Proză: Lucian POP: Când o luăm către Câmpeni

    Domnul Ghica îl trimitea în control la sucursalele din localităţile mai mici, numai de Doboş, afirmând că este singurul din birou în care are încredere, cu felul lui răbdător de-a rezolva neclarităţile.

   Într-o vară târzie, adică pe la începutul lui septembrie, a fost trimis la Costeşti. Îl aştepta un drum sâcâietor, pentru că trebuia să schimbe trenul în trei locuri.

Şi când ajunse în Huedin se urcă într-un tren care mergea către Câmpeni, nu la Costeşti.

   Spre asfinţit se trezi călătorind printre culmile reci şi aspre ale munţilor Apuseni. Panicat, se pierdu cu firea şi coborî în prima haltă din munţi. Strângând în mână mânerul genţii burduşite cu dosare, ascultă neclintit explicaţiile unui impiegat, despre o carieră de piatră în care, camioanele lucrează şi noaptea. Din carieră, camioanele duceau piatra mărunţită în Zlata, şi Zlata este despărţită de Costeşti numai de un pod!

– Cariera despre care îţi vorbesc este chiar peste coama asta! se întoarse impiegatul triumfător şi-i arătă cu degetul, sigura culme rezonabilă, accesibilă, din spatele lui. Coama, părea locul gol, absenţa unui dinte rupt dintr-un fierăstru cu dinţii în sus. Un fierăstrău de un verde dens, aproape negru, sub care stătea pitită cabina galbenă a impiegatului, cu o singură ferestruică spre calea ferată.

Doboş îi mulţumi călduros şi amabilul impiegat îl conduse până la drumeagul ce urca panta împădurită cu brazi. Ajuns în vârful culmii Doboş luă o decizie stranie. Impiegatul îi spuse că, de pe vârf, să ţină cărarea din stânga, dar el o coti pe cea din dreapta, pentru că era mai lată, cât să meargă pe ea, doi oameni alăturaţi.

   Sub o lună intens de rotundă, coborî timp de două ceasuri cărarea cea lată, printre brazii negri, cu braţele lor elegant arcuite. Ieşi dintre brazi într-o poiană largă, cât un teren de fotbal, cu o iarbă din fire de aur, ce străluceau discret. Ascultă. Nici un zgomot de camioane. Numai eternitatea galbenă a lunii. Merse până în mijlocul poienii. Se învârti pe loc. Chiar de pe cărarea lată, ce îl aduse în poiană, mai ieşi din pădure cineva. O mogândeaţă ce ezita să mai înainteze, văzându-l pe Doboş oprit în mijlocul poienii. Se priviră suspicioşi. Doboş îşi pierdu răbdarea şi strigă: – Domnule, unde naiba e cariera de piatră?!

– Vai de mine, se apropie îngrijorat un fălcos, cu două damigene în mâini. Dumneata pe aici o cauţi?! Nu-i nimic, hotărî generos necunoscutul, veniţi cu mine.

   Din poiana poleită cu aur stins, trecură pe sub crengile unor brazi de dimensiuni imperiale, într-o altă poiană, mai mică, perfect rotundă.

   Sub reflectorul lunii, poiana cea mică şi rotundă, era  tăiată în două, de un fir de apă  cristalin, neastâmpărat, pe care îl puteai trece uşor, fără să-ţi lărgeşti pasul.

 Pârâiaşul cobora din pădurea solemnă, supraetajată, pe iarba netedă, nu departe  de  peretele unei cabane de lemn, vopsită în culoarea merelor Ionatan. Când ieşiră din pădurea imperială, la marginea poienii perfect rotunde, automat, uşa cabanei se deschise şi-i întâmpină o femeie cu nişte dinţi ce străluceau ca o reclamă dentară. Soţul ei era plecat pe 10 zile, la un curs de specializare.

    În cabană, Doboş a fost pus la loc de cinste, în capul mesei, iar fălcosul o luă pe femeia cu veselia ei ce strălucea ca sideful unei scoici, în braţe. Cei doi nu se mai săturau să-l admire pe Doboş şi să se bucure de prezenţa lui surprinzătoare. Desfăcură o damigeană şi curând, Doboş uită cu totul de ce se află la cabană, vorbindu-le de milioanele de lei pe care-i manevrează şi ce preţuit este în birou. Fălcosu îşi întinse tandru mîna peste umerii lui Doboş, la fel procedă şi Doboş, şi amîndoi, cu capetele plecate, ca şi prinşi în acelaşi jug, începură să cânte: Creşti pădure şi te-ndeasă, numai loc de casă-mi lasăăă… Cântecul avu asupra femeii efectul unui formule vrăjite. Se învârtea tot mai repede în jurul lor, înfăşurându-i în nişte panglici sclipitoare de râs, desfăşurate de dinţii ei albi. Rotaţia femeii îi ameţi cu totul.  Când terminară de lălăit cântecul, se revoltară de scurtimea vieţii, şi cu femeia între ei, începură să ţopăie chiuind în jurul mesei. Cum ţopăiau la nesfârşit, podeaua sufrageriei cabanei se înclină periculos, şi uşa se deschise singură. Doboş o luă de-a lungul pârâiaşului de argint neastâmpărat, până când firul sclipitor, reuşi să fugă de el.

   Se trezi înţepenit de frig, întins printre brazi, în lumina lăptoasă a primei dimineţi, de dinaintea răsăritului. Imediat după trezire, pe Doboş îl scutură o bucurie vijelioasă, că mânerul geanţii burduşite cu dosare, era în mâna lui. Porni  prin lumina albă, mată, greoaie, înfundat până la genunchi în ea.

