Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (25)

Măriuchii mele, jupâneasă a curții ce-mpresoară inima mea, stâlp al liubovului meu i trandafireauă îmbrobonită cu rouă nencepută,

 

Să fii slăvită în fiece clipă lac răcoriu al înverșunării mele aprinse, că numai ce încălecai pe Cimbrișor, armăsarul meu negru, și pornii de la dumneata, frâmsețe, ci uite că nu poci lua și inema cu mine, ș-am plecat sângurat… Am de împărțit pânile la corturile lui Vodă, am de luat a mână sâneața și șpanga, doară oi mai sparge ceva scârnăvii care nu puseră la trai de codru, sta-le-ar copchiii într-înșii și să nu să mai facă, ci între mine și tine crește câmpul cu flori, codrii toți, și câteva obcini și dialuri, dară nu mă las și de-aș ști c-oi crapa la noapte, tot în zgăul tău voi să mă dezmierd și să-m aflu pacea.

 

Costandachi vel pitar, ce-am fost nainte, și-acum sunt rob la tine și tare ca peatra la gândul buzălor tale

Anunțuri
Published in: Fără categorie on 30 Iunie 2011 at 10:00 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , ,

AMEDEO (4): Postări recente despre 23 august 1944

UN EXEMPLU de interpretare a rolului regal în evenimentele deja menționate îl aduce autorul blogului Politeia, care semnează cu ID-ul Theophyle. Postarea lui relevantă pentru tema în discuție, „Jocul de-a istoria”, a stârnit aproape 300 de comentarii, dovedind interesul cititorilor, dar și acuitatea temei. (Mulțumiri prietenului Francisc B. pentru semnalare!) Autorul este istoric – de meserie sau din pasiune doar – și mărturisește într-un comentariu că pentru afirmațiile lui „Sursele sunt diverse. În primul rând din memoriile scrise (parte publicate, parte nu) a[le] oamenilor care au participat la evenimente. În al doilea rând din stenogramele desecretizate a[le] ministerului de externe american și trei din arhivele ziarelor centrale (străine) ale vremii” (comentariul din 24/06/2011, ora7:25 a.m.). (Ultima precizare mă face să cred că ar putea fi vorba despre un absolvent al Facultății de Istorie care și-a redactat licența pe un subiect interesând reflectarea respectivului moment istoric în presa anglo-saxonă a vremii.)

Vezi: http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/

Iată rezumativ ce răzbate din postarea respectivă și din unele completări survenite din secțiunea de comentarii la ea:

„Generalul Constantin Sănătescu și Generalul Dumitru Dămăceanu au organizat lovitura de stat de la 23 august 1944, Regele Mihai a fost anunțat și a acceptat in extremis această decizie. […] De menționat că Generalul Sănătescu era în relații extrem de proaste cu Ion Antonescu din moment ce (sic!) acesta a trecut Nistrul. De amintit că Gen. Sănătescu a fost comandant militar al Bucureştiului pe timpul rebeliunii legionare, și în calitate de comandant al Corpului 8 armată a fost cel care a oprit pogromul împotriva evreilor declanşat la Dorohoi în anul 1940. Regele Mihai abia a fost convins să ajungă la București de la Sinaia pe 22 august ’44 pentru a trece la acțiunea loviturii de stat. Imediat după lovitura de stat și arestarea lui Antonescu, regele Mihai a plecat (fugit) din București, refugiindu-se într-o localitate (neștiută de nimeni atunci), Dobriţa (moșia Culcer) în Oltenia”.

Pe blogul pangonzo apare următoarea postare din 23/06/2011:

Platon Chirnoagă (n. 1894, Roman, România  – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general român de artilerie, care a luptat atât în Primul Război Mondial cât şi în al Doilea Război Mondial.

Iată cum caracteriza într-un rezumat, ca o scrisoare deschisă, Actul regal de la 23 August 1944, către o autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă:

«Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? (…) În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către URSS, pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.

Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin “Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său. Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi “învăţăcei de vrăjitor”care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară:şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”. (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87)».

http://pongogonzo.wordpress.com/2011/06/23/generalul-platon-chirnoaga-regele-mihai-si-a-predat-armata-dusmanului/

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (24)

La Stănica ot Bărșești, de-au fost după biv treticluceru Ivașco,

Ca să știi fata mé că aud voroave de care m-aș lâpsî și, chiar de nu m-aș da după ele, tot nu prea-mi vine a nu-ți purta grija. Care tu ești fata mé și nu mi-i totuna de ți-i ghine au ba, macar că de Nașterea Domnului nostru Isus, ficiorul Născătoarei, ee-a voi Cel de Sus, ne-om vedea și ț-oi spune mai pe îndestul.

Că tu, fata mé, ești zădarnic de frumoasă, și pe tine te-am țânut din toți coconii mei mai aproape de mâna mé. Nice lui Ștețco, prim născutul meu mort de buluci cât n-au eșit încă în ogradă, nice Ghiorghiță mânat sub acela Vodă departe de ocina părintească, nice Tudurachi, mâna dreată a voivodului den scaon, ce-i acmu în codri, la greu, nice Joimărița, nice Cniaghina, nice Veronica și nice mezina mé, măicuța Acsânâie de la monastirea dentru Peatră nu-s în ochii mei ce ești tu, Stănică maică.

