ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIX: REFUZUL DIFERENȚEI

5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).

Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil”[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.

Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.

Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.

Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.

---

[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVIII: CRITICĂ ȘI… CRITICĂ

4. Interdicția asupra criticii, căci dezacordul înseamnă trădare. Modelul este bine cunoscut și vine dinspre Pitagora, în preajma căruia ucenicii trebuiau să păstreze șapte ani de tăcere. Supunerea la proba tăcerii a trecut ulterior și în monahismul răsăritean. În filosofia practicată de adepții liicenieni ea a luat forma burlescă a exegezei fără critică. Practic, explorarea analitică este îndreptată exclusiv către relevarea potrivirilor, reiterărilor, continuităților, structurării unui material ideatic etc. Orice luare de distanță consistentă este blocată din principiu, datorită a două atitudini pe care Gabriel Liiceanu le recomandă prin exemplu personal: atitudinea pioasă (adorația) și descifrarea gândului celui analizat cu continuarea lui în același spirit. Din acest punct de vedere, membrii Grupului HAH sunt niște liicenieni în toată puterea cuvântului. Lozinca în vogă este, cum am mai amintit, declarația de iubire. În cazul Grupului HAH, părintele său spiritual explică de ce i s-ar datora iubire tocmai acestui gânditor, și nu oricărui altuia: ”Heidegger a fost în secolul 20 un … loc, «vârf al unei lănci», în două feluri diferite: pe de o parte, în punctul suprem și extrem al gândirii sale, s-au strâns toate tendințele filozofice ale începutului de secol, pentru a fi apoi eliberate către strălucirea unei noi vârste a filozofiei; pe de altă parte, gândirea lui a acționat apoi încă o dată în diferite culturi ale lumii ca loc, dând naștere la tendințe și precipitări care s-au constituit ca «vârfuri de lance» ale unor filozofii autohtone…” („Prefață”, în Gabriel Cercel, Cartea experienței. Heidegger și hermeneutica vieții, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 8). Citatul este pilduitor pentru admirația nețărmurită pe care o mărturisește, nemoderată de vreun bemol. „Suprem”, „extrem”, „toate tendințele (fără excepție, așadar!)” sunt mărci stilistice ale unei apoteoze constatate de mentorul român pe seama celui venerat. Cei care îl urmează în această venerare prin eforturi proprii de descifrare – și nu de critică, ceea ce ar însemna părăsire a atitudinii de prosternare – sunt demni de un tratament special. „Noi, ceilalți, care suntem contemporani cu el, avem obligația (subl. O.P.) de a participa la el admirându-l și ocrotindu-l (subl. G.L.)”. Este vorba despre fenomenul constatat de Liiceanu împrejurul său, acela de a se fi adunat cinci exegeți heideggerieni pe care îi socotește – deja după prima lor carte – drept „«trimiși într-un loc anume» și apoi adunați în «vârful de lance» pentru a fi eliberați și a străluci într-o nouă vârstă a filozofiei românești, grație gândirii lui Heidegger” (ibidem, p. 8).

Critică pe cont propriu, așadar, înțeleasă ca deconstruire a ideației heideggeriene cu intenția de a-i identifica punctele slabe și de a desprinde grâul de neghină nu este de conceput în discursul Grupului HAH, pentru că o asemenea atitudine ar aduce, pur și simplu, retragerea grației maestrului. Este și motivul pentru care separarea – fie și pentru o secundă, așa-zicând – din îmbrățișarea maestrului nu poate fi gândită de ei. Heidegger și Liiceanu, iată două nume tabuizate, îmbălsămate în iubire, aceasta fiind atitudinea standard „la locul de muncă”, în atelierele HAH. Înafara ei, coerența și coeziunea grupului s-ar nărui, ceea ce, în mod evidențiat și de schimbul de replici prilejuit de publicarea paginilor mele pe blog, a revelat ca fiind un preț prea mare de plătit pentru propria libertate.

Pentru că documentele disponibile în spațiul public o permit, să vedem însă cum reacționează un membru al Grupului HAH la o abordare critică venită nu dinspre mine – invocarea unui astfel de exemplu ar duce, pasămite, la evidențierea unui discurs pro domo -, ci de la un om a cărui abordare este mult mai puțin incisivă, ba chiar binevoitoare. Mă refer, de astă dată, la schimbul de mesaje dintre dl. Bogdan Mincă și dl. Marcel Chelba postat la vedere pe blogul dlui Constantin Aslam, Izvoare de filozofie. Legând vorba dintr-un interes special, mărturisit, pentru cărțile lui Heidegger referitoare la raportarea acestuia la Immanuel Kant, dl. Chelba îl întreabă pe dl. Mincă dacă aceste volume (Kant și problema metafizicii/ Kant und das Problem der Metaphysik şi Întrebarea privitoare la lucru/ Die Frage nach dem Ding) sunt pe cale a fi traduse în seria tălmăcirilor din opera gânditorului german. Pe prima, dl. Chelba declară că ar fi fost chiar dispus să o sponsorizeze, plătind traducătorul, dar tratativele cu Ed. Humanitas s-au blocat. Aflând că volumul care îl interesa cel mai tare nici nu intră în vederile Grupului HAH, cel puțin în următorii ani, dl. Chelba formulează câteva judecăți critice la adresa demersului ca întreg. „Traducător sau cititor – a te arunca, de pildă, direct la Sein und Zeit, mi se pare un fel de a sări ca găina la boabe multe, direct în vârful grămezii.// Heidegger se sprijină pe Kant, precum titirezul pe masă. Sistemul gândirii heideggeriene pare a sta suspendat în aer, în virtutea propriei lui inerţii, dar, în realitate, el se sprijină pe conceptul lui Kant despre timp. A încerca să-l înţelegi pe Heidegger făcând abstracţie de Kant – filosoful pentru care întregul nostru univers inteligibil nu era altceva decât un fel de cută a timpului nostru subiectiv (în interpretarea mea) – mi se pare o întreprindere, dacă nu imposibilă, atunci puţin cam hazardată”.

Dl. Marcel Chelba își exprimă deci, cu toată politețea, reticența față de un program de traduceri care începe cu Sein und Zeit, adică pornind de la un volum central, de maximă dificultate, cu rol axial în cadrul întregii opere heideggeriene, mirându-se că nu se pleacă la drum pornind de la relația dintre gândirea lui Heidegger cu sistemul filosofic al lui Kant, fără care înțelegerea filosofului din sec. al XX-lea este posibil să nu fie tocmai bine înțeleasă.

Ce îi răspunde dl. Mincă? „În ceea ce privește afirmația Dvs. despre începerea traducerii lui Heidegger prin volumul Kant und das Problem der Metaphysik – nu sunt foarte convins… Probabil că primul volum cu care ar fi trebuit început era Ființă și timp și cărțile din jurul său (ceea ce s-a și întâmplat în anii trecuți). Apoi ar fi trebuit să apară lucrările traduse deja de Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger. Iar acum se cer traduse volume importante din Heidegger II, cum ar fi Conferințe și studii, care sper să apară prin aprilie la Humanitas. Și ar mai fi și altele: Unterwegs zur Sprache, Holzwege, Satz vom Grund etc. Iar în spatele tuturor se află extrem de dificilul volum Contribuții la filozofie, un al doilea Ființă și timp. La urma urmei, poate că e prea mult să ceri o ordine a traducerii. Sunt atâtea continente heideggeriene, încât orice efort serios de a defrișa pe românește unul din ele este binevenit”. În acest mod, dl. Chelba este trimis la plimbare fiindcă, nu-i așa, o serie de imperative formulate impersonal („ar fi trebuit”, „se cer”!) o arată în mod neîndoielnic – pe ce bază? – și fiindcă poate că e prea mult să ceri o ordine a traducerii (sic!). În plus, gândirea lui Heidegger include, nici mai mult, nici mai puțin decât… continente, estimare de ordin cantitativ cu înțeles vizat în ordine calitativă. Drept care – logica acestui gând impresionează, nu doar pentru că seamănă cu reacția solicitată din partea publicului de către G. Liiceanu însuși când vorbea despre cărțile Grupului HAH – orice efort serios de a defrișa pe românește unul din ele (= continentele heideggeriene) este binevenit.

Dar dl. Mincă reia, într-un alt mesaj, chestiunea: „Ar fi multe de spus despre Heidegger și Kant. Eu însumi nu sunt specialist pe această sub-specializare. Le-am citit la viața mea pe cele trei mari cărți despre Kant, dar nu sunt unul dispus să se angajeze să le traducă. Sunt de acord cu importanța covârșitoare a lui Kant pentru Heidegger (alături de Aristotel), dar totuși nu consider că un studiu al lui Heidegger ar trebui să înceapă cu scrierile lui despre Kant (subl. O.P.), ci cu Ființă și timp și cu trei-patru cărți din jurul său. Evident, într-un al doilea pas, se cer aprofundări de rigoare, iar scrierile despre Kant sunt de prim rang”. Dl. Chelba nu formulase expres ceea ce dl. Mincă acceptă, anume „importanța covârșitoare” a explorării substratului kantian al gândirii lui Heidegger. Cu toate acestea, din motive insuficient detaliate, el socotește că Sein und Zeit merita să apară prima. Se poate cred că opțiunea aceasta vine din ideea că, neputându-se traduce tot Heidegger în română într-o singură generație, cu forțele deocamdată existente, este de adus la dispoziția cititorului, cu prioritate, principala contribuție heideggeriană („…există momentan în România maxim 4-5 oameni capabili să traducă Heidegger iar operele sale complete însumează cam 100 de volume. Este utopic să crezi că vreodată România va avea mai mult de 20 de volume traduse”). Se prea poate însă ca dl. Mincă să nu facă decât să se conformeze proiectului liicenian preexistent. Nu se enervase dl. Liiceanu, încă din anii 80, în fața tentativei de traducere a lui Fiire și timp datorată lui Dorin Tilinca, cu ajutorul lui Mircea Arman, sprijinită să apară revuistic de logicianul Anton Dumitriu și criticul literar Mircea Muthu, reacționând și ulterior inamical față de acest demers? Nu este exclus deci ca graba de a oferi pieței de carte românești Sein und Zeit să fi tradus enervarea liiceniană în fața evidenței că tălmăcirea semnată de dânsul, împreună cu Cătălin Cioabă, nu este prima care se achită de sarcina ducerii la bun sfârșit. Și, la fel, zelul dlui Mincă de a aproba această strategie nu poate fi scutit de suspiciunea de a vedea în el o formă de conformare la proiectul dlui Liiceanu. Că este așa ori ba, să notăm, pe moment, convergența frapantă de opinii dintre domnii Liiceanu și Mincă, semn că nu doar cred în aceleași idealuri, ci pariază împreună chiar și pe detaliile unei strategii de acțiune comună.

