unui interes comun, ideea că în România se poate face filozofie de cea mai bună calitate, chiar și atunci când acest lucru pare a se rezuma la un «simplu comentariu» și interesul în jurul fenomenologiei ca tendință în filozofia contemporană”. Dacă înțeleg bine, confirmați existența grupului, dar propuneți redefinirea lui ceva mai amplă și mai vagă, totodată, circumscriind-o următoarelor atitudini și convingeri: 1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană; 2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu); 3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei.

Cum mai departe tonul dvs. devine encomiastic – nu și exact – cu referire la maestrul grupului, dl. Gabriel Liiceanu, nu voi insista prea mult asupra acestor fraze. Este vorba de o mărturie cinstită de prțuire, adeziune și recunoștință, iar dvs. știți mai bine ca oricine dacă aceste sentimente nobile au acoperire sau nu. Cu toate acestea, îmi permit să observ că a spune că formarea grupului în jurul profesorului Liiceanu „… ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu…” este doar în parte exact, câtă vreme încă din perioada interbelică au existat filosofi români atașați fenomenologiei ca direcție. Îl pomenesc, cu titlu de exemplu, pe Iosif Brucăr, dar lui i se pot adăuga și nume mai sonore. Dacă îl prefer pe Brucăr este tocmai pentru că, deși situat în interiorul aceleiași orientări și fiind un precursor, numele lui pare să rămână fără ecou printre membrii grupului HAH. Într-o lucrare dedicată fenomenologiei românești interbelice, Viorel Cernica include însă alte nume (C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Emil Cioran, Ioan D. Gherea, Ion Petrovici). Înțeleg, desigur, importanța unui maestru din proximitate și din actualitatea imediată, a cărui prezență e fizică, și nu doar mediată intelectual de ideile din cărțile lui, mai cu seamă când el deține mijloace importante de susținere a strădaniilor mai tinerilor săi confrați (editură unde să îi publice, influență în mediile culturale și în media românești, un cuvânt de spus în distribuirea premiilor culturale, catedră universitară). Ar fi însă nedrept ca precursorii, mai mari sau mai mici, să fie uitați.

Când spuneți despre dl. Liiceanu că „a contribuit prin propriile resurse la acest ideal” cred că vă referiți tocmai la sprijinul logistic („propriile resurse” fiind, poate, Humanitas, o editură privată aflată în posesia dlui Liiceanu) dat de domnia sa membrilor grupului. Că „… a făcut-o la cel mai înalt nivel, așa cum sunt și alții, de altfel, în domeniile lor…”, nu mă îndoiesc că va fi adevărat. Remarc însă în treacăt că generozitatea și idealismul nu se verifică în sprijinul pe care îl dai emulilor și familiarilor tăi, față de care, la urma urmei, ai anumite obligații, precum în relația de vasalitate, ci mai degrabă în raport cu necunoscuți, nevoiași sau, pur și simplu, oameni indiferenți în raport cu nevoile și interesele proprii, unde actul dăruirii nu mai poate fi confundat cu partizanatul. Dar, la urma urmei, asta nu e treaba noastră, nu-i așa? Nici a mea, nici a dvs. Dl. Liiceanu a făcut, face și va face, probabil, numai tipul de gesturi de care este în stare.

Cineva îmi scrie, amintind că într-un articol din dec. 2010 prozatorul Radu Aldulescu remarca faptul că „Humanitasul (…) anul acesta și-a aniversat douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii române. O instituție culturală (…) care a pornit la drum propunându-și să nu publice literatură română originală, și-n bună măsură s-a ținut de acest principiu, înscriindu-se astfel într-o normalitate perfect integrată în contextul anormalității generale”. Iată, deci, un domeniu către care generozitatea dlui Liiceanu se îndreaptă mai mult decât selectiv, și nu neapărat cu cel mai mare bun gust. E mai ușor să îl preiei pe Patapievici de la Nemira decât să îl descoperi singur, s-ar zice.

Asemenea nuanțe și completări semnalează că entuziasmul dvs. nețărmurit poate găsi niște limite rezonabile în exprimarea sa, fie recunoscând și antecesorilor dlui Liiceanu merite în aclimatizarea fenomenologiei pe teren românesc, fie interogând natura și marginile generozității persoanei despre care vorbim. Încă nu am auzit ca dl. Liiceanu să fi făcut gesturi de genul sponsorizărilor de burse încercate de Adrian Sârbu și cei de la MediaPro sau de Dinu Patriciu. Nu numărul lor contează – trebuie ținut seama și de diferențele de avere -, cât atitudinea, gestul ca atare.