Că răposatul boier Dumitru ot Fălceni, ce ț-au fost tată, nice c-au știut că tu erai os domnesc, de cându s-au fost poprit, vreme d-o zi și d-o noapte, de la prima veghe până la al doilea cântat al cucoșilor, sub pază grea, de bețâvi și muieratici, domnișorul Petrișor den stirpea voievodală a Moldovei noastre scumpe, ce-au voit să clatine domnia lui Mihai Valahul, iar apoi s-au întors canțălarul leșesc și cu Ieremia Vodă și n-au eșit cum au vrut. Ci dzâc că o noapte îi cât o viiață, la o adică, iar viiața ta d-acolo vine, că doară io știu că ești fată de domnișor, a lui Petre sân Ilie sân Petre sân Ștefan cel Bătrân a cărui petre află-se la Pobrota și la Putna și pân câte alte locuri slăvite…

Aud însă că ai avé liubov și încurcătură cu boiernaș de neam prost și că nu te lași de el, în loc să îți cați liubovnic spre corturile lui Vodă, cum s-ar cădé mai bine. Vezi dară de îndreaptă ce poți îndrepta și nu prăda și răsipi ca Vavilonul ce nice alții n-au știre cum prăda și surpa mai bine.

Maica ta iubitoare, Varvara, ce-au fost a lui Dumitru, și el s-au prăpădit, iertat să fie

Published in: Fără categorie on 29 Iunie 2011 at 6:32 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , ,

AMEDEO (3): OPŢIUNEA REPUBLICANĂ

ACUZELE băsesciene la adresa regalităţii din România readuc în atenţie câteva chestiuni tratate în grabă şi mai degrabă tacit de către contemporanii noştri români şi străini.

1. Opţiunea republicană. Din 30 decembrie 1947 România este o republică. Niciodată înainte de acest moment istoric românii nu au avut o asemenea formă de guvernare, chiar dacă alternative la domnie şi regat au existat. Menţionez conducerea mănăstirilor româneşti medievale după modelul athonit, prin alegere de stareţ – vorba lui Damian Stănoiu -, organizarea lor în oşti monahale, în formule diverse (analizate odinioară de medievistul Răzvan Theodorescu), dar şi „troicile” numite – cu un termen de origine turcească – căimăcămii. Este adevărat să se constate că actul din 30 decembrie 1947 a fost impus de reprezentanţii URSS în teritoriu, adică mai precis de către liderii impuşi în fruntea Partidului Comunist de către Kremlin, în primul rând „necomunistul” stalinist, simpatizat de Iosif Visarionovici, dr. Petru Groza. Cu toate acestea a existat o tradiţie antidinastică românească pe care nu au inaugurat-o nici Hasdeu, în anii 60 ai sec. al XIX-lea, nici Republica de la Ploieşti a lui Al. Candiano-Popescu, ci gânditorii politici ai sec. al XVII-lea, din care transpar ecouri în cronica lui Simion Dascălul (atribuită până astăzi, de mulţi, lui Grigore Ureche).

Exprimarea anti-regalistă a actualului preşedinte a actualizat conţinuturi care, chiar păstrate tacit în fundalul mesajului politic al lui Băsescu, puteau fi bănuite şi aproximate şi anterior. Din acest punct de vedere nu există niciun motiv pentru a se face caz de mesajul exprimat, rămânând doar de elucidat motivaţiile abordării lui printr-o expresivitate atât de marcată şi, nu e nicio îndoială, nepotrivită cu demnitatea funcţiei prezidenţiale.

Că România rămâne astăzi o ţară dominată în continuare de opţiunea republicană o dovedesc sondajele sociologice ale ultimilor douăzeci de ani. Fără a fi de partea forţelor politice dominate de preşedintele Băsescu, care – sub presiunea grupurilor proprii de interese – întreprind o aşa-zisă „reformă” cel puţin discutabilă, mă declar fără probleme un republican, ca unul ce socoteşte mai potrivită alegerea prin vot popular în locul numirii pe criterii genealogice, cu o legitimare de drept divin în locul uneia democratice. Pentru asemenea precizări şi reflecţii prilejul, oricât de burlesc, este cât se poate de potrivit.