Să revenim însă. La drept vorbind, chiar dacă nu s-a privilegiat raportarea lui Heidegger la Kant – cum sugera dl. Marcel Chelba că ar fi nimerit, având în vedere o tentativă de înțelegere a lui Heidegger pornind de la sursele importante ale gândirii lui -, se putea avea în vedere principiul menționat, abordându-se, întâi și-ntâi, volume dintre cele care mărturisesc relația cu presocraticii (Parmenide este numai unul dintre acestea, singurul tradus, deocamdată) sau cea cu Husserl.

Dlui Chelba nu îi scapă poziționarea fragilă a interlocutorului său. Redau în întregime partea secundă a mesajului ironic prin care se raportează, cu finețe, dar fățiș, la cele susținute de discipolul și colaboratorul dlui Liiceanu: „«Traduttore, tradittore!» – spun italienii – pentru că, precum ştiţi, orice traducere este de fapt o operă de interpretare.// Am impresia însă că acest program de «traducere» a operei heideggeriene al Editurii Humanitas încearcă o «interpretare» într-o perspectivă oarecum inversată – mai degrabă în cheia fenomenologiei husserliene (pur analitică, formală, ruptă de context), decât în aceea a fenomenalismului kantian şi a fenomenologiei hegeliene – adică făcând abstracţie de firul epic al tradiţiei filosofice în prelungirea căreia a venit Heidegger.// Viciul de procedură al traducătorilor de ocazie – care traduc la comandă – nu din propria lor iniţiativă, sub imperiul unor necesităţi (interese) spirituale proprii – este să se apuce imediat de treabă, începând cu pagina de titlu, şi, apoi, să o ţină tot aşa, frază cu frază, până la sfârşit, fără a citi nimic împrejur, dinainte, nici măcar cartea pe care o traduc. Tocmai de aceea unele traduceri sunt lipsite de acel fior («feeling») metafizic specific marilor opere de filosofie, deşi, tehnic vorbind, sunt corecte.” (Marcel Chelba, „Dlui Bogdan Mincă (2)”, postare din 12 februarie 2011, ora 17.09, situl Izvoare de filozofie moderat de C. Aslam)

Cum se vede, Marcel Chelba precizează cât se poate de explicit în ce măsură traducerile sunt interpretări, că socotește greșită abordarea lui Heidegger în stil analitic, formal, decontextualizat (abordarea husserliană, cum îi spune), importanța genealogiei intelectuale heideggeriene în buna descifrare a operei acestuia și greșeala abordării exercițiului tălmăcirii în cheie „tehnic”-pragmatică, fără prealabila pregătire. Dacă am căuta originea acestor posibile erori procedurale, s-ar vedea că ea rezidă în actul volitiv, înțeles în termeni competiționali, ai lui Gabriel Liiceanu de a da cât mai urgent pieței românești de carte propria tălmăcire din Sein und zeit. De aici înainte, până și soluțiile proprii – nu o dată neinspirate – ale traducerii terminologiei heideggeriene, au trebuit să fie luate în seamă de traducătorii cărților maestrului, chiar și atunci când, neavând încotro, ei le-au revizuit, pe ici, pe colo (a se vedea în acest sens notele lor introductive la cărțile lui Heidegger în ediție română).

Ce se poate întrezări din exemplul acesta? Ce învățături am tras din intervențiile la secțiunea comentarii a blogului meu a pseudonimilor sub care se drapau una sau două siluete din Grupul HAH? Că în materie de critică a opțiunilor, pozițiilor și metodelor lor totul este îngheț. Ori este admirație, extaz, atitudine pioasă față de Heidegger, Liiceanu și temele favorite ale membrilor grupului, ori se ajunge, inevitabil, la grave dezacorduri (exprimate destul de rudimentar, nu o dată, prin jigniri). Critica Grupului HAH se epuizează în tentativa de a pricepe mai bine ce spune Heidegger și în discriminarea între opțiunile liiceniene și celelalte, venind dinspre orice ins exterior cercului.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VI: HEIDEGGER ȘI CARACTERUL PRIVAT AL POLITICII

De câtva timp încoace – mai exact de la alăturarea vocii mele acelora care, mai prestigioase și mai vechi, dar inaccesibile românilor prin intermediul unor traduceri, acuză relația dintre Heidegger și nazism, sesizând importanța evidențierii ei clare și deschise în spațiul public – am primit semnale tot mai nerăbdătoare că se așteaptă din partea mea o demonstrație „pe text” a acuzelor de nazism aduse lui Heidegger. S-ar dori, totodată, să vin cu explicații mai limpezi cu privire la felul în care s-ar răsfrânge opțiunile politice ale autorului – socotite îndeobște prea generale pentru a avea legătură cu realitatea imediată – și, în același timp, apolitice în opera lui filosofică. Cei care socotesc că un istoric sau un critic al culturii format înafara Facultății de Filozofie (din București, pentru că, altminteri, am absolvit-o pe cea din Cluj) nu are dreptul de a se pronunța asupra chestiunilor de relevanță filosofică actuală, din spațiul românesc, nu doar că au formulat-o, în moduri diverse, dar explicit, în comentariile la postările mele. Aceasta nu îi împiedică, paradoxal, pe aceiași, să îmi ceară, totuși, o întemeiere filosofică a refutărilor mele. Domniile lor vor trebui să se decidă însă. Ori sunt suficient de calificat pentru a purta o astfel de discuție – pe care, oricum, o port, cu avizul sau fără avizul lor -, ori nu sunt, iar atunci… de ce mi-ar mai solicita argumentele? Pentru un diletant sau un ageamiu, ar trebui să fie suficientă semnalarea ca atare…

Așa stând lucrurile, am decis să nu dau curs impulsului de a întoarce spatele celor ce perpetrează acest tip de „dialog”, preferând să mă adresez, ca și până acum, unui public românesc mai larg, interesat de dinamicile personale și de grup din spațiul actual al culturii noastre. Pentru același public, voi duce mai departe demersul prin care intenționez să arăt de ce socotesc că

1. Canalizarea unui efort colectiv și a unor resurse logistice consistente către studierea și transpunerea în română a operei lui Martin Heidegger mi se pare o eroare strategică, de direcție culturală, în dezvoltarea noastră (sau cel puțin o operațiune riscantă);

2. această eroare se datorează fascinației răspândite – dar și resimțite – de dl. Gabriel Liiceanu pe filiera Noica și „Școala de la Păltiniș”, în contextul de a da o consistență acestei din urmă sintagme prin structurarea unei școli tinere proprii, pentru filosofia heideggeriană socotită în mod explicit un summum al filosofiei de după Kant;

3. Lipsa de consistență și anvergură a ontologiei heideggeriene, ca și caracterul factice, artificios, al noului limbaj filosofic construit de Martin Heidegger subminează pretențiile de seriozitate ale grupului de discipoli adunați în jurul maestrului Liiceanu, precum și strădania de a construi, în jurul acestui program, o școală originală filosofică;

4. Nu în ultimul rând, practicile profesionale ale grupului respectiv apar contestabile și contra-productive în raport cu intențiile de articulare a unei grupări filosofice românești originale și față de efortul de a aduce o notă vizibil distinctă în dinamica exegetică internațională (mă refer: la traducere văzută ca act cultural major; la exegeza „în genunchi” sau slab/ light-critică; la obediența absolută față de maestru; la lipsa criticilor scrise și publicate între membrii grupului; la reacțiile de stupoare și chiar de ostilitate exprimate, în general, violent la adresa celei mai mici contestări venite dinafară; la solidaritatea înțeleasă ca „spirit de gașcă”, de violență comună, concordantă și concentrică împotriva celui din exterior și de zid orb în jurul maestrului îndrăgit – cel din scris, ca și cel din proximitate -, fără a exprima cea mai mică umbră de îndoială; la tendința de a subestima limba de origine și, prin ea, cultura de apartenență în calitatea, prezumată, de context inferior, infantil sau degradat, după caz, adică sindromul E. Ionescu).

Pentru a avansa în această direcție mă voi referi, desigur, și la contribuția heideggeriană filosofică propriu-zisă. Nu am să cad, însă, normal, în capcana de a deveni eu însumi un comentator în stilul consacrat de membrii Grupului HAH și criticată de mine tocmai pentru obstinația cu care se explorează de către ei orizonturi filosofice închise ori dezmărginite și imprecise. Nu am să caut cu lumânarea, la nivelul ideilor sau conceptelor, al propozițiilor sau frazelor din Heidegger, asemenea rudimentare afirmații de adeziune, mulțumindu-mă cu pasajul confesiv și revelator, pe care deja l-am semnalat, din corespondența Heidegger – Marcuse.

Această lectură a lui Heidegger și a heideggerismului românesc actual – înțeles ca front de lucru organizat (nu includ aici și inițiativele de cercetare private, pe cont propriu, survenite în alte contexte instituționale decât cel descris expres și vizând programe de cercetare individuală) – nu mă va împiedica însă să observ, împreună cu Poul Lübcke, următoarele: „… Heidegger a încercat de la bun început să traseze o graniță clară între filozofie, pe de o parte, și politică și morală, pe de altă parte. El considera opiniile politice o chestiune privată… Acest lucru nu exclude însă interpretarea criticii heideggeriene referitoare la anumite presupoziții antropologice ca o critică indirectă la adresa anumitor vederi politice. Nu există nicio îndoială în ce privește faptul că filosofia sa se află la antipodul viziunii despre o societate de indivizi responsabili și independenți, care, prin intermediul unui dialog liber de orice constrângeri, încearcă să se apropie de ideea unei societăți bune (subl. O.P.)”. Faptul că Heidegger ar fi încercat așa ceva nu înseamnă că a și reușit. Granițele astfel trasate nu sunt impermeabile și nu rămân lipsite de rezonanță cu „mediul” de viață în care se manifestă scrisul heideggerian. La fel, faptul că Martin Heidegger socotea politica o problemă privată nu înseamnă automat că viziunea lui în materie a devenit, numai prin asta, obligatorie sau că ar avea dreptate.

