Alfred IRTA: TILT (33)

După o clipă de ezitare, care era și a lui, dar și a lucrurilor care se reordonaseră în jurul lui, porni, aproape instinctiv, în direcția vântului care începea ușor-ușor să se anime. Spre capătul străzii, dinamica aerului lua aproape o expresie perceptibilă, învârtejind vag câteva nimicuri, exact așa cum mâna desenatorului experimentat sugerează o siluetă, un peisaj din câteva linii discontinue și lipsite de ordine, printr-un dar enigmatic și stupefiant a cărui explicație stătea în greșeala ochiului de a continua traseele abrupt întrerupte.

Mob nu făcea altceva decât de obicei: își urma pașii, fără un proiect general. Se plimba pe o străduță anonimă, ușor în pantă? Sau urma unul dintre elementele naturii, aerul, de data aceasta? Ori poate că se resorbea în spațiul elementar pe care ăl ascundea de prea evidenta prezență tocmai bogăția detaliilor și culorilor, a miresmelor și senzațiilor? Oricare dintre interpretările de mai sus puteau evoca la fel de bine ceea ce tocmai i se întâmpla; un exercițiu de poezie pură, o căutare dincolo de căutări, magnetizarea înfiorată la apropierea unui mysterium tremendum… Să fie viața omului bună pentru altceva? Mulți socotesc ca supremă misiune procrearea, transmiterea pe mai departe a speciei. Transmitere de ce? Înspre ce? Nu s-ar putea, la urma urmei, ca tocmai resorbția în tendința imponderabilă, dar esențială, a curgerii întreului univers, cu „realitățile” lui, într-o direcție anume, să fie ceea ce are omul mai bun de făcut? Iar dacă ar fi așa, faptul că Mob, într-o bună zi, a urmat această cale, mai mult din întâmplare decât fiindcă ar fi chiar dorit-o, oferă un sens condiției umane, e destul un caz particular pentru a salva de la inutilitate restul umanității?

Poate că asemenea întrebări și-ar fi pus – desigur, cu cuvintele lui –, Empedocle din Agrigent ori vreun alt ins rudimentar și profund, apropiat de suflul lumii cum astăzi nu mai este posibil, naiv destul pentru a vedea dincolo de ceea ce îi aducea nemijlocit văzul… Poate cu asemenea neliniști urca Empedocle muntele, nesigur dacă la capătul drumeției lui va întâlni apa, focul, pământul ori aerul…

În clipele de relativ armistițiu, când stressul și urgența unor datorii către lumea exterioară îl constrângeau să răspundă în barem de timp unor sarcini și misiuni încredințate lui printr-un fel de subtil șantaj de către reprezentanți autorizați ai societății – șefi și șefuleți, entități abstracte și nenumite din susul ierarhiei profesionale, ba chiar și soția sau copiii, câteodată –, Mob își punea astfel de întrebări, intersându-se, printre altele, cât trebuie să mergi înapoi pentru a înainta cu adevărat.

(va urma)

Proză: Lucian POP: Povestea lui Nucu

   Nucu din Panticeu adunase o sumă colosală în raport cu bruma celorlalţi săteni, care îşi canalizau munca pe lucruri evaporante. El a avut grijă de averea lui şi, odată ajuns la pensie, se gândi ce ar fi de făcut cu atâta bănet?… Casă avea, femeie nu-i trebuia, că aşa îl impregnase maică-sa, care trăia şi era o zgârcită cum scrie la carte. „ – Femeile, în general”, îl speria ea pe Nucu, „îţi cheltuiesc toţi banii pe farduri, cercei mari şi rotunzi şi pe sandale cu toc… Tu, dragu mamii, aşteaptă excepţia, femeia economă!”

   În vreme ce aştepta femeia economă, Nucu se gândea la o investiţie.

    – Ce ar fi?… dacă?… mi-aş cumpăra un tractor şi o combină de secerat grâu?!

Maică-sa a fost de acord.

   Pe când se interesa cam cât costă cele două maşinării agricole, mergând el, ca într-o plimbare-inspecţie până în fundul grădinii, dădu acolo peste o găină ce sta pe trei ouă de aur. Găina era blândă. O luă şi o ascunse în pivniţă.