2. Guvernările regelui Mihai nu sunt încă judecate istoric într-o formă comprehensivă şi detaşată. Istoriografia aşteaptă, pesemne, să şi-l adjudece definitiv pe longevivul ex-monarh pentru ca, renunţând la politeţe, să spună lucrurilor pe nume. Judecata de ansamblu este îngreunată, pe moment, şi de faptul că, alungat de comunişti de pe tron şi pus în penumbră de alte figuri politice interbelice – de aventurierul Carol al II-lea, de şefii legionari Corneliu Zelia-Codreanu şi de Horia Sima, de militarul extremist Ion Antonescu, auto-proclamat mareşal -, regele Mihai I a părut o figură mai puţin reliefată şi mai puţin importantă decât cea a acestor contemporani ai săi mai vârstnici. El apare ca mai puţin conturat şi mai şters şi în comparaţie cu ceilalţi membri ai dinastiei: Carol I, întemeietorul Regatului Român şi al Casei Regale, Ferdinand I Întregitorul – care a unificat teritoriile româneşti rămase înafara Coroanei, transformând statul în România Mare – şi Carol al II-lea, dictator regal şi suveran „playboy” (cum îl numeşte Paul D. Quinlan), încurajator al culturii naţionale şi al dezvoltării industriale româneşti. Desigur, şi regele Mihai I poate fi pe bună dreptate numit suveranul care a întors armele împotriva Grmaniei naziste. Dar acest merit istoric rămâne adumbrit de circumstanţa că urmarea lui directă a fost invadarea României de către trupele sovietice, facilitată de o nouă alianţă – impusă de circumstanţe şi nelimitată în efectele ei, ca urmare a slăbiciunii postbelice a puterilor democrate occidentale -, căreia, în cele din urmă, i-a căzut victimă şi regele însuşi. Au apărut astfel premisele unor rezerve în judecarea guvernărilor ultimului rege al României. Unele privesc partea de răspundere ce îi revine monarhului pentru guvernările de extremă dreaptă pe care le-a girat din înălţimea tronului începând cu a doua sa urcare pe tron şi până în vara lui 1944. Altele au în vedere constituţionalitatea şi procedurile schimbării de regim inaugurate prin arestarea mareşalului Antonescu la 23 august 1944. Mai sunt şi din cele care pun în discuţie maniera în care Casa Regală şi regele însuşi au făcut faţă dificilei situaţii create de continuarea războiului în sens invers, către Apus, şi de perioada următoare, până la sfârşitul anului 1947 (stabilirea păcii şi ezitările reagregării nord-vestului Transilvaniei la restul României, eficienţa cooperării cu forţele politice democrate pentru reconstruirea democraţiei, limitele şi anvergura angajării regalităţii în cooperarea cu Partidul Comunist Român şi cu Kremlinul). În fine, chestiunea demisiei regale, socotite, iată, nepotrivită cu împrejurările sau, în orice caz, neobligatorii.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

Published in: on 29 Iunie 2011 at 7:54 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

AMEDEO (2): Bătălii intelectuale

ULTIMII ANI AU ADUS tot mai stăruitor în atenție formule de evaluare a contribuțiilor cercetătorilor individuali sau a rezultatelor echipelor de exploratori științifici pornind mai cu seamă de la modelul și de la instrumentele occidentale. Nu este un secret pentru nimeni că idealul paideic (de educare, adică) al vechilor greci, promovat și propulsat de o întreagă istorie europeană, propunând formarea cât mai deplină a omului prin actualizarea potențialului său creator și iscoditor, ținând seama de natura lui plurală – prezență corporală, înzestrată cu minte și cu suflet –, a fost pus în criză de ultimele decenii.

Distrugerile și sărăcia din Europa de după al doilea război mondial au oferit Statelor Unite nu doar prilejul de a ajuta la refacerea economică a Vestului prin Planul Marshall, ci le-au dat și șansa promovării propriului model cultural. Acesta a însemnat nu numai multiculturalism și democrație, ci și forme de învățământ academic caracterizate de scopuri întrucâtva divergente în raport cu cele de pe bătrânul continent. Astfel s-a ajuns în timp la impunerea pe piața academică a modelului universității turate să producă noi tehnologii, să satisfacă nevoile urgente ale societății, să elaboreze modele de conduită practică și abordări pragmatice. În același timp, acest tip de abordare a însemnat o preocupare de tip mai marcat materialist pentru prosperitate și soluții în imediat, dând o lovitură proiecțiilor „inactuale”, idealiste, de mare respirație metafizică și cu alonjă în durata lungă a destinului uman.

Din această perspectivă, una dintre consecințele vizibile a fost decăderea interesului pentru studiile vizând cunoașterea satisfăcătoare în sine și pentru sine, interesul pentru limbile moarte și clasicitate, pentru istorie și filologie, pentru literatură și arte, propulsându-se în schimb – și prin importante investiții logistice – mai ales medicina și ingineriile, tehnologiile și metodologia producătoare de mărfuri, consumismul și abordarea eficientă economic a nevoilor umane (marketing, management, studiul resurselor umane etc.). Rezultatul inevitabil al acestei răsturnări de perspectivă nu putea fi decât declasarea, parțială sau totală, ezitantă sau radicală, a studiului înțeles ca satisfacere a unei nevoi de spiritualizare și înălțare prin cunoaștere. Totodată, conceperea educației ca parametru de natură și de relevanță economică (pregătirea pentru munci specializate) a făcut ca estimarea randamentului acesteia să se producă în termeni de input și output, de investiții și rezultate obținute, conducând, astăzi, la reducerea – prin sistemul Bologna – a duratei studiilor universitare și la finanțări subordonate scopurilor deja trecute în revistă (producție și dezvoltare în limite utilitarist-pragmatice, alocări de fonduri pentru domenii „strategice” și „prioritare”).

Devenită relativ rapid – din naivitate, interese de grup și lipsă de patriotism, dar și din lipsă de gândire metodică a propriului destin istoric – o colonie relativ marginală a Vestului, România s-a grăbit, din nevoia de a recupera întârzierea istorică față de statele apusene, să se racordeze fără suficientă reflecție la tot ce înseamnă modelul occidental. Rezultatele deja vizibile sunt: desconsiderarea culturii generale, disprețul față de ramurile științei și artei fără aplicabilitate în imediat și fără producere instantanee de efecte economice și sociale; dar și reapariția analfabetismului, creșterea violenței sociale, dispariția granițelor tradiționale ale civilității, cazurile grave de încălcare a drepturilor omului, de către autorități, grupuscule și indivizi (de la incest și pedofilie la traficul de persoane, de droguri etc.).