Politica nu o exersăm în fața televizorului, în pijama sau șezând pe colacul de la toaletă, ci în spațiul public. Nu doar politica are dimensiuni publice indiscutabile, ci și religia, apartenența și adeziunea religioasă. Or, dacă problema salvării sufletului și a drumului în această direcție reverberează cu putere în social și politic, ducând la expresii care depășesc dialogul interior cu divinitatea și ajung, practic instantaneu, în zona ecleziasticului, a apartenenței la o ecclesia, ba chiar și la practici și acte publice motivate religios, atunci cu atât mai mult, când vine vorba despre politică, lucrurile stau altfel, căci, prin excelență, aceasta din urmă își leagă destinul de rei publica și de polis.

Poul Lübcke are dreptate în finalul fragmentului citat. Într-adevăr, este vorba de un contrast puternic între înțelesurile filosofice ale heideggerismului, pe de o parte, și ceea ce, să zicem, pe de altă parte, întemeindu-se pe valorile revoluției franceze din 1789 și pe alte documente și poziționări compatibile cu Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, încearcă să configureze proiectul european comunitar postbelic ca societate de cetățeni responsabili și independenți, beneficiari ai libertății dialogale.

DEZBATERE CU FENOMENOLOGI (3)

Să mai demontăm o abordare greu calificabilă a distinsei colege, Ileana Borțun: „De la dl. Pecican nu aştept un răspuns”, zice domnia sa la un moment dat, continuând apoi: „serialele de pe blogul său nu fac decât să ateste că este incapabil de dialog, pentru că e pur şi simplu incapabil să se menţină în propriile coordonate – e.g. i-a inclus în „grupul HAH” pe Lavric şi pe Bordaş, în ciuda faptului că însăşi titulatura dată de el grupului îi excludea –, darămite să le mai respecte pe ale altuia”. Înlănțuirea de argumente este impresionantă. Doamna Borțun nu așteaptă de la subsemnatul un răspuns la întâmpinările sale (Păcat, pentru că a primit și va mai primi mai multe decât așteaptă). Nu așteaptă, însă, dintr-un motiv simplu și evident: incapacitatea mea de a discuta cu altcineva; de a purta o conversație; de a comunica și dialoga (va fi fiind la mijloc vreun handicap personal, o necunoaștere a codului, o timiditate în fața celuilalt; sau poate… numai a doamnelor). Dar, nu. Conform precizării, inapetența mea pentru dialog vine dintr-o incapacitate de a mă menține în propriile coordonate (voi fi fiind instabil, sau imperialist și invaziv, ori retractil și timorat, refugiindu-mă după baricade tot mai mici, vai!). Dovada? I-am inclus pe Sorin Lavric și pe Liviu Bordaș în Grupul HAH.

Ei bine, adevărul este că… nu eu i-am inclus acolo, ci dl. Liiceanu. Desigur, cu consimțământul, probabil entuziast, al celor doi. Să-l lăsăm în paranteza în care s-a pus singur, deocamdată, pe dl. Bordaș. Uite însă că la p. X, în finalul „Notei asupra ediției” traducerii Liiceanu – Cioabă din Sein und Zeit (București, Ed. Humanitas, 2006), se poate citi: Traducătorii „… țin, deopotrivă, să mulțumească celor care, într-un fel sau altul, i-au ajutat să pregătească pentru tipar textul propriu zis al traducerii (= din Heidegger; n. O.P.): lui Sorin Lavric și lui Bogdan Mincă pentru confruntarea avizată a variantelor electronice succesive cu textul-martor…”.

Este clar că dna Borțun confundă titulatura propusă pe seama unui grup cu definirea exhaustivă a aceluia. În fapt, ea nu poate fi mai mult decât desemnarea generică a echipei, nu epuizarea tuturor caracteristicilor și a componenței ei. Uite însă că, din nota citată – parțial – a dlor Liiceanu și Cioabă se recompune nu numai unul dintre modurile implicării mai multor tineri în proiectul heideggerian, ci și o listă care cuprinde, distribuiți în diverse roluri, mai mulți tineri. Conform notației traducătorilor, Anca Ursuțiu-Dumitru a întreprins ultima lectură a textului, iar Cristian Ciocan a emis observații socotite pertinente în marginea anumitor soluții de traducere.

Se poate astfel înțelege mai bine că, așa cum este și firesc, în timp ce unii dintre tineri sunt – sau erau – luați de magistru ca parteneri de traducere, antrenați în teze de doctorat și cercetări pe subiecte heideggeriene, alții puteau depune eforturi auxiliare nu mai puțin prețioase. Este flatant ca profesorul la care ții să te convoace să îi verifici munca și să te roage să te pronunți asupra acurateții ei. În această viziune, Grupul HAH trebuie văzut ca fiind flexibil, incluzându-i și pe cei care n-au publicat (încă?) traduceri sau exegeze heideggeriene, dar s-au făcut utili mai vastului proiect a cărui anvergură… o dezvăluie, pe situl „Izvoare de filozofie”, cu sinceritate, dl. Bogdan Mincă în dialog cu dl. Marcel Chelba.

Doamna Ileana Borțun susține însă că „faptul că eu îmi fac doctoratul pe Heidegger cu dl. Liiceanu este un fapt irelevant de unul singur; adică nu este suficient ca să-mi discreditaţi poziţia (= dle  Niță; n. O.P.) şi vă propun că renunţaţi la el, e inutil. Ştiu că l-aţi aflat din CV-ul meu de pe pagina Societăţii Române de Fenomenologie (dacă aţi fi citit acolo mai cu atenţie, aţi fi văzut că doctoratul meu nu va fi doar despre Heidegger, ci şi despre Arendt – lucru care ar fi trebuit să vă dea puţin de gândit”. Cred că nici dl. Adrian Niță, după cum știu sigur că nici eu, nu dorește/ dorim discreditarea poziției – care? de doctorandă? de membră a SRF? de membră a grupului HAH? – a doamnei Borțun, care s-a invitat singură la întâlnirea cu mine și s-a situat ofensiv în raport cu intenția vădită de mediere neutră a dlui Niță. Însă cum ar putea fi irelevant subiectul doctoratului domniei sale?

De ce ar fi astfel? Doamna Borțun gândește și măsoară cu un compas capricios. Că teza domniei sale este coordonată de dl. Liiceanu și că subiectul ei este (și) Heidegger devine perfect relevant pentru discuție. Faptul că o include și pe Hannah Arendt nu anulează prezența lui Heidegger ca subiect, alături de aceasta, cum pare să creadă doamna Borțun, ci, dimpotrivă, sugerează că la mijloc se află considerarea înseși Hannei Arendt prin prisma relației cu Heidegger (o „heideggerizare” a gânditoarei luate de atâtea ori până astăzi ca alibi pentru onestitatea și calibrul de gânditor al lui Heidegger, așadar). Interesant că dna Borțun se interesează tocmai de ceea ce numește înrudirea dintre metafizică – adică Heidegger, cum altfel?! – și totalitarism (Hannah Arendt) („kinship between metaphysics (Heidegger) and totalitarianism (Arendt)”) în contextul detectării, definirii și afirmării, pesemne, a unei etici existențiale. În mod evident, emulația liiceniană a determinat-o pe doamna Borțun să nu mai acorde principala atenție contribuției filosoafei Hannah Arendt, întorcând-o pe jumătate către… Heidegger. Reușita acestei dinamici este evidentă: astăzi, doamna Borțun nu mai observă, s-ar zice, relevanța politică a unui mod de a gândi și acționa specific maestrului și iubitului Hannei Arendt, uitând, parcă, esențialul unei lecții de filozofie politică pe care slăbiciunea gânditoarei seduse de șarmul heideggerian nu o face mai puțin reprezentativă.

DEZBATERE CU FENOMENOLOGI (1)

1. Aspirația lapidării

Ei, da! Dl. Oliviu Tisa a urnit vânătoarea de vrăjitoare pe care se flata descriind-o ca pe o inițiere de dezbatere. Pe scurt, în viziunea domniei sale, centrul acestei discuții trebuia să fiu eu însumi, și nu problemele pe care le semnalasem. Urmarea întârzierii mele în a răspunde chemării sale la disputatio cu insinuări (cine nu crede, să verifice postarea d-sale) era previzibilă, chiar dacă nu cu virulența cu care ea a venit. Dl. Tisa a propus dlui Aslam o emisiune radio în care… să fiu înfierat. (Mai trebuie, cumva, dovezi pentru aserțiunea că domnia sa a suferit o influență substanțială dinspre gândirea totalitară?!)

Calm și, oarecum naiv – pesemne pentru că își idealiza colegii și relația lor de colegialitate cu ei din cadrul SRF –, dl. conferențiar Adrian Niță a socotit util să aducă o corectură acestui început, citând și sintetizând observațiile mele referitoare la Grupul HAH, la nazismul heideggerian și la demersurile favorabile extremei drepte ortodoxiste și filosofânde (când nu filosofarde, de-a dreptul) din România interbelică (Nae Ionescu, tânărul Noica; îl adaug acum și pe Emil Cioran, omis din discuție până în acest moment, și pe care dl. Liiceanu l-a filmat, la intervievat și l-a reeditat integral încă din anii 90 ai secolului trecut).

Demersul mult mai echilibrat al dlui Niță a fost rău primit. A ridicat mănușa, ieșind onest, dar cam agresiv, din anonimat dna Ileana Borțun, membră a SRF. Tonul domniei sale este indignat – ceea ce înțeleg, desigur -, dar și acuzator, pamfletar. E foarte bine, la urma urmei, dacă îi dă mâna și dacă nu își pătează în acest mod blazonul. Rețin, deocamdată, din desfășurarea de forțe a domniei sale, câteva idei care intrigă. Una a r fi aceea că blogul „Izvoare de filozofie” al dlui Constantin Aslam ar fi un sit public, în timp ce blogul subsemnatului nu ar beneficia de același statut. Cum se explică, atunci, că îl frecventeză atâta lume, fiind accesibil fără restricții via internet, și mai ales că, exceptând trimiterile lăutărești la… youtube, am postat toate comentariile, necenzurând pe nimeni care avea de spus ceva substanțial?