   – Înnebunesc, mamă! Ce ne facem cu atâtea ouă de aur?! Ce ne facem, ziua şi oul, altă zi, alt ou?!

   – Taci dragu mamii, suntem bogaţi, pe zi ce trece mai bogaţi! Doamne fereşte dacă află satul şi statul, ne sug de vii ca lipitorile, impozite, teveauri, donaţii peste tot, taci!

   Să nu bănuiască nimeni că au ascunsă în pivniţă o găină ouătoare de ouă de aur, Nucu îşi cumpără, cum se lăudase în faţa satului, un tractor şi o combină de secerat grâu, ba mai mult, pentru derutare, îşi menaja tenişii, umbla desculţ. Iar de mâncat, servea cu maică-sa doar două mese pe zi.

   Oamenii râdeau, scârbiţi de zgârcenia lor, şi ziceau că le fac satul de ruşine.

   Trecu vara şi cei doi îşi numărără ouăle de aur. Aveau 103. Bravo! Şi ce era mai important, nimeni nu ştia de ele.

   Dar nu peste mult, bătrâna mamă a lui Nucu, căzu la pat.

   – Mamă, fug la oraş, după cel mai bun medic!

   Cu un zâmbet superior, că atâta cât trăieşte, nu-şi va termina sfaturile pe care le are de dat fiului ei, maică-sa îi spuse blând:

   – Unde te duci, dragu mamii?!… La oraş? Doctorii costă. Nu îl avem aici în sat pe Pavel sanitaru? Du-te la el şi descoase-l, cu ce medicament trebuie tratat un om care cum se scoală, adoarme iar pe picioare, şi dacă se uită la cer, îl vede plin de somn, nu de nori.

   – De somn?

   – De somn.

   Nucu merse la Pavel sanitaru şi pe ocolite, după ce vorbiră despre fotbal, se lovi cu palma peste frunte şi exclamă bucuros:

   – Măi Pavele, măi!… sunt tare curios, oare ce medicament îi trebuie unui om care pică în permanenţă de somn? Tu Pavele, care eşti cel mai bun sanitar din lume, te-ai gândit la aşa ceva?…

   Pavel sanitaru pufni dispreţuitor.

   – Nici un medicament! Îţi fuge somnul dacă bei o cafea. O cafea tare.

   – Atât?!

   – Nu reuşeşti din prima, mai faci o cafea. O faci şi pe-a treia dacă trebuie.

   – Sigur?… Trei cafele?

   – Sigur. Trei cafele sănătose.

   Nucu fugi acasă, unde maică-sa şedea pierdută, întinsă pe pat.

   – Mamă, mamă, ce fericire, nu trebuie cumpărate medicamente, îţi fac un litru de cafea şi eşti ca înainte!

   Bătrâna, înviorată de această veste, făcu un litru de cafea şi după ce-l bău, se întinse iarăşi pe pat. Să nu fie nici un dubiu că a greşit apelând la Pavel sanitaru, îi zise fiului:

   – Cerul nu mai este plin de somn, este vesel. Dragu meu Nucu, nu mă jeli, în cerul acela mă duc. Ţine-o tot aşa cum te-am învăţat…

   Și bătrâna muri fericită.

   Rămas fără girueta după care se ghidase toată viaţa, Nucu îi făcu o înmormântare nemaivăzută, cu aperitive, supă, pireu şi friptură, savarine, cremeşuri, apoi ca răcoritoare, coca-cola, suc de portocale şi lămâie. Pentru cei ce serveau băuturi alcoolice, pe mese aşteptau, modeste, sticlele de coniac Metaxa, votcă Smirnov, vin de Burgundia, alb, uşor, pentru cei cu probleme de tensiune, şi roşu, greu, vâscos, pentru cei cu piept de taur. Erau şi câteva lăzi de bere Tuborg, privite cu un aer superior de către participanţii maturi.

   Înainte de-a se împrăştia lumea, cu chipurile strălucind de mulţumire şi admiraţie pentru organizatorul înmormântării, Nucu îi imploră să mai zăbovească un pic, şi aduse în faţa tuturor sătenilor găina-minune, plus o ladă mare în care se găseau 185 de ouă de aur, pe care harnica pasăre domestică, le făcuse în linişte, netulburată de nimeni, la adăpostul pivniţei.