Repliată în vechiul său discurs, nici Biserica nu este în stare să își depășească limitele abordării tradiționale, nepărând să ia seama la rapidele modificări din jur. Ea preferă să își ascundă pe mai departe delatorii din comunism, să se gudure în jurul statului și să construiască edificii de piatră, în loc să acorde asistență enoriașilor debusolați, chit că, abandonați astfel, mulți dintre ei se orientează către alte culte ori îmbrățișează, dezabuzați, agnosticismul.

Bătălia surdă care se poartă cu modelele inoperante ale Occidentului, aplicate cu japca și la noi, a început, totuși. Chiar astăzi am primit din partea tânărului filosof Cristian Ciocan o relatare ce va interesa, cred, din perspectiva dezvoltată în rândurile de mai sus. Ea se referă la faimoasele evaluări internaționale – a se citi: occidentale – ale prestației științifice ale cercetării românești. O transcriu mai jos:

Stimati colegi,

După cum poate vă mai amintiți, în documentul Ad Astra privitor la criteriile de performanță din disciplinele umaniste, unul din punctele principale pentru care am pledat a fost acela de a lărgi lista de reviste ISI (Arts and Humanities Citation Index) cu lista de reviste indexate în noul ERIH (European Reference Index for the Humanities; „listele inițiale” fuseseră publicate în 2007). Cu alte cuvinte, am propus ca, pentru disciplinele umaniste, în loc să vorbim de reviste ISI, să vorbim de reviste „ISI sau ERIH”.  

Argumentul pornea de la faptul că (1) ISI indexează un număr prea mic de reviste din Humanities, că (2) multe reviste internaționale prestigioase, cu o reputație excelentă în comunitățile de cercetători, nu sunt cuprinse în ISI și că (3) revistele indexate în ISI sunt dominant anglofone, ceea ce, pentru disciplinele umaniste, nu e acceptabil, deoarece aici germana și franceza sunt deopotrivă de importante. Am văzut așadar în ERIH o bună ocazie de a contrabalansa indexatorul ISI, atât prin faptul că integrează un număr semnificativ mai mare de reviste, cât și prin faptul că, într-un fel, ERIH contracarează dominanța strivitoare a limbii engleze prezentă în ISI, echilibrând oarecum distribuția lingvistică a revistelor (repet un lucru pe care l-am subliniat și în documentul Ad Astra: pentru Humanities, „International = English or French or German”; în disciplinele umaniste nu există nici un temei pentru a considera franceza și germana limbi „de mâna a doua”, și nici pentru a considera limba engleză drept singura limbă „cu adevărat internațională”).  

Totodată, în documentul Ad Astra am semnalat și anumite „puncte nevralgice” ale indexatorului ERIH: (1) lipsa de transparență a criteriilor prin care unele reviste sunt incluse și altele nu; (2) ierarhizarea pe alocuri arbitrară a revistelor, în trei categorii: A, B și C (rebotezate în 2011 „International 1”, „International 2” și „National”); (3) inexistența unui proces regulat, bazat pe criterii limpezi, care să permită revistelor neindexate să aplice pentru a fi incluse. Cu toate acestea, am crezut că respectivele neajunsuri se datorează juneții proiectului ERIH (început doar în 2000), sperând că acestea vor fi corectate pe parcurs și că noile liste, cele din 2011, vor aduce cu ele și o îmbunătățire procedurală. 

Am fost în mod particular preocupat de situația revistelor de filozofie, unde experții de panel au plasat în categoria A (=”International 1″), într-o majoritate covârșitoare, reviste de filozofie de orientare analitică, mai toate de limbă engleză (din 51 de reviste, doar două sunt germane, și nu e nici una franceză/francofonă!), în timp ce în categoria C (=”National”) au fost aruncate zeci de reviste foarte prestigioase de filozofie așa-zis „continentală”. Intrigat, i-am scris o scrisoare lui François Recanati (șeful panelului de filozofie), în care am insistat asupra modului injust în care sunt întocmite listele, subliniind că această ruptură între Analytic și Continental n-ar trebui să se reflecte în indexatorul ERIH, care riscă să devină un instrument de forță, o pârghie prin care se dorește influențarea, cu mijloace birocratice, a direcției și viitorului cercetării filozofice. Dl Recanati (filozof analitic, ca și colegii săi de panel Kevin Mulligan și Barry Smith) nu mi-a răspuns la aceste obiecții. 

Prin urmare, știind că ERIH a fost fondat de European Science Foundation (ESF), mi-am spus că n-ar strica să particip la un workshop organizat de această instituție, la începutul lui iunie, undeva lângă Dublin: Humanities Spring 2011, National University Ireland, Maynooth, Early Career Researchers Forum: “Changing Publication Cultures in the Humanities”. Bănuind că va participa și cineva din Standing Committee for the Humanities (SCH), am aplicat, propunându-mi, dacă am ocazia, să critic („la ei acasă”) modul în care a fost alcătuită lista ERIH pentru filozofie. 

