Am venit acasă de la mare. Mai hoinăresc două zile prin oraş, mi se termină concediu şi merg la servici. Biroul gol. Mă interesez, colegii mei erau la verificări în Dej. Din Cluj în Dej sunt 60 de km. Făceau naveta cu trenul. Iar şeful nostru, domnul Bălăuşeru, cu reomatismul lui, era la băi, la Marghita. Stând singur în birou şi gândindu-mă că de a doua zi mă aşteaptă şi pe mine naveta la Dej, sunt sunat de către director.
– Prietene ( când ţi se adresa cu prietene, era în cele mai bune toane) colegii tăi sunt în Oşoara, îţi iei banii de la caserie pentru o săptămână şi pe cai!
– Eu, domnule director ştiu că sunt în Dej. Cei patru colegi ai mei.
– Nu te lua după bârfe! Du-te la caserie, ia-ţi banii şi interesează-te când ai tren către Oşoara, eu trebuie să te învăţ?!
– Dacă sunt la Dej?
– Măi prietene, uite care-i treaba, am vorbit la caserie, îţi dă bani, deseară ai tren către Oşoara. Vin la tine, te iau de mână şi te duc la caserie?!
… Seara, cu rucsacul de delegaţie în spate, eram în gară. Ajung în Oşoara dimineaţa. Am alergie la locurile deschise, la câmpie. N-ai nici o şansă să te lupţi cu monotonia ei, pe când la noi, dealurile îţi protejează veselia şi poveştile până după miezul nopţii, când te aşteptă cu braţele deschise somnul, un somn ancorat de nişte vise cu fibră, sănătoase. Eu, la câmpie, am avut coşmarul vieţii mele. Se făcea că mă duc, mă duc, mă duc printr-o iarbă înaltă până la brâu, către o zare ce nu se mai termină, şi dau peste un om ce cosea, hârş, hârş, lăsa în spatele lui o cărare întinsă până în zarea din spate ce semăna leit cu cea din faţă. Ce-mi spune cosaşul? Te rătăceşti pe planeta lor fără margini, nu-i nici un necaz, mergi la prima casă ce-ţi iese în cale, şi dacă eşti copil, le zici oamenilor aceea tată şi mamă, iar dacă eşti un om matur şi dai peste o casă cu o femeie singură la care şi bărbatul ei s-a rătăcit, îi zici nevastă, dacă ea vrea, binenţeles, aşa de depărtate sunt acolo vieţile unele de altele, n-ai şanse să te întorci la locul tău de baştină, mori de bătrâneţe pe drum!
Cobor, martirul de mine, în gara din Oşoara, dezvelită parcă de ozon. Ce străzi, proştii, în loc să fie înguste, intime, cu micile lor coturi, ascunzişuri, le-au croit din materialul câmpiei, zici că strada este o Dunăre pietrificată, cu numai două mogândeţe umblătoare pe trotuarul celălalt. Hotelul, în centru. Merg pe jos, un ceas, n-au minute la câmpie. Un hotel în care n-ai putea caza o echipă de fotbal, doar una mai mică, de handbal. Un cub. Singurul lucru reconfortant, chiar tonic, nu-i corect să-i zic lucru, ce-l întâlnesc în hotel, sunt sânii tinerei recepţionere. Gata să mă reped bucuros la ei, ca la ceva familiar, două dealuri în miniatură, perfecte!
– Domnul Pop?
– De unde ştii?!
– M-a sunat directorul tău să-ţi reţin o cameră. Avem una cu un singur pat.
– O. K… şi oftez, oftatul acela din faţa preotului când n-ai voie să ascunzi nimic.
Recepţionera îmi zâmbeşte, cum hotelul ar fi la capătul celălalt al universului şi ea mă aştepta tocmai pe mine, nu pe altcineva, să-mi sară în ajutor, cum singur nu-mi puteam da jos de pe spatele sufletului, sarsanalele cu necazuri.
Mă plâng de director, colegii mei sunt la Dej, dar el o ţine una şi bună că sunt aici, în Oşoara, la Intreprinderea de pompe metanice.
Ea râde şi privirile ei mă mângâie cu multă largheţe.
-La Intreprinderea de pompe?
– Da, noi verificăm contabilitatea intreprinderilor din domeniu.