Dar i-am acordat prea mult timp și spațiu dlui Liiceanu care, în ansamblul producției sale livrești, a acordat destul de puțin timp și spațiu filosofiei originale (teza de doctorat, câteva prefețe – la Schelling etc. – , după care, exerciții de admirație necontenite, irelevante pentru filosofare), iar în activitatea sa didactică are performanțe pe care mi le atestați dvs., dar care nu se cunosc decât de către studenții domniei sale. M-aș întoarce la cele trei puncte care articulează programul grupului din care faceți parte.

1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană. Perfect de acord, asta cred și eu atunci când mă înfurii văzând o mână de tineri îngenunchiați la poala maestrului, scrijelind palimpseste cu prețul ruinării energiilor și anilor pentru a obține mici succese alexandrine într-o tradiție mai bogată și mai spectaculară prin alte părți.

2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu). Nu sunt chiar atât de sigur. Va fi rămas dl. Alexandre Kojève în istoria filosofiei contemporane, dar lumea îl pomenește mai ales ca pe un comentator interesant, nu ca pe un gânditor ce a marcat o epocă. Mai curând votez cu rebelul Nietzsche, care a aruncat peste bord tot ce iubea și a renunțat la rindeaua și șmirghelul filologului clasicist pentru a scrie… poeme despre profeți iranieni. Fără note de subsol și alte ticuri intelectuale recente în cultura lumii.

3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei. De ce nu, la urma urmei? Sunt alți oameni care pariază pe tantra yoga, pe filosofia analitică, pe logică, pe înot sau alpinism. De ce nu fenomenologia? Numai că aici circumscrierea e prea largă. Nu toți membrii societății fenomenologice sunt membri HAH, după cum nu toți sunt adoptați părintește de dl. Liiceanu. HAH este HAH, și nu HAF (ultima literă indicând flamura fenomenologiei). Așa încât…

Mă opresc momentan aici, dar e un simplu popas.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. I: Despre libertatea și neîngrădirea abordărilor

Stimate Domnule Cristian Mladin,

Salut prezența dvs. în discuția de față nu (doar) din motive de curtoazie – blogurile sunt personale, iar dvs. vă aflați, în consecință, pe blogul meu în calitate de oaspete -, ci și pentru că aduce o lărgire a temelor și motivelor ce survin.

Dumneavoastră începeți prin a constata caracterul de „pseudo-dezbatere” al acestei discuții și, din punctele de vedere argumentate, aveți perfectă dreptate. Eu aș aminti însă că, până să încep eu, aici, discuția despre cartea dlui Mincă și, prin situare, și asupra contextului în care ea a apărut, nu am înregistrat, în pofida căutărilor mele prin revistele de cultură sau publicațiile de specialitate (mulțumesc, pentru orientarea în acestea din urmă, din nou, dlui Ciocan), nicio discuție similară. Abordările, când sunt, rămân protocolare și, fără a dori să supăr cu tot dinadinsul printr-o expresivitate prea acidă, aș aminti zisa lui Petru Maior, aplicabilă și aici: senzația rămâne că asinus asinum frecat.

Dezbatere? Poate de aici înainte. Nu poți dezbate nimic cu inși dogmatici, care știu totul și disprețuiesc pe emițătorii oricărei opinii contrare, precum primii interpelatori din comentariile de pe acest blog, după cum nu poți dezbate nimic nici cu mincinoșii patenți („am citit 30 de volume din Heidegger!”), care îți interpretează buna credință drept naivitate sau fraiereală.