   Suliţele galbene ale răsăritului, nişte suliţe cu miezul ros de blândeţea toamnei, îl găsiră pe Doboş sus pe o creastă golaşă, pe care brazii renunţară să o ocupe. Doboş se odihnea stând ca gânditorul primitiv, pe un bolovan mare, cu capul sprijinit în ambele palme. Auzea de dincolo de pădurea întinsă în faţa lui ca o draperie înşelătoare, ce-i ascundea distanţele, mugetele camioanelor, Mugetele păreau că ajung la el dintr-un alt veac, îndepărtat, despre care numai a învăţat la şcoală.

   Către amiază, ajunse pe un alt pisc, de pe care, în sfîrşit, în verdele general, tonic, văzu decupată, rana imensă, roşiatică a unei coaste de munte, şi faimoasele camioane. Mici cât nişte furnici, acestea erau într-un du-te vino permanent, apărând şi dispărând în clipa în care, depăşeau linia verde a pădurii suverane. Coborî pe o potecă liniştită, ce se legăna în serpentine aproape adormitoare, şi ajunse printre brazii invariabili, la drumul de acces spre carieră. Merse pe drumul galben, umbros, în foşnetul visător al brazilor, până dădu peste un muncitor în salopetă. Muncitorul, ţinea în mână un steguleţ galben.

– M-ai salvat! exclamă muncitorul către Doboş. Ţine-mi 10 minute locul, nu lăsa pe nimeni să treacă, se puşcă! şi vârându-i cu forţa steguleţul în mâna liberă, o luă la fugă către carieră.

   Muncitorul nu se ţinu  de cuvânt. Trecură trei ceasuri şi, nu veni nimeni să-l schimbe. De frică să nu treacă cineva către carieră şi apoi să se puşte, stătu pe loc, cu steguleţul în mână. I-se făcu foame şi sete. Găsi la marginea drumului, nişte tufe cu  boabe de mure aproape putrede, care, pe cerul gurii îi lăsau o aromă familiară, preţuită, de ciocolată. Aşa îl găsi un camion, ce venea dinspre carieră, preocupat să iasă dintre tufele perfide de mure. Şoferul îl linişti că nu se mai puşcă în ziua aceea, iar muncitorul care-i dăduse steguleţul, îi mulţumeşte din inimă.

–  Ce probleme a avut?! se miră gigantic Doboş.

– Nu mă întreba domnule, îl rugă şoferul, plin de lehamite şi o oarecare tristeţe. Dar nu se putu stăpâni şi-i povesti lui Doboş despre ravagiile pe care le face gelozia în rândul celor ce pică sub ghearele ei. Cum, când ţi-e lumea mai dragă, te loveşte cu clonţul în cap, că nevasta te înşeală chiar în momentul acela! Groaznic!

   Odată ce intrară în Zlata, şoferul, curtenitor, îl întrebă unde să-l lase. Doboş răspunse hotărât:

– La gară.

    Avea tren direct spre Cluj, numai pe la 9 seara. Un tren copleşit de regrete, ce oprea în munţi lângă fiecare casă ieşită în cale. Dar el dormi tun.

    Din gara marelui nostru oraş, familiară, casnică, plină de lumini calde, nenumărate, luă un taxi către casă. Îşi descălţă în hol pantofii galbeni de lutul drumului ce ducea în carieră şi deschise precaut uşa de la dormitorul în care-i dormea soţia. Lângă ea, sub plapumă, întins drept pe spate, cu o pălărie mică, verde, pe cap, dormea liniştit soţul femeii cu dinţii strălucitori, venit în Cluj pentru 10 zile de specializare. Acesta îşi deschise ochii şi-l privi sever, cum îndrăzneşte să-l deranjeze din somn?!

Luat prin surprindere, o surprindere ca un scurt circuit, mai rămaseră în Doboş numai nişte reflexe condiţionate. Îl salută pe proprietarul cabanei din poiana rotundă, înclinându-se un pic şi zâmbindu-i larg, exact cum proceda când intra dimneaţa în birou, şi şeful lui, domnul Ghica îşi ridica ochii prietenoşi spre el.

    Încă nu ajunse în Cluj, era în compatimentul trenului, şi se trezi din visul acesta absurd, revoltat de slugărnicia lui jalnică. Aşa se procedează, când îţi prinzi nevasta cu altul în pat?! Îl saluţi?!

   Din ziua aceea, gata cu controalele pe la sucursale, i-a fost deajuns, să poftească şi alţii.

    Pe deasupra, să nu se facă de râs, mai trebui şi să mintă că umblase de nebun două zile prin munţi, din cauza mocanilor, incapabili să-ţi explice limpede, pe ce rută  trebuie să o iei!

Anunțuri
Published in: on 29 Februarie 2012 at 9:48 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (48)

Înpăratului înpăraților, domn al horizonului de la Soare-Răsare, padișah preste toții domnii lumii, încă și de la Eghipet și de la Persida,

Plecăciune în pulbere și mărire

De la preasupusul domn al Moldovii, Io(an) Ștefan Vodă,

Să afle Luminăția Ta că au venit asupra țării aflate în poala Mării Tale, asupra căriia domnescu, nește poghiazuri de zurbagii și nește spahii și ianiceri fără socoteală, vânturați pen lume de un domnișor ce își dzice Grigorie Vodă. Și au arsu și au pradatu țara Luminăției Tale de n-au mai rămas pen une părți nece conace, nice bordeie, iar robi au făcut plean și multe fecioare și văduve au spurcat. Și pe noi cu boiarii au cercat să ne mântuie de pe fața pământului, dară ne-am tras la umbră de codru și n-au izbutit.

Iară să știi Luminăția Ta că i-am bătut cu buzduganul și cu spata și preste față și preste buci, să să învețe minte să mai pună foc casălor și palatelor. Și i-am perpelit și i-am trântit pen codru de s-au dat de-a berbeleacul pănă ce-au căzut în ape și s-au necat, cu cai cu tot, de li s-a dus tot pleanul în toate părțile.

