Dan Gulea: Despre silenţioasele preocupări ale intelectualilor lui Băsescu. Aceleaşi cazuri

Un final trebuia realizat. Echipa Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” Ploieşti decide să se retragă din concursul de cultură generală organizat de Editura Humanitas, avînd în vedere precaritatea întrebărilor formulate de dl Andrei Cornea, precum şi girul pe i-l acordă în mod nemijlocit şi tacit dl Gabriel Liiceanu.

Intelectualii dragi ai lui Băsescu nu au făcut decît să îşi trimită, sub nemijlocita protecţie a anonimatului, une porte-parleuse (dacă există cumva termenul…), care să discute pe cîteva forumuri la întîmplare, crezînd că toată lumea i se adresează.

În afară de acest motiv, nu putem trece peste o evidentă relaţie de apropiere care există între coordonatoarea concursului şi cea a echipei liceului „Caragiale” din Ploieşti; argumentul de două rînduri şi jumătate de pe siteul concursului este că echipa „Caragiale” nu a putut participa vineri 17 februarie din cauza înzăpezirii concurentelor. Fals.

Coordonarea „Caragiale” a fost execrabilă, pentru că au fost făcute afişe cu doar două nume de concurenţi din trei, ca şi cum (als ob, ca să se înţeleagă…) echipele ar fi avut doar doi membri. E clar că pe cei de la „Caragiale” nu i-a interesat participarea. (Ca să nu mai zic de micile discuţii din etapa din decembrie, la care a asistat şi coordonatoarea concursului, insistînd pentru modificarea structurii echipei „Caragiale” în afara termenului reglementat şi deci pentru încălcarea regulamentului conceput chiar de Humanitas, de fapt o încercare de schimbare a regulilor în timpul jocului).

Al doilea argument pentru falsitatea aserţiunii de pe siteul concursului este o confuzie a celui (sau mai degrabă celei) care a scris că, citez din versiunea consultată pe 2 martie 2012, „Elevele (s.m., D.G.) care formau echipa acestui liceu sunt izolate” etc.

Nu erau eleve, ci o elevă şi un elev.

Al treilea argument este că înzăpezirea nu a însemnat izolare în Prahova în ziua concursului pentru nici o localitate limitrofă Ploieştiului (demonstrabil prin comunicate oficiale şi prin presă).

 Ţinînd cont şi de întrebările pe care le-am adresat în urmă cu cîteva zile, la care intelectualii dragi lui Băsescu (şi ei lui!, ar zice copchilul universal din noi toţi) nu au putut răspunde (decît poate printr-un entremetteur), le transmitem textul de mai jos. Plecăm deci dintr-un concurs dubios de pe locul 7 din 22 de participanţi, dintr-un concurs unde am tolerat poate în mod exagerat atitudini îndoielnice.

Domnule Director Gabriel Liiceanu,

  Avînd în vedere precaritatea întrebărilor formulate în etapa a III-a, „Grecia antică”, din 17 februarie 2012, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Ploieşti decide retragerea echipei din concurs, în semn de protest faţă de imaginea deformată pe care autorul întrebărilor o crede implicită elevilor şi şcolii româneşti.

 Credem necesar ca decizia noastră să fie comunicată tuturor participanţilor, motiv pentru care vom trimite acest mesaj şi celorlalte echipe, în mod public şi privat.

 

Cu sentimente fireşti,

 prof. Gabriel Ţaga, directorul CN „Mihai Viteazul” Ploieşti,

prof. dr. Dan Gulea, coordonatorul echipei liceului:

Rizea Cerasela, cls a XII-a

Popescu Elena, cls. a XII-a

Şulţ Luiza, cls. a XI-a

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. IV. ORTODOXIA LA NEC

Impactul pe care îl au cele trei cercuri – cel al discipolilor, cel al prieteniei și cel al „noicienilor de primă instanță” – asupra activității dlui Pleșu și asupra NEC-ului ca instituție nu trebuie supralicitat, în nici un caz. Toate trei, ca și inșii care le alcătuiesc, se aglutinează în ansamblul alcătuit de persoanele care au dobândit bursele de studiu de diverse feluri oferite de nobila instituție particulară de nivel academic post-licență. Important este să li se constate, aici, doar prezența, întinsă de la prima până la cea mai recentă sesiune de obținere a burselor; o permanență mai fragilă sau mai accentuată, dar o permanență care, fără îndoială, are toate șansele să continue.

Nu trebuie, pe de altă parte, presupus că persoanele respective ar fi lipsite de calitățile necesare obținerii unor burse la NEC. Dimpotrivă, criteriile și procedurile de admitere în instituție, ca și faima unora dintre bursieri – precedând dobândirea calității de fellows –, împreună cu prezența unor colaboratori specializați ce contribuie la examinări și admiteri asigură promovările de acest tip ca exemple de selecții meritocratice într-un ansamblu social prea puțin dornic să promoveze, în general, meritul intelectual.

Foarte pasionant devine când asemenea eșantioane de inși legați cu fire invizibile de o anumită orientare tematică a studiilor și intereselor lor filosofice de persoanele dlor Pleșu și Liiceanu sunt reașezate în context. Aceasta fiindcă întregul context este alcătuit, din câte se pot vedea astăzi, de la o anumită distanță, printr-o privire retrospectivă, din mai multe cercuri care potențează sau camuflează importanța direcției structurate pe axa de interes Heidegger – Noica.

Un astfel de „alt” cerc dezvoltat în cadrul NEC este cel al cercetătorilor cu interes teologic întru ortodoxie sau chiar ortodoxism. Din rândul lui fac parte Teodor Baconsky (bursier în 1995-1996)[1], Bogdan-Ștefănel Tătaru-Cazaban (ajuns consilier prezidențial și ambasador la Vatican; fellow în 2001-2002)[2], Miruna Tătaru-Cazaban (în 2003-2004) și George Mihail Neamțu (co-editorul unor festschrift în onoarea lui Andrei Pleșu[3], actualmente în staff-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – IICMER, alături de Vladimir Tismăneanu și Ion Stanomir[4]; fellow în 2005-2006, Guest of the Rector în 2006-2007, programul EUROPA, în 2006-2007). Se poate cu ușurință observa că toți cei trei autori de sex masculin menționați aici au ocupat sau ocupă în prezent funcții ierarhice de mare vizibilitate (Baconsky: ministru de externe și fost ambasador; Tătaru-Cazaban: ambasador, fost consilier la președinție; Neamțu: director științific la IICMER).

---

[1] Baconsky este autorul volumului Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (cu o prefață de Andrei Pleșu), 1996. Ca bursier al Colegiului Noua Europă, a realizat studiul Devastatio constantinopolitana. Cercetări asupra imaginarului religios al Cruciadei a IV-a. CV-ul său include și un stagiu, ca ambasador, la Vatican, cale pe care urma să o ia, printr-o remarcabilă coincidență, și Bogdan Tătaru-Cazaban. Dl. Baconsky semnează, împreună cu Ioan I. Ică jr. și Radu Carp, și volumul Pentru un creștinism al noii Europe, apărut la Humanitas. Prezentarea cărții includea și următoarele elucidări despre a III-a apariție din Seria Boltzmann: „Volumul de față aparține seriei de studii pe care Colegiul ‘Noua Europă’, cu sprijinul financiar al Societății austriece Ludwig Boltzmann, le-a realizat în perioada 2001-2005. E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a ‘europenității’ și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase. Colegiul ‘Noua Europă’ își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.”

În 2007, cu ocazia apariției volumului de eseuri Turn înclinat, Andrei Pleșu nota despre autorul acestuia: „Prezența lui Teodor Baconsky în spațiul culturii noastre e prezența unei multiple, întăritoare garanții: o garanție de anvergură și stabilitate intelectuală, o garanție de bună credință și bună orientare în nebuloasa veacului, o garanție de echilibru și noblețe. O garanție și o dovadă că inteligența poate fi credincioasă și credința inteligentă.// Îl citesc mereu, ca pe un scriitor de rasă, cu deschideri sobre în toate direcțiile, inclusiv în aceea a serviciului public. Cu doi-trei oameni ca el, România poate reînvăța să spere.”

[2] Din CV-ul Lui Bogdan Tătaru-Cazaban rezultă că a fost „Consultant ştiinţific al colocviului internaţional Rolul religiei în noua construcţie europeană, Goethe Institut/ New Europe College, Bucureşti, 19-20 iunie 2006” și „Coordonator (împreună cu prof. dr. Andrei Pleşu) al seminarului CNCSIS: Religie şi politică în lumea contemporană, Colegiul Noua Europă/ Institutul de istorie a religiilor, Academia Română, 17-18 septembrie 2008”. Temele celor două programe de acțiune, care reunesc religia cu orizontul politic contemporan, indică una dintre direcțiile de atac ale acțiunii formatoare urmărite persuasiv de dl. Andrei Pleșu. Rolul progresiv acordat dlui Tătaru-Cazaban marchează creșterea încrederii dlui Pleșu în prestația acestuia. Totodată, se mai constată cu acest prilej că trecerea dlui Tătaru-Cazaban prin NEC în calitate de bursier nu a fost unicul moment din cariera acestuia când a interferat cu instituția și a conlucrat cu rectorul acesteia, ci numai începutul unei cooperări care, până în 2008, cel puțin, a fost tot mai mult aprofundată.

Ca urmare a încrederii lui Andrei Pleșu față de dl. Tătaru-Cazaban, primul i-a scris introducerea celui de-al doilea la volumul semnat de domnia sa în calitate de co-autor, Pentru un creştinism al noii Europe, , seria Bolzmann, vol. III, Humanitas, Bucureşti, 2007. Răsplata față de maestru nu a întârziat prea mult, luând forma coordonării, împreună cu dl. Mihail Neamțu, a două volume omagiale paralele: Memory, Humanity and Meaning. Essays in Honor of Andrei Pleşu’s sixtieth Anniversary, Zetabooks, Bucureşti, 2009, 549 p. și, respectiv, O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleşu, Humanitas, Bucureşti, 2009, 314 p. Nu puteau lipsi însă nici mărturiile uceniciei la Pleșu prin înrudiri sau reiterări tematice. Astfel, volumul aflat în pregătire, anunțat de dl. Tătaru-Cazaban ca apariție următoare, este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cereşti, programat să iasă la… Humanitas.

[3] „Volumele O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu, editat de Humanitas, şi Memory, Humanity and Meaning. Essay in Honour of Andrei Pleşu s Sixtieth Anniversary, offered by NEC alumni & friends, publicat de Zeta Books, au fost lansate la Librăria Cărtureşti din Bucureşti. Gabriel Liiceanu a citit un mesaj din partea lui Andrei Pleşu, care nu a fost prezent pentru că a suferit, recent, o intervenţie chirurgicală. Andrei Pleşu a arătat în mesaj că nu doar problemele medicale l-au oprit să fie prezent la evenimentul care a marcat faptul că el a împlinit 60 de ani, ci şi «o legitimă stinghereală». Gabriel Liiceanu a precizat că, deşiîn prezent măsura reuşitei unui om este dată de scandalurile pe care acesta le iscă în jurul său, în momentul lansării, reuşita lui Andrei Pleşu a fost evaluată prin iubirea pe care un om o poate stârni. Printre cei prezenţi au fost şi coordonatorii volumului O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu – Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban” („Două volume în onoarea lui Andrei Pleşu, lansate la Bucureşti”, în Ziarul Lumina, vineri 24 aprilie 2009).