2. Refutări borțuniene

Dna Borțun socotește potrivit să îl someze pe dl. Niță să declare în ce măsură împărtășește opiniile pecicaniene. Este vorba, din nou, de aceeași plicticoasă vânătoare de vrăjitoare încercată și de dl. Tisa. De fapt, accentul s-ar cuveni să cadă pe ideile în dezbatere, nu? Curioase mânii și recriminări („sunteţi membru al Societăţii Române de Fenomenologie (SRF)”; și o confuzie totală, fiindcă, așa cum am mai spus-o, nu îi am în vedere pe toți membrii SRF în demersurile mele de atenționare, ci doar pe cei numiți de mine Grupul HAH.

Aceeași cercetătoare în fenomenologie acordă vocabulei „interese” din formula „grupuri de interese” un înțeles dintru început restricționat și, oarecum, deviat de la ceea ce ele, ambele, spun. Nu este nimic neobișnuit să ai interese pe lumea asta. Ba, mai mult decât atât, să vrei, pe lângă atingerea unor dimensiuni celeste pe cerul intelectului, și un post, burse, ceva bani și cât mai multă glorie mi se pare cu totul rezonabil, de necondamnat. Dacă astfel de scopuri se încearcă a fi atinse conform regulilor jocului cultural și democratic – acestea îmi par cele la care s-ar supune un grup de interese alcătuit de niște filosofi în formare (sau în curs de afirmare) – nu este nimic de recriminat în toată povestea. Un om mânat de interese se poate asocia cu alții care au interese similare, unindu-și eforturile pentru a-și atinge țelurile. Vorba doamnei Borțun, la fel fac și agricultorii, plasticienii etc. Dar, adaug eu, fac asta și politicienii, mafioții sau, de ce nu, grupările antidemocratice.

Avem însă deplina certitudine că, în cazul HAH, lucrurile se petrec exact după aceste reguli? Este vreo competiție deschisă în care respectivii apar drept învingători? Nu prea și nu tocmai. Selectarea lor depinde în cea mai mare măsură, dacă nu exclusiv, de preferințele magistrului, dl. Gabriel Liiceanu. Vor fi fiind, fără îndoială, destule criterii formale în joc (cunoașterea elinei și germanei sau, altfel spus, „grila Noica”; traversarea cu succes a cursurilor și seminariilor, eventual a altor activități, în preajma dlui Liiceanu, împrejurări care i-au făcut remarcați etc.; poate că nu în ultimul rând, împărtășirea acelorași preferințe filosofice). Nu aș numi, neapărat, această selecție un concurs meritocratic, fiindcă decisivă rămâne umoarea maestrului. Scenariul este cunoscut, G. Steiner îl discută într-una din cărțile sale, nu mai reiau aici. Relația nu devine una de colegialitate, orizontală, ci una de sus în jos, maestru – ucenic, în care subordonarea celui de-al doilea în raport cu primul rămâne foarte importantă.

De aici, a răspunde care sunt interesele obligatorii ale membrilor anturajului dlui Liiceanu nu mai este atât de greu. E ca în vremea lui cujus regio, ejus religio; șeful grupării decide direcția deplasării de interes. Or, vedem astăzi mai clar, dlui Liiceanu îi plac Noica, Heidegger și, mai recent, Nae. În dreptul fiecăruia, numele domniei sale apare drept garant al calității (filosofice; dar și etice?). Desigur, dlui Liiceanu îi plac și „ceasurile cu” Părintele Galeriu – unde i se asociau și domnii Pleșu și Sorin Dumitrescu (volumul a apărut la începutul anilor 90 și, din motive neclare, nu a mai fost reluat, din câte știu). Dlui Liiceanu îi place și părintele Justin Marchiș. Tot așa cum dl. Pleșu îndrăgește îngerii și pe tinerii filosofi și antropologi culturali pasionați de ortodoxie. Dar să nu anticipăm…

Adevărat, poate că HAH nu este o siglă potrivită. S-ar putea să fi fost mult mai corespunzător realităților să îi numesc pe discipolii devotați ai dlui Liiceanu GGL (Grupul Gabriel Liiceanu). Din delicatețe m-am ferit să îi leg cu odgoane atât de vizibile pe promițătorii colegi de silueta profesorului lor. Dacă ne precizăm însă mai mult gândurile, sub somație, de ce n-am face-o? Recunosc însă că, văzând că ideea cu HAH a prins – revine în toate comentariile, semn că a fost o formulare fericită -, m-aș despărți cu regret de ea.

Doamna Borțun trece într-un mod amuzant în revistă numele și contribuțiile heideggerienilor din grupă, ceea ce eu m-am ferit să fac până acum. Cutare a studiat Heidegger, dar acum nu-i mai place și preferă să studieze… relația dintre Heidegger și Wittgenstein. Optimistă, domnia sa citește asta în jumătatea plină a sticlei, ca pe o îndepărtare de M.H. Mai prudent, eu văd, în schimb, în noua opțiune, o continuitate față de prima, câtă vreme M.H. persistă ca obiect de interes. (Și mai face caz, atunci, dna Borțun, de sofisme!… Firește, ale altora…) Alt personaj insistă, cum am arătat-o cândva, să îi citească pe presocratici prin ochelarii nemțești ai lui M.H. Asta nu o împiedică pe dna Borțun să ne explice că volumul acelei persoane „nu este o carte dedicată exclusiv lui Heidegger” (de parcă exclusivități rigide căutăm aici). Al treilea s-a ocupat de problema morții la M.H., dar acum se interesează de dimensiunea corporalității. Ar trebui, se pare, înțeles de aici că distanțarea care s-a produs este atât de mare acum, încât omul își repudiază interesul pentru rectorul freiburghez? Nu știu, dar m-ar interesa să aflu. Al patrulea a fugit de la viața cotidiană, așa cum apare ea la Heidegger, direct la profesorul acestuia, Husserl, de care rectorul de la Freiburg s-a dispensat după înșurubarea puternică în carieră. Și tot așa… Uite că, un pic mai petulanți fiind, putem susține orice. Minunat, distinsă doamnnă!

3. Infantilitatea românei

Cel mai interesant mi s-a părut modul avântat în care dna Borțun susține lucruri pline de speranță legate de limba noastră. „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică (subl. O.P.): mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii”. Se înțelege de aici că în cercul liicenian – sau numai în cazul dnei Borțun? Totuși, nu, fiindcă și în dialogul cu dl. Mladin ajunseserăm în zona aceasta incandescentă – limba română forjată până astăzi rămâne o „tânără speranță”, o simplă promisiune, ea neridicându-se încă la altitudinea unei limbi filosofice. Să vezi și să nu crezi!

Să fiu în locul dnei, după această paradă de trufie bornată, mi-aș ascunde, o vreme, obrazul (fie și prin pagini heideggeriene, dar neapărat în altă limbă decât româna). Cineva i-a șoptit că limba noastră este o schiță nereușită, deocamdată, însă cu bune speranțe de a deveni ceva mai bun. Nici măcar de dragul noicienei „rostiri filosofice românești” nu pare să își fi schimbat convingerea. Probabil că ultimele lecturi ale doamnei cu pricina provin din zona Dicționarului lui Massim și Laurian ori de prin publicistica filologică a autorului Lepturariului, Aron Pumnul. Avem o întreagă filozofie ce își exersează cu pricepere și frumoase mlădieri talentul în limba în care autorii ei s-au născut. Pe dna Borțun însă o impresionează mai curând păsăreasca heideggeriană a inovatorilor ei colegi decât D.D. Roșca, Blaga sau Bagdasar. Să fi dorit românii o germanizare a limbii lor o făceau în Banat și în Transilvania, din 1690 până în 1918. Înțelegem însă de la dna Borțun că au greșit, păstrându-și și cultivându-și, ca niște ageamii, idiomul incapabil de gândire înaltă.

După asta m-aș putea opri din bavardat pe seama profunzimilor filosofice prin care ne poartă autoarea comentariilor de pe situl „Izvoare de filozofie”. Nu ezit să le calific drept răutăți limitate de o proastă înțelegere a așezării sale în limba și cultura noastră. Rămân însă destule inepții de evidențiat și, fără a fi sadic, voi reveni curând asupra lor…

Autoarea poate fi întâlnită pe situl: http://www.phenomenology.ro/index.php/ileana-bortun.html

Luările de poziții la care trimit sunt postate pe situl Izvoare de filosofie: http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html?showComment=1298669958021

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. III: METAPOLITICĂ HEIDEGGERIANĂ

Am fost, câteva decenii, unul dintre cei care au sperat mult din partea dlui Liiceanu (ca, de altfel, și din partea celuilalt păltinișean, dl. Andrei Pleșu). Am primit ceea ce a primit toată lumea. Cărțile deja menționate, contribuțiile pomenite mai sus. Un lucru ce părea îndelung anunțat de luările publice de poziții ale dlui Liiceanu a întârziat însă, inexplicabil pentru mine, până astăzi rămânând o pia desideria: o monografie Noica, o cartografiere-program a Școlii de la Păltiniș. Nu înțeleg de ce, în pofida aerului că ar fi asumat moștenirea noiciană în mod legitim, dl. Liiceanu nu a elaborat o asemenea carte lămuritoare și pentru sine, și pentru ereditatea sa culturală.

N-aș fi spus nimic în legătură cu acest subiect dacă poziționările publice ale domniei sale, reiterate din timp în timp, cu destulă zarvă, nu ne-ar fi amintit tuturor că memoria lui Noicai i se află în gestiune (fie ea exclusivă sau nu). Unul dintre momentele memorabile a fost cel care a marcat inaugurarea ediției de opere Constantin Noica (”Seria Noica” a demarat cu publicistica îngrijită de Marin Bucur în 2 volume, apărute 1994 și 1996). Un altul a fost intervenția drastică din revista 22, dominată de umbra lui G. Liiceanu (oare și în vremea lui Stelian Tănase, ori numai după aceea?), împotriva unei dezbateri nuanțate pe seama lui Noica.