Ce știut-am eu fără preget că sunt aceștiia nește hoți și nește nebleaznici, c-au adunat pregiur de ei și leși, și unguri, și chiară nește căzaci, care acmu sunt preste tot și fug goniți de vitejii mei și ai Luminăției Tale, iar nu multe vor rămâne pre urma lor, dacă nu doară nește ciubote rupte…

Ce, daca s-ar nimeri iar sub puterea Luminăției Împărătești aceste slugi netrebnice și răzvrătite, care fac zavistie la Muldova, stricând buna rănduială și poruncile Porții, nu rău le-ar sta rădicați în furci și atârnând de funii, ca să le treacă pohta de a mai cuteza.

Sărutând covorul de sub tălpile Luminăției Tale,

Ioan Ștefan voievod

Published in: Fără categorie on 28 Februarie 2012 at 10:13 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , , , ,

Vernisaj: Andrei FLORIAN & EUgen MORITZ: ArheTipare

 Muzeul de Artă Cluj-Napoca, instituţie de cultură aflată în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, vă invită să luaţi parte, miercuri, 29 februarie 2012, ora 17.00, la vernisajul expoziţiei “ARHETIPARE” – ceramică, sticlă şi desen a artiştilor Andrei Florian şi Eugen Moritz. Expoziţia este deschisă publicului în perioada 29 februarie – 25 martie 2012.

Titlul proiectului expoziţional “ARHETIPARE” îşi extrage originea din componente lingvistice ca: arhetip, arhetipal, arhaic, arhitectură, arhitecturare, tip, tipar. Din această agregare lingvistică rezultă şi formula de decodare a conţinutului semantic al proiectului prezentei expoziţii. „Complicitatea” a două domenii ale artelor, incompatible la prima vedere, desconspiră însă multiple interconexiuni bipolare. Acestea rezultă din însăşi alăturarea a două domenii diferite prin mijloacele de exprimare, natura şi expresia radical deosebită a materialelor de operare şi raportul obiectului lor cu spaţiul; obiectul din ceramică şi sticlă pe de o parte şi imaginea foto sau pictată pe de alta.

Tridimensionalul concret al lucrărilor din ceramică şi sticlă realizate de Andrei Florian într-o manieră conceptual şi tehnic clasică (modelare liberă şi fuzionare) se opune armonic, bidimensionalului parietal, imaginilor realizate în tehnici foto moderne, de ultimă oră, prelucrate în procedee digitale şi reconsiderate apoi plastic prin surprinzătoare intervenţii picturale ale artistului fotograf Eugen Moritz.

Tematica abordată de Andrei Florian în cicluri mai mari de lucrări ca Relicvariul, Pomul, Portalul, Altarul, Cununa, Cartea, Omul, este punctată de reprezentări picturale sau asamblaje mai puţin convenţionale precum Tabla, Haiku, parodierea plastică Feţele Idolului Thermopan sau obiecte modelate: Peşte şi Fructul Ispitei. Eugen Moritz ne propune în imaginile sale o gamă de arhetipuri tematice actuale, precum Sinele, Feminin, Masculin, Constructiv-Disctructiv sau Cosmic ce constă în arhitecturări grafice inedite, generate digital, de o mobilitate surprinzătoare.

Ambii artişti sunt absolvenţi ai Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu”, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România (UAPR) iar începând din 1990 sunt cadre didactice ai Universităţii de Arte şi Design din Cluj (UAD), implicaţi major în programe pedagogice şi de colaborare inter-universitară, membrii în foruri decizionale ale UAD şi autori de cursuri de specialitate.

Pictorul şi artistul fotograf Eugen Moritz a participat la numeroase expoziţii, festivaluri şi saloane de artă naţionale şi internaţionale de grup încă de la absolvire, având un portofoliu impresionant de premii şi medalii internaţionale ale unor foruri artistice recunoscute din Ungaria, Austria, Polonia, Franţa, Belgia, Olanda, Grecia, Iran, Maroc, SUA şi Japonia. Expoziţiile sale personale în galerii private, ale UAPR sau muzeale sunt de asemenea numeroase. Este implicat în numeroase activităţi de jurizare, curatoriale şi coordonare artistică, în programe pedagogice şi festivaluri interne şi internaţionale.

Artistul ceramist şi sticlar Andrei Florian este membru fondator al CeramArt din Cluj, al grupului Buna Vestire din Negreşti-Oaş şi deţine un amplu portofoliu personal de participări la expoziţii, saloane de artă, simpozioane sau conferinţe în Italia, Croaţia, Cehia. Participă la expoziţii de grup şi saloane de artă în muzee, galerii UAPR şi private din Bucureşti, Cluj, Sibiu, Oradea, Alba-Iulia, Deva, Timişoara, Braşov, Craiova, Ploieşti, Bistriţa, Satu-Mare, Baia Mare, Negreşti-Oaş fiind în multe cazuri implicat în acţiuni de jurizare şi organizare a acestora. Este autor de cărţi şi articole în publicaţii de profil şi are o bogată contribuţie teoretică în domeniul artistic şi al pedagogiei.

Expoziţia este organizată în cadrul parteneriatului încheiat între Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Universitatea de Artă şi Design Cluj-Napoca şi Uniunea Artiştilor Plastici – Filiala Cluj.

Parteneri media: Radio Cluj, TVR Cluj, Zile şi Nopţi, Gazeta de Cluj, Tele Europa Nova, Făclia, Szabadság, Krónika, Art Act Magazine, Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, Ce facem diseară?, Radio Renaşterea, Observator cultural.