Mă interesasem între timp la colegi din străinătate și am aflat că ERIH este deja folosit la evaluarea disciplinelor umaniste din multe țări europene (atât pentru granturile de cercetare, cât și pentru posturile scoase la concurs în universități și institute de cercetare). Și în România, de altfel, listele ERIH au fost adoptate în documentația ultimelor concursuri pentru granturi CNCSIS, cu mențiunea că doar revistele din categoriile A (=”International 1″) și B (=”International 2″) contează (ceea ce, în lumina celor de mai sus, capătă și altă semnificație). Date fiind și viitoarele criterii minimale pe care Ministerul le va adopta curând pentru posturile din învățământ și cercetare din domeniile umaniste, „miza” ERIH devine chiar importantă. 

Prin urmare, am mers hotărât să discut cât se poate de direct această chestiune la Maynooth cu responsabilii ESF/ERIH (Milena Žic Fuchs, Eva Hoogland). Mi-am expus punctul de vedere și am insistat asupra faptului că în multe țări europene ERIH „se aplică deja”, că ține de responsabilitatea ESF ca acest instrument să nu devină un instrument de forță sau un mijloc de influențare birocratică a agendei cercetării etc.

Problema listelor de reviste de filozofie (Analytic versus Continental) le era cunoscută și, spre surprinderea mea, responsabilii ESF/ERIH păreau să fie într-un fel de acord că modul în care au fost alcătuite listele de filozofie a fost partizan și injust. Atunci, am insistat  că este necesar să existe posibilitatea corectării listelor. Însă responsabilii ERIH/ESF mi-au spus că acest lucru nu e cu putință, pentru că … ERIH nu va mai exista! Proiectul este considerat un eșec chiar de către responsabilii ERIH și, în plus, nu mai au mijloace financiare nici pentru a-l continua, nici pentru a-l ameliora. Deci, ERIH is dead!

Am insistat din nou asupra faptului că ERIH este totuși deja folosit de agențiile naționale din mai multe țări europene (România, Spania, Estonia, Cehia, Ungaria at least) și că, prin însăși înființarea ERIH, ei sunt responsabili pentru consecințele pe care le produce acest indexator în câmpul cercetării europene. Replica responsabililor ERIH a fost stupefiantă: faptul că agențiile naționale se folosesc de ERIH pentru a evalua cercetarea este greșeala respectivelor agenții, că n-ar trebui ca ERIH să fie folosit pentru evaluare, căci, ziceau ei, scopul ERIH nu a fost acela de a furniza un instrument pentru evaluarea disciplinelor umaniste în Europa, ci doar „să facă mai vizibilă cercetarea europeană în științele umane” (ceea ce, evident, reprezintă o mică mostră de limbaj de lemn al noii birocrații europene). Deci, în loc să recunoască public eșecul ERIH, colegii de la ESF „se spală pe mâini” și abandonează tacit proiectul, chiar dacă consecințele acțiunilor lor se lasă deja întrevăzute. Cu o lipsă de seriozitate care m-a șocat, responsabilii ESF/ERIH au spus în cele din urmă „we don’t know what ERIH will become, maybe we will transform it in something else, we don’t know yet…”. Sincer, m-aș fi așteptat la mai multă seriozitate de la European Science Foundation…  

În aceste condiții, pledoaria din documentul Ad Astra (cea referitoare la includerea între criteriile de evaluare, alături de listele ISI, și a listelor ERIH) îmi pare acum, după ce am aflat „dedesubturile” chestiunii și mai ales lipsa ei de viitor, mai puțin sigură… 

E drept că nici exclusivitatea listelor ISI n-are cum să mulțumească pe cercetătorii umaniști, dar iată că, din păcate, nici ERIH nu este o soluție de viitor.  

Cu gânduri bune,

Cristian Ciocan

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

Published in: on 28 Iunie 2011 at 12:03 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

AMEDEO (1): Ceva

 

CITITOR, DIN CÂND ÎN CÂND, al acestui blog, ziaristul de vocație care este amicul Tiberiu Fărcaș îmi reproșează că nu dau la iveală aici, mai deloc, texte vizând actualitatea politică sau culturală. Invitându-l pe el să susțină de câte ori are chef o asemenea rubrică – fără succes, de altfel, deocamdată, fiindcă nu întrezărește, din câte spune, nici un motiv pentru a-și lăsa propriul blog și a contribui la altul -, mă gândesc că solicitarea lui nu va fi fiind de complezență.

La urma urmei, de ce nu? Opiniile pe care le public de mai mulți ani – odinioară în Ziua de Cluj, mai recent, de câțiva ani, în România Liberă (ediția națională și singura) – nu țin locul celor care ar vertebra oarecum aparițiile de pe blog și nici nu scutesc autorul de alte tipuri de însemnări cu relevanță în actualitate.

Iată deci că, începând chiar de acum, notez câte ceva din faptele, spusele, fenomenele din proximitatea noastră menite să jaloneze niște atitudini și, de ce nu, o conduită civică, intelectuală și personală a celui care scrie.