– E chiar sărit directorul vostru, nu te supăra. Intreprinderea s-a închis. Acum o săptămână.
– Cum s-a închis?!
– N-ai auzit la televizor, scandalul cu fabricile desfinţate?! Douăzeci şi una de fabrici, desfinţate într-o seară, de Ciorbea.
– Am auzit. Era şi intreprinderea voastră printre ele?!
– Era. Oamenii aşteaptă compensaţiile. Li se dă câte trei sute de milioane despăgubiri că şi-au pierdut locul de muncă. De căciulă. Cât ia un norocos la loto pentru categoria doua.
– Mamă soare! S-au bucurat, nu?
– Numai atât? Ai văzut oameni pe stradă?
-Două mogândeţe, pe partea cealaltă.
– De-o săptămână o ţin aşa, noaptea chef, ziua refacere.
– Deci Intreprinderea de pompe nu mai există! Atunci eu ce caut aici?!
– Ai venit cu trenul de noapte , ţi-am reţinut camera, du-te şi dormi un pic, eu sunt de serviciu până deseară la şapte. Îţi plac sarmalele?
– De ce?
– Am acasă sarmale. Haide deseară la noi.
– Care noi?!
– Mama, tata, eu, frate-meu… o familie normală. Ce-ai crezut, că suntem marţieni? Haide să-ţi arăt camera.
– Prima dată îl sun pe director! Lasă-mi satisfacţia asta.
– Foloseşte telefonul nostru!
Iau din furcă receptorul roşu şi-l anunţ pe domnul director, pe un ton neutru, aproape indiferent, că am ajuns cu bine în Oşoara, dar Intreprinderea de pompe s-a desfinţat. Făcea parte din faimosul lot, douăzeci şi una dintr-o lovitură.
– Cine ţi-a spus că s-a desfinţat?! îmi replică el aspru, cum un inger i-ar raporta lui Dumnezeu că jumătate din stele au dispărut. Cum să dispară fără ştirea Atotputernicului?!… Ai fost la intreprindere?
– Nu am fost. Mi-a zis recepţionera hotelului.
– Du-te liniştit la intreprindere, şi-mi închide telefonul.
Izbucnesc într-o criză de isterie, urlu că-l omor pe director, Emilia, aşa o chema, iese de după tejgheaua recepţiei, mă prinde cu palmele de bicepşi şi mă scutură liniştitor, făcându-mi ca la copii mici, şşş, şşş, şşş.
– Nu se poate aşa ceva, bătaia asta de joc… murmur eu şi formez numărul de telefon al domnului Bălăuşeru. Poate a venit de la băi acasă. Nu a venit încă, vorbesc cu doamna Gabriela, soţia domnului Bălăuşeru. Plâng prin receptor şi pe umărul ei despre ce aberaţii îmi face directorul. Doamna Gabriela, cu o voce ascuţită, mă ia în primire ca mama lui Ştefan cel Mare, când acesta o imploară să deschidă poarta că este rănit şi înconjurat de turci.
– Un director este suzeran, iţi zice să te arunci în foc, te arunci, ce-i dacă s-a desfinţat intreprinderea, du-te acolo, doar nu te-a trimis în prerie, la lei! Du-te la intreprindere!
Intru într-un fel de transă, sunt pe jumătate somnambul. Emilia îl sună pe tată ei să mă ducă la intreprindere cu maşina, pe jos am de mers 3 kilometri. Emilia mă prinde de braţ, ca o prietenă, ca o logodnică şi ieşim din cub pe marginea Dunării pietrificate, să-l aşteptăm pe domnul Vereş, taică-su, nu trebuie să mă sperii, este contabil şi el, ca şi mine, dar la primărie. Ce-mi trece prin minte?! Dacă directorul are ceva legături cu domnul Vereş şi m-a trimis la Oşoara pentru Emilia, să se mărite cu mine?! Vine domnul Vereş cu o Dacie roşie, mă urc, pornim, prin parbriz, cerul mi se pare îngălbenit ca un ziar vechi, în care tot ce scrie, este deja aruncat la gunoi. Ajungem la marginea oraşului, lîngă Intreprinderea de pompe. Trei corpuri de clădiri, într-o curte generoasă, fără raţiuni practice, ca şi casele cu un etaj din Becaş, fiecare casă cu câte 10 camere, dar cei doi bătrâni ce o locuiesc, îşi duc veacul în bucătărioara de la parter în care încap o sobă, un dulap de vase şi un pat. Eventual două scaune, înghesuite, strecurate, unul între sobă şi dunga patului, celălalt lângă uşă. Aşa era şi cu Intreprinderea de pompe, avea o curte de parcă a fost proiectată ca aeroport, şi după ce pista de aterizare a fost înconjurată cu un gard impunător, i-au schimbat destinaţia, hai mai bine, decât aeroport, să facem aici o fabrică de pompe!