Călin Stegerean, Directorul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (47)

Măriii Sale,

Împăratului Lumii, soltan preste soltani, carele soare a apune pre ceriu nu vede, de câtă lărgime împărățiia Sa are,

Închinăciune până în pământ cu sărutarea șalvarilor și imineilor

De la Grigorie, slugă prea credincioasă a Luminății Tale, trimes cu tuiuri să slujească drept gură și ureche și braț a Măriii Tale, la Kara-Bogdania

Ci l-am bătut și l-am alungat pre Vodă cel Hainit Ștefan, și i-am ars palatele lui de stejar și de fag și șindrilă, iar acmu el zace și tremură zdrobit de spahiii și de ianicerii Măriii Tale, la codru, sub cort, și tremură în plină vară, căci l-au coprins pe de cealaltă parte și nogaii lui Timor agasî han și dintru altă venire sunt asupră-i și polcurile de leși și de unguri după care am trimes la Bar și în Crăiia Ardealiului.

Chiară ieri l-am învărtoșat și l-am îngropat într-un iureș stârnit de copitele cailor, cu tot cu oastea lui slabă și nu știu daca s-a mai scula de gios unde să află acum ori a rămânere acolo. Și așa de aprig l-am bătut și l-am pisat, cât poci zice că țara acmu e de-angenunchilea în fața Luminăției Tale și nu așteaptă decât un semn al vremii Măriii Tale.

Ci azi am să și trimet peșcheșurile cuvenite și daruri multe și frumoase cătră Măria Ta, și am să reped pen sate și cetăți slugile mele să înceapă a culege tributul, că nu-i vreme de pierdut.

Iar Măria Ta de mi-ar mai trimite încă o dată pe-atâta oști bine mi-ar hi, că țara nu poci ști cât e de așezată, iar corturile den pădure ale hainitului Vodă Ștefan tot acolo sunt și bine ar hi să le poci dobândi.

Sărutând poala veșmântului împărățesc și târându-mă înaintea Măriii Tale,

Grigorie Vodă

Published in: Fără categorie on 27 Februarie 2012 at 9:31 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , , , ,

În curând: HIEROGLIFE ȘI ANIMALE. DESCIFRĂRI CANTEMIRIENE (volum coordonat de Ovidiu PECICAN)

Cuvânt înainte (de Ovidiu PECICAN)

I. PORȚI ȘI FERESTRE ÎN ISTORIA IEROGLIFICĂ

Alexandru CIOROGAR: Dimitrie Cantemir. Istoria și istoriografia ieroglifică

Adrian-Ovidiu Gabor: Funcțiile și specificul poveștii

Nicoleta POPA: Valențe culturale ale parantezelor în Istoria ieroglifică

Diana Teodora NECHITA: Logica – stăpâna științelor în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir

Nicoleta POENAR: Dare de seamă despre filosofia lui Dimitrie Cantemir prin opera sa Istoria ieroglifică

Niculae Liviu GHERAN: Imaginea statului despotic

Andreea Sânziana POP: Imaginea societății medievale. Contrast între viziunea contemporan-alegorică a lui Dimitrie Cantemir și cea retrospectiv-ficționalizantă a lui George R. R. Martin

Ana IONESEI: Cântarea cântărilor și istoria ieroglifică: Rezonanțe și corespondențe ale liricii de dragoste

Călina BORA: Reprezentările răului

Elisabeta BARBUR: Carnavalul în Istoria ieroglifică

 

 II. ANIMALE HIEROGLIFICE

 Maria Alexandra GREC: Masca animalieră. „Dezvăluire prin învăluire” vs. „Învăluire prin dezvăluire”

Onița BURDEȚ: Dimitrie Cantemi la confluenţa a două culturi: Orient şi Occident. Vulturul şi Leul- simboluri intertextuale cu valenţe literare, teologice şi istorice

Iudita FAZAKAS: Instanțe feminine

Denisa Rebeca TOANĂ: Visul Hameleonului

Maria-Adela TRIF: Imaginea Filului (an I lic)

Olga ȘTEFAN: Strutocamila- Struțocămila- personajul devenit concept

Simona SPIRIDON, Animalele lui Cantemir: Guziul orb/ Brehnacea

Maria Daniela CRISTIAN: Bestii(arul) cantemiriadelor

 

III. SURVOLĂRI

 Alexandra Mihaela ȘCHIOPU: Dimitrie Cantemir, un cărturar din sec. al XVIII-lea în slujba idealului socialist?

Iuliana SPĂTAR: Bau-Bau. La nudité des âmes maudits

Ruxandra BENEA: Istoria ieroglifică

 

IV. ATELIER

Violaine VULLIET: L’Histoire hiérogliphique. Partie Ie

Proză: Lucian POP: Poveste

Oamenii unui sat harnic şi la locul lui, au fost contaminaţi de microbul orgoliului exacerbat. Strigau pe toate drumurile că ei sunt cei mai deştepţi, autentici şi verticali oameni din lumea întreagă. Satul contaminat avea domnitor, iar ca vecini, pe un sat cu un sultan ce purta turban şi pe un alt sat, cu rege. Regele avea pe cap o coroană. Mai rapid în gândire, sultanul veni umil în satul contaminat şi îşi scotea admirativ turbanul către fiecare cetăţean întâlnit în cale. În faţa domnitorului, sultanul căzu în genunchi şi îşi acoperi ochii cu palmele. Să nu-l orbească, îşi explică el apoi gestul, deşteptăciunea ce o emana domnitorul, alături de întregul lui sat.

Unde-i multă deşteptăciune, acolo este şi multă organizare. Unde-i multă organizare acolo este şi miere de albine. Daţi-ne şi nouă!!!

Văzând satul şi domnitorul ce admiraţi sunt pentru deşteptăciunea lor, îi dădură miere de albine, cât putea duce într-o mână.

Regele cu coroană se întristă, auzind că pierduse startul. Merse la târg. Acolo, îi zise unui negustor venit din satul lovit de microb:

– Se vede după privirea ta, că tu eşti cel mai deştept om din lume. Numai pentru borcănelul de miere, sultanul l-a declarat pe domnitorul vostru, cel mai deştept!