[4] „Mihail Neamțu este un participant activ la dezbaterea românească despre cultură, politică, valori și societate (Hotnews.Ro, Idei în dialog, Dilema Veche, Revista 22, etc.). A criticat modele culturale postmoderne, relativismul etic și colectivismul tribal, pledînd totodată pentru restrângerea puterii economice și legislative a Statului și pentru relansarea educației private.

Povara libertății (2009) a dus în discuție dezbaterile conservatorilor nord-americani și definițiile contradictorii ale modernității. Verbul ca fotografie (2009) a făcut apologia dialogului civic pe fondul tendinței de tabloidizare din mass-media. Autorul oferă totodată câteva schițe despre relația între Ortodoxie și modernitate, marcând importanța unei culturi a virtuții într-o societate cu tot mai puține modele, rădăcini și speranțe. Elegii conservatoare (2009) discută condițiile de apariție ale unei culturi a libertății morale, civice și economice, raportarea spațiului public românesc la criza valorilor din Europa, semnificația secularizării pentru instituția familiei și forurile de educație, imaginea Bisericii într-o eră a transparenței mediatice, a revoluției moravurilor și a pluralismului ideologic. Volumul Gramatica Ortodoxiei (2007) deplânge „ghetoizarea discursului creștin” în spațiul academic, propunând „câteva întâlniri paradigmatice între ecclesia și universitas, găzduite sub zodia modernității. Gramatica Ortodoxiei a primit premiul revistei Cuvântul pentru Cartea Anului, Secțiunea Istoria ideilor și istoria mentalităților.

(Bufnița din dărâmături (2005, 2008) a stârnit numeroase comentarii în presă, fiind nominalizat de unii critici literari pentru categoria debut eseistic. Autorul s-a remarcat prin susținerea unui dialog instituțional între Biserică și modernitate. A scris în favoarea reformei învățământului confesional, bazat pe o viziune deschisă a unui creștinism integru dar polifonic, criticînd totodată birocrația ecumenistă și tentația clericalizării. Neamțu s-a disociat de orice mesianism teologico-politic și de curentul agrarian’neopășunist’). Refuzând anexarea în trena unui paseism utopic, Neamțu a susținut teza conform căreia „creștinismul mileniului III va fi urban sau nu va fi deloc.” (wikipedia.org) A tradus mai multe cărți de interes teologic și filosofic: Andrew Louth, Deslușirea Tainei. Eseu despre natura teologiei (1999), Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului (2000), John Behr, Drumul către Niceea (2004) și Hugo Tristram Engelhardt Jr., Fundamentele bioeticii creștine, 2005 (traducere în colaborare).

Mihail Neamțu este unul dintre membrii Societății Române de Fenomenologie (2000), alături de Grupul HAH și de fondatorul acesteia societăți, Gabriel Liiceanu. G. Liiceanu și Andrei Pleșu l-au avut ca invitat într-una dintre edițiile emisiunii lor de la Realitatea TV.” (wikipedia)

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIX: REFUZUL DIFERENȚEI

5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).

Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil”[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.

Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.

Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.

Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.

---

[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. II. NOICISM?

Astfel, în decursul celor mai bine de douăzeci de ani, dl. Liiceanu și-a consolidat poziția personală atât din punct de vedere logistic – în calitate de lider al grupului editorial Humanitas -, cât și civic (prin GDS și revista 22), și academic, în interiorul universității și a instituțiilor de rang universitar. Chiar și atât ar fi destul pentru a dobândi un relief special în dinamicile culturale ale actualității. Dar în cazul dlui Gabriel Liiceanu alianțele sunt mai complexe, iar prezența domniei sale ca spirit tutelar se face simțită în mai multe domenii.

Ucenici noicieni, și Liiceanu, și Andrei Pleșu, frecventându-l asiduu pe Noica, la București ca și la Păltiniș, în anii 70-80, părând a fi adevărații continuatori ai spiritului filosofului și asumând public această misiune, ei sunt, dintre toți cei acceptați de Noica în preajmă, nu doar cei mai îndrăgiți apropiați ai filosofului, ci și nucleul a ceea ce s-a socotit a fi „Școala de la Păltiniș”. De fapt, la o privire mai atentă, se observă că, din acest punct de vedere, Andrei Pleșu a făcut mai puțin caz de această moștenire decât prietenul domniei sale. Liiceanu, în schimb, a preluat, ca editor, la Humanitas, publicarea, pentru început, a operei celui dispărut. Apoi, în 1999, „… printr-un efort al Editurii Humanitas, fundația Humanitas Aqua Forte a cumpărat cabana în care a trăit Noica în ultimii patru ani ai vieții sale”[1]. Fundația respectivă a preluat, de asemenea, și Casa Lovinescu, întemeind în acel imobil, nu mai puțin semnificativ pentru moștenirea culturală a contemporaneității românești, Cenaclul Lovinescu și Cercul Noica[2]. Calitatea de fondator al Cercului Noica îi revine, fără îndoială, tot lui G. Liiceanu, după cum rezultă și din prezentarea postată pe blogul acestui program intelectual[3]. În cadrul cercului de studii noiciene nu putea lipsi, desigur, nici… Heidegger. Pentru început, doar dl. Răzvan Andrei s-a ocupat de o temă legată de filosoful german menționat, încercând să deslușească raportul „Heidegger și Stăniloae: premise pentru un dialog asumat critic”[4].

Legăturile blogului – și, implicit, ale Cercului Noica – sunt cu Casa Lovinescu, Ed. Humanitas, cu defuncta revistă Idei în dialog, cu Institutul Cultural Român, cu Revista 22, cu – o surpriză?! – revista Rost, cu Societatea Română de Fenomenologie și cu revista Dilema Veche. Ele ne conduc, astfel, la proximitățile instituționale ale tinerilor noicieni, dar și la anumite personalități și orientări culturale românești actuale; la G. Liiceanu, în primul rând (Casa Lovinescu și Humanitas, revista 22), la H.-R. Patapievici (Idei în Dialog, dar și Institutul Cultural Român), la discipolii liicenieni și la prietenii acestora grupați în Societatea Română de Fenomenologie (nucleul liicenian fiind ceea ce am numit Grupul HAH), la Andrei Pleșu (Dilema Veche).

O atenționare specială merită făcută în direcția revistei Rost, subintitulată „Revistă de cultură creștină și politică”, despre care pe blogul Arsenie Boca se spune: „Revista ROST este un manifest românesc, care nu are un caracter strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit resurecţiei morale şi spirituale a românilor, întru recăpătarea demnităţii naţionale şi impunerea unui posibil model românesc în lume”, iar prezentarea de pe situl wikipedia menționează: „La mai multe luni după apariția primului număr, în martie 2003, revista Rost a fost caracterizată drept «o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust», făcând cunoscute «o serie de valori tradiționale ale societatii românesti, pe care puțini oameni sunt dispuși să și le mai asume in ziua de astăzi»”. Chiar dacă nu în sens strict, cum se atrage atenția, totuși, îmbinarea creștinismului cu politica trimite deja către o anume orientare; nu neapărat creștin-democrată, câtă vreme sfera politicii include și abordări non-democratice. Într-adevăr, opțiunea pentru tradiționalism, ortodoxia, pro-românismul, incluse în programul fundației și al revistei, definesc opțiunile de dreapta ale revistei. Valorizările unor personalități cunoscute drept legionare, a haiduciei legionare etc. indică în mod convingător preluarea și popularizarea de către gruparea din jurul revistei Rost a cel puțin unora dintre poziționările extremei drepte culturale și politice.

Nu este de mirare că Sorin Lavric, autorul monografiei în care se încerca spălarea de păcate extremiste a tânărului Constantin Noica, include printre punctele de sprijin ale Cercului Noica și revista Rost, după cum nu trebuie să mire nici prezența aceluiași printre tinerii filosofi implicați în proiectul Heidegger al lui G. Liiceanu (Grupul HAH). Dimpotrivă, ceea ce părea un simplu accident – și era prezentat ca atare de Ileana Borțun, membră a grupului heideggerienilor dâmbovițeni – devine, în noua lumină, mai clar și mai inteligibil.

Toate numele de persoane și de instituții pomenite în anturajul Cercului Noica atrag atenția asupra sferei de iradiere a acestei pepiniere și a direcției în care, dincolo de declarațiile exprese, ea se îndreaptă. Ele pun în evidență și alianțele, punctele de sprijin pe care se reazemă noul val al noicienilor ori, mai bine zis, dinspre ce direcții și tendințe emană ei ca program filosofic și civic.

---

[1] În volum, textul continuă astfel: „Apoi, într-un al doilea pas, ajutat și de prieteni, am făcut ce se cuvenea făcut: am restaurat-o în întregime, am păstrat neatinsă camera lui Noica, am amenajat celelalte trei camere pentru a fi locuite din când în când de toți cei care erau dispuși să lucreze acolo imitând spiritul «isprăvilor culturale» ale Păltinișului. Într-o țară fără memorie și fără pietate autentică, am păstrat memoria culturală a unui loc de care, altminteri, s-ar fi ales praful” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, pp. 78-79). Dl. Liiceanu socotește, astfel, că intrarea cabanei de la Păltiniș în proprietatea domniei sale este un act patriotic și că transformarea acestui loc într-un sanctuar al venerării filosofice rezervat celor din cercul domniei sale ar fi o dovadă de… pietate autentică.

[2] Punerea alături a lui Lovinescu și Noica, primul fiind de formație franceză și adept al sincronismului, al doilea preferând sursele germane și admirându-l pe autohtonistul și ortodoxistul Nae Ionescu, reprezintă, în sine, o performanță ce dovedește tipul de cernere a valorilor culturale specific gustului liicenian. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre expansiunea instituțională a puterii cultural-simbolice a dlui. Liiceanu.

Vezi: http://www.casa-lovinescu.ro/

În legătură cu Cenaclul Lovinescu, un interviu al Ioanei Pârvulescu, scriitoarea care se ocupă de această inițiativă, lămurește că așezarea domniei sale în fruntea cenaclului a survenit după refuzul altora și, mai ales, după abordarea ei, personal, de către Monica Lovinescu, dornică să știe că în casa tatălui ei, unde odinioară se țineau ședințele Cenaclului Sburătorul, activitatea cenaclieră se reia. Fapt de netrecut cu vederea, „La fiecare ședință avem un invitat-surpriză (nu îl spun dinainte), în funcție de tema discutată. Așa că între invitații de onoare au fost – îi înșir într-o ordine întâmplătoare – Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Andrei Cornea, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu. Și, firește, Gabriel Liiceanu, cel datorită căruia există această Casă Lovinescu și tot ce se petrece în ea (subl. O.P.)!”(Maria Bercea, „Interviu cu Ioana Pârvulescu”, Revista 22, 28 aprilie 2006 – 04 mai 2006). Iată că, dacă inițial părea că Monica Lovinescu are meritele ctitorului, Ioana Pârvulescu dezvăluie, în cele din urmă, rolul fundamental jucat de Gabriel Liiceanu în înființarea cenaclului, dar și în funcționarea Casei Lovinescu în general.