Pe urma acestei energice puneri la punct, lidera revistei, prozatoarea și jurnalista Gabriela Adameșteanu – situată în prima ligă a literaturii noastre – a fost înlăturată de la conducerea publicației (ori poate „convinsă” că, de-acum, s-ar putea dispensa de poziția pe care o ocupase până atunci, mulțumindu-se cu Bucureștiul cultural). Chiar ei i se datorează vestea – secret al lui Polichinelle – despre „… ponderea covârșitoare a uneia dintre cele două tabere, … (grupul de la Păltiniș) în cercul editorial al revistei, ca și poziția mea, devenită vizibilă în ultimul an, după polemica din iulie trecut cu Gabriel Liiceanu pe tema Noica” („Amurgul zeilor”, în 22, 26 august 1994).

În fine, m-a nedumerit că, dintre relativ numeroasele exegeze pe seama filosofiei lui Noica (de la Ion Hirghiduș la Laura Pamfil) nici măcar una nu pare să îi fi atras atenția patronului Ed. Humanitas. Poate fiindcă nu meritau osteneala, domnia sa socotindu-le irelevante profesional, sau poate fiindcă nu încercau în mod expres să spele de păcate junețea maestrului de la Păltiniș.

Așa rezultă din interesul brusc față de exegeza încercată de unul dintre foștii studenți, devenit apropiat al dumnealui, dl. Sorin Lavric. Se prea poate ca dl. Lavric să fi scris cartea despre Noica în urma unor consultări cu fostul său profesor. Nu spun aceasta pentru că aș subestima capacitatea dlui Lavric de a-și alege singur subiectele, ci pentru că se întâmplă să știu chiar de la domnia sa că volumul de junețe dedicat prezentării Crăciunului l-a scris la propunerea directă și explicită a dlui Liiceanu. (E o ucenicie tipică la Humanitas. Și talentatul prozator Radu Paraschivescu a trebuit să treacă printr-o serie de compilații umoristice până a fi publicat de patron cu povestiri și romane proprii.) Indiferent însă de amestecul sau neamestecul dlui Liiceanu în orientarea lui Sorin Lavric pe direcția abordării episodului legionar din viața lui Noica cu intenția de a-l explica și înțelege – unii preferă expresia a-l „spăla” -, un lucru nu poate fi contestat: faptul s-a consumat înainte ca seria de opere Noica să includă publicistica explicit legionară. Cartea Noica și mișcarea legionară (2007) nu cuprinde, de altfel, nici citate din articolele la care mă refer, nici vreo Addenda care să reproducă respectivele articole, fie și fragmentar.

Meritul abordării pieptișe a respectivei etape din publicistica noiciană îi revine cercetătorului bucureștean, care este și conferențiar universitar la Craiova, Adrian Niță, autorul volumului Noica: o filozofie a individualității (București, Ed. Paideia, 2009, 239 p.). În capitolul al IV-lea, „Individualismul extrem”, subcapitolele 2 („Elogiul individualului excepțional”, pp. 144-158) și 3 („Adeziunea la legionarism: motivație versus justificare”, pp. 159-173) aspectele despre care vine vorba aici sunt tratate explicit, cu referințe bibliografice și cu curajul opiniei. Evident, cartea nu a beneficiat nici până în acest moment de o receptare critică adecvată, aplicându-i-se nu politica punerilor la punct (iată, eu beneficiez măcar de ea), ci regula mafiotă a unei autentice omertà, trecerea completă sub tăcere. În schimb, cartea dlui Lavric, disputată vehement, cu expunere de susțineri și contestări care au reverberat și pe plan internațional, a beneficiat de binecuvântarea Academiei Române, atribuindu-i-se un premiu.

Concluzia care se poate trage din aceste întâmplări este că pe dl. Liiceanu nu îl interesează incursiunile în opera lui Constantin Noica și nici editarea acesteia în întregul ei, în pofida numeroaselor reeditări care umplu pagina Ed. Humanitas. Domnia sa pare să prefere „exercițiile de admirație” și „declarațiile de iubire”, după cum spun și două dintre titlurile cărților sale. Ele definesc un soi de partizanat, care poate fi foarte bine acceptat ca formă de omagiere a celui căruia îi datorează atât de mult, cu condiția de a se recunoaște acest lucru deschis. Preluarea selectivă și foarte atent orientată a gândirii unui filosof poate fi programul unui autor/ editor și chiar al unui grup de autori/ editori apropiați prin opțiuni, metode, vederi și interese. Numai că această atitudine fundamentează un program de receptare cu parti-pris, și nu o echidistanță înțeleaptă. Rezultatele previzibile ale unei astfel de practici vor fi, în cele din urmă, lectura lacunară și înțelegerea deformantă a unei personalități date.

Am insistat asupra acestui procedeu pentru că el i se aplică și lui Mircea Eliade și chiar lui Heidegger, ambii editați mai mult sau mai puțin sistematic în intenție, de către Humanitas (id est: de către G. Liiceanu). Articolele pro-legionare ale primului au trebuit însă recuperate de Ed. Dacia, în timpul conducerii ei de către prozatorul Radu Mareș, în anii 90. Perioada cu pricina din scrisul eliadesc se regăsește în analizele mai multor autori, printre care câțiva clujeni (Mihaela Gligor, Traian Vedinaș). Blocată după înaintări și reveniri explicabile prin strategiile de marketing ale editurii, ediția critică la care se visa după 1989 a ajuns să fie denunțată ca un eșec răsunător (nu doar al Humanitas-ului) de către Eugen Ciurtin, într-un recent articol; ceea ce, deocamdată, nu a remediat nimic, dar cel puțin cartografiază ruinele de pe șantier cu precizie.

În schimb, asupra cochetăriilor lui Heidegger cu nazismul tăcerea este compactă. Încă nu am văzut vreo carte apărută din programul de cercetare al Grupului HAH ori dintre cele semnate de G. Liiceanu pe tema maestrului german care să conțină vreun avertisment de genul „Cercetarea/ Traducerea de față este rezultatul unui interes pur filosofic față de temele și rezolvările abordate de Martin Heidegger și nu reprezintă în nici un fel o adeziune față de poziția politică de care acesta s-a făcut vinovat în perioada interbelică”; semn că problema nici nu deranjează, dacă va fi fost, măcar, sesizată vreodată. Nu știu, pe de altă parte, să fi apărut, în toți anii de după 1989, la Humanitas – editura care îl promovează cu obstinație pe acest gânditor, prin traduceri și aporturi exegetice – vreo carte care să menționeze, măcar în treacăt, o distanțare față de postura oficială și de colaborarea lui Heidegger cu al III-lea Reich. Încă nu s-a tradus, pentru o corectă informare a cititorului român, măcar cartea lui Victor Farias despre Heidegger și nazism.

Asemenea atitudini – și, mai ales, faptul că nici unul dintre exegeții heideggerieni HAH nu a pus o cât de mică surdină entuziasmului lor filosofic față de Heidegger (notă proastă pentru spiritul critic al acestor autori și pentru scara valorilor morale și civice la care ei subscriu) – mă neliniștesc și îmi atrag atenția asupra specificului necritic al receptării autorului în cauză pregătite pentru români de către dl. Liiceanu și discipolii lui. Ceea ce a apărut, poate, ca o alternativă la monopolul filosofic marxist din vremea ceaușismului, astăzi se transfigurează într-o dorință de a impune în prim-planul agendei filosofice actuale din România un nume și o operă elaborate într-un context istoric ocultat, însă cel puțin discutabil. Când dl. Cristian Mladin îmi vorbea despre gafa lui Heidegger din 1933, acest mod – punctual și minimizant – de a aduce vorba despre prestația lui Heidegger ca rector nazist îmi dădea de gândit. Nu poți pune conduita oportunistă a lui Heidegger, din acel moment, pe seama accidentului istoric și a unui act manqué, a unei scăpări involuntare, decât dacă alternativa considerării lui cu seriozitate te sperie sau ți se pare neconvenabilă. Când Emmanuel Faye vorbește, în chiar titlul unei cărți semnate de el, despre Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, nu face o metaforă sau vreo altă figură de stil, ci precizează cu claritate o situație dată. Iar mărturiile Hannei Arendt în această chestiune nu pot fi socotite, acum când corpusul corespondenței dintre ea și filosoful iubit a devenit cunoscut, o exersare a competenței critice față de filozofie, ci doar o mărturisire a dragostei.

Prima discuție referitoare la chestiunea relației lui Heidegger cu nazismul din bibliografia recentă – publicată pe când acest serial începuse deja, în revista clujeană Verso, an. 5, nr. 91, decembrie 2010, pp. 19-20 – îi aparține lui Vladimir Tismăneanu. „Cum poate deveni un mare filosof nazist? … Cum poate deveni un filosof autentic comunist?”, se întreabă autorul, răspunzând că „… național-socialismul a fost, în anii 20 și 30, o ispită… Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști, altminteri sofisticați…”. Cum se explică, totuși, că democrația nu a fost o ispită/ tentație similară pentru interbelicii noștri luați astăzi de model de o întreagă grupare filosofică? Hannah Arendt înțelegea adeziunea heideggeriană ca pe o dovadă de… naivitate politică a unui gânditor de excepție. Tismăneanu însă preferă – poate cu mai mult temei – formula explicativă a lui Pieter Viereck, autorul unei Metapolitici. „Ideea (= lui, n.O.P.) era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită. În acest pariu metapolitic (subl. V.T.) găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi «îndrăcirea» lui Martin Heidegger în acei ani tumultoși, chiar nebuni, anii 30”.

Acesta este orizontul pe care ni-l pregătesc exegezele tinerilor „boiernași ai heideggeriei”, cum am apucat să le spun într-un loc, autorilor din grupul HAH, în tumultoșii ani 2000 – 2011 (și mai departe)? Nemulțumiți de falimentul cadrului politic actual, însă situabil, totuși, în limitele democrației, asta ne pregătesc noii vizionari ai filosofiei românești, sub mantaua dlui Liiceanu și cu mandatul paideic al domniei sale? Este bine să ne întrebăm acest lucru, pentru a nu se mai invoca în viitor vreo atitudine naivă, parafrazată arendtian…

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. II: UN GURU DE PE DÂMBOVIȚA

Mă voi menține deocamdată la unele considerații generice asupra Grupului HAH, încercând să deslușesc mai bine liniile sale de forță și sursele unui tip de comportament cum este cel pe care îl vădesc manifestările menționate (Se va observa că mă reazem pe faptele strict documentabile prezente pe acest blog și pe informații de circulație publică.) În acest sens, nu este lipsit de interes portretul celui care le inspiră tinerilor filosofi o fizionomie intelectuală după chipul și asemănarea sa.