Negustorul se întoarse acasă, îl ciomăgi pe domnitor şi se investi pe sine în acesată funcţie supremă. Domnitorul ciomăgit fugi la sultan, sultanul îl linişti că el este cel mai deştept, autentic şi vertical om din lume, şi-i dădu un pielar de-al lui să-i ieie negustorului jilţul. Negustorul, fugi la rege. Regele îi dădu negustorului doi guleşi cu care îl alungă pe domnitor şi pe pielarul sultanului. Profund jignit, sultanul îşi trimise fârtaţii şi finii, în satul deştepţilor. Acelaşi lucru îl făcu şi regele. Se bătură cele două cete în voia lor, chiar în faţa bufetului comunal. Odată, dimineaţa, cum ajunseră, imediat după ce băură câte o cafea şi una mică. Atunci se bătură pentru domnitor şi negustor. Apoi încă odată, pe la amiază, după ce-şi mâncară sendviciurile, pentru a şti cine câştigase de dimineaţă. Norocul deştepţilor, iarna veni exact în seara acelei zile şi-i trimise pe voluntari degrabă acasă.

Acuma, în plină iarnă, ce proclamaţie ultrasecretă, numai de uz intern, sătesc, adoptară deştepţii?

– Suntem cei mai deştepţi, verticali şi autentici oameni, dar în faţa străinilor, ne vom da proşti, cu P mare.

Veni primăvara şi sultanul cu regele, ca doi vechi şi încercaţi prieteni, o luară către satul deştepţilor. Fiecare avea în spate câte o desagă cu turtă dulce, să le împartă prin tot satul. Dar nici sătenii, nici cei doi domnitori nu-i recunoscură. Că unul este sultan cu turban. Că celălalt este rege. Un rege clar, cu coroană indubitabilă pe cap. Stăteau în faţa lor, cu gurile deschise şi ochii în gol.

– Poate că i-o fi lovit vreo altă boală, hai să ne retragem până nu-i târziu! şi ieşiră din satul acela într-un galop de jurai că sunt pe cai!

De frică să nu ajungă şi cetăţenii lor cu gurile căscate şi ochii ficşi, repede, repede, toate satele din jur îi desemnară pe sultan şi pe rege să înconjoare satul bântuit de noua contaminare, cu un gard înalt. Când îi văzură pe sultan şi pe rege, cum vin către satul lor, fiecare dintre ei cu un braţ mare de scânduri, deştepţii îi liniştiră că numai s-au prefăcut proşti, cum nu le plăcură deloc spectacolul dat de cele două găşti în faţa bufetului comunal.

– Vă implorăm, nu ne izolaţi!

– Deci, nu sunteţi proşti?!

– Nu suntem.

– Dar ce sunteţi?

– Cei mai echilibraţi, autentici şi verticali oameni din lume!

– Voi minţiţi.

– Jurăm, suntem cei mai modeşti oameni din lume. Puteţi aborda cu noi orice subiect, fără frica de-a vă simţi inferiori, ori dispreţuiţi, că nu faceţi parte din cercul exclusivist al superdotaţilor.

– Hm… căzură pe gânduri sultanul cu regele. Nu facem gardul, cu o singură condiţie. Dacă ne vindeţi pe nimic toate pământurile voastre, animalele, căruţele, plugurile.Şi aşa făcură bieţii deştepţi. Îşi vândură animalele, pământurile, căruţele. Deşi lucrau acuma pe fostele lor proprietăţi ca zilieri, erau fericiţi că nici un gard nu le opreşte privirea şi paşii, chiar dacă n-aveau nici ce privi, şi nici unde să meargă.

Odată, într-o seară, cum stăteau la masa bufetului comunal, unul zise într-un sfârşit:

– Măi oameni buni, eu m-am uitat cu toată atenţia în ochii celor din alte sate, şi ştiţi ce-am văzut?… Că au şi ei în ochii lor, aceeaşi scânteie de deşteptăciune ca şi noi!

– Nu se poate!

– Ba se poate!

– Tăceţi! Măcar atâta lucru să ne mai rămână, dacă nu mai avem nimic: Deşteptăciunea!

Published in: on 24 Februarie 2012 at 10:19 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Eveniment: Revista MIȘCAREA LITERARĂ la un deceniu de existență

 Noua serie a revistei bistrițene MIȘCAREA LITERARĂ își serbează, în aceste zile, un deceniu de existență.

Sub genericul Revista MIȘCAREA LITERARĂ – 10 ani de apariție vor avea loc:

Dezbaterea pe tema: Literatura între realitate și ficțiune,

Se vor decerna premiile revistei MIȘCAREA LITERARĂ,

prezentare de cărți

și lectură publică.

Moderatori vor fi: scriitorii Olimpiu NUȘFELEAN și Ioan PINTEA

Deja se anunță participarea unor scriitori din Cluj-Napoca, Baia Mare, Satu Mare, Zalău, Sighetu Marmației, Vișeu de Sus, Târgu Mureș, Suceava, Dej și din județul Bistrița-Năsăud

La mulți ani și încă mulți înainte!

Proză: Codrina BRAN: DODI (4)

            La malul râului, undeva departe, era o peninsulă ascunsă de sălcii înşirate la marginea golfului unde apa lenevea cu peşti adormiţi în adâncuri şi pete de soare pe deasupra. Dodi îşi întinse haina pe iarbă şi studia atent adâncimea  apei. Îi auzi paşii de departe, încălţaţi în balerinii care îi făceau  un mers de pisică, abia atingând pământul. Peninsula devenise refugiul lor din oraşul cu prea multe reguli, cu prea mulţi ochi, cu prea multe păreri. Şi apoi salcia bătrână crescută în unghi drept peste apă folosea cu succes de refugiu în timpul ploii. Stăteau atunci pe trunchi cu picioarele atârnând deasupra apei urmărind cerculeţele ce se formau în apă, dese şi mărunte sau rare şi mari. Arar câte un peşte trezit din vis plescăia rătăcit.