[3] Vezi: http://cerculnoica.wordpress.com/about/

„Cercul Noica a luat naștere în 2004, la inițiativa mai multor studenți ai Facultății de Filozofie. Inițial, întrunirile aveau loc în incinta facultății, în condițiile în care Casa Lovinescu nu era încă amenajată. Cercul este frecventat actualmente de aproximativ 40 de studenți și absolvenți de filozofie, reuniți în jurul unui nucleu format din Sorin Lavric, Cătălin Buciumeanu, Ana Petrache, Bogdan Duca, Răzvan Andrei și Paul Sandu. După cum declara Sorin Lavric, studenții sunt selectați pe criteriul formației filozofice, dublată de aptitudini literare, obiectivul cercului fiind acela de a forma un grup de tineri exegeți ai operei lui Constantin Noica. Potrivit lui Sorin Lavric, studiul operei lui Noica, demarat de Gabriel Liiceanu, riscă să se termine odată cu el, atâta timp cât nu se vor face eforturile necesare pentru ca demersul să aibă continuitate. Cercul Noica a beneficiat de sprijinul deplin al lui Gabriel Liiceanu chiar de la început, el fiind de altfel cel care a reușit să trezească în Facultatea de Filozofie entuziasmul pentru studierea operei gânditorului de la Păltiniș (subl. O.P.).

Cercul Noica este singurul cerc de studii filozofice din țară focalizat pe studiul unui autor român, cel puțin singurul care reușește să răzbată în presa culturală și de specialitate. Situație regretabilă, dacă e să ne gândim și la alte nume mari ale filozofiei românești care ar trebui să beneficieze de o astfel de atenție, concretizată prin abordări de nivel profesionist, și am putea să menționăm aici numele lui Lucian Blaga, spre exemplu. Sorin Lavric acuză, de altfel, lipsa unui cadru necesar menit să încurajeze acest gen de demersuri, indicând, printre altele, imposibilitatea ca studenții români să obțină burse de studiu în străinătate pentru studii ce îi privesc pe gânditorii români, printre care și Noica: «Noica nu este o valută forte la fel ca alți filozofi internaționali». În fapt, noi suntem cei care putem și cărora ne revine misiunea de a promova valorile culturii române, dezvăluindu-le apoi și pe scena culturii internaționale. Nu ne putem aștepta ca cei din afară să ne descopere și să ne facă valorile cunoscute. Drept pentru care, afirmă Sorin Lavric, avem nevoie de burse acordate de statul român sau de fundații culturale private (subl. O.P.) care să încurajeze studiul filozofilor români, avem nevoie de conferințe internaționale și de seminarii sau tabere de vară pe această temă (subl. O.P.), dar, mai mult decât orice, trebuie să ne străduim ca filozofii români să devină accesibili în afară, prin intermediul traducerii lor în limbi de circulație internațională. Cercul Noica poate reprezenta o inițiativă model pentru demersuri similare axate pe studiul altor gânditori autohtoni”. (Alexandru Racu, „Filozofia românească, valorizată la Casa Lovinescu”, Revista 22, an. XV (898), 25 mai – 31 mai 2007)

[4] http://cerculnoica.wordpress.com/category/heidegger/

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVIII: CRITICĂ ȘI… CRITICĂ

4. Interdicția asupra criticii, căci dezacordul înseamnă trădare. Modelul este bine cunoscut și vine dinspre Pitagora, în preajma căruia ucenicii trebuiau să păstreze șapte ani de tăcere. Supunerea la proba tăcerii a trecut ulterior și în monahismul răsăritean. În filosofia practicată de adepții liicenieni ea a luat forma burlescă a exegezei fără critică. Practic, explorarea analitică este îndreptată exclusiv către relevarea potrivirilor, reiterărilor, continuităților, structurării unui material ideatic etc. Orice luare de distanță consistentă este blocată din principiu, datorită a două atitudini pe care Gabriel Liiceanu le recomandă prin exemplu personal: atitudinea pioasă (adorația) și descifrarea gândului celui analizat cu continuarea lui în același spirit. Din acest punct de vedere, membrii Grupului HAH sunt niște liicenieni în toată puterea cuvântului. Lozinca în vogă este, cum am mai amintit, declarația de iubire. În cazul Grupului HAH, părintele său spiritual explică de ce i s-ar datora iubire tocmai acestui gânditor, și nu oricărui altuia: ”Heidegger a fost în secolul 20 un … loc, «vârf al unei lănci», în două feluri diferite: pe de o parte, în punctul suprem și extrem al gândirii sale, s-au strâns toate tendințele filozofice ale începutului de secol, pentru a fi apoi eliberate către strălucirea unei noi vârste a filozofiei; pe de altă parte, gândirea lui a acționat apoi încă o dată în diferite culturi ale lumii ca loc, dând naștere la tendințe și precipitări care s-au constituit ca «vârfuri de lance» ale unor filozofii autohtone…” („Prefață”, în Gabriel Cercel, Cartea experienței. Heidegger și hermeneutica vieții, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 8). Citatul este pilduitor pentru admirația nețărmurită pe care o mărturisește, nemoderată de vreun bemol. „Suprem”, „extrem”, „toate tendințele (fără excepție, așadar!)” sunt mărci stilistice ale unei apoteoze constatate de mentorul român pe seama celui venerat. Cei care îl urmează în această venerare prin eforturi proprii de descifrare – și nu de critică, ceea ce ar însemna părăsire a atitudinii de prosternare – sunt demni de un tratament special. „Noi, ceilalți, care suntem contemporani cu el, avem obligația (subl. O.P.) de a participa la el admirându-l și ocrotindu-l (subl. G.L.)”. Este vorba despre fenomenul constatat de Liiceanu împrejurul său, acela de a se fi adunat cinci exegeți heideggerieni pe care îi socotește – deja după prima lor carte – drept „«trimiși într-un loc anume» și apoi adunați în «vârful de lance» pentru a fi eliberați și a străluci într-o nouă vârstă a filozofiei românești, grație gândirii lui Heidegger” (ibidem, p. 8).

Critică pe cont propriu, așadar, înțeleasă ca deconstruire a ideației heideggeriene cu intenția de a-i identifica punctele slabe și de a desprinde grâul de neghină nu este de conceput în discursul Grupului HAH, pentru că o asemenea atitudine ar aduce, pur și simplu, retragerea grației maestrului. Este și motivul pentru care separarea – fie și pentru o secundă, așa-zicând – din îmbrățișarea maestrului nu poate fi gândită de ei. Heidegger și Liiceanu, iată două nume tabuizate, îmbălsămate în iubire, aceasta fiind atitudinea standard „la locul de muncă”, în atelierele HAH. Înafara ei, coerența și coeziunea grupului s-ar nărui, ceea ce, în mod evidențiat și de schimbul de replici prilejuit de publicarea paginilor mele pe blog, a revelat ca fiind un preț prea mare de plătit pentru propria libertate.

Pentru că documentele disponibile în spațiul public o permit, să vedem însă cum reacționează un membru al Grupului HAH la o abordare critică venită nu dinspre mine – invocarea unui astfel de exemplu ar duce, pasămite, la evidențierea unui discurs pro domo -, ci de la un om a cărui abordare este mult mai puțin incisivă, ba chiar binevoitoare. Mă refer, de astă dată, la schimbul de mesaje dintre dl. Bogdan Mincă și dl. Marcel Chelba postat la vedere pe blogul dlui Constantin Aslam, Izvoare de filozofie. Legând vorba dintr-un interes special, mărturisit, pentru cărțile lui Heidegger referitoare la raportarea acestuia la Immanuel Kant, dl. Chelba îl întreabă pe dl. Mincă dacă aceste volume (Kant și problema metafizicii/ Kant und das Problem der Metaphysik şi Întrebarea privitoare la lucru/ Die Frage nach dem Ding) sunt pe cale a fi traduse în seria tălmăcirilor din opera gânditorului german. Pe prima, dl. Chelba declară că ar fi fost chiar dispus să o sponsorizeze, plătind traducătorul, dar tratativele cu Ed. Humanitas s-au blocat. Aflând că volumul care îl interesa cel mai tare nici nu intră în vederile Grupului HAH, cel puțin în următorii ani, dl. Chelba formulează câteva judecăți critice la adresa demersului ca întreg. „Traducător sau cititor – a te arunca, de pildă, direct la Sein und Zeit, mi se pare un fel de a sări ca găina la boabe multe, direct în vârful grămezii.// Heidegger se sprijină pe Kant, precum titirezul pe masă. Sistemul gândirii heideggeriene pare a sta suspendat în aer, în virtutea propriei lui inerţii, dar, în realitate, el se sprijină pe conceptul lui Kant despre timp. A încerca să-l înţelegi pe Heidegger făcând abstracţie de Kant – filosoful pentru care întregul nostru univers inteligibil nu era altceva decât un fel de cută a timpului nostru subiectiv (în interpretarea mea) – mi se pare o întreprindere, dacă nu imposibilă, atunci puţin cam hazardată”.

Dl. Marcel Chelba își exprimă deci, cu toată politețea, reticența față de un program de traduceri care începe cu Sein und Zeit, adică pornind de la un volum central, de maximă dificultate, cu rol axial în cadrul întregii opere heideggeriene, mirându-se că nu se pleacă la drum pornind de la relația dintre gândirea lui Heidegger cu sistemul filosofic al lui Kant, fără care înțelegerea filosofului din sec. al XX-lea este posibil să nu fie tocmai bine înțeleasă.

Ce îi răspunde dl. Mincă? „În ceea ce privește afirmația Dvs. despre începerea traducerii lui Heidegger prin volumul Kant und das Problem der Metaphysik – nu sunt foarte convins… Probabil că primul volum cu care ar fi trebuit început era Ființă și timp și cărțile din jurul său (ceea ce s-a și întâmplat în anii trecuți). Apoi ar fi trebuit să apară lucrările traduse deja de Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger. Iar acum se cer traduse volume importante din Heidegger II, cum ar fi Conferințe și studii, care sper să apară prin aprilie la Humanitas. Și ar mai fi și altele: Unterwegs zur Sprache, Holzwege, Satz vom Grund etc. Iar în spatele tuturor se află extrem de dificilul volum Contribuții la filozofie, un al doilea Ființă și timp. La urma urmei, poate că e prea mult să ceri o ordine a traducerii. Sunt atâtea continente heideggeriene, încât orice efort serios de a defrișa pe românește unul din ele este binevenit”. În acest mod, dl. Chelba este trimis la plimbare fiindcă, nu-i așa, o serie de imperative formulate impersonal („ar fi trebuit”, „se cer”!) o arată în mod neîndoielnic – pe ce bază? – și fiindcă poate că e prea mult să ceri o ordine a traducerii (sic!). În plus, gândirea lui Heidegger include, nici mai mult, nici mai puțin decât… continente, estimare de ordin cantitativ cu înțeles vizat în ordine calitativă. Drept care – logica acestui gând impresionează, nu doar pentru că seamănă cu reacția solicitată din partea publicului de către G. Liiceanu însuși când vorbea despre cărțile Grupului HAH – orice efort serios de a defrișa pe românește unul din ele (= continentele heideggeriene) este binevenit.