Inaugurez, deci, o nouă rubrică – intitulată Amedeo, după modelul unei colecții propuse, înainte de marele tsunami al crizei actuale, editurii timișorene Bastion, acceptate ca atare, onorate prin primul mănunchi de proiecte și, ulterior, dispărute în planul ficțiunii ideale –, convins de impactul pe care cultura alternativă ca spațiu de expresie îl poate avea într-un sistem în care instituțiile culturale au devenit nefuncționale sau confiscă instrumentele comunității pentru a așeza pe agendă idei și proiecte unilaterale, depășite ori vag orientate. Voi exprima aici idei, opinii, proiecte și critici în nume personal, cu speranța că ele vor interesa.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

Published in: on 28 Iunie 2011 at 8:32 am  Comments (2)  
Tags: , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (23)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală rădăcinie,  pe pergament. Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

Jupânului Iosâv a lui Gângă, de la curtea lui Ilie logofăt, la Efimești pre Cuzla,

Zdâce diacul Zamfir ot Cordăni, din ținutul Niamțului, vrere de bine și sanatate cu vieață lungă jupânesei Marie logofeteasa.

N-aș ști ce nacaz întunecă vederea jupânesei de nu deslușește cum cu direptate și bună rânduire am pus în izvod numai ce mi-a dzâs logofatul, când cu trecerea pin satul aista a nost. Să fi vrut a băsnui și a șugui m-ar bate dirept cu toaca Sfânta Paraschieva și m-ar cetlui cu tunet și fulgerare Sveti Ilie. Au cum să îndrăznesc ceva ce nu stă la firea mé?

Care cu ochii mei văzut-am cum gonea la un răstimp de vreun cias după logofăt pâlcul de leși puși pe prinsoare, dară nu i-au luat urma, ci i-am trimes în cialaltă parte, unde aveam știre că bate pădurea ciata boierului Olisandru de la Hărlău. Apăi bine făcut-am, că pănă cătră sară, leșii făloși cam târa dupe ei fala de mai dimeneața, prăvăliț în țărână, pre urma oștenilor lui pan Olisandru.

Ce nu s-a oprit cu atâta, că daca leșii n-a fost să păcătuiască cu toate fetili de la noi, apăi li-au aratat lor moldovenii noști barbație, puind gios și văduvele, și fetili, cum vinea la rând. Iar leșii spurca și blastama necrezându-și ochilor…

De-amu logofătul era diparte, după socotiala mé i nu mi-ar hi de-a spăriet să să fi și înturnat la măriea sa giupâneasa Mariea.

Cu credincioasă slujbă,

Zamfir

Published in: Fără categorie on 27 Iunie 2011 at 8:41 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , ,

Poezie: Iulian DĂMĂCUȘ: Triptic cu curve

1. Pe sub geamul dinspre urbe

se plimbau aseară curve

le  din Abator,

Că fi’nd luna lui cuptor

pe fete sânii le dor-

meau case

dormeau câni

Luna se făcuse sâni!!

 

 

2. Şi-un bătrân analfabet

ce-avea plete de poet

ce-avea casa la bufet,

ce-avea banii la sipét,

ce-avea vise la sicret,

şi-avea mintea cam nebună –

mângâia

rotunda Lună…

 

 

3. Şi-o vecină văduvă

ce-avea gheaţă-n măduvă

Se căznea cu mâna

(printre)

focul să şi-l stingă-n

vintre…

Pe sub geamul dinspre urbe,

se pierdeau în Lună

umbre…

Published in: on 27 Iunie 2011 at 7:30 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Poezie: Iulian DĂMĂCUȘ: Triptic cu Don Quijote

1. Cu ochii literele el sculpta ca dalta/ şi

dulcinee una după alta

din groase tomuri / albe răsăreau

Lentilele-i prăfoase c-un zâmbet curăţau

dând la o parte ceaţa din pupile

se-nfăţoşau sălbatice copile

care-l priveau şi îi păreau pripite

ca un viespar/ în oarbele orbite.

Rugina anilor din Mancha

cu-armura ca argintul şi cu lancea

s-a-nlocuit. Schimbă de-asemenea jenanta

murire-a lui în jilţ/ cu Rosinanta –

adevărat Pegas/ menit s-aducă aripi

poeticului glas/ care venea din ceruri

şi lumina în grote.

2. Te luptă cu iluzii şi vise Don Quijote!

În timp ce târgoveţii

văd lumea prin ferestre ce găuresc pereţii.

Tu cată-n altă lume balaurii din hăuri

Ăst timp, ei în robia, a două sau trei…găuri

petrec – zici tu-n zadar….

3. Cine să te urmeze?

Doar Sancho pe-un măgar

ţi-adastă umbra ’naltă

din cer până-n pământ

mereu mai subţiată de soarele cel sfânt/

ce de n-ar fi călcată de bravul slujitor

ar fi de vânt luată şi s-ar preface-n nor!…

Nici morile nu-i sfarmă

neîmplinitul vis/ Nici slujitorul lasă-l

a merge-n Paradis…

Din burg doar grasul Sancho

pe urma ta păşeşte

El, Sancho te urmează,

Târgul – te urmăreşte!…

Published in: on 26 Iunie 2011 at 2:25 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: DOCTOR SARINA (2)

(urmare) 

X   X   X

          Îşi agăţă halatul în cuier, închise geamul prin care intra o adiere transformată în curent de câte ori se deschidea uşa, neliniştind mulţimea de hârtii de pe birou. Prin fereastra generoasă se revărsa un cer liniştit de după-amiază de vară. Doctorul Sarina luă un dosar de pe masă şi părăsi încăperea. Pe coridoarele largi domnea liniştea. Femeia de serviciu spăla dalele. O salută ca de obicei pe tanti Viorica, care, înmănuşată până la cot, mişca cu îndemânare mopul:

          – Sărut mâna !