Părerea mea este că nu se dorește și nu se așteaptă nicio dezbatere autentică. Membrii grupului „de interese” filosofice – aceasta e o glumă, nici măcar o ironie, luați-o ca atare, cu umor, vă rog – adunați în jurul tematicii heideggeriene în România își vor fi spunând, probabil, că receptarea unei cărți tehnice nu poate decât să înceapă și să sfârșească într-o manieră tehnică, prin reviste sofisticate de filozofie, pe care le scriu 10 autori și le citesc alți 10 (știu, exagerez; dar nu foarte mult, în câmpul meu de studii nu e altminteri). Dacă au obiecții, și le vor comunica între ei, i le vor înfățișa, poate, și dlui Mincă… Dar nici asta nu e sigur, fiindcă într-un asemenea grup, dacă este alcătuit din oameni și există în spațiul terestru, apar și competiții, poate invidii, și iarăși, obositoare baleturi sociale, disimulări etc. Apoi, câțiva, care doresc sau au autoritate, vor scrie recenzii, arătând că – inventez acum – „logica situării în orizontul Dasein-ului și scoaterea din ascunderea ascunzișului care revelază obscuritatea unei techné bla-bla-bla. Etc.”, publicându-le la urma studiilor așa-zicând serioase. În România însă, de cele mai multe ori, recenziile de acest fel rămân pedestre, laudative și descriptive, ca urmare a faptului că „greii”, singurii care pricep cu adevărat, poate, despre ce se discută și cum anume, lasă firimiturile de la ospețe tinerilor discipoli fără experiență, condamnându-i la cea mai grea muncă tocmai în perioada inițierii lor. Orice ar crede lumea, poate veți fi de acord, nu e așa greu să scrii un studiu pe o temă dată, cunoscută și investigabilă în chip focalizat, cât să concentrezi într-o pagină descrierea unei cărți, accentuarea punctelor bune și a eșecurilor cărții (tocmai am descris recenzia și recenzarea).

Să nu fi scris eu observațiile provocatoare respective, tăcerea compactă s-ar fi păstrat, cu probabilitate, pe mai departe, nestingherind ritualurile obișnuite ale filosofiei locului. Și totuși: unele dintre marile succese ale discuției de idei în sec. al XX-lea (dar nu numai) se datorează… spiritului cafenelei. Acolo, printre ochiuri de fum și în arome de coniac și bobi de cafea prăjită, cearta fertilă a cunoscut gloriile ei…

Datorită acestei împrejurări, drept să spun, mă așteptam la un mesaj – oricât de scurt – al colegului Mincă (suntem ambii reprezentanți ai mediului academic, fiecare în felul său, și în alte țări în miezul acestuia se exprimă și un anume ésprit de corps), în care să mulțumească pentru întâia semnalare critică, fie ea și socotită nedreaptă sau chiar ostilă (ceea ce nu este!) din spațiul public românesc. În loc de asta… s-a văzut.

Nu mai insist, dar găsesc, iată, în aceste fapte, argumentele pentru a susține că murmurul meu la adresa scufundărilor filosofice în filosofia grecească via Heidegger nu și-au propus, nu s-au dorit și nu au ajuns încă să fie începutul unei dezbateri autentice. Chiar și noi doi, acum, stimate coleg, batem în continuare pădurea pe margini.

În shimb, nu cred, ca și dumneavoastră, că „Spun … „pseudo-dezbatere” pentru că vorbim în primul rând de o discuție absolut liberă, postată pe un blog personal”. În condițiile în care mediile instituționale consacrate – facultăți, reviste – tratează la modul descris noile apariții, poate îndrăznețe, care au o relevanță anume pe piața în principiu liberă a ideilor, blogul personal poate fi mediul alternativ de comunicare în care, în principiu, o astfel de dezbatere autentică ar putea începe. Cât despre caracterul absolut liber, neinhibat, spontan, rapsodic, ne-tehnic și oricum altfel ați dori să îl mai conotați și denotați al unei asemenea discuții, îmi permit să amintesc o banalitate: vechii greci așa au început, la piață (sau, dacă preferați, în agora), întinși într-o rână, ca să înfulece, tropăind sau marșând printre măslini, într-o grădină… Haideți să revenim, un pic, la spiritul grecesc, spre a asculta îndemnul domnului Mincă, renunțând la spray-uri și odorizante și aerisind un pic încăperile unde am pitit filosofia…

Cât despre faptul că „«Nemulțumirea» mea (= a dvs., dle Mladin – n. O.P.)… vine din faptul că (dvs., dle Pecican – n. O.P.) ați fi putut poate să scrieți în calitate de cititor și consumator de texte filozofice și o opinie să spunem la obiect, sau la subiect, depinde cum doriți”, aici îngăduiți-mi să remarc, cinstit, că de când e lumea autorul unui text scrie ce are el de gând să scrie, și nu ceea ce se așteaptă de la el. Și mie mi-ar fi plăcut ca Ion al lui Rebreanu sau Madame Bovary să nu moară. Dar autorul a decis altceva, și beneficiază de întregul meu respect pe această temă.

Nu e grav că îmi propuneți ca, într-un eventual caz similar, pe viitor, să încep prin a intra în comportamentul pe care îl socotiți dvs. potrivit pentru a discuta o carte. Este o convingere pe care o aveți și, cu regretul mărturisit că nu mă conformez ei, mi-o împărtășiți. Cred însă că, dacă îl iubiți sau măcar respectați pe Nietzsche, veți fi de acord că asemenea întâmpinare gânditorul german ar fi primit-o mult mai irascibil decât o fac eu. Aceasta fără a subînțelege vreo comparare a mea cu autorul lui Zarathustra, se înțelege.