Dar dl. Mincă reia, într-un alt mesaj, chestiunea: „Ar fi multe de spus despre Heidegger și Kant. Eu însumi nu sunt specialist pe această sub-specializare. Le-am citit la viața mea pe cele trei mari cărți despre Kant, dar nu sunt unul dispus să se angajeze să le traducă. Sunt de acord cu importanța covârșitoare a lui Kant pentru Heidegger (alături de Aristotel), dar totuși nu consider că un studiu al lui Heidegger ar trebui să înceapă cu scrierile lui despre Kant (subl. O.P.), ci cu Ființă și timp și cu trei-patru cărți din jurul său. Evident, într-un al doilea pas, se cer aprofundări de rigoare, iar scrierile despre Kant sunt de prim rang”. Dl. Chelba nu formulase expres ceea ce dl. Mincă acceptă, anume „importanța covârșitoare” a explorării substratului kantian al gândirii lui Heidegger. Cu toate acestea, din motive insuficient detaliate, el socotește că Sein und Zeit merita să apară prima. Se poate cred că opțiunea aceasta vine din ideea că, neputându-se traduce tot Heidegger în română într-o singură generație, cu forțele deocamdată existente, este de adus la dispoziția cititorului, cu prioritate, principala contribuție heideggeriană („…există momentan în România maxim 4-5 oameni capabili să traducă Heidegger iar operele sale complete însumează cam 100 de volume. Este utopic să crezi că vreodată România va avea mai mult de 20 de volume traduse”). Se prea poate însă ca dl. Mincă să nu facă decât să se conformeze proiectului liicenian preexistent. Nu se enervase dl. Liiceanu, încă din anii 80, în fața tentativei de traducere a lui Fiire și timp datorată lui Dorin Tilinca, cu ajutorul lui Mircea Arman, sprijinită să apară revuistic de logicianul Anton Dumitriu și criticul literar Mircea Muthu, reacționând și ulterior inamical față de acest demers? Nu este exclus deci ca graba de a oferi pieței de carte românești Sein und Zeit să fi tradus enervarea liiceniană în fața evidenței că tălmăcirea semnată de dânsul, împreună cu Cătălin Cioabă, nu este prima care se achită de sarcina ducerii la bun sfârșit. Și, la fel, zelul dlui Mincă de a aproba această strategie nu poate fi scutit de suspiciunea de a vedea în el o formă de conformare la proiectul dlui Liiceanu. Că este așa ori ba, să notăm, pe moment, convergența frapantă de opinii dintre domnii Liiceanu și Mincă, semn că nu doar cred în aceleași idealuri, ci pariază împreună chiar și pe detaliile unei strategii de acțiune comună.

Să revenim însă. La drept vorbind, chiar dacă nu s-a privilegiat raportarea lui Heidegger la Kant – cum sugera dl. Marcel Chelba că ar fi nimerit, având în vedere o tentativă de înțelegere a lui Heidegger pornind de la sursele importante ale gândirii lui -, se putea avea în vedere principiul menționat, abordându-se, întâi și-ntâi, volume dintre cele care mărturisesc relația cu presocraticii (Parmenide este numai unul dintre acestea, singurul tradus, deocamdată) sau cea cu Husserl.

Dlui Chelba nu îi scapă poziționarea fragilă a interlocutorului său. Redau în întregime partea secundă a mesajului ironic prin care se raportează, cu finețe, dar fățiș, la cele susținute de discipolul și colaboratorul dlui Liiceanu: „«Traduttore, tradittore!» – spun italienii – pentru că, precum ştiţi, orice traducere este de fapt o operă de interpretare.// Am impresia însă că acest program de «traducere» a operei heideggeriene al Editurii Humanitas încearcă o «interpretare» într-o perspectivă oarecum inversată – mai degrabă în cheia fenomenologiei husserliene (pur analitică, formală, ruptă de context), decât în aceea a fenomenalismului kantian şi a fenomenologiei hegeliene – adică făcând abstracţie de firul epic al tradiţiei filosofice în prelungirea căreia a venit Heidegger.// Viciul de procedură al traducătorilor de ocazie – care traduc la comandă – nu din propria lor iniţiativă, sub imperiul unor necesităţi (interese) spirituale proprii – este să se apuce imediat de treabă, începând cu pagina de titlu, şi, apoi, să o ţină tot aşa, frază cu frază, până la sfârşit, fără a citi nimic împrejur, dinainte, nici măcar cartea pe care o traduc. Tocmai de aceea unele traduceri sunt lipsite de acel fior («feeling») metafizic specific marilor opere de filosofie, deşi, tehnic vorbind, sunt corecte.” (Marcel Chelba, „Dlui Bogdan Mincă (2)”, postare din 12 februarie 2011, ora 17.09, situl Izvoare de filozofie moderat de C. Aslam)

Cum se vede, Marcel Chelba precizează cât se poate de explicit în ce măsură traducerile sunt interpretări, că socotește greșită abordarea lui Heidegger în stil analitic, formal, decontextualizat (abordarea husserliană, cum îi spune), importanța genealogiei intelectuale heideggeriene în buna descifrare a operei acestuia și greșeala abordării exercițiului tălmăcirii în cheie „tehnic”-pragmatică, fără prealabila pregătire. Dacă am căuta originea acestor posibile erori procedurale, s-ar vedea că ea rezidă în actul volitiv, înțeles în termeni competiționali, ai lui Gabriel Liiceanu de a da cât mai urgent pieței românești de carte propria tălmăcire din Sein und zeit. De aici înainte, până și soluțiile proprii – nu o dată neinspirate – ale traducerii terminologiei heideggeriene, au trebuit să fie luate în seamă de traducătorii cărților maestrului, chiar și atunci când, neavând încotro, ei le-au revizuit, pe ici, pe colo (a se vedea în acest sens notele lor introductive la cărțile lui Heidegger în ediție română).

Ce se poate întrezări din exemplul acesta? Ce învățături am tras din intervențiile la secțiunea comentarii a blogului meu a pseudonimilor sub care se drapau una sau două siluete din Grupul HAH? Că în materie de critică a opțiunilor, pozițiilor și metodelor lor totul este îngheț. Ori este admirație, extaz, atitudine pioasă față de Heidegger, Liiceanu și temele favorite ale membrilor grupului, ori se ajunge, inevitabil, la grave dezacorduri (exprimate destul de rudimentar, nu o dată, prin jigniri). Critica Grupului HAH se epuizează în tentativa de a pricepe mai bine ce spune Heidegger și în discriminarea între opțiunile liiceniene și celelalte, venind dinspre orice ins exterior cercului.

ALIANȚE DE GRUP ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. I. CUMULUL DE PRESTIGIU PERSONAL

Am ezitat înainte de a decide cum ar fi mai potrivit de procedat, dacă să continuu șirul postărilor dinainte, departe de a-și fi dus la bun sfârșit tentativa de demonstrație, sau să inaugurez o nouă discuție (înrudită, dar totuși alta). În cele din urmă, libertățile pe care ți le îngăduie un blog, m-au determinat să optez pentru o soluție intermediară. Voi posta „în paralel” – de fapt, alternativ, după ritmul elaborării lor – noi episoade în dreptul ambelor texte: și a celui care continuă, și a celui care abia începe. (O.P.) 

Teoria despre acțiunea ca acțiune, urmărită în viața intelectuală, unde ea se poate converti în așa-numitul terorism intelectual observat și analizat de Jean Sévillia permite observarea anumitor forțe intelectuale românești postcomuniste, construite în jurul unor personalități și instituții, dar și a unor mituri-reper. În societatea românească a ultimelor două decenii s-au putut afirma grupuri interesate nu de competiția afirmării, ci de-a dreptul de supremație în spațiul cultural eliberat de cenzură și de dictatura ideologică a Partidului Unic. Unele au intrat în competiție unele cu altele, altele par să se ignore – cooperând, de fapt -, iar altele se sprijină prin acțiuni concentrice fără nici un fel de paravan. O călătorie prin aceste geografii mișcătoare se dovedește utilă pentru cei interesați de tema grupurilor de interese, fie că le-am identifica pe acestea cu grupări ale căror ține par (și poate chiar sunt) dezinteresate, orientate de un anume sublim idealism și focalizând pe viața și jocul ideației, fie că am vedea în ele alianțe cu pretext cultural al căror țel este mai degrabă promovarea disimulată a unei anumite orientări ideologice, situarea cât mai sus în ierarhiile sociale ale zilei și, nu în ultimul rând, anumite preocupări de natură pur materială.

Aici, deocamdată, voi aminti numai dispunerea de resurse din jurul prestigiosului cărturar care este dl. Gabriel Liiceanu, amintind mai mult în treacăt unele dintre alianțele acestuia, care merită analize de sine stătătoare, aparte. Ulterior, prin forța lucrurilor, vor surveni în discuție și alte grupări concurente sau complementare, într-o tentativă de a surprinde tensiunile concurențiale ale unor tentative de „terorism intelectual”, deci de luptă pentru puterea simbolică. Deoarece, însă, în contextul prezentului eseu ceea ce îmi reține atenția este mai cu seamă ceea ce am numit „direcția nouă în filozofie” – reprezentată de gruparea filosofică în fruntea căreia s-a erijat Gabriel Liiceanu -, aceasta va fi discutată cu mai multă luare aminte.

Dl. Gabriel Liiceanu a fost un cercetător în filosofie și un autor socotit filosof de-a lungul anilor 70-80 ai secolului trecut, deși pentru calitatea de filosof se cuvine probată consistența și strălucirea unei gândiri originale. Această calificare domnia sa a obținut-o în ochii publicului din România printr-un doctorat în filosofie, prin poziția de cercetător în domeniul filosofiei la un institut specializat și, mai ales, prin recunoașterea lui ca atare, în cadre informale (deci cu atât mai semnificative, în contextul monopolului filosofico-ideologic oficial al P.C.R.) de către autenticul gânditor care a fost Constantin Noica. Pe atunci atât era suficient, ba chiar susceptibil de a atrage o anumită glorie, ținând seama de faptul că orice rudiment de gândire originală neconvențională se confrunta în modul cel mai vizibil și mai direct cu înghețarea teoretică marxistoidă oficială. În 1987, când Noica a decedat, în virtutea unui mandat filosofic care părea nu numai transmis cu convingere către el și Andrei Pleșu de maestrul decedat, ci și liber asumat de către beneficiar(i), dl. Liiceanu a început să fie socotit succesorul într-ale magisteriatului filosofic underground al lui Noica, o linie de continuitate opusă traseelor oficiale controlate ideologic de către puterea comunistă.

Odată cu plecarea lui Noica în lumea celor drepți interesul dlui Liiceanu față de filosofia heideggeriană a continuat și s-a amplificat, devenind curând principala – dacă nu exclusiva – direcție a dezvoltării interesului autorului în materie de filosofie. Datorită însă tristului eveniment al expierii autorului Rostirii filosofice românești, și mai cu seamă pe urma zguduirii sociale, politice și culturale din decembrie 1989, și în cazul lui Gabriel Liiceanu s-a produs, se pare, o răsturnare a priorităților. Ambițiile cercetării filosofice pe cont propriu au părut să pălească în fața urgențelor – manifestele civice de tipul „Apelului către lichele”, manageriatul cultural și mai ales economic de la Ed. Humanitas, implicarea în activitatea Grupului pentru Dialog Social și a revistei 22, prioritatea intrării în contact cu marile nume disponibile din emigrație și a realizării unor reportaje-interviuri filmate cu aceștia (E.M. Cioran) –, liniștea și concentrarea pe care le solicita meditația filosofică diluându-se și risipindu-se în vânzoleala și agitația turbulentei tranziții românești. Practic, semnele alunecării înafara discursului filosofic propriu-zis s-a produs încă din anii 80, căci Jurnalul de la Păltiniș era o scriere literară, aparținând genului confesiv, iar Epistolarul – exercițiu dialogal între cărturarii neoficiali ai culturii alternative românești, privit, pe bună dreptate, ca o manifestare a libertății de opinie și de spirit și, totodată, ca mărturie a existenței active și lucide a unor nuclee de societate civilă în timpul dictaturii – înmănunchea eseuri elaborate de mai mulți autori în convenția epistolelor literare (strălucit reprezentată în Euroa încă din vremea clasicismului francez).