          – La revedere, doctore Sarina !

          Paşii lui mari îl purtau iute, aşa că salutul femeii îl ajunse din urmă când dădu să cotească pe un alt culoar. Coborî scările în pas gânditor. Nu folosea niciodată liftul, considerând că urcatul şi coborâtul celor cinci etaje ar fi un minim exerciţiu pentru un trup obligat la sedentarism mai degrabă.

          Gata, rolul lui s-a încheiat. A făcut tot ce a putut. Oare? Tabloul sanguin al copiilor era dătătorul de ton. Continua tratamentul sau îl oprea până ce fondul revenea la normal. Părea de multe ori o căruţă hurducată pe drumuri desfundate. Cât rezistă organismul, câtă putere de regenerare are? Trupuşoarele, unele rezistau la chimioterapie, altele se poticneau. O luptă cu duşmanul cel mare în care cădeau seceraţi şi aliaţii. Globule albe, globule roşii, trombocite. Părea o luptă cu ochii închişi, cu pericole ce se iveau de unde nu te aşteptai. Regenerare celulară. Marcheri tumorali. Procente. Atâtea procente de vindecare. Şi restul ? Diagnosticarea precoce sau târzie schimbă procentele. Astăzi au fost Clovnii Veseli. Copiii erau fericiţi. Uitau de suferinţe. Cât de repede uită copiii… Când râd, nu mai este spaimă. Sau când dorm. Atunci realitatea nu mai există.

          – Unde pleci? – îl întrebă un puşti apărut în uşa salonului. – Mă iei şi pe mine să mă joc cu copiii tăi?

         Pantalonaşii prea lungi ai pijamalei îl făcură să se împiedice. Copilul stă în spital de câteva luni. Părinţii lui, departe în Moldova, îl vizitează rar. Doctorul Sarina îl ridică, îi aranjează pijamaua şi îl expediază în pat.

          – Mâine.

          – Aşa ai spus şi ieri.

          – Acasă la mine este un singur copil şi acolo nu vin Clovnii Veseli.

          – Atunci să-l aduci aici să vadă şi el Clovnii Veseli.

          Statistici. Statistici.

          Paşii doctorului continuară coborârea scărilor. Schimbă mapa dintr-o mână în alta. Un aer cald îl învălui când ieşi din clădire. Încercă să se detaşeze. Se gândi la Cristina. Era târziu. Nu reuşea să plece mai repede din clinică. Cristina nu protesta, dar el presupunea că nu-i mare fericire să ai un soţ care străluceşte prin absenţă şi nu reuşeşte să se implice prea mult în treburile casei. Casa. Da. Acolo funcţionează alte reguli.  

X  X  X

          N-au vorbit niciodată despre posibilitatea de a mai face un copil, deşi bărbatul îi interzisese să mai ia anticoncepţionale de la bun început. Şi nu mai luase. Înseamnă că mai dorea un copil. Nici ea nu refuza ideea. Dar acum chiar era timpul. Să nu fie o pauză prea mare între copii, să crească împreună.

          Târziu în noapte bărbatul îi dădu drumul din braţe şi se lăsă pe partea lui, epuizat şi relaxat.

          – Acum poate reuşim. Ştii, sunt la ovulaţie.

Bărbatul întinse o mână şi o strânse protector lângă el fără a scoate o vorbă.

          – Mihai, cum îţi explici că am rămas gravidă în prima noastră noapte, iar acum când suntem permanent împreună…

          – Mai vrei un copil?

          – Vreau. Ca şi tine, de altfel. Nu mi-ai interzis tu să mai iau anticoncepţionale?

          – Da, nu mai era cazul…

          – Poate e ceva cu mine, poate trebuie să fac un control… O surioară pentru Chichi, ce zici ?

          Sarina se ridicase în capul oaselor. În penumbră îi vedea doar albul ochilor. Era treaz şi atent.

          – Vrei să faci un control? Glasul lui sună în întuneric deosebit de clar şi oarecum rece.

          Cristina cu urechea la pieptul lui nu auzi inflexiunea vocii lui, ci doar bătăile inimii. Aşa ascultase şi el cu urechea sau cu stetoscopul bătăile inimii fătului. Sarina făcuse asta zilnic, parcă cu o anumită pioşenie, de parcă aştepta sosirea unui zeu, a unui extraterestru. Îi spunea câteodată:

          – Îţi dai seama, el vine din lumea de lumină, el vine pentru că are ceva de făcut aici printre noi. Aşa vine fiecare om, prin trupul mamei, dar din căuşul de dragoste al tatălui, din inima lui..

Când făceau dragoste îi cerea voie locuitorului de dinăuntru. Părea ca bărbatul să fie mai legat de făt decât însăşi mama. Păstra cu  grijă întreaga colecţie de ecografii.

          – Nu.

          – Ce anume nu ?

          – Nu mai facem nici un copil.