Până data viitoare, vă propun să suspendați, momentan, revenirile, pentru a-mi îngădui să continuu argumentarea și pe celelalte teme propuse de dvs. Vă voi asculta ulterior, fiți sigur, cu toată atenția.

Published in: on 16 februarie 2011 at 8:47 am  Comments (12)  
Tags: , , , , ,

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. IV: MIT, RELIGIE, DISCURS FILOSOFIC

… De la o vreme, morga abstrasă și severă a lui I.M. lasă loc melancoliei erudite în fața naivității. Când pomenesc de renașterile succesive constatabile în istoria culturală a Europei, dl. menționat schimbă tonul, exclamând: „Sfînta inocență care se aventureză în domenii pline de pericole …” E limpede că domnia sa nu le frecventează, preferând dădăcia și previzibilitatea teritoriilor predilecte. (Deh, fiecare cu felul lui de-a fi!)

Mai departe primesc sfaturi de lectură din Heidegger. Mulțumesc, dar… Ce se întâmplă dacă respectivele lucrări le-am parcurs deja, fără a adera la viziunea heideggeriană, fie ea și „argumentată pe larg”? Veți fi, poate, de acord că nu toți cititorii filosofului german au devenit și adepții modului său de a vedea filosofia. De unde, atunci, uimirea că puteți întâlni pe cineva care nu aderă la perspectiva autorului lucrării Ființă și timp? La Heidegger „abordarea sistematică fără a face o deconstrucție a sedimentării istorice a conceptelor filozofice este inadecvată”. Vă asigur că nu am nimic împotrivă. Numai că, orice am face, desfolierea înțelesurilor istoric dobândite ale conceptelor filosofice este tot un demers de natură istorico-filosofică (și filologic).

Cât despre afirmația că „Pentru H paradigma occidentală stă pe umerii grecilor”, ea îmi pare cam vagă. Chiar I.M. a precizat – corect, de altminteri – că nu este vorba de toți grecii, ci doar de cei dinainte de Socrate (iarăși datoria față de Nietzsche).

Toată răbufnirea aceasta conduce, până la urmă, unde, dle I.M.? Către recunoașterea faptului că „recăderea în mitografie” este – ca și reîntoarcerea la origini, moartea/ renașterea etc.  – un mecanism binecunoscut domeniului religiilor. Deduc de aici ori că, pentru domnia sa, filosofia rămâne o ancilla theologie, ori că înafara reîntoarcerii la resorturile gândirii religioase gândirea filosofică nu se poate reînnoi. „Chiar știința, atunci cînd o paradigmă se dovedește că și-a epuizat potențialul, se întoarce critic la fundamentele sale”. Investigarea premiselor propriului model de înțelegere a lumii e una, iar mersul la presocratici e cu totul alta. Nu toate paradigmele științifice au început cu acești admirabili gânditori. Dar n-am să vă țin eu acum o lecție despre asta, presupun că veți găsi pe undeva un exemplar din faimoasa lucrare a lui Thomas Kuhn referitoare la revoluțiile din știință.

Cât despre constatarea că „… mitul și metaforele au fost și sînt izvoarele inspirației filozofice”, mai lipsea de aici numai adăugarea aceluiași verb la viitor. Un rest de precauție îl împiedică însă pe interlocutorul meu să facă și acest pas. În ce mă privește, adaug doar atât: una e statutul de „izvor al inspirației”, și cu totul altceva acela de re(a)ducere a discursului filosofic la statutul de narațiune mitică sau (numai) metaforică. Pentru că, dacă ar fi așa, probabil că, în calitate de autor de ficțiuni beletristice, aș fi mai bine așezat decât unii filosofi în fața sarcinii unei astfel de filosofii.

Mențin opinia că, pentru a-i citi pe greci, nu ne este strict necesar popasul prin Heidegger. Ori ne spun ceva prin ei înșiși, ori nu ne spun. Voi fi fiind brutal? Prea net? Lipsit de înțelegere? Se poate. Dar drumul către afirmarea propriei valori cred că nu trece prin gângureala și îngânarea altora, mai mari decât noi, ci prin descoperirea unei căi proprii de a-i înțelege.