Ne iese în întâmpinare, un portar încruntat. Nici ţipenie de fiinţă vie în spatele gardului, în cele trei clădiri. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. Intreprindere fără oameni. Era începutul. În anii următori deveni imaginea clasică a ţării noastre. Fabrici pustii.
Ce să-i spun portarului?! Iese din maşină şi domnul Vereş. Portarul îl cunoaşte, doar Oşoara este un oraş mic, se cunosc toţi.
– Domnul Pop, de la centru regional de control financiar, mă prezintă ceremonios domnul Vereş, portarului. Este aici directorul?
Portarului îi pică falca. Ţipă.
– Unde să fie domnule Vereş, directorul?! Unde să fie muncitorii?! Lucrez aici de treizeci de ani, pe ploaie pe vânt, nu mi-au pus un parchet simplu de scândură în cabină, stau cu picioarele pe ciment, de-abia mi le mai mişc, şi dacă îmi adun toate salariile nu ajung la şaptezeci de milioane. Vă arăt domnule Vereş, găurile din garduri prin care introduceau băutură şi acuma le dă dintr-un foc câte treisute de milioane?! Unde-i dreptatea?! Unde este?!
Nici eu nu ştiam unde-i dreptatea, nici domnul Vereş. Facem amândoi pe posomorâţii, suntem întru totul de acord cu portarul, dar prea mici pentru a îndrepta lucrurile.
– Haideţi domnule Vereş să mergem, căutăm cai verzi pe pereţi, zic eu, somnambulul, dar pe când ne-am urcat în maşină, vine vijelioasă şi opreşte lângă noi o Dacie argintie, metalizată. În sistemul celălalt, era o cutumă, Dacii argintii, metalizate, aveau doar directorii de spitate şi de fabrici.
Venise directorul Intreprinderii de pompe!
– Domnul Pop? se dădu jos din Dacia argintie, metalizată, directorul, cu o nervozitate autoritară în mişcări, şi mă privi cu nişte ochi, într-adevăr, de director.
Vă spun, după mai multe experienţe de-ale mele, ochii unui director, sunt cu totul altfel decât ai unui om obişnuit. Ochii unui director au unghii, intră în tine.
Mă întrebă apoi, cu un reproş sfidător:
– Ce sunt şicaniile ăstea?! Fabrica s-a închis prin ordonanţă de urgenţă, acuma ce facem, dezgropăm morţii?
– Nu înţeleg, i-am spus prudent.
– De ce-ai fost domnule contabil trimis aici, faci pe neştiutorul? Ce deconturi trebuie să-ţi arăt?! Spune-i directorului tău că se joacă cu focul. Ne-au desfinţat, rămânem buni desfinţaţi. Au greşit, treaba lor, nouă să ne deie compensaţiile!
– Pe cuvântul meu dacă înţeleg ceva.
Intervine şi domnul Vereş.
– Tânărul n-are nici o vină, el urmează o directivă. Dă-i domnule o explicaţie clară!
În spatele nostru, portarul parcă se înălţase, semăna cu un vultur necruţător. Directorul îl privi tulburat şi mă trase dincolo de poarta intreprinderii. Îmi spuse sacadat.