            Balerinii se opriră în vârful pantofilor lui şi cele două trupuri se alipiră perfect ca acele trunchiuri crescute îngemănat încât nu ştiai dacă sunt două sau numai unul, coborând – îngenunchind în iarba crudă ca pe un altar, slujitori şi slujiţi, sacerdoţi şi ofrandă într-o ardere fără cuvinte. Minune nouă, rămânând la sfârşit uimiţi că totuşi sunt doi şi nu unul, singuri sub cerul ce se desfăşura larg, generos, încăpător peste oraşul  rămas undeva departe, peste râul ce se lăfăia în meandre printre sălcii. Doar seva ierburilor strivite trecuse prin epiderma lor şi miroseau acum a laptele cucului şi a tăcere verde.

            Încă nu veniseră cuvintele. Codoaşele bătrâne stăteau la distanţă, răbdătoare, ştiind sigur că ospăţul va fi pe măsură. Veniră purtate de guri şoptitoare, ironice, şuierătoare, şantajând, terfelind, lucrând cu sârg. Veniră apoi cu tunetul. Ori-ori! Veniră din înălţimile lui „pater familias”. Grozăvie! Fată de condamnat politic. Asta le lipsea! Şi ea, viperuşca tăcuse şi se infiltrase în casa lor. În casa lor de oameni oneşti (se terminase povestea adulterină) şi el, el tatăl care parcursese greul drum până la situaţia actuală, cu muncă, cu renunţări şi strângeri din dinţi, să-şi vadă ameninţat postul, să-şi vadă copiii nişte rataţi. Da, venise la el un lucrător discret şi-i şoptise mărunt, cu bune intenţii, doar era doctorul familiei şi al instituţiei  cu nume rostit cu glas scăzut, îi şoptise cu bunăvoinţă despre toate consecinţele ce se puteau ivi. Ratare. Cuvântul căzu ca o barieră, ca o ghilotină într-o lume mică – mică controlată la sânge din care nu aveai unde fugi. Unde să fugă? Pe un şantier? Locul rataţilor, al marginalilor fără viitor şi al celor cu un trecut dubios, unde se trăia în barăci, se muncea şaisprezece ore pe zi muncă fizică. Adio studii, adio oraş, adio orice aspiraţii.

            Aşa începu vânătoarea. Propagată din societate în familie, în cercuri concentrice. Căposul muntean îşi simţi citadela ameninţată, uită cu totul propria-i rătăcire şi se întoarse la îndârjirea aceea care-l caracterizase şi-l ajutase să urce. Şi cum se ferise cu grijă să intre în încurcături convins că cine îşi vede de treabă şi e prudent poate traversa prin orice vremi. Şi iată de unde sărise pericolul! Fiul e gata să ruineze tot ce construise el.

            – Vă despărţiţi deîndată! N-ai să nenoroceşti tu întreaga familie !

            – Da, tata are dreptate!

            Negociatorul îl trăda. Ea care fusese aliata lui dintotdeauna…

            – Ştiai ?

            Capul cu părul des şi negru tuns periuţă tăcea. Era părul strămoşilor mamei. Mama fusese alături de el mereu. Ei doi aveau micile lor complicităţi pentru că ei doi semănau. Nu putu rosti nici un cuvânt. Ar fi vorbit despre ierburile cu seve, dar asta nu putea fi pus în cuvinte. Brusc îşi dădu seama că se afla în faţa unui tribunal, că se cerea din partea lui maturitate, responsabilitate. Nu ştia cum să se revolte.

            – Tata… Nu fu în stare să continue, negociatoarea era lângă el, ea trebuia să ştie tot ce era în sufletul lui. Ea trebuia să simtă chestia aceea cu sevele, locul acela secret cu apa somnoroasă din golf. Numai ea putea înţelege. Dar ea tăcea. Îl trădase.

            – Explică-mi !

            Munteanul tenace stătea faţă în faţă cu bărbatul acesta tânăr care nu înţelegea multe lucruri care de fapt nu se discutaseră în casă. Cât se bucurase că ei, familia lor şi cei apropiaţi lor se strecuraseră prin istorie. Dar, iată, copiii crescuseră, venise dragostea, şi din atâtea posibile partenere zarurile se opriseră unde nu trebuia.

            – Sunt sigur că este o poveste, aşa, uşurică, că îţi va trece, vei pleca la facultate, vei cunoaşte atâtea fete… E ridicol să te opreşti la prima fetişcană întâlnită.

O privire piezişă a fiului îl făcu pe tată să mai nuanţeze.

            – Uite, familia noastră nu a avut probleme niciodată. Ne-am văzut de treabă. Mă rog… Am studiat mult, mi-a fost greu, nici nu m-am gândit la vreo relaţie definitivă. Aveam de terminat studiile. Bătrânii erau săraci, iar eu eram nevoit să fiu disciplinat. Numai aşa poţi răzbate în viaţă.

            – Da, da, ştiu tată, voi studia.

            – Nu ştii totul. Legătura cu această fată ne poate aduce numai nenorocire. Tatăl ei este condamnat politic.

            – Dar ce vină are ea?

            – Ea nu are vină, dar toţi care vor avea legătură cu ea vor fi compromişi. Te-ai gândit de ce fuge din şcoală în şcoală? Pentru că atunci când se află cine este, urmează exmatricularea . Este o fugară.

            Simţea sevele mai proaspete în trupul lui şi dorinţa de a o proteja. Erau în anii şaizeci…

            – Ştii consecinţele? Îi nenoroceşti viitorul Adinei, voi pierde postul de director.

            – Dar este nedrept!

            – Fiule, acestea sunt vremurile, iar noi trebuie să fim cu băgare de seamă. Nu poţi sacrifica atâţia oameni în jurul tău. Iubirile astea de tinereţe vin şi trec. Vei uita.