Dl. Mincă face, într-adevăr, „comentarii plecînd strict de la fragmentele presocratice”. Este motivul pentru care i-am recunoscut pregătirea și erudiția. Mă bucur și de performanțele profesionale ale domniei sale cu studenții, într-o Românie unde studiile clasice sunt de mai mulți ani gata să expieze definitiv. Aici însă dl. I.M. cade într-o retorică de justițiar improvizat, întrebându-mă: „Cum vă permiteți ușurința de a arunca în derizoriu o muncă făcută cu sacrificii, și care este un unicat în România”? Întrebările mele aruncă în derizoriu? De unde și până unde? Atrag atenția că rândurile mele nici măcar nu constituie o recenzie propriu-zisă la cartea semnalată (cu onestitate am pus și link-ul către prezentarea de pe situl Humanitas, și poza autorului împreună cu doi comilitoni, și și prezentarea neutră a volumului pe un alt sit, dând posibilitatea cititorului de a se informa și din alte surse, cel puțin una dintre ele fiind autorizată). Nu am escaladat piscuri pentru care nu am echipamentul de alpinist necesar. M-am rezumat la câteva întrebări care îmi par, măcar mie, obligatorii. Dacă socotiți intrarea în dialog cu o carte recent apărută de filozofie drept un act de agresiune, ori sunteți un copil nevaccinat încă al filosofiei – întâmpinările de acest fel se numesc critică și de-acum încolo v-ați putea obișnui cu ele; ceea ce păreți să confundați dvs. cu critica sunt fie elogiile necondiționate, fie discuțiile de detaliu, ultraspecializate, cu acceptarea premiselor -, ori nu ați înțeles misiunea pe care o asumă discursul filosofic: aceea de a vorbi oamenilor, de a li se adresa lor, și nu doar „paznicilor templului”.

Argumentul dlui I.M. împotriva solicitării de originialitate în gândire pe seama filosofiei tinere românești mă deconcertează: „Sînt oameni care frecventînd și intrînd într-un dialog cu marii gînditori au decența să-și impună o cenzură atunci cînd nu pot ajunge la un nivel comparabil”. Mă tem că, aici, nu e nimic de negociat. Ori aduci ceva nou, din gândirea proprie, ori faci exerciții tehnice, de „floretă”. Cred, totuși, că este vorba despre o lipsă de anvergură în țintele pe care le urmăresc unii dintre tinerii filosofi români de astăzi, și tocmai asupra ei voiam să atrag atenția. Dacă mă înșel, nu e nimic, originalitatea și valoarea lor va ieși la suprafață. Dacă însă, așa cum mă lasă să înțeleg dl. I.M., nu este vorba decât despre cum să înlocuim, în posturile lor universitare, sfertodocții ce predau cursuri introductive, cu ore de „scrimă” pe texte, atunci e bine să recunoaștem locul subaltern pe care suntem pregătiți și dispuși să îl acceptăm printre iubitorii de filozofie și practicienii filosofării.

În fine, iată și o obrăznicie cinstită: „Dacă citeați măcar introducerea cărții ați fi văzut că e vorba, printre altele, de un efort de a pune în dialog limba română cu marile limbi ale filozofiei occidentale, greaca, latina, germana. Nu mai vorbesc de maieștrii (subl. O.P.) din alte arii lingvistice dar, ați remarcat încercările de a recupera straturile profunde al limbii române, de al (subl. O.P.) recupera pe Hasdeu, de exemplu?” Ar rezulta că nu am citit nici introducerea cărții. Hm! Credeți ce doriți, domnul meu, însă îmi permit să vă trimit, la rândul meu, nu acolo unde v-ar fi, poate locul, ci la o lectură din principele D. Cantemir. În Istoria ieroglifică, scrisă între 1703 și 1705, asemenea punere în dialog a idiomului nostru se făcea deja cu instrumentele filosofului: „Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză. Că aşe unul după altul nepărăsit urmând, spre cele mai adânci învăţături, prin hirişă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întâi îndămănându-să, cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiere şi a cuvintelor însămnare ş-au agonisit. Aşe cât, ce va să dzică; /hypotheais/ înţelege latinul, leahul, italul şi alţii, hypothesis, macar că cuvântul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie elinizeşte şi în elinie moldoveniseşte” (Iarăşi cătră cititoriu). De atâta Heidegger și uluit de prioritățile la care năzuiește noua generație de filosofi de la Carpați, s-ar putea ca I.M. să nu mai fi avut răgazul de a coborî și până la strălucitul înaintaș.

Cam atât, aici. Rezerv ultimul episod marii găselnițe a comentatorului meu: părerea că aș avea o problemă litigioasă cu Ed. Humanitas.