Una peste alta, după 1989, Gabriel Liiceanu a devenit o conștiință civică activă, un literat prețuit, inițiatorul unui program editorial răsunător prin readucerea în circuitul de idei românesc a unor autori interbelici și din exilul comunist, interziși și necunoscuți anterior. Tot atunci, în aceași perioadă aurorală, dl. Liiceanu a încercat să intre în parlamentul României – alături de dl. Pleșu, de Stelian Tănase, de Radu Filipescu și de alți membri ai GDS[1] -, manifestând un interes accentuat pentru implicarea în viața publică, în multiple posturi (ca moralist – Adam Michnik spunea „procuror” -, ca activist civic, în calitate de publicist, ca literat, ca eventual om politic, ca patron de editură, ca realizator de filme, ca universitar, ca actor al lecturilor pe CD-uri, ceva mai târziu). În relativ puțin timp a ajuns astfel să exercite o influență directă, prin aparițiile sale de impact la televiziunea publică din România și nu numai (de la însoțirea lui Bernard Henry-Lévy și André Glucksmann la TVR până la prezentarea socotită autorizată a unor puncte de vedere în emisiunea de 24 de ore dedicată României de teleastul Frédéric Mitterand pe canalul francez TV 5). Formator de opinie s-a dovedit și prin cărțile editate; ale sale, ale prietenilor apropiați (de serii de autori beneficiază, dintre români, la Humanitas, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, dintre „noicieni”, un istoric precum L. Boia, câțiva literați precum Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu și Ana Blandiana). În interiorul GDS și în grupul care s-a exprimat în revista 22, dl. Liiceanu a asumat, tot mai vizibil, mai ales după plecarea lui Stelian Tănase de la cârma revistei, în 1991, rolul unui soi de eminență cenușie, ceea ce s-a văzut destul de curând, când cei care nu împărtășeau entuziasmul său față de „noicieni” au început să fie îndepărtați. Cazul cel mai flagrant a fost al opozantului la dictatură Gabriel Andreescu, pe la mijlocul anilor 90[2], dar ulterior, în urma unei polemici pe tema așa-zisei „Școli păltinișene”, însăși longeviv deținătoarea postului de redactor șef, prozatoarea și publicista Gabriela Adameșteanu, a fost înlăturată de la cârma revistei, concedându-i-se doar publicarea unor suplimente lunare pe teme culturale (Bucureștiul cultural)[3]. Numirea pe un post de conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în 1992, i-a adus lui Gabriel Liiceanu – bun cunoscător al filosofiei, de altfel – șansa de a-și exercita magisteriatul academic și de a face ca ideația lui să aibă impact asupra tinerei generații studioase. Așa s-a născut, treptat, voga postuniversitară pentru fenomenologie și, într-un mod special, pentru gândirea lui Martin Heidegger, în rândul unor absolvenți care, ulterior, ca masteranzi și apoi doctoranzi, și-au continuat studiile inițiate în preajma domniei sale, cei mai realizați dintre ei dobândind titlul de doctori în filozofie în țară sau la universități din Franța și Germania. Cei ale căror lucrări au recompensat prin natura preocupărilor și calitatea exegetică așteptările profesorului lor au fost editați în colecția „Academica” a Ed. Humanitas. După cum arată titlurile cărților acestora, cei mai mulți dintre ei au asumat cercetarea anumitor teme din gândirea heideggeriană, alți autori (2) s-au ocupat de filosofia lui C. Noica, iar alții – mai puțini decât heideggeriano-noicienii ce reprezintă opțiunile filosofice ale dlui Liiceanu însuși – incluși în aceeași colecție, fiind colegi ai profesorului la universitatea din capitală (precum logicianul Mircea Dumitru sau epistemologul, acum profesor consultant, Mircea Flonta), de la Universitatea Babeș-Bolyai (Virgil Ciomoș, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea) sau de la Universitatea din Iași (George Bondor). După anul 2000, împreună cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu a realizat un ciclu de emisiuni la postul privat Realitatea TV, iar din 2011 o nouă emisiune îi are drept protagoniști pe cei doi pe programul 1 al televiziunii naționale.

---

[1] http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/independentii-lui-1990-gabriel-liiceanu-stelian-tanase-radu-filipescu-mircea-dinescu-ion-caramitru-542400.html

[2] Pentru litigiul în justiție dintre Gabriel Andreescu și Andrei Pleșu, ambii colegi, inițial, în cadrul GDS, a se vedea hotărârea CEDO la http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=867

Despre îndepărtarea lui Gabriel Andreescu din GDS a se vedea articolul Sabinei Fati, „GDS și cazul Gabriel Liiceanu vs. Andrei Pleșu” la http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html, text publicat în 22 februarie 2001.

Despre îndepărtarea anumitor nume de membri GDS din caseta redacțională se poate citi punctul de vedere publicat de Gabriel Andreescu la 14 februarie 2001, a se vedea Observator cultural, nr. 52, din februarie 2001: http://www.observatorcultural.ro/index.html/Replica*articleID_3596-articles_details.html?&articleID=3596&printPage=1&setWindowName=shEAPopUpWnd

[3] Pe pagina web a Internationales Literaturfestival Berlin, prezentarea autoarei include și următoarele referințe: „Having trained as a journalist in Berlin, Vienna and Brussels, she ran »22« (1991-2005) a political, social, economic and cultural weekly edited by the G.D.S. As a member of »Women’s Edition« (1998-2001), an international team of editors organised by the Population Reference Bureau, she championed women’s rights. For her commitment to the democratisation of Romania she was awarded the Hellmann Hammett Grant by Human Rights Watch (2002), and now manages a literary supplement, »Bucureştiul Cultural«”. În contrapartidă, în 2010, Evenimentul zilei dezvăluia că scriitoarea a fost „sursă D.I.E.” (vezi http://www.evz.ro/detalii/stiri/cnsas-gabriela-adamesteanu-a-fost-sursa-die-883051.html).

Un interviu recent rememorează momentul despărțirii de conducerea revistei 22 astfel: „AC: De ce ați renunțat să mai lucrați la Revista 22, unde ați fost mulți ani redactor-șef?

GA: Am fost 13 ani redactor-șef acolo. În momentul când am plecat, deja știam că independența e limitată, că în orice grup sunt interese diferite și apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat și ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecința unor lucruri acumulate. A fost pur și simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, așa cum era el” („Gabriela Adameșteanu: Nimeni nu trăise jurnalism adevărat”, 26 februarie 2011).

vezi: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:m1Ed7w30-FcJ:news.corect.com/arts/books/gabriela-adamesteanu-nimeni-nu-traise-jurnalism-adevarat+gabriela+adamesteanu&cd=36&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XV: ADMIRAȚIE ȘI INFAMIE. ANTOLOGIE LIICENIANĂ

A-i iubi pe unii fasciști înseamnă sau nu să iubești fascismul? Întrebarea poate părea naivă, dar nu este. Faptul că am o slăbiciune pentru x nu înseamnă că o am și pentru y, z, q, k, colegii lui de viziune și de idealuri. Mihail Sebastian nu îi iubea pe fasciști, dar avea o slăbiciune specială pentru Nae Ionescu. Înseamnă că a fost Sebastian un ins ambiguu, cu pasiuni și complicități insuficient deslușite cu anumite personalități fasciste interbelice românești? Într-o carte care a stârnit o întreagă bătălie critică, Marta Petreu afirma că da, în vreme ce alți critici respingeau teza și demonstrația, acuzând-o și pe autoare de o mulțime de păcate procedurale, de rea-credință, de toate relele din lume.

Cel mai drastic și mai scurt verdict în acest caz l-a dat însă eseistul Gabriel Liiceanu: „Am afară pe balcon, într-o comodă, un sertar cu «cărți infame», pe care nu le țin în casă, ca să nu-mi murdărească biblioteca” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 360). Printre ele, alături de cartea de interviuri a generalului de Securitate Nicolae Pleșiță, de volumul fostei sale angajate și colaboratoare Doina Jela – despre ultimele o sută de zile ale Monicăi Lovinescu (desființată metodic în același volum la pp. 68-70) – … și cercetarea Martei Petreu Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. Nu mă mir că G. Liiceanu repudiază confesiunile generalului de Securitate care l-a umilit în arest pe Paul Goma și și-a câștigat faima de cinic demăsurat, deși rămâne un semn de întrebare păstrarea, după consultare, a respectivei cărți în proprietatea eseistului (fie și pe balcon). Nu mă mir nici de condamnarea disprețuitoare a Jelei Doina, ce survenea după consumarea unei colaborări profesionale de ani a celor doi; nu pentru că ar fi justificată – nu este justificat niciodată să dai de pereți o femeie, rămân destule mijloace ponderate și într-o tonalitate reținută de a-ți exprima dezacordul față de gândurile sau procedurile ei -, ci pentru că mi-am consumat mirarea față de înfierările inchizitoriale ale dlui Liiceanu la timp, când cu terfelirea Monei Muscă.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/40807/Gabriel-Liiceanu-ii-scrie-Monei-Musca.html

În treacăt fie spus, în cea de a doua scrisoare a dlui Liiceanu referitoare la informatorii Securității, venind vorba despre prestația de turnător a părintelui Iustin Marchiș, tonul este mult moderat în raport cu cel dinainte, ba chiar se afirmă – stupefiant – că în loc să o toarne Securității pe soția cutărui ambasador, mai bine preotul ar fi procedat invers, turnând Securitatea către aceasta; Liiceanu recomandă acum, așadar, ceea ce s-ar numi „procedura Pacepa”, distingând tacit între turnătoria rea și turnătoria bună, și recomandând-o pe ultima ca pe o procedură aparent validabilă etic. Ironie? Cinism? Nu mi-e clar, omul vorbește de obicei posomorât și sobru, inchizitorial.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/42402/Gabriel-Liiceanu-Umbra-parintelui-Marchis-la-Cozia.html

Cu eleganța intransigenței,dl. Liiceanu exilează însă pe balcon și cartea Martei Petreu, colegă cu domnia sa nu doar la Uniunea Scriitorilor, în calitate de poetă și eseistă cu reputația stabilită, ci și în mediile academice, ambii fiind profesori universitari la facultăți de filozofie prestigioase… De astă dată, domnia sa nu argumentează în nici un fel. Verdictul, izvorât dintr-un dezacord grav cu conținuturile cărții, rămâne însă drastic, pentru toate cele trei volume: infamie! Conform DEX, cuvântul desemnează ceva „Care merită disprețul societății, care trebuie înfierat; ticălos, josnic. mârșav. ** Fig. Oribil, groaznic”. Se poate mai rău de atât?

Nu necesită explicații motivul pentru care poți considera dezavuabilă cartea construită în jurul unui mahăr al regimului Ceaușescu, precum generalul de Securitate Nicolae Pleșiță. (Cu toate acestea, de ce nu ar fi de dezavuat și alte cărți similare, din seria memorialisticii serviciilor secrete comuniste din România, despre care dl. Liiceanu nu spune nimic, în pofida emanării lor dinspre personaje de același calibru, de la Pacepa la Filip Teodorescu?). Este însă interesant cu câtă vehemență este executată Doina Jela pentru o formă de devotament care poate crea impresia de intruziune în intimitatea bolnavului (deși rămâne de observat că volumul lui Radu Preda despre Petre Țuțea era tot ceva de același fel, iar ambele jurnale asistențiale în preajma unor mari personalități par decalcuri după – culmea! – Jurnalul de la Păltiniș). Mai mult: de ce ar fi mai delicat să îl înfățișezi pe Noica cel ieșit din închisoare hămesit după o prăjitură sau plângând enervat în urma unui banal meci de fotbal de la televizor – precum în Întâlnire cu un necunoscut -, decât să o fotografiezi pe fragila bolnavă Monica Lovinescu, aflată în fața Marelui Prag pe care cu toții îl vom trece? Unde începe, cu precizie, și unde se termină pudoarea reporterului? Și iarăși: ce are, cu cele două înfierări dinainte, execuția lapidară a unei cercetări care arată că, în opinia autoarei, Mihail Sebastian nu a fost un înger, ci un om atașat enorm de Nae Ionescu și atunci când se putea în mod firesc, și când lucrul acesta a început să pară straniu, nesăbuit și fără speranță?

