INTERMEZZO HEIDEGGERIAN: DIALOG ÎNTRE BLOGOSOF ȘI DL. VON HACH

De atâta seriozitate filosofică i se poate apleca oricui. Luca Pițu, auto-intitulatul magistru din Cajvana, ne învață că într-un dialog – mai apropiat ca formulă de cele puse în pagină de corifeii Școlii Ardelene decât de genul cultivat de Platon – lucrurile cu miez dobândesc și vivacitate. Dedic, deci, rândurile dialogului ce urmează fidelilor care nu doar urmăresc avatarii dialogului în marginea filosofiei lui Heidegger și a prefacerilor acesteia în româna actuală, ci și contribuie fertil la reușita discuției, prin comentariile lor aplicate și pline de miez la postările subsemnatului. (O.P.)

 

Deodată, la o intersecție a spațiului virtual, dl. Von Hach dă nas în nas cu dl. Blogosof. O politețe înverșunată îi determină pe amândoi cei atinși de anumite Gestimmtheiten să se salute, intrând pentru o clipă în faptul de… oprire (Aufhören). Ambilor li se înfățișează – ca posibilitate (sau möglichkeit) – putința de a se pune în lumină (aufweisen) și în evidență (aufzeigen), precum  și cele de a fi întreg (Ganzseinkönnen) și de a fi sine (Selbstseinkönnen); complexitate, așadar, pe toată linia, dar și eventualitatea unei autenticități ontologice.

Blogosof: – Bună ziua, domnule Von Hach!

Von Hach: – Gutu-te-n tag, herr Blogosof!

Blogosof: – Ce mai faceți?

Von Hach: – Sunt în situația pierderii oricărui loc stabil, situându-mă sub imperiul unei Aufenthaltslosigkeit.

Blogosof: – Înțeleg, dar… la drept vorbind.. nu prea pricep ce ziceți.

Von Hach: – Pentru că vă lipsește experiența prăbușirii, a lui Absturz.

Blogosof: – Într-adevăr, mă simt destul de bine așa cum sunt. Dvs. nu?

Von Hach: – Ba da, ba da, cum să nu? Mă uit însă la dvs. dinspre Vorsicht, cu un pic de Nachsicht, intermediind prezentizarea dvs. (Gegenwärtigen) și prezentificarea dvs. (Gegenwärtigung) într-o privire-ambientală (Umsicht) ca scoatere din ascundere a privirii-de-ansamblu (Übersicht).

Blogosof: – Aha!… E limpede, ce mai…

Von Hach: – Nu-i așa? Richtig!

Blogosof: – Și vă iese?

Von Hach: – Mai am o mică problemă cu reveria (Nachhängen)-ul rânduirii-unui-spațiu (Einräumen) în care gegenwärtigen-ul dvs., Herr Blogosof, să treacă dinspre Unentschlossenheit (starea de nehotărâre), prin Unverborgenheit (starea de neascundere), către Gelichtetheit (starea de luminare).

Blogosof: – Mă rog, fie cum ziceți. Autoritatea și erudiția dvs. sunt o garanție că spuneți lucruri cu miez, adânci. Păcat că nu prea le pricep, fiind în germană.

Von Hach: – Germană? Nici vorbă, sunt cuvinte (Wörter) foarte la îndemână, care situează precis discursul (Rede), în limba română, pe care o iubim deopotrivă.

Blogosof: – Credeți?

Von Hach: – Pot certifica un anume Sosein fără ezitare, herr Blogosof.

Blogosof: – Interesant. Să ne luăm, atunci, rămas bun, nu înainte însă de a vă invita să îmi precizați cărui fapt datorez numele cu care mă apelați, Herr Von Hach, acela de „Blogosof”.

Von Hach: – Păi, fiindcă iubirea dvs. de înțelepciune se manifestă pe blog.