   – Dragi consăteni, îndeplinesc ultima dorinţă a mamei mele, fiecare cap de familie va primi câte un ou de aur!

   Ţăranii, prin definiţie, sunt nişte oameni prudenţi. Nu fugiră repede la oraş să-şi vândă ouăle. Se interesară din mai multe surse cât valorează un gram de aur şi îşi cântăriră ouăle pe cel mai precis cântar din sat, al farmacistului, pentru că nu erau egale, ouăle aveau de la 200 la 225 de grame.

   Pentru că o afacere bună se întinde pe mai multe runde de discuţii, pe când sătenii erau în tratative cu un şofer ce-avea autobuz, să-i ducă, in corpore, la magazinele de bijuteii din oraş, ce fenomen straniu şi de groază se petrecu în sat?! De la mic la mare căzură într-un somn adânc. Chiar şi Pavel sanitaru, cafegiu notoriu. Când satul se trezi din somn, peste trei zile, iarăşi i se făcu somn. Pavel sanitaru reuşi să dea un telefon la medicul din oraş, ce le vizita satul din an în paşte.

   Cum o aşa mare epidemie de somn nu se mai pomenise pe întreg mapamondul, au fost trimise în Panticeu trei comisii de cercetare şi salvare.

   Nu era la mijloc nici o vrajă, nici un blestem, v-am mai îmboldit şi altădată, gândiţi în permanenţă raţional!

   Găina care făcea ouă de aur, fugise din Cernobâl. Ea presimţise că acolo sunt radiaţii şi fugise. Degeaba fugise, era deja contaminată şi de-aceea făcea ouăle acelea metalice, ca de aur. La rândul lor şi sătenii se contaminară de la ouăle ei. Primul efect al radierii în cantitate mai mare, la om, este căderea în somn. Dormi, dormi, dormi, până simţi că te scufunzi prin pământ şi ieşi pe partea cealaltă a lui.

   Cel mai rău ieşi din această poveste Pavel sanitaru. Ancheta descoperi că nu a consultat-o personal pe bătrână şi i-a recomandat cafea neagră fără a lua în consideraţie zecile de boli care au ca prim efect, un somn profund.

   De frică să nu le rămână satul fără sanitar, ţăranii trimiseră la Inspectoratul judeţean de sănătate publică o scrisoare de protest.

Ei au scris, cu ajutorul învăţătorului:

  „ S-au mai pomenit în ţara noastră oameni contaminaţi de nişte ouă, aparent de aur? Ce medic ar fi intuit după acest simptom, cauza reală a somnului abrupt? Nici chiar marele şi respectatul nostru Haţeganu.”

Marele Haţeganu le dădu dreptate şi-i trimise lui Pavel sanitaru trei pungi de cafea „ Iacobs”.

Sătenii şi găina au fost vindecaţi cu câte trei pastile de iod, luate zilnic, timp de-o săptămână.

BOKIA 2: Cap. 65. Bani câh!

Pe dreapta, chiar în spate, un fier de călcat, cuplat corect într-o priză care avea, fără îndoială, cele mai bune legături cu pământul, precum toate prizele din clădirea lor, aștepta vertical să fie folosit. Existau și mai multe coșuri de nuiele, puse unele peste altele, încă goale, fiindcă alături se aruncaseră teancuri de bancnote lipite cu o banderolă oficială, ca la bancă. După ce coșul urma să geamă de așa ceva, el putea părăsi odaia, precum cele dinaintea lui, gata încărcate de bănet, pentru transbordarea lui spre o destinație necunoscută. „– Auzi, dar de ce-i spălați, măi?!”, încercă ea să glumească peste capetele trudnicelor. ” – Dacă ar fi ai mei, nici măcar nu i-aș dezmototoli, să știi. Aș sări cu ei direct la atac, prin mall-uri și magazine…” „– Mie-mi spui?!”, mârâise șefa locului, cu voce de gardiancă. „Parcă eu n-aș ști să-i folosesc… Dar ăștia sunt bani oficiali, nu te joci…” „– Ce, așa arată bugetul?”, îi scăpase aproape pe neobservate, însă răspunsul n-a întârziat să vină. „– Care buget, domne?! Aia e altă mâncare de pește. Aici sunt bani murdari care trebuie spălați”. „– Tiii, unde duce obsesia igienei!…”, se crucise ea, dar de astă dată fără să mai facă vreun caz și chiar fără să se audă, numai în diblă. „– Și io cu cine să vorbesc aicia, că m-a trimis șeful cu problema care a venit dă sus, dă la capitală, să se facă doctorate…” „– Vorbești cu cine vrei, și cu mine, n-am treabă,” a continuat pe ton de mașteră tot capul echipei feminine, „… dar Anicuța e experta noastră în cărți de succes”, a indicat-o din cap pe o doamnă lăptoasă și chioară, fără ochelari, care și-a îndreptat șalele, dovedindu-se înaltă…