Numai la noi trebuie să iubești necondiționat și fără rest persoana despre care scrii; semn de cultură cu reflexe formate într-o adulație necritică nu numai față de luminile vieții intelectuale și artistice, ci și față de mai marii zilei. Pretutindeni în lume apar cărți care pun în criză interpretările dominante cu privire la un personaj notoriu sau altul, de la politicieni și militari, la staruri cinematografice și oameni de știință. Cine normează monografierea câte unei mari prezențe, obligând la reverență și prosternare continuă și integrală? Chiar presupunând, odată cu cei care au argumentat împotriva Martei Petreu, că demonstrația domniei sale nu a convins – de ce ar merita scriitoarea să fie lapidată moral? De ce nu le-ar ajunge criticilor demontarea tezelor susținute în Diavolul și ucenicul său, de ce ar trebui să se străduie din greu să anihileze orice urmă de prestigiu al exploratoarei?

Acest instinct al sfâșierii, această dorință de a decreta drept „infam” ceea ce ție nu îți place nu ține de vreo atitudine filosofică și nici de un comportament echilibrat, exersat în democrație. El vine ca o invitație la sfârtecare, are un suspect aer vindicativ și, în ansamblu, nu face cinste celor care îl lansează. Scena culturală nu are de ce deveni o arenă a gladiatorilor în loc să găzduiască dialogul de idei decât dacă îndărătul ei sunt mize extraculturale, mai mari și mai grave.

Ar fi, în orice caz, de înțeles o anume severitate a dlui Liiceanu în raport cu Securitatea, cu comunismul și cu gen. Pleșiță, sau cu ceea ce domnia sa consideră că este știrbirea prestigiului unei victime a fascismelor interbelice românești, precum M. Sebastian. Poate fi înțeleasă și delimitarea tranșantă și explicitată corespunzător de procedurile unei autoare care, precum Doina Jela, a croit, în fond, o carte după un model lansat, ilustrat și urmat – cu succes -, odinioară, ca și azi, de dl. Liiceanu însuși. Rămâne însă profund neclar de ce ar trebui condamnată la pubelă o carte ce propune o cercetare în revuistica, până atunci neconsultată îndeaproape, a interbelicilor români, lăsând în urmă clișeele bine instalate în reprezentarea epocii investigate, o investigație care susține necesitatea de a explica anumite atitudini publice ale unui discipol prin raportarea intens colorată afectiv la un guru al vremii, precum cea semnată de Marta Petreu. Mi se pare, de asemenea, interesant și faptul că două din cele trei cărți condamnate de judecătorul intransigent G. Liiceanu sunt semnate de… femei.

Ar mai fi însă ceva, totuși. Dacă „Râsul inteligent al lui Liviu Bordaş şi lipsa de prejudecăţi intelectuale sunt, neîndoielnic, replica cea mai potrivită dată prostiei agresive şi fanatismelor de conjunctură”, cum spune dl. Liiceanu pe coperta a IV-a a eseului Apașul metafizic compus de dl. Bordaș pentru a acredita ideea că Nae Ionescu a fost un filosof original, care nu a plagiat, atunci este de reținut că dlui Liiceanu nu îi plac nici prostia agresivă, nici fanatismele de conjunctură. Cu toate acestea, din același citat ce însoțește o pledoarie în favoarea lui Nae Ionescu rezultă că acest gânditor și universitar interbelic nu ar ilustra nici „prostia agresivă”, nici „fanatismele de conjunctură”. N-am să discut aici dacă schimbarea alertă a convingerilor politice și preluarea fără precizări a unei ideații străine, ambele practici din cariera publică a lui Nae Ionescu, sunt dovadă de calmă inteligență și de convingeri perene, contrariul celor înfierate de patronul de la Humanitas. Voi reține doar că pentru dl. Liiceanu reabilitarea publică a lui Nae Ionescu este o cauză demnă de investiții și de susținere, tot așa cum s-a întâmplat și cu tinerețea legionară a lui Noica, discutată într-o carte premiată la Academie, dar contestată violent pentru empatia față de legionarism de către mulți comentatori: volumul Noica şi Mişcarea Legionară (Humanitas, 2007). al dlui Sorin Lavric.

Nu mi-e clar nici în ce fel anume Mihail Sebastian poate fi socotit o instanță fraternă de către autorul Declarației de iubire, când Gabriel Liiceanu crede că merită încurajată spălarea tinereții legionare a lui Constantin Noica și chiar prestația filosofică a profesorului acestuia, Nae Ionescu, ale cărui adeziuni de extremă dreaptă – de la Carol al II-lea dictatorul la relațiile cu aliatul nazist al României și la intimitatea cu Garda de Fier – rămân notorii, ca și ortodoxismul ultranaționalist și antisemitismul lui. „Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață”, spune – foarte frumos – dl. Liiceanu în Declarație de iubire. În mod clar, Constantin Noica este unul dintre cei ce beneficiază, în ochii lui, de o asemenea imunitate. Tot acolo, în „rezervația afectivă” personală a autorului se regăsesc și alte prezențe din cuprinsul volumului, de la Sebastian la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Dar, îmi permit să întreb, aici ar fi și locul lui Nae? Dar al lui Heidegger?

Poate că – s-ar putea zice – nu este treaba mea să formulez asemenea întrebări. La urma urmelor, viața afectivă a lui Gabriel Liiceanu îl privește doar pe Gabriel Liiceanu. Așa ar fi, într-adevăr, dacă domnia sa nu ar fi făcut o țintă majoră a operei sale scriitoricești din dezvăluirile dinamicii interioare ale propriului mod de a fi. După cum spune chiar prezentarea de pe p. 2 a volumului Întâlnire cu un necunoscut – girată, fără îndoială, chiar de domnia sa -, „Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți autori de «literatură personală» din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărțile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs”. Se înțelege, atunci, cu ce autoritate respinge domnia sa cartea Jelei Doina, ca pe un rebut într-un gen peste care se socotește autorizat a fi stăpân. Ceea ce nu se pricepe ușor este în ce fel scutirea de receptare critică a lui Noica, maestrul îndrăgit, se poate extinde, licit sau ilicit, și asupra lui Nae Ionescu, maestrul extremei drepte românești interbelice, și a lui Martin Heidegger, cel cu adeziuni naziste nedezmințite.

Când în panoplia personală a unui personaj public semnificativ se adună admirațiile față de mai mulți filosofi cu – pasagere sau consecvente – vederi de extremă dreaptă, ce trebuie înțeles de aici? Unde încep și unde se termină afinitățile?

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIII: GLASURILE SIRENELOR

În Europa interbelică și postbelică s-a configurat, în împrejurări social-politice și ideologice care nu mai prezintă nici un mister, o admirație față de filosofia lui Martin Heidegger care, în cele din urmă – mai întâi prin Noica, mai apoi prin Walter Biemel și Alexandru Dragomir, și ulterior prin Gabriel Liiceanu și discipolii lui -, a poposit și în România. Nimic rău într-o asemenea opțiune, câtă vreme ea nu reflectă exclusiv adeziuni care se pretind altceva (de exemplu: exegeză critică). Să fie „declarații de iubire” și „exerciții de admirație”, n-ar avea decât. Fiecare admiră și iubește ce crede de cuviință, mărturisind, sau nu, despre aceasta. Când însă astfel de raportare se pretinde altceva decât este, avem de a face cu… un falset. Exegeza adevărată însumează și un exercițiu axiologic și, cât timp jubilația prilejuită de textele heideggeriene nu devine programul de studiu al unei generații neprevenite de opțiunile politice și de eventualele contaminări cu acestea pe care le putea suferi opera filosofică a lui Heidegger, îngrijorările pot fi puse sub surdină.

Și ce dacă un grup anume de inși se adună într-un apartament de bloc pentru a citi, cu un fior special, texte heideggeriene? Mulți alții fac același lucru folosind alte baze textuale; din Biblie, din Coran, iar mai nou, iarăși, din Marx și urmașii lui. Nici chiar atâta lucru nu devine inoportun, dacă acestei asocieri nu i se alătură un program instituționalizat care să propulseze preocuparea respectivă în mod mai apăsat în avanposturile vieții culturale ale unei societăți.

La noi însă acest lucru se întâmplă la nivelul uneia dintre primele realități academice din țară (în cazul de față: Universitatea din București), al uneia dintre cele mai răzbătătoare edituri românești (Humanitas) și al unuia dintre autorii contemporani admirați (dl. Gabriel Liiceanu). Toate aceste resurse, puse împreună, conferă o forță de penetrare și un posibil prestigiu, respectivului program de studiu, care poate actualiza un potențial istoric nedorit, cu reflexe sociale și politice nu tocmai dezirabile.

Nu ar fi pentru prima oară în istorie când așa ceva ar avea consecințe inoportune pentru societatea în mijlocul căreia tendințele respective se manifestă. Democrația ateniană a socotit ca fiind corupătoare influența lui Socrate asupra tinerilor. Cine mai știe dacă lucrurile au stat într-adevăr așa sau nu. La urma urmei, dispunem aproape numai de mărturia unui apropiat al lui Socrate, discipolul lui Platon. Nu destul pentru a reconstitui contextul istoric al vremii. Și totuși, nu vor fi fost toți cei care au dat verdictul niște talibani refractari la filozofie… Discipolii lui Pitagora au fost persecutați și urmăriți tot de către democrați, filosoful însuși retrăgându-se spre finalul vieții la Metapontum. Să fi fost un abuz împotriva gânditorului sau o suspiciune întemeiată? În evul mediu, același a fost destinul anumitor ordine religioase și cavalerești, precum cel al Templierilor. S-a vorbit despre interesele pecuniare ale regalității franceze în legătură cu acest episod, dar, iarăși, să fi fost numai atât și doar asta? Mai târziu, în modernitate, Societatea lui Isus a întâmpinat, de la o vreme, o atitudine de ostilitate care a mers până la persecuții, în destule țări. Pentru care motive s-a ajuns atât de departe, și încă nu numai într-un singur stat? A venit apoi epoca studiată de Nolte și Furet: cea în care comuniștii au fost vânați, în vest și în Europa Centrală, de democrați împreună cu fasciștii, și cea afirmată după al doilea război mondial, când comuniștii i-au vânat pe fasciști, dar și pe democrați.

Astăzi, trăim într-un moment istoric când, din nou, democrația pare să fi învins. Ea balansează însă periculos între pericolele tradiționale cu care se confruntă; nu doar extremismele de stânga și de dreapta, ci și derapajul numit populism. Temerile și suspiciunile plutesc în aer, o anumită irascibilitate este deplin instalată, la vest ca și în răsăritul post-comunist. Să se reducă totul numai la istorie, stupiditate, iluzie psihotică? Oare!

Ce fac intelectualii în fața acestor ademeniri și somații? Cei mai mulți – nimic. Li se pare firesc să își continue reflecția ruptă de provocările mediului ambient, deși, atunci când acestea îi ajung din urmă, punându-le piedici și ridicând obstacole în calea demersului în care s-au angajat, conform pasiunii și opțiunii lor, vociferează.