          – Mi, credeam că îţi doreşti…

          Bărbatul şedea acum în mijlocul patului cu picioarele încrucişate şi o trase pe femeie lângă el, ţinând-o îmbrăţişată strâns de parcă voia să o imobilizeze. O chiar imobiliza. Femeia încercă să-şi facă loc şi bărbatul slăbi puţin strânsoarea.

          – Voi sunteţi ai mei, familia mea. Femeia mea şi copilul meu.

          – Bineînţeles…

          – Acum a venit vremea să vorbim. Au trecut trei ani. Te-am convins că te iubesc pe tine. Subliniase acel „pe tine” astfel că sunase de undeva din înalt şi imperativ. Femeia se foi nedumerită.

          – Mi, şi eu te iubesc pe tine…

          – A venit vremea, deşi putea să nu fi venit niciodată… Dar înainte de toate vreau să-ţi mai spun odată că tu şi copilul tău sunteţi totul pentru mine. Apoi eşti liberă să faci cum crezi de cuviinţă.

          – Cum adică „copilul tău” ?

          – Cristina, eu sunt steril. Am fost dintotdeauna…Vocea i se frânse, aşa că ultimele două cuvinte veniră în şoaptă.

          Cristina imobilă derula alandala firele trecutului, ale anilor alături de Mihai, răsfoia febril filele cu un gol în stomac. Încerca să pună cap la cap faptele. Îi lăsase timp să-şi pună ordine în viaţă atunci când plecase la Torino, iar ea se întâlnise cu bărbatul acela pe care aproape îl uitase. Fusese o întâlnire asemenea tuturor celor de dinainte, doar că ea se pregătea să-l anunţe la despărţire ca aceasta era ultima lor întâlnire. Bine, dar ea era protejată de pastilă. Cum, se poate păcăli bariera hormonală?

          – Pentru Dumnezeu, Mihai, totul este o aiureală. Cum? Doctore, explică-mi! Care procente ?

          Ce situaţie şuie! Natura dăduse buzna luând în răspăr planurile oamenilor. Sentimentele ei pentru acel bărbat nu mai existau demult. Dacă au existat vreodată. Fusese un adio după câţiva ani de întâlniri amoroase. Căzuse o sămânţă la întâmplare şi rodise în grădina altuia.

          Cristina stătea acum pe un scaun în bucătărie şi privea înăuntrul său. Se simţea ca dracu’. Tot ce investise în băiatul acesta generos, încrederea, fidelitatea… Hm, aceea fusese o întâlnire de adio… o întâmplare fără nici o semnificaţie. Şi Mihai… Cu sânge rece. Avea dovada infidelităţii ei. Poate chiar mizase pe asta. Sigur mizase pe asta. Şi de ce nu-i mărturisise handicapul său? Revoltător. El era un imoral, un egoist dezgustător, un cinic. O manipulase. Făcuse din ea un incubator. Sau o vită de prăsilă. Cumpărase o vită gestantă. Ea, ea era aceea. Şi peste capul ei se ţesuse alianţa dintre Mihai şi Chichi. Puiul cucului ! Îi venea să plângă. De mila ei, de mila lui Chichi, de mila lui Sarina. Parcă erau trei vectori porniţi răzleţ. Dar ea, unde era ea? Peste capul ei îşi dăduseră mâna. Îi invadaseră viaţa, îi anulaseră libertatea. Poate fiecare suntem rodul unei întâmplări, dar ea ar fi trebuit să hotărască în cunoştinţă de cauză. Se simţea anulată.

          Când prima geană de lumină înălbăstrea fereastra, abia atunci Cristina simţi lemnul rece şi colţuros pe care se aşezase parcă anume să se autoflageleze. O oboseală anesteziantă i se instalase în muşchi, în oase.

          Sarina intrase în bucătărie de o vreme şi stătea pe jos cu spatele lipit de perete, cu capul plecat între braţe. Veneau şuvoaie de tăcere, veniră apoi cuvinte răzleţe, contradictorii, absurde, năvăliră apoi reproşuri ordinare. Sarina îşi aplecă tot mai mult capul între braţe până ajunse cu fruntea aproape de podea.

          – Spune, Cristina, spune, scoate tot, aruncă afară totul, orgoliul tău rănit, aruncă-mi în faţă tot dispreţul  pentru infirmitatea mea, pentru josnicia mea. Te-am manipulat, am acţionat pervers să-mi ating eu scopurile mele egoiste. Îmi trebuia un copil, dar îmi trebuiai şi tu. Copilul acesta era deja născut în inima mea, el exista deja. Şi ce-i cu trupul, cu materia? Nişte întâmplări, nişte mişcări browniene… spermatozoidul, ovulul, identităţile noastre cromozomiale, grupele noastre sanguine. Dar sufletul ? Sufletul unde este ?

          Cristina vorbea din când în când. Vorbea despre libertatea individului, despre mişelia manipulatorului. Apoi se lăsă tăcerea. Nu mai era nimic de adăugat.

          După minute lungi, întinse ca un gumilastic între cei doi, uşa se dădu de perete cu zgomot făcând ţăndări liniştea de gheaţă şi Chichi apăru în bucătărie.

          – Tata-ta!

         Băiatul îşi îngropă feţişoara somnoroasă în pijamaua bărbatului şi i se cuibări în braţe.

 

grafică: Zandra Gomez, 2011

Published in: on 26 Iunie 2011 at 2:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,