Membrii grupului au fost selectați și îl recunosc ca lider incontestabil – instituțional și de direcție – pe dl. Gabriel Liiceanu, stimat și iubit în mai multe ipostaze: de filosof, de profesor, de șef ierarhic, de editor, de admirator al lui Heidegger. Domnia sa a ținut să se afirme încă din finalul anilor 70 ai secolului trecut – când i-am întâlnit personal, pe domnia sa și pe dl. Thomas Kleininger, angajați în traducerea unor texte heideggeriene care urmau să fie ulterior înglobate în culegerea Originea operei de artă (1981) într-un sat din Timiș, unde se retrăseseră pentru a lucra nestingheriți – ca interesat într-o măsură considerabilă de filosofia lui Martin Heidegger. Acest interes și-a dovedit continuitatea și prin traducerea unui nou mănunchi de contribuții heideggeriene în Repere pe drumul gândirii (1987, tot împreună cu Th. Kleininger), prin publicarea la Frankfurt pe Main a unei exegeze proprii – „Zu Heideggers ‘Welt’- Begriff im ‘Ursprung des Kuntswerkes’.” Kunst und Technik (1989), prin revenirea cu o nouă recoltă heideggeriană în Introducere în metafizică (1995, cu același Th. Kleininger) și, în fine, prin traducerea lui Sein und Zeit (2002, împreună cu Cătălin Cioabă). Practic, de mai bine de trei decenii, dl. Liiceanu dedică o mare parte a interesului său filosofic tălmăcirilor din Martin Heidegger, făcând, din acesta, în aparență, un centru al interesului său filosofic.

Așa par să stea lucrurile întâi pentru că singura abordare monografică din câmpul filosofiei pe care cultura noastră o datorează dlui Liiceanu este teza de doctorat a domniei sale, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975). Apoi, fiindcă alte contribuții de relevanță filosofică sunt eseurile din Încercare în politropia omului și a culturii (1981, republicat cu titlu schimbat în Om si simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei și filozofia culturii, 2005), Cearta cu filozofia (1992) și Despre limită (1994).

Celelalte lucrări ale dlui Gabriel Liiceanu sunt jurnalul de model eckermanian dedicat evocării lui Constantin Noica (Jurnalul de la Păltiniș, 1983), colectarea corespondenței cu alți intelectuali români din Epistolar (1988), panegiricele din Declarație de iubire (2001), publicistica civică din Apel către lichele (1992), continuată în Despre minciună (2006). Placheta Itinerariile unei vieți: Emil Cioran – Apocalipsa după Cioran reprezintă transcrierea unui dialog filmat cu Cioran, la Paris, fiind un interviu cu un filosof, deci o contribuție publicistică, nu una de filozofie. Mai sunt de menționat eseurile din Despre ură (2007) și Despre seducție (2007), scrise cu intenții de moralist (dl. Liiceanu iubește predicile laice și rechizitoriile, socotindu-se – după părerea lui Adam Michnik – un… procuror), dar arondabile literaturii, la fel ca și romanele lui Milan Kundera Lentoarea, Ignoranța și Identitatea, traduse și publicate la Humanitas, în serie de autor, din voia dlui Liiceanu, ceea ce sugerează o emulație dinspre autorul ceh stabilit la Paris către cel din Vâlcea, așezat pe Dâmbovița. Tot o fascinație literară evocă și jurnalele – autorul se răsfață numindu-le „ego-literatură”, și nu văd vreun motiv pentru a-l contrazice că ele aparțin arealului literar confesiv – Ușa interzisă (2002) și Scrisori către fiul meu (2008). Numai că, pe când Jurnalul de la Păltiniș paria pe formula lui Eckermann (aceeași linie au urmat-o și cartea lui Radu Preda despre Petre Țuțea, și volumele despre același Noica ale lui Gabriel Petric și Teodor Tanco), în notațiile de senectute modelul devine mai curând stendhalian.

Astfel stând lucrurile, Gabriel Liiceanu apare mai degrabă ca un ucenic filosof care a predat armele pentru a se realiza ca traducător de filozofie și literat. S-ar putea spune că domnia sa a operat o disjuncție între pretențiile sale de autor original, deplasându-le în zona literară, și cele de iubitor de sophia, menținându-le doar în sfera tălmăcirilor de filozofie. De literatură, acest autor s-a atașat mai cu seamă prin valențele stilistice și expresive ale scrisului său, nefiind vorba despre o creație beletristică care ar miza pe creativitate și invențiune nicio clipă. Literatura pe care o produce are un caracter intimist și narcisiac, în pofida tonului său didactic, specific predicării (nu predicațiilor).

Cu privire la celălalt aspect, cel al efortului de a filosofa, lucrurile par să stea după cum urmează. Paradoxul face ca dl. Liiceanu să nu (mai) traducă din limbile clasice pe care le cunoaște – ca ucenic al lui Noica și în calitate de absolvent al unei facultăți de profil (în anul 1973) -, lăsând să apară ca un fapt singular ediția sa din David Armeanul (1977). Domnia sa preferă să se miște pe terenul ceva mai nesigur al tălmăcirilor dintr-unul din cei mai dificili autori de limbă germană, Martin Heidegger. Nu este, de aceea, de mirare că toate traducerile sale din respectivul fenomenolog sunt realizate în colaborare cu Thomas Kleininger (primele trei) și, respectiv, Cătălin Cioabă (ultima).

M-am întrebat adeseori ce se va fi întâmplat cu atât de promițătorul tânăr noician, cu un debut nemarxist în filozofie, în vremurile dominației oficiale a marxismului, și clasicist angajat în opera de transpunere a lui Platon, ba chiar și a altor clasici antici (David Armeanul, iată!), care, odată cu decesul maestrului de la Păltiniș, a lăsat hățurile în voie, plecând către alte teritorii.

A survenit, de la o vreme o… cotitură (hahaha, desigur, vorbim despre „Kehre”)? Fără ghidajul maestrului vocația inițială s-a diluat? Sau ea s-a străduit de aici înainte să pună în marș testamentul lui Noica însuși („- Dă-le românilor noștri, Gabi dragă, Heidegger pe pâine!”)? Cert este că după 1987, mai exact, după 1989, viitura istorică preschimbătoare de context l-a târât după sine și pe dl. Liiceanu. Și ceea ce părea să fie o circumstanță solid favorabilă pentru domnia sa – intrarea în posesia Ed. Politice, transformate în Humanitas -, a dat o lovitură autorului de producții filosofice originale metamorfozându-l într-un abil manager editorial, bun comersant, autor de operă culturală prin tipărire de carte bună, ba chiar și literat în genurile minore (eseu, ego-literatură, interviu)… Dar… nu filosof!

Și totuși: dl. Liiceanu devenea în 1995 conferențiar – pentru un semestru -, iar apoi profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Probabil că pasiunea de odinioară continua să se manifeste, dar numai în limitele genurilor didactice (cursuri și seminarii), ca și în preocuparea pentru traduceri din filosofia germană. Consecvent pasiunii manifestate anterior, dl. Liiceanu s-a ocupat tot mai mult de punerea la punct a unei serii de traduceri heideggeriene, atât prin eforturi proprii, cât și prin selectarea, treptată, a unui grup de colaboratori apropiați dintre tinerii discipoli.

Scriitorul Vasile Gogea are dreptate: de fapt, cui sunt destinate traducerile din Heidegger? Paradoxal, cei care le devoră în primul rând sunt și cei care cunosc limba în care operele gânditorului respectiv sunt scrise. Germana nu este o limbă exotică și impopulară, pe care să nu o știe nimeni, mai ales în România, unde jumătate de țară a stat mai bine de două sute de ani sub Habsburgi, iar cealaltă jumătate a prosperat sub o dinastie de origine tedescă. În loc să traducem români în limbi care să le asigure o circulație universală, noi procedăm invers. Tălmăcim lucruri pe care pretindem că alții decât noi, cei care le citim în original, nici nu sunt în stare să le înțeleagă! Atunci?…

Nu l-aș psihanaliza pe Gabriel Liiceanu, dar întregul lui interes filosofic pare transferat în zona celui care îi apare drept pisc de nedepășit al fenomenologiei: Martin Heidegger. Iar propriul program a devenit, mi se pare, un decalc după al lui Noica. Acesta din urmă a participat la întocmirea unei ediții Corydaleu, dar a asumat coordonarea primei ediții în română, ce se dorea completă, din Platon. (Lasă că și ediția Platon a fost reluată la Humanitas, lipsită fiind de introducerile lui Noica, plănuite, probabil, să apară ca operă de sine stătătoare, în alt context editorial; poate chiar în lent publicata serie de opere Noica.) După moartea lui Noica și asumarea explicită a tradiției „păltinișene”, G. Liiceanu nu s-a grăbit nici să sprijine finalizarea proiectului Noica, nici să îl reia da capo, pe cont propriu, punând la cale o nouă traducere a tuturor operelor platoniciene. În schimb, tacit, a gândit aducerea pre rumânește a lui Heidegger; nu într-o ediție coerentă, ci pe sărite, după puteri (ori după alte, obscure, proiecții.) Astăzi, nu avem nici Platon complet, nici o înaintare rapidă a ediției Noica, și nici o ediție Martin Heidegger. Avem în schimb o neliniștitoare concentrare de forțe în zona exegezei și traducerilor rapsodice din Martin Heidegger, fără a ști de ce neapărat el și nu altul, pentru ce așa și nu altminteri.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. I: BILANȚ PRELIMINAR

Schimbul meu de opinii cu morocănosul domn I.M. și cu educatul domn Cristian Mladin, ca și multe dintre comentariile survenite în timpul acestuia din partea partizanilor heideggerieni ai dlui Liiceanu – de nu cumva a partizanilor liicenieni ai lui Heidegger (formulări aparent interșanjabile) – a adus în prim-plan câteva evidențe. O enumerare a lor, ca bilanț de etapă, înainte de a porni mai departe, merită să fie întreprinsă.