(continuăm)

Alfred IRTA: TILT (32)

Mob nu vedea toate astea, dar ele îl „vedeau” pe el, amprentându-l difuz, transmițându-i o senzație suportabilă și enigmatică, nu ultragiantă și amenințătoare, precum atâtea alte locuri din orașul unde trăia și era trăit. Era, totuși, în linia obișnuitului ceea ce se întâmpla.

… Și apoi, dintr-o dată, cu totul neașteptat, presimțirea aceea că se întâmplă ceva, transmisă prin modificarea ciripitului păsărilor în scurte țipete-acertisment, relativ îndepărtate, printr-o înfiorare a ierbii și frunzișurilor, printr-o clarificare fugace a detaliilor decorului – casele, curțile de dincolo de garduri, tremurând părelnic, o singură dată, pentru a se chirci cumva în ele însele, cu o sensibilitate aproape tactilă, pe care nu le-ar fi bănuit-o.

Era începutul, citit și în viteza norilor pe cer: tot mai închiși la culoare, alungând albul cu viteză, înghițindu-l…

Apoi, o pală de vânt, umflându-i trenciul ca pe pânzele unui galion, aproape ridicându-l. Și o dată cu asta, diversele obiecte, până atunci strivite de pași în bitumul prăfuit: chiștoace, peturi de plastit turtite, fragmente de zdrențe și de ziare… Toate grăbindu-se să îl întreacă într-o direcție oarecare.

Încercase să pășească mai repede, dar nu avea cum să se țină de acea deplasare anarhică, expresia unei puteri dată pe moment vântului. Câte o hârtie se lipea de un gard din sârmă, neputând trece dincolo, niște fleacuri printre care deslușise un dop de sticlă de apă minerală se azvârlise într-un canal, mucurile de țigară se strecurau peste tot, prin crăpături, ținându-se cu disperare de ele sau rostogolindu-se în grădini laterale…

În trecuse prin minte că despre asta vorbea un teolog protestant pe care îl citise cu creionul în mână atunci când scria despre perplexitatea în fața unui anume tip de nou, inexplicabil, prăbușit „de sus” asupra insului uman, fără anunțuri prealabile și fără explicații. La asta contribuia și faptul că pe acea stradă nu se afla nimeni, nici înainte, nici pe laterală… Încă o dovadă că lumea complota cum o tăia capul, trimițându-și emisarii și retrăgându-i din jurul lui după plac.

Și, din nou, liniște, prin contrast, aproape asurzitoare. Se opriseră toate, se oprise și el. Iar păsările dispăruseră ca prin farmec, fugiseră departe ori tăceau, încremenite în așteptare. Nici câinii ori orătăniile de casă, de prin curți, nu se auzeau. Doar, ceva mai departe, icnete de autobuze cu burduf, parcă și niște claxoane venite dinspre o mare arteră circulată… Era o amenințare sau o promisiune? Nu putea ști. Îi venea, totuși, să chiuie și să sară într-un picior: ceva venea să îl scoată din starea de tensiune amorfă, difuză și plurală care se înstăpânea pe el zi după zi și aproape clipă de clipă…

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 64. Lăutul e un fel de lavaj