            Simţea copacii siamezi despărţiţi de o lamă rece. Lama rece trecea prin mijlocul fiinţei lor. Cât de aproape este iubirea de moarte şi ce mică devenise lumea… Unde se putea fugi? Familia, oraşul, regiunea, frontierele. Cercuri concentrice. Plase – reţele de iepuri. Cum se transformase lumea lui simplă şi clară! În spatele autorităţii tatălui se ridica autoritatea aceea cenuşie, ameninţătoare. O lume absurdă, dură, fără milă.

            – Trebuie să ai voinţă!

            Această voinţă nu avea nimic în comun cu întrecerile lor sportive, ale băieţilor. O altfel de voinţă. Voinţa de a-ţi zdrobi inima! De fapt nu se întâmplase nici un cutremur în lumea aceea aşezată deja şi care ascundea sub preş, cu grijă, „mărunţişurile”. Iubirea nu era o valoare pe care să o respecte ceilalţi. Şenilele călcau  în linişte  mlădiţe noi şi ierburi proaspete.

            Augustin era dur. Firea lui de muntean colţuros şi brutal nu era deprins cu folosirea abilităţilor şi a nuanţelor. Se înfruptase din deliciile iubirii, dar refuza altora acelaşi lucru. Se infiltrase în familia lor această pisică de pripas fără casă şi fără căpătâi. Se vedea că îi cădea bine acoperişul casei lor şi voia să prindă rădăcini. Nervozitatea lui Augustin creştea pe măsură ce timpul trecea şi dacă ar fi fost după el ar fi luat-o de ceafă şi ar fi aruncat-o în stradă deîndată, în timp ce Olivia o pripăşise după dictonul: dai mâna cu dracul până ce treci puntea. Olivia, negociatorul, ştia să se descurce printre bulboane şi capcane. Cu drăgălăşenie şi umor şi  bineînţeles cu duplicităţile inerente. Iubirile acestea premature… Nu-i poţi contrazice din prima, trebuia să le adormi nervozităţile, să le cânţi în strună, ca apoi, pe neobservate, să-i conduci acolo unde trebuie. Trebuia să fii tolerant şi înţelegător, iar la momentul potrivit să strecori picătura de otravă care să coloreze ca de la sine în nuanţe moarte totul, dar oferindu-te deîndată avocat al apărării, astfel că îi puneai de bunăvoie sufletul în palmă. Pe care, în mod sigur, îl imortaliza în formol. Mama folosea când zahărul, când înlocuitorul său fără să ştii. Dodi învăţa asta cu uimire. Era aliata lui sau a celui cu care împărţea patul?

            Cei doi tineri aveau nevoie de ajutorul adulţilor. Iubirea lor avea nevoie de ocrotitori. Aşa era în anii aceia. Tinerii singuri prin forţa lor nu puteau face nimic pentru că  lumea era a bătrânilor, gerontocraţia. Acea lume bătrânicioasă cu mentalităţi medievale, cu făţărnicii şi oportunisme trebuia să se reproducă întocmai şi făcea totul pentru a-şi atinge scopul.

Published in: on 22 Februarie 2012 at 10:49 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Lucian POP: Dimineaţă bătută în cuie

O dimineaţă cu lumina indiferentă. Directorul, stă în fereastra larg deschisă, aşteptând să treacă un muncitor pe sub el, ca să-l admonesteze că nu se mişcă destul de repede. După trei zile, secretara se nedumereşte:

– Nu stă prea mult în fereastră, directorul nostru?

Secretara vorbeşte cu şoferul directorului. De trei, patru zile, şoferul nu l-a dus de la fabrică acasă, dar nici nu l-a adus de acasă la fabrică. Nici secretara nici şoferul, nu îndrăznesc să-l întrebe:

– Nu doriţi să mergeţi acasă?

Iar acasă, soţia directorului, este prea obişnuită cu aşteptarea lui, ca să ştie face şi altceva. Toţi muncitorii din secţia1, îl văd pe director în fereastra larg deschisă. Nu-ţi pică bine să te tragă directorul de urechi:

– Cum te mişti, mă, ca melcul?!

Muncitorii, deşi au un drum mai lung de făcut până la secţia 2, ocolesc curtea. Singura animaţie prin curte o face câinele Nădejde. Mascota fabricii. Un câine alb, cu cercel în ureche. Din când în când, Nădejde, îşi ridică ochii la fereastra deschisă a directorului şi când îl vede, dă măgulit din coadă. Tot timpul, directorul nu-şi dezlipeşte privirea visătoare de pe el.

Eu sunt îndrăgostit. De o colegă nouă, brunetă, ce urcă la etajul 1. Probabil la financiar. Ce înseamnă să fii îndrăgostit, până în treizeci de ani? Cu toată sinceritatea. Să fii în aceeaşi noapte şi în acelaşi pat cu ea. Dar noaptea nu mai vine. Ca la Pol, soarele este săltat pe boltă, după ceas este ora 10, dar pot să fie zile, nu ore, au trecut zece zile şi uite ce drum scurt a făcut soarele. Când vine noaptea?

Şeful are o şurubelniţă în mână. Simi, i-a dat o brichetă defectă. Există un oxigen al muncii, al dresului, simţi că te sufoci, că te zbaţi ca peştele pe uscat, dacă nu meştereşti ceva. Cu gura căscată, şeful îşi fixează ochii pe bricheta salvatoare. Şurubelniţa ce o ţine în mână, este prea mare pentru o piuliţă atât de mică. Nu-i nimic. Are o trusă întreagă de şurubelniţe, chiar şi pentru piuliţele cele mai mici. Şeful face corp comun cu bricheta. Eu intru în chilia lui. Biroul pe care şeful şi-a pus trusa de şurubelniţe, se găseşte în faţa geamului deschis. Deschis, pentru că este vară, cum deschis este şi cel de deasupra, în care directorul se mumifică sub acţiunea benefică a luminii solare.