Întâi de toate, modalitatea mea necanonică de a atrage atenția asupra unei erori de orientare a stârnit reacții de o anume violență, fapt care indică atingerea țintei în puncte-cheie. Iată-le pe unele dintr-o ele, într-o succintă trecere în revistă:

– focalizare asupra unui filosof faimos nu doar prin contribuția lui la explorarea orizonturilor ontologice, ci și prin complicitatea cu nazismul (maladia Janus bifrons);

– expertiza filosofică înțeleasă ca investigare și transpunere terminologică în română (filosofia redusă la filologie);

– refugiul într-un argou pestriț, populat de cuvinte cvasi-intraductibile, preluate ca atare din limba germană, cultivarea unei limbi române rebarbative (sindromul „Hegel – Heidegger”, adică H.-H., pentru a-i pomeni pe cei mai „morocănoși stiliști” dintre filosofii germani);

– filosofarea „în genunchi”, abandonarea anvergurii gândului și supunerea alexandrină la marginalii filosofice (complexul Pythagora, substituirea celor șapte ani de tăcere cu o perioadă indeterminată de subordonare atentă la imperativele șefului școlii);

– postura ancilară în raport cu maestrul de aproape, Liiceanu, și cel de departe, Heidegger (gurul este perfect și nu poate fi criticat, prețuirea față de el trebuie să aducă cu adulația);

– continuitatea în raport cu gândirea fundamentalist-ortodoxistă a lui Nae Ionescu și cu cea a tânărului Noica, nu foarte departe de adeziunile ideologice ale profesorului său (tradiția gândirii de extremă dreaptă românească, ultraconservatorism);

– preluarea temelor și „tratamentelor” liiceniene (copierea atitudinilor fundamentale ale gurului ca substitut al originalității și, totodată, ca probă de lealitate);

– suspiciunea de îmbinare a intereselor teoretice cu cele pragmatice de felul burselor, slujbelor, înscrierilor în planuri editoriale (aplicarea dictonului „o mână spală pe cealaltă”).

Recursul la comentariul anonim, virulența contradictorie a contestărilor (negarea valorii adversarului, dar, cu toate acestea, continuarea dialogului; încercarea de delegitimare prin minimizare, dar acceptarea, de voie, de nevoie, a agendei tematice propuse de acesta; lipsa elementarului protocol al politeții venind dinspre educație și indiferența ostilă a unor oameni din mediul academic față de un coleg cu mai multă experiență culturală și mai calificat, prin titlul său universitar; canonizarea proprie după o carte sau două și disprețul suveran față de munca celuilalt, concretizată în mai multe zeci de cărți; etc.) au subminat, în modul cel mai concret cu putință, pretenția de elită a respectivilor. În același timp, însă, aceeași abordare comună a dialogului în contradictoriu a subliniat existența unui stil al grupului, a unei înțelegeri trans-personale a dialogului.

Neenunțată ca atare, subiacentă, dar nu mai puțin vizibilă, a fost atitudinea de dispreț față de (cel puțin unii) oameni de cultură veniți dinafara specializării în care adepții direcției descrise anterior se ilustrează (specializare fără orizont și contextualizare, sectarism, limitare drastică la un repertoriu de teme și prețuirea celuilalt în funcție de competența strict dovedită în raport cu temele date).

În legătură cu atitudinea de mai sus, autoizolantă în raport cu celelalte contexte instituționale sau informale din cadrul culturii române, dar cu tentă fuzionantă, în cazul fiecăruia dintre cei vizați în raport cu ceilalți, puțini, care împărtășesc aceeași atitudine și același set de convingeri, ea permite înțelegerea grupului respectiv prin desemnarea arealului specific de acțiune (preocupări pentru filosofia lui Heidegger, includere a lucrărilor lor de către șeful școlii în colecția „Academica” publicată la Humanitas), de unde și denumirea propusă de grupul HAH.

Elitismul, închiderea în cadrele tehnice ale dezbaterii – necritice, în sensul dezavuării anumitor idei și motive sau a anumitor tratamente la care sunt supuse acestea – pe teme și motive heideggeriene, fidelitatea (tot necritică, și ea) față de prestația mentorului/ editorului/ angajatorului lor, distanța față de celelalte tendințe din filosofia și din cultura română izolează orgolios și recomandă fără dubiu Grupul HAH ca pe un grup cu tentă esoterică. Nu e de exclus din explicarea acestor comportamente și practici o anume influență, mediată de prestigiul mitic al anticilor greci, survenită prin lecturi asidue (procesate cam adolescentin) din Diogene Laertios, știut fiind că aidoma se prezentau pitagoreicii și că Platon deosebea discipolii cu acces la învățăturile lui esoterice de ceilalți, cărora le preda cunoașterea exoterică.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VIII. FRUSTRARE, ONESTITATE, ORIGINALITATE

Domnule coleg Cristian Mladin,

Îmi mai mărturisiți că „Întotdeauna astfel de categorisiri (= precum cea pe care o operez eu în cazul grupului HAH; n. O.P.) mi se par complet nefericite și neproductive, ca să nu spun că exprimă cumva și o anumită frustare, îndoielnică și ea”. Mulțumesc pentru confesiune, acum știu cum vi se par ele. Oare asemenea gânduri v-au venit încă de pe când ați învățat despre definirea prin genul proxim și diferența specifică? Probabil că da, fiindcă „categorisirile”, operațiunile de măsurare, comparare, abstragere de la concret, generalizare, sunt inerente gândirii. Nu cred că ați dorit să subliniați că în viața dvs. cotidiană, ca și în activitățile dvs. intelectuale evitați operațiunile de acest gen, fiindcă asta ar însemna că preferați să operați cu idei de-a gata, cu clișee sau cu locuri comune. Nu-mi vine să cred că ați face asta, mai degrabă unii dintre tinerii domni insolenți, fără operă și maniere, care se agită prin zona comentaristicii anonime de pe siturile ziarelor și revistelor cu denunțuri ridicole s-ar asocia acestei imagini. Totuși, mă intrigă căderea dvs. în locuri comune și, dacă îmi permiteți, chiar și într-o anume ipocrizie: ce va fi fiind oare cu condamnarea frustrării, la care vă dedați? Cunoașteți vreun om care să nu aibă nicio reacție de frustrare, niciodată? Dacă da, vă felicit, dar e foarte posibil ca el să fie baronul Münchhausen sau vreun cetățean al Statelor Lunii, trimis de Cyrano de Bergerac cu vreun mesaj la dvs. Frustrarea pare să aibă cauze metafizice și teologic explicabile, dacă acceptăm gestul divin al izgonirii omului din Paradis. Cum să nu fim frustrați atunci prin însăși condiția noastră? Dvs. vă considerați un om lipsit total de frustrări? Ați atins fericirea deplină, sunteți cu totul mulțumit de ce aveți, nu vă simțiți nici măcar acum, în interiorul acestei polemici, nedreptățit, amar, puțin întunecat? Dacă e așa, felicitări, ați depășit performanța lui Diogene din Sinope, care se mortifica încercând să își reducă plafonul nevoilor la un minim care să îl absolve de neajunsurile frustrării. Veți fi fiind, în orice caz, într-un fel de Nirvana, în ataraxie, poate… Dar atunci – iertare că vă întreb – ce energie sublimă alimentează căutările dvs. întru perfecționarea de sine? Dezamăgitoare cădere în banal, comun și trivial, zău. Referința la frustrarea celuilalt nu explică nimic și nu ajută la nicio înțelegere a celuilalt. Ar fi păcat să persistați în această capcană facilă…

Dar îngăduiți-mi să mă mai apropii cu un pas de finalul epistolei dvs. Îmi spuneți că dvs. și colegii dvs. – presupun că vorbiți de cei din instituția căreia îi sunteți afiliați – evitați din răsputeri ceea ce separă, desparte. Iarăși spun: cu excepția dvs., n-am observat să se întâmple astfel. Dimpotrivă, o ranchiună semeață, prost servită de cei șapte ani de acasă (mai recent numai șase, lucru simptomatic) s-a lăfăit în comentariile de pe acest blog în toată goliciunea ei. Îmi veți răspunde, poate, că aceia care se fac vinovați de așa ceva nu aparțin cercului respectiv, fiind niște „voci din off”. Într-adevăr, parcă văd gospodine, muncitori, țărani sau oameni cultivați din alte domenii decât filosofia, sărind să apere exegeza heideggeriană și studiile de fenomenologie orientate către maestrul german asociat nazismului. Să fim serioși! Oricum, mențin pe mai departe oferta de a găzdui pe acest blog continuările discuției noastre și cu alți distinși tineri intelectuali, profesioniști într-ale filosofiei, eligibili în virtutea a numai două condiții sine qua non: coerența ideatică și respectul față de sine și față de interlocutor.

Pomeniți apoi despre „… onestitate și originalitate, atât cât poate fi ea în spațiul nostru cultural și, eu cred, că ea este din plin și una, și alta (exemple cred că aveți și dumneavoastră)”. După mine, este o exprimare prea prudentă, foarte autocenzurată, ceea ce mă face să vă întreb: oare filosofia nu folosește, printre altele, și lansării libere, neîngrădite, către cele mai de altitudine aspirații? Caută ea doar precizie, avans prudent, pas cu pas, în argumentări și demonstrații de circumstanță, aidoma unor exerciții impuse la bară? Este vorba numai de a dobândi abilități și virtuozitate? Mă gândesc la un provincial din orașul Königsberg, care, precis în ritualurile lui cotidiene până la monotonia absolută, uscat și previzibil, a cutezat, printre atâtea articulări filosofice memorabile să își înalțe gândul către… pacea eternă. „Pacea eternă!” Pare vreun gând mai ridicol decât acesta? Nu știu, dar cota de „avarie” a preciziei filosofice atunci când vine vorba de așa ceva devine vizibilă cu ochiul liber, căci pentru pacea eternă nu existau nici precedente, nici condiții; utopie curată, nu-i așa?