Ănfine, lăsând cioacele deoparte – „treaba baștanului cu ce-și tapetează sertarele, nu?” –, se gândea dameza de serviciu, pornind-o către biroul doi, la băieți. Acolo însă i s–a spus politicos, cu o pleoscoteală peste fesa dreapta, să mai avanseze un pic, până în a treia încăpere. Nu intra prea des acolo, fiindcă știa că e plină de muierotce fără școală, îmbrăcate ca femeile de serviciu. Bune și așa pentru aspirat praful de pe lângă microfoanele din lustre, veioze și scrumiere, ce atâta caz pentru o treabă banală? Spre stupoarea ei jovială însă, acolo nu era ce crezuse ea, un soi de cameră de relaș continuu a fetelor cu cârpa. Dimpotrivă, tot spațiul era plin de vănițe puse pe câte două scaune fără spetează, asupra clăbucului cărora trudeau din greu numitele, cu mânecile suflecate până spre umeri și cu antebrațele scufundate în lichidul aromind chimic a detergent. „– Ce faceți, curvetelor?”, – le-a întrebat pe cele vreo patru sau cinci dameze ce se cocoșau din greu, cu năframele picate spre ceafă sau spre frunte, după caz. Numai una nu avea nici ceafă, nici frunte, drept care basmaua înflorată îi căzuse piraterește, într-o parte. „– Facem ce trebuie făcut. Spălăm bani, nu vezi?”, a zis una pe care o suspecta de mai mult timp că le-ar putea fi șefă, datorită faptului că nu lăsa de pe ea ciorapii cu dungă, transparenți, nici în timpul dereticatului.

Într-adevăr, după ce te obișnuiai un pic cu lumina – că venea de la tuburile de neon orbitoare într-o atmosferă intimă, de clar-obscur căutat – începeai să sesizezi bancnotele de diferite culori atârnate deasupra capetelor și prin unghere de sfori pentru uscat rufele.

(vine și următoriul)

BOKIA 2: Cap. 63. Slogănașe

Odată create premisele dătătoare de randament maxim, nu mai avea decât să și-i aducă în față, ca pe niște cățelandri neisprăviți, și să le propună ce era de făcut. Dacă voiau cu buna, le povestea de propunerile anuale pentru decorare în palatul întâi stătătorului, la Curești. Dacă nu le plăcea așa, le spunea în parte și ambilor deodată, ca să fie sigur că s-a înțeles mesajul, cum e cu copilașii, amantele, alcoolul și jocul la cărți, cu vânzarea-cumpărarea de examene și depunerile de valută prin conturi personale… Lucruri universale, dintre care unul prinde întotdeauna. (Prindea la politicieni, cum să nu prindă la niște zgubilitici din învățământul educativ care, peste toate, mai era și instructiv?!)…

Ea, drăgălașa, știa principiile de bază ale șefului direct, ăl mai tare perfect din toți: „Legea trebuie abuzată, nu uzată!” sau „Loo, iur mai bici!”, cum ar veni pre lătineasca zilei. Îi plăcea și acela cu „Decât tu să dai în mine, mai bine dau cu mine-n tine!” și „Statul vostru e-al nostru!”…

Mai erau câteva, pe care le ținea pentru sine, în sertarul de la biroul de mahon. Îl deschidea și le citea, așa lipite și caligrafiate cum zăceau pe fundul gol al sertarului, fie oricine ar fi fost în vizită sau în audiență. Și imediat se înviora, că doar nu era să se ia după falseturile afoane de pe pereți, bune pentru televiziuni și fraieri.

Printre ele era cel filosofic interogativ: „Ți-o trag ei sau le-o tragi tu?!”, o falsă dilemă, de altfel. Sau cel înscris pe laterală, bun pentru momentele dificile: „Și la cal, și la țânțar, erecția contează”.

(desigur, urmează mai departe)

Proză: Marian HORVAT: Codrul Ducelui

Deodată, de Guillermis îşi aminti de legenda ducelui Godefroi, pe care uitase să i‑o povestească camaradului său din cauza apariţiei nebunului, cocoţat în acel arbore bătrân.

            – Dragii mei tovarăşi, strigă el, nu aţi vrea să auziţi vestita legendă a trecerii ducelui prin acest codru?

            – Desigur, exclamară oaspeţii hanului!

            – Atunci am să v‑o povestesc!

            – Viteazul meu Henriet, zise Pepin Larchier, lasă‑mi mie această onoare, îmi va face mare plăcere să‑mi pot arăta talentul de povestitor!

            Scutierul încuviinţă din cap şi‑l îndemnă pe bătrânul nebun să‑şi înceapă istorisirea.