Din acest punct de vedere însă nu derapajele politice sunt cele mai insidioase și mai dăunătoare pe termen lung. Umberto Eco arăta pe bună dreptate: „… Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” („Fascismul etern”, în Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, traducere de Geo Vasile, pp. 29-30). Această configurație diluată și informă, dar persistentă și ușor de răspândit prin mode culturale, prin leit-motive aparent nelegate de vreo ideologie, difuzate de creatori de opinie cu charismă, prin idei ai căror purtători devin tineri entuziaști, neatenți la nuanțe și implicații sociale, dar încântați de aparenta noutate, de stranietatea sau de seducția unei formulări, plutește prin societate, creându-și vaduri, reînnoiește propuneri aparent uitate, le infuzează cu o nouă forță de impact, pregătește o atmosferă… Din această „supă” mentalitară provin impulsurile, reciclările de sloganuri, relansările de ideologii și pe ea se sprijină, atunci când vine momentul, ascensiunea unei noi mișcări politice care utilizează, pentru propriul succes, atmosfera deja pregătită, așteptările celor care participă la perpetuarea respectivei atmosfere, jubilația populară ce ține la îndemâna noilor exponenți ai unei ideologii în ascensiune voturile de care au nevoie, frenezia și implicarea populară fără care nu s-ar putea înrădăcina în solul realității momentului.

Nu trebuie crezut că viața publică a unei epoci conține doar impulsurile unei singure tendințe. Atmosfera străzii, a localurilor, a discuțiilor de familie, a cenaclurilor și cea de pe holurile universităților intersectează tendințe plurale. Unii preferă lozinca mobilizatoare pe seama maselor, alții votează din toată inima, în gând, dinamica rarefiată a piscurilor elitare ale unei societăți; și mai există și dintre cei care gândesc binele comun, care speră că viitorul va aduce afirmarea celor buni în contextul unei vieți mai bune a întregului corp social, într-o atmosferă de pluralism și diversitate ideatică. Glisarea către extreme, fie ele stânga sau dreapta, nu este niciodată obligatorie. Ea poate fi oprită mereu, printr-un avertisment sosit la timp, prin convocarea lucidității.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XII: ROMÂNA ÎNTRE MONUMENTAL ȘI DESPLETIRE

În cea mai recentă carte publicată, Întâlnire cu un necunoscut (2010), Gabriel Liiceanu spune cu năduf, la un moment dat: „Mi-ar plăcea ca, după ce am tradus Ființă și timp și după șaisprezece ani de predare a ei, să pot s-o povestesc (așa cum a făcut Noica cu Fenomenologia spiritului), să scriu un «Sein und Zeit» pentru uzul leneșilor” (p. 127). Mărturisirea onestă a profesorului zain-und-țaitologie ajută la înțelegerea mai exactă a faptelor. Întâi, se poate pricepe de aici că, vreme de șaisprezece ani de zile, dl. profesor universitar dr. G. Liiceanu predă de șaisprezece ani același curs fără să se plictisească, fără să obosească, dar… repetându-se. Cu toate acestea, domnia sa se recunoaște incapabil să o povestească, să o spună, adică, în formă narativă, ca pe un scenariu coerent, fluid, care curge de la un capăt la altul, adecvat bunei înțelegeri a unui public mai mare. În al treilea rând el are, în mod evident, nostalgia formulei americane arhicunoscute S & Z for dummies.

Odată descifrat gândul, să încercăm să îl înțelegem. Ceea ce pare să afirme dl. Liiceanu este că degeaba bate pădurea pe margini, chitind și pritocind textul de peste un deceniu și jumătate, opera tot nu s-a deschis către el în asemenea măsură încât să o poată desluși ca pe o poveste cu farmec omului de cultură fără pregătire specială în heideggerologie. Să fie vorba de o insuficientă înțelegere a textului iubit? Dacă da, ce fel de barieră interioară, ce fel de inaderență este la mijloc?

Receptarea propunerilor filosofice ale lui Martin Heidegger nu presupune doar accesul la codul ei specific, de care vorbește G. Liiceanu în cuvântul introductiv la Ființă și timp. Ea te aduce în contact și cu veșmântul în care se prezintă conținuturile heideggeriene: cu limba. Dintre multiplele posibilități aflate la dispoziția filosofului, el le-a selectat pe cele care i s-au părut cele mai potrivite. Dintre acestea merită să fie enumerate: cuvintele grecești – ca atare sau preluate în traducere și adaptare în germană -, cuvintele latine și… expresiile poetice, neapărat din poezia de limbă germană (Hölderlin este, fără îndoială, resursa lui de căpătâi, dar nici Rilke nu lipsește dintre referințe). Cititorul ar căuta, probabil, în zadar printre limbile din care își derivă Heidegger conceptele limba ebraică. (Iată un alt mod de a constata că filosofia maestrului german are nu doar o coloratură clasicistă, ci și una națională, atent ferită de influențele semitice, deși profesorul lui a fost un fenomenolog… semit, Edmund Husserl).

La drept vorbind, cuvintele grecești și cele latine sunt doar puncte de pornire în reflecția proprie, așa cum se întâmplă în cazul lui Aletheia, de pildă. Ele nu trec însă în glosarul termenilor proprii, fiind folosite ca atare, și încă înscrise în pagină cu litere grecești, cum se cuvine în situația bunei cunoașteri a limbilor clasice (a se vedea în Ființă și timp „Indexul expresiilor eline”, pp. 669-670, impropriu numit astfel pentru că nu conține doar expresii, ci și cuvinte de sine stătătoare). Și cazul termenilor latini este similar – obiecția dinainte rămânând valabilă -, cuvinte precum habitus fiind prezente în textul heideggerian alături de expresii precum a potiori fit denominatio (vezi „Index al expresiilor latine”, în ibidem, pp. 671-672). Altminteri însă, Martin Heidegger acordă atenție alcătuirii unui vocabular fenomenologic propriu care este plin de termeni germani alăturați în sintagme construite de sine (Frage nach dem Sein) sau în termeni alcătuiți prin compunere (Umweltlichkeit, Unauffälligkeit ș.a.) ce au aspectul unor cocote împopoțonate și înzorzonate, pline de pretenții. Inutil să mai dau exemple, acestea putând fi identificate și în alte volume (de exemplu, în traducerea lui Bogdan Mincă și Sorin Lavric din Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, în „Glosar german-român”, pp. 546-559).

Oricum am judeca exercițiul de inventivitate și inovație lingvistică al lui Heidegger, un lucru este sigur. În demersul lui, el pariază din plin pe virtuțile limbii germane, identificate și exploatate mai ales în zona compunerii, nu a invenției de vocabular. Acest lucru înseamnă, în ordinea discuției de față, că el își cunoaște și prețuiește limba culturii în care performează, că este conștient de măcar una dintre posibilitățile acesteia de auto-îmbogățire și că are abilitatea necesară pentru a genera concepte, plecând de la cuvinte banale, anodine, așezate în monturi noi, nu o dată insolite. Chiar și atunci când ajunge foarte departe cu îndrăznelile conceptuale, Heidegger rămâne în interiorul expresivității potențiale a limbii și culturii lui de origine, refuzând instinctiv – sau programatic? – să se îndepărteze de ele.

S-ar spune că acest model se cere deplin înțeles de oricine aspiră la o bună înțelegere a acestei filosofii, mai cu seamă când vine vorba despre proiectul unor traduceri în altă limbă. Cel angajat în tălmăcirea universului filosofic heideggerian trebuie să refacă din interior, în limba receptoare, același proces; însă nu în literă, ci în spirit, dacă visează la rezultate relevante pentru modul de a se raporta Heidegger la limbă.

Stupoarea este însă să constați, atunci când vine vorba despre traducătorii în română ai textelor din constelația lui Sein und Zeit, că atitudinea față de limba în care se traduce (și care este limba propriei culturi și formări) aduce a dispreț, și nu a iubire.

Întrebarea cu care a plecat dl. Liiceanu la drum, în încercarea de a traduce cartea fundamentală a lui Heidegger în română, sună astfel: „… Este posibilă fabricarea mașinăriei heideggeriene sub patentul altei limbi, în speță cu piesele limbii române? Răspunsul, paradoxal, este acesta: în limba română, textul lui Heidegger devine mai limpede, dar ceea ce se câștigă în claritate se pierde, în schimb, în planul «esteticii construcției». Senzația de lucru perfect cumpănit, de sculptură în piatră dură. De alcătuire compactă, articulată până în ultimul detaliu, pe care ți-o lasă originalul se pierde în română, așa cum se pierde și în franceză, engleză sau italiană. Pe lângă germană, româna va apărea în cazul traducerii textului heideggerian ca o limbă despletită (subl. G.L.)” (p. XVII). Să încercăm să pricepem mai bine ce spune autorul român convertit la traducere. Româna face mai clar textul lui Heidegger, însă pierde la capitolul impresie monumentală. Același este, în general, cazul limbilor romanice. În comparație cu germana, limba noastră este despletită (calificativ defavorabil, desigur, menit nu să marcheze naturalețea, ci caracterul ei neîngrijit, în chip regretabil nedogmatic). Este, aici, o nemulțumire filo-teutonă explicabilă la un gânditor și scriitor care prețuiește mult filosofia germană (Kant, Schelling, Hegel, Heidegger), dar una care nedumerește pe oricine se întreabă de ce, de mai multe decenii, dl. Gabriel Liiceanu se străduie, totuși, să traducă în „despletită” opere filosofice de bazalt, pline de o semeață sobrietate.

Ce au înțeles de aici unii dintre discipolii domniei sale? Cu prudență, într-o epistolă adresată mie pe acest blog, dl. Cristian Mladin vorbea despre „o limbă precum cea română”. Când l-am chestionat asupra expresiei respective, solicitând informații suplimentare, domnia sa a adăugat: „… deși avem limbaje filozofice originale, Blaga, Noica, Șora, Liiceanu, etc., ne lipsește încă exercițiul de interiorizare a unui limbaj filozofic coerent. Pentru un început modest, este nevoie de muncă de pionierat. Pentru unii, începutul ăsta vine dinspre Heidegger, mergând poate pe urmele simplului motiv că toți cei pomeniți mai sus stau într-o strânsă legătură cu gândirea heideggeriană” (comentariu, 17 februarie 2011). Dl. Mladin mă purta și printr-un citat din dl. Bogdan Mincă, la viziunea căruia adera, și care, în două cuvinte, spunea că a-l traduce pe gânditorul german în română este un exercițiu îmbogățitor și benefic, întrucât „…pune în joc toate resursele limbii noastre” şi te forţează să faci o muncă de pionierat.

Dl. Bogdan Mincă se arată astfel mai încrezător în suplețea și „inteligența” limbii noastre, chiar dacă împărtășește cu alții – cum se va vedea – prejudecata că româna este pentru transplantul de terminologie filosofică la zi o terra virgina ce își așteaptă exploratorii. Interiorizarea unui limbaj filosofic coerent, crede însă dl. Cristian Mladin, nu ne este accesibilă, deocamdată, în română. Lipsa de accedere la coerența unui limbaj filosofic „rimează” cu despletirea avută în vedere de dl. Liiceanu.

Intervenind în discuție pe cont propriu, dna Ileana Borțun socotește că româna nu întrunește nici măcar calitățile de a reflecta corespunzător terminologia pusă în joc de vechii greci. Ca membră a echipei din jurul dlui Liiceanu, antrenată în exegeza heideggeriană și la curent cu traducerile colegilor, domnia sa vorbește despre o carte în felul următor: „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică: mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii” (Ileana Borțun). Doamna Borțun iubește, prin urmare, româna, chiar dacă o socotește o limbă inferioară prin incapacitatea sa de a permite filosofarea la nivelul presocraticilor. Ce să mai vorbim atunci despre complexitățile heideggeriene?