– Zece intreprinderi au fost puse pe listă din greşeală. Şi pompele noastre. Acum, că este începutul desfinţărilor, ne dau nişte compensaţii regeşti, să nu plîngem după locurile de muncă. Să nu se sperie lumea că rămâne pe drumuri. Oricum, peste cinci, peste zece ani, ne aşteaptă inevitabilul… Dumneata nu te uiţi la televizor?! Se cer verificări la sânge, hoţii, hemoragia de bani… Tâmpenii!… Îl chem pe contabilul şef, vine într-un minut cu cheile, te rog apucă-te de treabă. Verifică toate documentele, domnule. Spor la lucru! şi vruuum, vrummm, maşina argintie, metalizată, în loc să se întoarcă spre oraş, se pierdu pe şoseaua fără pulbere ce forma cu linia zării câmpiei un T. Vastitatea câmpiei, de unde atâta verde să o acoperi pe toată, avea pete galbene şi cenuşii.
Portarul ieşise şi el din perimetrul intreprinderi. Îmi şopti:
– Se revocă, aşa-i? Oricât de blând este poporul ăsta, ce-i exagerat este exagerat. Treisute de milioane!
Aerul este cel mai elastic element, nu? M-am întors cu faţa către cele trei clădiri, şi un pas nu mai puteam face către ele, aşa simţeam, că aerul se împietrise, stăteam în faţa a trei clădiri cuprinse într-un bloc de piatră transparentă. Nu mai bătea viitorul din direcţia aceea.
… A doua zi m-am întors acasă. Cu o veselie de câini prietenoşi, dealurile noastre se întreceau să-şi arcuiască spinările, să-şi legene pantele păşunilor cu turme îndepărtate de vaci ori de oi, să-şi fluture cozile de păduri ce răcoreau aurul somnolent al holdelor intercalate printre ele.
Mai au directorii o calitate unică. Pică în picioare, ca pisicile, întotdeauna. Când m-am întors la centru, directorul mă anunţă vesel nevoie mare:
– Ai văzut Popică, te-am salvat, te-am scos din viespar, îmi trimit oamenii să fie linşaţi de către compensaţi?
Cât despre Emilia, nu am putut să o decupez din lumea ei. Câmpia, Dunărea pietrificată, cele trei clădiri prinse în piatra transparentă. Odată cu ea, le aduceam şi pe celelalte aici.
Tolbas voise să dea din cap și ridicase deja o mână în dreptul pieptului, ca să se apere, simbolic, de ispită, dar instantaneu își dăduse seama că, fie și postul Paștelui ori al Crăciunului, tot nu s-ar fi cuvenit să refuze brutal augusta chemare la abțiguială a înaltului personaj – altminteri, destul de scund la statură, după cum se vădea (ca să vezi ce mint tembelizoarele ei de treabă să fie!). Așa că simulase că duce palma la inimă, în semn de respect, chit că profitase și ca să se șteargă de pieții cămășii, căci o sudoare spontană îl invadase fără preget. De unde voise să bombăne ceva de genul „- Nu trebeeee… Lasáți!”, ajunsese să scoată la interval o replică mai anemică și mai duioasă: „- Nu se cuvine, maiestate la voi… Numai un picuț de palinka!” „- Nimic!”, scosese prezindentul pe esofag o ordonanță de urgență. „Ce beau eu, poți să bei și tu, fleacticănia ta, că e criză. Sari, băi, la popa cu un uischi!” ”- Ioi! Ioi… Noa bigne dară…” Și imprudent, uitând să se mai controleze, umflase păhărelul întins de o mână la capătul căreia se încordau niște bicepși ale căror tatuaje se vedeau pe sub cămașa ridicată un pic la încheietură, dându-l pe gât dintr-una, ca la ei în smecuimea natală. (Căci Tolbas baci era din zona vesel autonomă, plină cu nobili din vechime, astăzi scăpătați, mari mâncători de ceapă roșie, unde și apele minerale își țipau către ceruri pofta de libertate absolută sub formă de mici bule gazoase…) „- Aoleu, mă, m-ai omorât! Pă cinstea mea de politician versat… Care am băut ceva la viața mea… Păi, măi, părinte, tu ești d-al meu, din popor, mă…”, rostise prezidentul, dând dreaku orișice protocol și sărind să îl pupe pe fruntariile țestei pe Tolbas, pentru care țuicomicina natală nu mai prezenta prilej de crispare, dar uischiul minuscul de mai înainte era ca un brusture trecut ușor ca o boare peste niște fesieri relaxați după scăparea lestului.
Ovidiupecican's Blog 