Pepin se ridică în picioare surâzător şi relată cu voce gravă:

– Ducele Godefroi şi camarazii săi au fost primii cruciaţi care au ajuns pe aceste meleaguri. Ei se aflau în căutarea Oraşului Sfânt, ţinta tuturor năzuinţelor lor. Pe când înaintau de‑a lungul coastei, într‑o noapte întunecoasă, viteazul Godefroi s‑a pierdut de suita lui şi a rămas de unul singur în pădurea deasă, nemărginită. Călare pe vajnicul său armăsar, el încerca să‑şi găsească tovarăşii dispăruţi. Dar nu izbutea să le dea de urmă. Atunci, se hotărî să aştepte zorile. Îşi legă armăsarul de un copac zdravăn şi se culcă în iarba moale!

– Îmi vine greu să cred că marele duce, pe urmă primul rege al Ierusalimului, ar fi putut să se piardă cu atâta nechibzuinţă de ostaşii săi, îl întrerupse Ernauton de Troy.

– Unele legende au şi un sâmbure de adevăr, i‑o întoarse Henriet, aruncându‑i cavalerului o privire încărcată de ură.

– Oricum, continuă nebunul, Godefroi a adormit în inima pădurii, înconjurat de nenumărate primejdii. Când s‑a trezit, zorile nu se iviseră încă şi întunericul învăluia în umbre negre natura adâncită în nemişcare. Privind în jur, desluşi la câţiva paşi de el o femeie de o frumuseţe răpitoare, falnică şi neclintită ca un străjer al nopţii. Aceasta îl cerceta cu mare atenţie, în timp ce ochii îi străluceau de frumuseţe şi farmec, plini de o vrajă cât se poate de tulburătoare. Când privirea i se opri asupra crucii aurii ţesută pe pieptul ducelui, însemnul cruciaţilor, tânăra se trase înapoi, îngrozită.

– Ce‑ai păţit? exclamă Godefroi, ridicându‑se în picioare şi aranjându‑şi hainele răvăşite.

– Urăsc acel semn, strigă ea, ferindu‑şi privirile. Eşti un slujitor al crucii?

– Da, spuse Godefroi cu o hotărâre de neclintit, singurul meu ţel în viaţă este să eliberez oraşul Domnului din mâinile păgânilor. Sfânta Cruce va străluci din nou victorioasă în fruntea armatelor creştinătăţii!

– Faci o mare greşeală că te încrezi în aceste aiureli, zise femeia cu voce mieroasă. Datorită devotamentului tău şi credinţei aprinse ce o ai faţă de Iisus, viaţa ta va fi pierdută şi moartea va pune stăpânire pe sufletul tău!

– Chiar dacă aş şti că urmează să pier mâine, tot mi‑aş urma calea neabătut şi fără nici cel mai mic regret. Iubirea mea pentru cauza Domnului nu poate fi învinsă!

Prin diverse şiretlicuri şi minciuni, misterioasa făptură încercă să‑l înduplece pe Godefroi să‑şi lepede credinţa şi să se alăture adepţilor celui necurat. Ducele, ferm pe poziţie, îşi dădu seama că acea femeie e o vrăjitoare, o nevrednică slujitoare a diavolului, trimisă să‑l ispitească pe conducătorul armatelor Domnului.

– Sufletul meu a trecut prin nenumărate încercări, nimic nu mă mai poate clinti de pe calea pe care am ales‑o. Nici măcar tu, cu trupul tău de fecioară şi cu glasul tău de nimfă!

– Te înşeli, dragul meu, nimeni nu poate rezista acestei ispite. Ştiu că, în adâncul sufletului tău, tânjeşti după o femeie pe care s‑o iubeşti aşa cum îl iubeşti pe Dumnezeu…

– Nicio femeie nu merită o astfel de dăruire…

– Şi ştiu că singurătatea te apasă, te frământă mereu şi‑ţi răpeşte din fericirea puţină pe care ai dobândit‑o în această expediţie…

Neîntrecutul comandant de oşti se clătină pentru o clipă de parcă o povară de nebiruit tocmai s‑ar fi coborât pe umerii săi.

– Eşti aprig în lupte şi viteaz, dar mângâierile unei femei sunt ceva la care visezi demult… Lasă‑mă să‑ţi alin suferinţa… Numai eu pot sa vindec această rană care te vlăguieşte la fiecare pas şi în cele din urmă îţi va aduce sfârşitul…

Făptura diavolului se apropie cu pas uşor, zburând parcă deasupra ierbii umezită de roua dimineţii.