Într-o recentă cronică dedicată cărții colegului cu care formase echipă în vremea când trudeau la transpunerea în română a Problemelor fundamentale ale fenomenologiei de Heidegger, dl. Sorin Lavric pune, în mod surprinzător, degetul pe rană, arătând ce socotește a fi utopia eronată a celuilalt: „Bogdan Mincă vrea să facă în română ceea ce fac nemţii în limba lor: să nască un idiom compact, bine întreţesut lăuntric, în care familiile de cuvinte cresc organic, într-o legare firească în virtutea căreia fiecare vocabulă trimite la alta. Numai că limba română nu are mlădirea flexionară a germanei, ea nefiind un aluat apt a se lăsa modelat ca o plastilină. Colorată şi intuitivă, româna e improprie pentru desfăşurarea unor calupuri conceptuale de tip chistic, rezultatul unor asemenea sforţări lexicale fiind un amalgam iremediabil artificios. Cînd traduci Anwesung cu „venire-în-fiinţă-şi-adăstare-în-venire“ (p. 107), nu poţi spera la înţelegerea contemporanilor.// Din acest motiv, limba pe care o creează Mincă, deşi corectă sub unghi etimologic, nu e vie sub unghiul uzului curent. Acesta e paradoxul lui Mincă: intuiţiile lui sunt bune, dar expresia lor nu e din lumea aceasta. Într-adevăr, Anwesung te trimite cu gîndul la ceva care ajunge să fie şi care stăruie în această tendinţă de a fi. Dar cum s-o spui pe româneşte într-o formă concentrată şi deopotrivă acceptabilă? Cum să spargi chistul fără să curgă? Din acest motiv, Bogdan Mincă salvează partea şi sacrifică întregul. Exegetul nostru are predilecţie pentru expresia precisă de întindere mică, lăsînd ansamblul cărţii să plutească într-o nebuloasă speculativă.” (Sorin Lavric, „Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011)

Prin urmare, pentru Sorin Lavric, româna este deficientă la nivelul „mlădierii flexionare” în raport cu germana, fiind, în schimb, „colorată și intuitivă”. Propunerea domniei sale pare rezonabilă. S-ar cuveni să se renunțe la decalcurile triste după germană, prin „despletirea” cuvintelor în ample operațiuni de… compunere, înlocuindu-se amalgamul artificios cu soluții dibuite în spiritul limbii. Se iscă astfel suspiciunea că nu limba este deficitară, ci buna cunoaștere a spiritului acesteia. Cine spune că Sich-aufhalten-bei, tradus de Lavric și Mincă prin „fapt-de-a-se-ține-în-preajmă”, nu s-ar putea traduce mai sintetic și mai fericit (de pildă prin… apropiere)? Poate crede cineva în mod serios că soluțiile găsite de bravii traducători se vor impune în uz, fie și numai în cercurile filosofilor pentru care limba în care se exprimă contează?

În anii când lucra la Rostirea filosofică românească, Noica spunea: „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.

Noicieni declarați, dl. Liiceanu și descendența lui spirituală preferă să trateze româna ca pe o limbă incompletă, inferioară, inadecvată marii ridicări la filozofie, încăpățânându-se, totuși, nu atât să traducă în această limbă heideggeriana, cât să înghesuie coloratul și intuitivul idiom propriu în tedesca artificioasă a fenomenologului neamț.

„Ceea ce a fost Fenomenologia spiritului a lui Hegel pentru Noica a fost Ființă și timp a lui Heidegger pentru mine. Numai că, în timp ce Heidegger este Hegel, eu nu sunt Noica” (p. 308). Acest gând liicenian se potrivește de minune și atunci când, ca acum, vine vorba despre programul de traduceri în românește al lui Martin Heidegger.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XI: HEIDEGGER PE DÂMBOVIȚA – INIȚIERE, MISTER, RITUAL, CEREMONIE

Refuzul lui Heidegger de a opera cu limbajul consacrat nu se datora, desigur, unei extravaganțe ci, pur și simplu, înlocuirii orizontului consacrat al filosofiei de până atunci. Pentru unii, această dinamică înseamnă revoluție în gândire, înnoire radicală a orizontului cunoașterii filosofice. Pentru alții, ea se lasă interpretată drept ieșire înafara convenției gândirii filosofice prin abandonarea, în mare măsură, a dimensiunii rațional-argumentative a discursului și apelul în exces la substituirea vocabularului filosofic, recursul la „bolboroseală” și „fornăială” opacă, dar încărcată de promisiuni numai parțial dezvăluite.

Cu aerul că ar elucida cauzele unei judecăți de valoare părtinitoare, dl. Sorin Lavric spune într-un loc că „… marxiştii Şcolii de la Frankfurt – de la Adorno şi Habermas pînă la Horkheimer şi Marcuse – văd în opera lui Heidegger o schlechte Theologie («teologie proastă») şi o Tiefenschwindelei («escrocherie în numele profunzimii»)…”. Nu marxismul îi conduce însă la asemenea observații pe aceștia, ci încrederea în rațiune și aerul suspect de demisie de la misiunea liber asumată a filosofiei, pe care îl răspândește cugetarea heideggeriană. Când promiți gândire și dai incantații și psalmodiere s-ar zice că e legitim să ți se denunțe atât deplasarea către un fel de teologie, cât și escrocheria.

Pe Heidegger nu îl interesează omul și proiectarea lui în orizontul ființei, ci conturarea unei utopii a Dasein-ului. În consecință, nici cuvintele care să exprime această alter-realitate nu îi ajung, și pentru asta recurge la derivări complicate, sapă rune proprii. În română stridențele nu se datorează doar, nepriceperii traducătorilor, despre a inadecvarea lor urmând să se pomenească mai departe. Cu titlul de simplă mențiune provizorie observ aici doar că, oricât de introduși în universul germanei și în glosarul termenilor heideggerieni, cât timp ei vor neglija caracteristicile limbii române, starea de fapt nu se va schimba. deși nu întotdeauna se traduce mai aproape de spiritul limbii (însă, iată, te întrebi, de vreme ce nu realitatea este reperul pentru filosofia lui Heidegger, de ce să faci să „sune” conceptele în româna trăită și vorbită?!). Iată câteva minunății din panoplia heideggeriană: „calitatea-de-a-fi-la-îndemână”, „ființarea-la-îndemână-intramundană”, „înclinația-irepresibilă a Dasein-ului”, „pornirea-impetuoasă” (și „simpla-pornire-impetuoasă”), „voința-de-a-avea-conștiință”, „ne cheamă-înainte în situație”.

Opera heideggeriană s-a citit, în cele câteva decenii trecute de la crearea ei, în anumite dominante interpretative care lasă încă loc și altor ipoteze. Reluarea ei prin investigarea mai atentă a temelor care migrează dintre politică spre sub-textul lucrărilor heideggeriene sau face drumul invers, de la acestea către politică, ar putea să mai scoată la iveală surprize.

Până atunci, să observăm că originalitatea heideggeriană se construiește pe mai multe tronsoane, în ambele planuri: la nivelul conținuturilor sale, dar și la nivelul formei sale. Las momentan deoparte chestiunea „păsăreștii” lui Heidegger, faima lui datorându-se parțial noii convenții în care își plasează contribuțiile terminologice și formulările sui generis. Am să spun, în schimb, câteva cuvinte despre conținuturi.

Mijloacele aduse în slujba noului fel de psalmodiere sunt pe măsură. Cineva observa că, de la o vreme, Heidegger nu mai argumentează, ci devine oracular, sentențios, înfundat în propria retorică enigmatică, promițătoare, îndrăgostită de crepuscul și penumbre, evocând un peisaj cam deșertic, lunar… S-a vorbit despre un „aspect bombastic, adeseori puțin argumentativ” al acestei filosofii. Amatorii de asemenea literatură – filosoful clujean Aurel Codoban a prezentat, la noi, primul filosofia ca… literatură – o gustă, o decriptează pe cont propriu sau în grupuri mici, socotind-o o mare contribuție la dezvoltarea gândirii înalte.

Iată cuvintele aceluiași domn S. Lavric, cu referire directă la subiectul atins aici: „Heidegger nu poate fi gustat decît în virtutea unei lecturi ritualice. Ceremonia gravă a conceptelor sale cere, drept condiţie a înţelegerii, o dispoziţie trează de ordin religios. Şi cum cele mai bune din textele lui au un sunet liturgic, de orgă vibrînd sub sugestia unor intuiţii suprafireşti, ele trebuie parcurse, precum notele imnice ale unei melodii de cult: cu mina reculeasă a martorului care asistă la desfăşurarea unui mister” („Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011). Filosofare? Rațiune? Argumentație? Nici pomeneală! „Ritualic”… „Ceremonie”… „Religios”… „Sunet liturgic”… „Intuiții suprafirești”… „Notele imnice ale unei melodii de cult”… „Desfășurarea unui mister”… Fără comentarii.

Cu un mic efort, Heidegger a poposit La Țigănci… Pe strada Mântuleasa… Comentatorii lui români – măcar unii dintre ei – l-au priponit în zona oficierilor de tip ecleziastic. Nu este vorba de vreo anexare a lui Heidegger la vreuna dintre bisericile creștine, cel puțin deocamdată. Dacă însă aruncăm, din nou, o privire către fragmentul din Viereck unde se spunea că autorul german împărtășea o atracție pentru „…mistica telurică de tip wagnerian, … cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice…”, ceea ce „… simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”, atunci începem să pricepem ce fel de direcție pot lua aceste ritualuri și ceremoniale crepusculare, oraculare, misterioase etc.

Și dl. Gabriel Liiceanu asigură că Heidegger e mai mult decât jargonul filosofic propriu, pe care i-l impută Cioran, și ceva peste suma ideilor sale. „Un gânditor nu este doar rezumatul ideilor sale…” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, p. 246). „La Heidegger e «poker mare», care se joacă după cu totul alte reguli decât jocul pe care-l joacă Cioran” (ibidem, pp. 245-246). Iar accesul în profunzimile acestei gândiri îl asigură… mersul racului: „Ființă și timp nu poate fi predată cu adevărat decât revenind, la început și umplând începutul acesta cu achizițiile pasului făcut. (…) «Abia drumul înapoi ne duce înainte, spune Heidegger undeva»” (ibidem, p. 278).

Prefațând Sein und Zeit în traducerea de la Humanitas, dl. Liiceanu descoperea însă, pe urma maestrului german, că „miza acestei cărți este totodată imensă și limitată” (p. XIII), volumul fiind „… o carte de inițiere în «misterele lumești»” (p. XIII), rămânând, însă, și „o carte fără mister” (p. XIV). Cu sau fără el, misterul e adus, în orice caz, în discuție, și de titularul cursului de la Universitatea din București. Iar cuvântul inițiere nu putea nici el lipsi.

Dl. Gabriel Liiceanu și dl. Sorin Lavric ne arată destul de limpede ce fel de lectură a lui Heidegger propun societății românești sau, mai exact, celor mulți sau puțini interesați de gândirea înaltă: nu o discuție deschisă, demnă de o agora a iubitorilor de înțelepciune, ci o mesă cu perspective de convertire la ritual și ceremonie, la mister și inițiere. A pomenit, oare, cineva de un aer ocultist și de atmosfera de grupare esoterică a adepților acestei filosofii? Desigur, am făcut-o chiar eu, mai înainte, în ciclul de postări-răspuns la interpelările dlui Cristian Mladin.

Parcă încep să se lege lucrurile…