În virtutea acestei constatări cer dreptul pentru toți românii să viseze la onestitate și originalitate maximă, fiindcă altminteri vom ajunge să rămânem perplecși, incapabili de înțelegere, în fața șlefuirilor bezmetice, repetitive și obsesive ale lui Brâncuși, în prezența lui Henri Coandă și Traian Vuia. Spațiul nostru de acasă nu numai că are la îndemână numeroase exemple în acest sens, dar le poate produce în continuare dacă noi, intelectualii – și mai ales artiștii, savanții și filosofii – vom crea atmosfera mentală și socială favorabilă producerii și afirmării lor. Cât timp românii se vor tot văicări că e criză, că e corupție, că politica e nesatisfăcătoare, că e mai promițător să emigrăm etc., această atmosferă nu se va produce, iar consecințele benefice în planul creativității vor întârzia sau se vor subția. Nu publicarea în limbi străine mă interesează într-un moment când miniștrii de resort închid școli și spitale în România, nici să număr articole cotate ISI. Aș prefera – iertați-mă – puțin patriotism, așa cum l-a avut Emil Racoviță când, în loc să publice în Occident, în gazete științifice prestigioase, care îl solicitau, a socotit mai important să înființeze o revistă de speologie proprie, românească, aducând savanți prestigioși să publice în ea.

Mă opresc acum aici, dle Mladin, dorindu-vă cu sinceritate succes și orizonturi senine în ceea ce întreprindeți pentru cultura noastră însetată de performanțe ce nu se îndepărtează de nevoia de o viață eliberată de tenebre extremiste și disperări existențiale. Iar dacă, din neîndemânare, s-a întâmplat să vă aduc, prin acest dialog, prejudicii, consemnez aici dovada regretului meu.

Cu stimă, O.P.

P.S. Va exista, în cele din urmă, o cronică a mea la cartea dlui Mincă? Până una-alta, Sorin Lavric își laudă cu generozitate colegul în România literară. O consolare, nu?

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VII. IRONIA ȘI „RĂUTĂȚILE”

Domnule Cristian Mladin,

Din formularea „…nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră sau cu, din nou, ironia și parcă o anumită tendință răutăcioasă de categorisire generală” înțeleg că – cel puțin când vine vorba despre mine – asociați ironia cu generalizările răutăcioase. Socrate, Kierkegaard – doi maeștri ai ironiei cunoscuți în cultura română și de către dvs. – sunt sau nu sunt răutăcioși? A spune mai tinerilor parteneri de discuție, într-o piață ateniană sau la o petrecere, că nu e clar cum stau lucrurile în privința unor adevăruri pe care ei pariază e răutăcios sau nu? Pentru Kierkegaard, maieutica socratică presupune „negativitate absolută infinită”. Problema este dacă ne-am putea sau nu dispensa cu folos de asemenea radicală negativitate. La maestrul danez, s-a spus, „ironia își înghite propriul stomac”, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieși. De ce v-ar supăra sau speria, atunci, ironia în general și a mea în particular?

Dvs. păreți să dați nu numai o lectură plină de temeri ironiilor mele, ci și una conotată etic. Cum înțelegeți dvs. „generalizările răutăcioase” dacă nu ca pe niște priviri pripite și globalizante asupra unor categorii anume de obiecte/ subiecte, pornind de la particular către general fără o bună raportare între ele, în scopul de a produce efecte rele? Asta ați dorit să spuneți? Dacă da, îmi rezervați o lectură lipsită, de astă dată, de neutralitate, acuzatoare. Ea nu se susține însă pentru că scopul criticii, spuneau tovarășii de odinioară – atenție, ironie! – este „să îndrepte”, nu să omoare sau să discrediteze. La drept vorbind, m-aș aștepta la mulțumiri pentru gestul de a atrage atenția asupra unor posibile derapaje sau, cel puțin, a unei opacități care nu permite buna descifrare a mesajului pe care membrii grupului HAH îl transmit către cultura română (și cele germană și franceză, unde le-au apărut unele cărți). Că ele, mulțumirile, nu survin spontan și nu vor surveni nici după asta, nu mă miră. Trăiesc în interiorul culturii noastre și am ajuns să știu ce limite strâmte presupune culoarul pe care avansăm.

Mai spuneți: „Acel anonim comentator de pe blogul dumneavoastră (= cel care semna I.M., n. O.P.) nu trebuie să fie măsura și scala de la care și la care vă raportați…”. Nu? Până să apăreți dvs., el a fost singurul care s-a străduit să formuleze obiecții ceva mai precise la adresa postării mele inițiale (despre cartea dlui Bogdan Mincă). Din păcate, insinuările, afirmațiile fără acoperire și chiar amenințările mai mult sau mai puțin voalate au continuat și pe mai departe… Cum spuneam deja: când majoritatea tace sau înjură pe după măști, cu o floare nu se prea face primăvară, oricât am prețui apariția florală respectivă. Priviți însă la ce delațiuni joase, cu aer paranoid, se mai pretează câte unul dintre cei ce vă stau alături fără a fi, neapărat, demni de asta. Se merge cu jalbă în proțap la România liberă, cerându-mi-se capul pentru că aș fi „un om obsedat de o ură viscerală împotriva a tot ce ține de munca onestă a câtorva tineri filozofi grupați în jurul d-lui Liiceanu” și fiindcă „Acuzațiile se extend apoi împotriva editurii Humanitas, a dl.-lor Pleșu, Patapievici, ajungând la Noica, Nae Ionescu, Heidegger etc. etc.”. Turnătorul de serviciu confundă deci persecutarea unui grup de filosofi de către profesorul și scriitorul provincial care sunt cu critica exercitată asupra unei direcții din cultura noastră. Sărmanul! Cred că noua atitudine la care mă refer mă scutește să mai stărui asupra îndreptățirii expresiei referitoare la „cățeii” pe care îi menționasem cândva, pe la începuturile discuției noastre…

Revin, însă. Dvs. continuați șirul interogațiilor referitoare la atitudinea mea: „…de ce simțiți nevoia de categorisire rapidă și irevocabilă a unui presupus grup despre care poate nu știți atât de multe lucruri…”? Nevoia de a categorisi face parte din strădania de a înțelege și descrie mai bine o realitate. Ea ne este, probabil, specifică tuturor, chiar dacă în proporții inegale. De unde ați scos-o însă că ar fi „irevocabilă”?! Avem precedente comune, m-am arătat în vreun fel de piatră, precum statuia Comandorului din Don Juan? Nici poveste! Iar apoi, dacă grupul din care faceți parte vrea să fie cunoscut mai bine și mai în detaliu, eforturile sale de autoprezentare trebuie să continue. Aștept cu plăcere și interes cărțile și studiile tuturor celor care, făcând parte din el, socotesc că ar putea câștiga în mine măcar un cititor, dacă nu mai mult de atât. În orice caz, un lucru este sigur: dintre toți gânditorii din domeniul fenomenologiei, pe Heidegger îl iubiți cel mai tare. Nu prea am găsit informații despre colegi ai dvs. care s-ar ocupa de Karl Jaspers, de Emmanuel Lévinas, de Gabriel Marcel, de Maurice Merleau-Ponty, de Jan Patocka, de John Searle, de alții ca ei. SRF nu știu să îi fi făcut nicio propunere de editare lui Vianu Mureșan, care și-a publicat teza doctorală despre Lévinas la Cluj, într-o editură mai puțin puternică și mai puțin declarativă în dragostea ei pentru fenomenologie. (Am scris despre acest volum la vremea apariției sale.)

O anume, cum să-i spun, răceală față de cei care au devenit practicanți ai filosofiei fără să fi ieșit de sub mantaua dlui Liiceanu se observă, astfel, cu ochiul liber. Vă reamintesc că, tehnic și cronologic vorbind, prima traducere a lui Sein und Zeit s-a făcut de către clujeanul Dorin Tilinca, stabilit în Germania, secondat de clujeanul Mircea Arman. Domnii Pleșu și Liiceanu și-au exprimat nedumerirea cu privire la acest demers, realizat parțial, încă din 1987, când, într-o discuție cu mine purtată la colocviul despre „Interval”, la Arad, criticul – pe atunci – de artă Andrei Pleșu și-a exprimat nemulțumirea față de calitatea tălmăcirii, dar și nedumerirea față de Anton Dumitriu, care sprijinise apariția textului în „Revista de Istorie și Teorie Literară”. Ei bine, în loc să se intereseze de un asemenea demers ca un adevărat iubitor de fenomenologie și pasionat de Heidegger, dl. Liiceanu a preferat să obțină o interdicție de difuzare, pe motiv de rezervare de copyright, a cărții editate de Gabriel Cojocaru și Vasile Gogea la Ed. Grinta din orașul de pe Someș. Va fi fost motivată acțiunea în termeni de drepturi de autor, dar publicarea cărții este o problemă, iar prioritatea traducerii, cu totul alta. Nu știu, de altfel, nici ca prioritatea în materie de traduceri heideggeriene a profesorului bucureștean Alexandru Boboc să fie undeva recunoscută. Poate că este, dar unde? Mă veți lămuri dvs.?

Revenind la traducerea din Ființă și timp a „clujenilor”, preiau aici un fragment – citat chiar de dvs., într-un comentariu de pe acest blog – din dl. B. Mincă, relevant pentru discuție: “… Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” De ce, revin și întreb, aceste constatări sunt valabile în cazul dlui Bogdan Mincă și trebuie aplaudate, iar în cazul lui Dorin Tilinca, medic prin formație și poet prin vocație, nu ar trebui, autorul fiind destinat uitării cu premeditare? Să fie un poet mai puțin calificat în transpunerile conceptelor cu încărcătură (și) metaforică ale lui Heidegger mai puțin calificat decât absolvenții facultăților de filozofie? Mister!

M-ați mai întreba acum, cum ați făcut-o, „… de ce simțiți nevoia de a trasa o linie fermă și de neșters între București și Cluj”? Nu s-ar zice că eu sunt cel care o trasează. Adopțiile sunt posibile în cazuri particulare – cineva amintea de vreo trei autori care publică în seria „Academica”, dar dintre ei profesorul Virgil Ciomoș are o personalitate formată înafara cercului respectiv, ucenicind o vreme în preajma lui Anton Dumitriu, iar Alexandru Baumgarten coordonează serii de traduceri la alte edituri, volumul de la Humanitas reprezentând o reluare, amplificată, a unui titlu publicat înainte în altă parte -, însă regula de ansamblu o dau astfel de acte de indiferență sau ostilitate, precum în cazurile pe care le-am amintit anterior (Vianu Mureșan, Dorin Tilinca, Mircea Arman).

(Va urma)