– Dacă mi te vei alătura, Moartea va fi înşelată şi vei trăi mulţi ani de acum încolo. Această singurătate nu va face decât să te ucidă, încetul cu încetul… Domnul nu o mai poate alunga, eu sunt singura care îţi poate aduce mântuirea…

Se ridică pe vârfuri, până ce respiraţia ei fierbinte ajunse la urechea ducelui, făcându‑l să freamăte de plăcere.

– Fă‑mă regina ta şi‑ţi voi aduce nemurirea…

Sunetul sabiei scoasă din teacă o avertiză de primejdia care o pândea, astfel că tulburătoarea vrăjitoare se îndepărtă speriată, făcând ochii mari.

Godefroi ezită o clipă, fiindcă nu mai omorâse niciodată o femeie, destul pentru ca aceasta să dispară ca o nălucă printre copacii de unde apăruse. Doar un glas se auzi pierzându‑se în depărtare:

– Credinţa şi vitejia ta te vor duce la o moarte prematură, dar acoperită de nimbul gloriei. Tu şi iluştrii tăi urmaşi nu veţi putea fi niciodată înfrânţi de puterile celui necurat. Veţi rămâne mereu, aşa cum aţi fost dintotdeauna, până în ultimele voastre clipe, cei mai de seamă campioni ai creştinătăţii!

În cele din urmă, ispita nu s‑a dovedit îndeajuns de puternică. Ori poate victima avea o asemenea credinţă de neegalat, că nimic nu o putea seduce. Oricum, diavolul fusese învins încă o dată, fără ca bravul comandant să se mai îndoiască vreodată de pioşenia şi smerenia sa.

La scurt timp după aceea, ducele şi‑a regăsit camarazii şi a putut să‑şi continue liniştit călătoria. Armata creştină a cucerit mai apoi Ierusalimul si Domnul a triumfat. Godefroi a ajuns primul rege cruciat al Cetăţii Sfinte, chiar dacă a refuzat, după spusele sale, să poarte o coroană de aur acolo unde Mântuitorul a purtat o coroană de spini!

Pădurea de lângă Acra, stăpânită de făpturile rele, a fost denumită Codrul Ducelui datorită triumfului avut de Godefroi asupra vrăjitoarei aservită Antichristului. Se spune că, din acea zi, puterea răului de aici a scăzut neîncetat, devenind astăzi o slabă rămăşiţă a atotputerniciei din trecut.

Pepin, sfârşind legenda, rămase câteva clipe tăcut pentru a vedea ce impresie făcuse asupra ascultătorilor săi.

(ce impresia a făcut şi asupra voastră rămâne de văzut, dacă veţi binevoi să citiţi continuarea)

POEZIA

 

 

 

 

 

Poezia-i reflexivă ca un râu de vară

Când cu bulbuci printre stânci iute el coboară

Dând, ici de un ciot de lemn, colo de o barcă,

Survolat de pescăruși, săgetat de-o țarcă

 

La câmpie e domol nimeni nu-și dă seama

Că, pe sub spinări de val, unda-i poartă taina

Înstelată-n nopți fierbinți, dar de prund ascunsă,

O triremă din Bizanț veșnic nerăpusă…

 

Când să pui mâna pe ea, s-a și sfărâmat,

Ca scafandu poți să-ți spui: „- Nici nu s-a-ntâmplat!…”

E și veche, dacă e, ce poți să-i mai faci?!

Iar revii la postmoderni și-i citești în draci…

Alfred IRTA: TILT (31)

Se putea însă „sprijini” de altceva. Înafara amintirii lui cu cireș, ajunsă altceva decât simplă rememorare, mai curând o imagine-forță, de unde își alimenta energia interioară, mai… exista câte ceva.