Blogosof: – Aveți dreptate și de astă dată, domnule Von Hach. Ceea ce ne desparte, măcar la nivelul vocabularului curent, este diferența dintre blogosofie și… blegosofie. Mult noroc!

PROVINCIALĂ. FILOSOFIA ÎNTRE CLUJ ȘI BUCUREȘTI

OMULUI ÎI POT veni tot felul de idei, unele banale, altele mai ciudate. Într-una din zile m-am gândit că, dacă tot apar comentarii filosofice pretențioase și ademenitoare scrise de tineri autori români, ele ar merita să fie semnalate pe blogul meu. În general, blogurile adăpostesc vrute și nevrute; materiale preluate și reflecții personale; imagini realiste și simboluri universale; contribuții valoroase, interesante, și umplutură subiectivă. Al meu încearcă să ofere o imagine caleidoscopică, de tip „magazin” asupra unor domenii de interes pe care le frecventez și în care mă ilustrez; dar și arealuri unde protagoniștii sunt invitați ai mei, prieteni de tot felul, mai apropiați sau mai îndepărtați, figuri ilustre ale culturii (unele intrate demult în panteon) sau oameni care abia își anunță intrarea pe sub arcadele gotice ale unui domeniu de creație ori altul.

În acest context, mi s-a părut o idee bună să încerc o reflecție liberă, sinceră și dezinhibată cu privire la mersul înainte al eforturilor filosofiei tinere românești, oarecum complementar seriei de eseuri pe care le public, de vreo doi ani încoace, în revista ieșeană Timpul și pe care, un tânăr om de cultură, activ la Societatea de Studii Fenomenologice Române, anume dl. Cristian Ciocan, le reține, uneori, în semnalările sale periodice de natură bibliografică. S-a nimerit astfel, mai ieri, ca un distins domn din echipa heideggerienilor români adunați în jurul dlui Gabriel Liiceanu, să propună un titlu nou în domeniu, reactivând o reacție dezagreabilă avută și cu alte prilejuri. Ea se referă la senzația că sub ochii mei se naște o nouă sectă, cu inițiați și inși rămași la porți și disprețuiți de cei dinauntru, cu ritualuri mai mult sau mai puțin publice, cu oficieri ce s-ar dori misterioase și pretenția la acces într-o zonă interzisă bine împrejmuită… Un ansamblu de practici și de reprezentări nu lipsite de prestigiu, și nici de recompense materiale (stagii în străinătate, burse, acces la publicare și publicitate în case editoriale de răspândire națională etc.).

Acest mod de a transmite învățătura – dar și idiosincrasiile – mie mi se pare datat, prea legat de mitologii ale seducției și subjugării, un ansamblu lipsit de lumina și transparența pe care, ca profesor, obișnuiesc să le asociez învățării, ideii de cultură, modului cultural și spiritual de a fi împreună cu ceilalți. Firește, nu ignor precedentele cele mai faimoase ale acestui mod de a te concepe în spațiul social. Ierarhic, esoteric, ceremonios și sectar s-au manifestat, la vremea lor, și Pitagora cu discipolii săi, și Platon împreună cu o parte a audienților peripatetici ai prelegerilor lui, dar și membrii societăților secrete de tipul templierilor, rozincrucienilor, francmasonilor… până la versiunile impure și degradate ale yoghinismului postcomunist al gurului Gregorian Bivolaru și al discipolilor lui.

Format la izvoarele academice ale spiritului occidental al almei mater din Cluj, sunt, vrând-nevrând, parte a unei tradiții a educației persuasive, la lumină, pusă în scenă întâi de fondatorii iezuiți și raționaliști ai colegiului fondat de Ștefan Bathory la sfârșitul sec. al XVI-lea, de infuzia iluminismului Școlii Ardelene și al iluminiștilor maghiari, de componenta democrată a gândirii sec. al XIX-lea transilvan, intrat în conflict româno-maghiar la 1848 nu pentru că nu avea un proiect democratic, ci fiindcă existau două înțelegeri distincte ale acestuia: varianta individualistă și elitară maghiară, și versiunea comunitară, grass root oriented a lui Bărnuțiu, Papiu-Ilarian și Iancu. Nici în domeniul filosofiei noastre lucrurile nu stau altfel la Cluj. Singura sinteză românească comprehensivă asupra tendințelor, orientărilor și personalităților din filosofia contemporană – publicată în anii 80 ai sec. al XX-lea și reluată, într-un prim volum, în anii 2000 – a fost elaborată la Cluj de Andrei Marga (Introducere în filosofia contemporană, Editura Polirom, Iași, 2002, 560 p.).