Suntem o fabrică din Europa de Est, clădirile ministeriale din Bucureşti au doar aer condiţionat. În afară de miniştri, cu toţii din clădirile acelea se plâng că din cauza aerului condiţionat, îi doare capul şi toate oasele, ca de reumatism.

– Domnule Pâncotă, îi zic şefului, mă duc până la financiar, vreau un împrumut de la bancă, doamna Tuţa e la curent cu condiţiile.

– Du-te, îmi zice, cu ochii pe sertarul tras al biroului, în care trebuie să fie lupa. Nu o vede din primul moment. Înaintea începerii unei activităţi salvatoare, îşi aşează sculele la îndemână. Unde sărăcie e lupa? Nu o pune în acelaşi loc.

– Du-teşi vorbeşte cu Tuţa, ea ştie. Ce împrumut?

– Îmi trebuie o canapea nouă, dorm în cea veche, ca într-un sicriu, domnule Pâncotă.

– Du-teşi vorbeşte cu Tuţa, ea ştie. Şi a mea s-a adâncit, de-abia ies din canapea, ca dintr-un butoi. Du-te şi vorbeşte cu Tuţa, ea ştie. Mă interesează preţurile, îmi cumpăr şi eu o canapea nouă.

– Bine, mă duc.

Şeful dă mulţumit din cap, şi-a găsit lupa într-un colţ al sertarului, sub o coală ministerială albă, nescrisă. Tocmai întoarce coala pe partea cealaltă să vadă dacă acolo, este scris ceva pe ea, când, prin faţa geamului deschis, cade directorul de la geamul de deasupra. Şeful, cu ochii curioşi pe faţa cealaltă a colii ministeriale, sub care se ascunse hoaţa de lupă, nu-l vede pe director căzând.

– Du-te la Tuţa, mă interesează şi pe mine o canapea nouă, ajung să ies cu scara din cea veche. Du-te acuma.

Mă duc la doamna Tuţa, în capul meu cu bruneta, cu noaptea, cu patul nou, dublu, pentru tehnici noi, neconvenţionale.

Bruneta mea nu este în biroul doamnei Tuţa.

– Pardon doamnă Tuţa, zic, am greşit.

Iau la mână toate uşile birourilor de sus, unde este bruneta mea?! Vine la rând uşa secretariatului. Biroul gol. Secretara nicăieri.

Deschid, în disperare de cauză, uşa directorului. Răsuflu uşurat. Bruneta pentru care i-au împrumutul de la bancă, este în picioare, în mijlocul biroului cu pereţii albaştri ai directorului. Iar pe pereţii albaştri, nuferi albi şi trestie aurie. Bruneta ţine nişte hârtii în mână.

– Nu ştiţi unde este secretara? Unde este directorul?

– Pe aici pe undeva trebuie să fie.

– Mi-ar face o mare plăcere să vă invit după program la un suc. Dar dacă doriţi o bere, schimbăm locaţia, mergem la cea mai şic grădină. Boema. Seara, muzica lui Pilu diskjocheul.

– Domnule, râde ea zgomotos, nu mă duci prea departe?! Imediat se face noapte şi nu ştim cum ne cheamă.

Facem cunoştinţă. Ea se duce la geamul deschis şi se uită în jos. Ţipă. Vin lângă ea. Mă lipesc de ea. De emoţie, de groaza scenei văzute pe asfaltul curţii, o cuprind cu mâna pe după umeri, o strâng inconştient, pierdut, ca într-un cleşte, instinctiv. Intră secretara. Aţă şi secretara lângă noi, la fereastră. Alt ţipăt. Intră şoferul. Când îl vede pe director lipit de asfaltul curţii, strigă:

– Nu-l putem lăsa aşa.

Iese cu secretara. Noi doi rămânem în geam. Trebuie să o impresionez pe brunetă. Zic:

– Un om aşa devotat. Extraordinar.

O strâng şi mai tare, cutremurat de destinul lui tragic.

Ea se scutură iritată de mâna mea, turnată beton pe umerii şi spatele ei.

Mă repliez.

– Îmi pare rău, oftez, m-a dat peste cap imaginea asta, nu mai mergem la Boema, mergem la Recaş, acolo n-au muzică. Dumnezeu să-l odihnească.

– Dumnezeu să-l odihnească.

Dar bruneta, hotărăşte în şoaptă, să nu o audă cel de jos:

– Mergem totuşi la Boema. I-ar fi plăcut şi lui, nu era aşa bătrân.

Uşa cea mare a secţiei 1 se deschise larg, dar muncitorii nu îndrăzneau să iasă în curtea pustie. Lângă directorul căzut, şoferul dădea neconvins din cap. Strigă spre mine şi brunetă:

– Nu cred, nu cred una ca asta!

Câinele Nădejde, îl mirosi scurt pe director şi scoase un auuuu prelung. El îl credea.

 

Ilustrații: reproduceri după picturi de Juan Bottero

Published in: on 20 Februarie 2012 at 12:39 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Vernisaj: FORMIDABLE. VREAU SĂ FIU UN PERSONAJ (Crina PRIDA & elevii de la Pedagogic)

 OPERA MAGHIARĂ CLUJ

 vă invită

 în 1 martie 2012, orele 17, 

la acțiunea-vernisaj

 FORMIDABLE.

 VREAU SĂ FIU UN PERSONAJ

un proiect cultural al

Colegiului Național Pedagogic „Gh. Lazăr”

 (clasa a X-a B, prof. Tereza DEJI)

concept și realizare vizuală Crina PRIDA

Invitați: Ovidiu PECICAN & „Trupa Casei”

Vernisaj: prof. univ. dr. Dorel GĂINĂ & prof. dr. Mircea BERTEA

https://plus.google.com/photos/110554155917636262343/albums/5715280145481315665?authkey=CI2Ykaez65y9pgE#photos/110554155917636262343/albums/5715280145481315665