Era, fără îndoială, în primul rând, amintirea – tot fără subiect și fără întâmplări – a zilei când alergase în întâmpinarea furtunii. Descoperise de mic atmosfera încărcată de electricitate și de freamăt care pregătește furtuna. Păsările țipă, rotindu-se în aer, printre firele ce leagă stâlpii electrici se învârtejesc nori de praf, e o ascuțire a mirosului în adulmecarea aerului și iminența încordată a ceva neașteptat mobilizează instinctele și tensionează întreaga ființă… E o promisiune de schimbare foarte concretă, menită să împrospeteze, cu un cortegiu de fenomene spectaculare cu tot, de la o clipă la alta, tot peisajul, atât pe cel dinafară, cât și abisurile lăuntrice.

Lui Mob îi era destul de greu să distingă, nu o dată, între cele două abisuri. Dar pe vremea aceea, instinctele îi funcționau mai bine decât acum, când, de spaimă, le punea zăgazuri infinite prin jocurile mentale pe care le parcurgea, le înscena, le suprasolicita pe scena minții și a sufletului bubuitor care îi coordona mișcările.

Era ca de obicei, în acea după-amiază de tinerețe, și deodată, un fel de vibrație greu de identificat într-o direcție anume sau prin atracția magnetică spre o anume sursă, i s-a insinuat spontan în toate fibrele. Parcurgea o stradă, numărându-ți obsesiv pașii din cinci în cinci, fără a se gândi să îi coreleze în vreun fel cu o lungime prezumtivă a pasului, fără să calculeze câți metri parcurge în felul acesta, cu ce viteză, de ce acolo și nu în altă parte sau alte fleacuri de același fel, menite să îi capteze atenția și să o mențină fixată în clipă…

… Știa, de fapt, de ce alesese să o ia pe „acolo”, și nu pe „dincolo”… (Cam acestea erau, mereu, cele două direcții de înaintare posibile, indiferent unde s-ar fi aflat și de ce, ba până și în cazul în care ar fi hotărât să se întoarcă de unde venise, cam tot pe același traseu, călcând pe urma propriilor pași și dublând-o oarecum…) Era o stradă interbelică, una cu case pe jumătate îngropate în straturile succesive de pietriș, nisip și bitum la care se ajunsese în ultimele zeci de ani, prin reparațiile electorale (fiecare nou primar vârnd, în anii electorali de la sfârșitul mandatului, să-și demonstreze vizibil spiritul gospodăresc în fața alegătorilor, care i-ar fi putut, eventual, prelungi mandatul)… Acum geamurile caselor coborâseră către nivelul de călcare, și în cazul maghernițelor pitorești, cu bucăți de zid căzute, lăsând cărămida roșcată, măcinată, la vedere, puțin înclinate spre exterior, ele ajungeau până sub genunchii trecătorilor, ca niște false demisoluri…

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 62. De ce pencă?!

Imediat a înțeles care-i șpilu. Cuvintele „internet” și „băieții din biroul doi” i-au luminat și calea, și fața. „– Sigur, șefu!”, sărise ea sprințar, șolduindu-și ușor rotunjimile, ca memento. Dar șeful n-avea acum treabă cu asta, tocmai dădea ordin să îi fie adunați câțiva profi de la administrație și de la arhitectură, sub pretextul unei mustrări pentru vini imaginare (metodă sigură: cine se știe nevinovat precum lacrima, cine nu a greșit nicăieri sau nu are vreun subordonat ce putea greși și de care trebuie să răspundă?!…) Nu avea în vedere nicio mustrare, de fapt, ba chiar dimpotrivă. Faptul că îi prețuia, și încă numai pe baza a ceea ce i se șoptise despre ei la ureche, în două-trei vorbe, îl convinsese că de ăștia avea nevoie pentru a pune pe picioare planul cel nou.

Era un om practic: dacă trebuia scris despre arhitectura programărilor în salubrizarea metropolelor provinciale, atunci – clar -, câte un universitar de la arhitectură și de la administrație publică nu putea lipsi. Condițiile erau clare și ușor de verificat: aveau vreun renume, fie și dubios? Dacă da, era în regulă. Erau șantajabili? În caz că da, era perfect, fiindcă asta asigura dinamism și mobilitate în executarea oricărei sarcini. Aveau familie cu copii? Vulnerabilitățile cresc când auzi orăcăitul pruncilor care cer de mâncare de la „Pizza Bruger Șnițel”, motociclete tunate și tabere în Postoceania…

Păi adică ce, el era făcut pe diplome universitare șeful plebimii ținutului sau știa pe bune cum se mișcă din loc situațiile?!

(va urma)