Tendinței pe care o practică, la București, grupul agregat în jurul dlui Gabriel Liiceanu, aceea de a traduce asiduu și a comenta din mers opera unui singur gânditor – socotit major, al contemporaneității – și însoțit, mai inconsistent, editorial vorbind, de prezența unor traduceri din Husserl, Wittgenstein și alți gânditori contemporani, Clujul i-a preferat, din câte îmi pot da seama, recuperarea unor ansambluri. Și ceea ce face Marga în materie de filozofie contemporană fac Alexandru Baumgarten în domeniul filosofiei medievale occidentale sau profesorul Muscă în materie de gândire iluministă și romantică germană.

În mintea mea, asemenea tendințe diferite nu pot fi decât benefice, prin complementaritatea lor. Ele ar trebui să ofere platforma comună unor discuții critice, aplicate la text sau distanțate de acesta, unind prin iubirea comună de filozofie, și nu dezbinând în virtutea cine știe căror sentimente. Pesemne am rămas un nostalgic al „triunghiularelor” din anii 80, când studenții în istorie și filozofie – specializări ce mergeau împreună pe atunci – se întâlneau bucuroși, odată pe an, când la Cluj, când la București, când la Iași, celebrând prin competiții intelectuale, bahice și spectaculare respectivele întâlniri.

Ce se va fi întâmplat între timp, nu știu. Constat însă că, la puțin timp după postarea pe blogul meu a unor întrebări libere, deschise și neconformiste legate de abordarea problematicii ființei și la heideggerianism, am primit întâmpinări joase, anonime sau, în cel mai bun caz, pseudonime, în care se terfelește filosofia românească actuală în general, spiritul universitar românesc de astăzi, corpul profesoral de la Facultatea de Filozofie din Cluj, recriminându-se însăși ideea mea de a-mi permite să comentez critic o carte a unuia dintre membrii grupului bucureștean.

Acesta să fie, oare, spiritul colegial și cel critic al heideggerienilor dâmbovițeni? S-ar zice că da, câtă vreme această abordare nu este decât ecoul polemicii lipsite de simțul onoarei și de altitudine etică pe care o încearcă un anume domn Liviu Bordaș – autor de broșură referitoare la filosoful Nae Ionescu -, în același moment, în Observator cultural (și) împotriva mea, neavând nici măcar eleganța de a-și preciza ținta. Limbajul cinic, suspiciunea și aroganța unora dintre mesaje – nu le detaliez, se găsesc postate pe acest blog – nu pot să nu dea de gândit. La fel, și coincidența aproape perfectă a atitudinilor. Ai zice că se afirmă o gardă pretoriană cu ideație fixă, imobilă, și piele iritabilă.

Să presupunem că, provincial, Clujul ar trece printr-o criză valorică în filozofie pe care, ce bine, Bucureștiul nu ar împărtăși-o, zburând sus, în sfere celeste, aureolate etern de lumina solară… Așa arată noua tendință filosofică românească ce se dorește dominantă și este încurajată la scenă deschisă de corifeii Școlii de la Păltiniș? Domnii Pleșu și Liiceanu au fost primiți curtenitor, nu o dată, în aula clujeană. De ce și-ar asmute cățeii, atunci, asupra amfitrionilor lor transilvani? Trebuie să fii tare înghesuit sufletește și moral ca să faci așa ceva…