Claudia NEGREA este studentă în anul I la Facultatea de Teatru și Televiziune, secția Filmologie. Prezenta povestire pornește de la un exercițiu de atelier, dar sfârșește prin a interesa orice cititor.
Voiam să îmi inchid ochii doar pentru câteva minute, să mă odihnesc. ,,Mă voi ridica după aceea din pat şi voi participa în continuare la petrecere.” Ploaia de afară mi-a transmis o stare de moleşeală greu de alungat. Stropii se izbeau cu putere şi cu rapiditate de geamul camerei în care mă aflam. Am adormit.
Tremuram de frig într-un pat, ghemuită, încălţată cu papucii de stradă. Ultimele zgomote pe care le auzisem erau de voci suprapuse pe un fundal de muzică greu de definit. M-am trezit într-un pat străin, iar undeva la jumătate de metru mai încolo, zăcea o altă persoană. Din cauza întunericului nu mi-am putut da seama cine era. Prin geam se putea vedea cerul de un albastru închis, un albastru rece ca dimineţile înnorate. Era dimineaţă. Într-o fracţiune de secundă m-am ridicat şi am încercat din răsputeri să-mi refac filmul, să-mi dau seama cum de adormisem atât de brusc. De ce nu am rezistat? Ce înseamnă asta? Am ieşit din cameră, pe vârfurile picioarelor, cu gândul să-mi recuperez lucrurile şi să merg acasă. Când am ajuns în hol mi s-a tăiat respiraţia. În acea lumină obscură a dimineţii încă neinvitate în casele oamenilor, am observat că toată mobila pe care o ştiam acolo dispăruse, fiind înlocuită de ciuperci mari de aproximativ un metru şi de alte plante ciudate care erau plantate într-un mod foarte ciudat, în gresie. M-am îndreptat cu paşi nesiguri spre una dintre ciuperci pentru a o analiza mai bine. Era o ciupercă perfect normală ca şi formă, doar că era de zece ori mai mare decât o ciupercă oarecare. Aşa erau toate. M-am aplecat pentru a-i inspecta rădăcina şi atunci m-am convins că nu creştea în pământ natural. ,,Trebuie să fie o glumă. Probabil azi noapte, după ce am adormit, au vrut să se joace. Or fi ceva piese decorative aduse de la facultate, de la teatru.” Nu am rămas acolo decât vreo două minute, ca să admir aceste decoraţiuni atât de veridic lucrate. Mi-am găsit lucrurile şi am ieşit încet din apartament, încercând să nu fac prea mult zgomot.
În jurul balustradei din casa scărilor era încolăcită un fel de liană. ,,Se pare că au fost destul de creativi azi noapte… Şi-au construit un întreg platou de filmare pe-aici. Oare ce-or fi vrut să facă?” Am chicotit în sinea mea şi am ieşit afară. În faţa blocului totul părea normal. Asfaltul era uscat. Parcă nici nu plouase. Nu ştiam numele străzii aşa că am încercat să găsesc plăcuţa din tablă de pe bloc. Din câte îmi aduceam aminte, strada avea un nume de persoană, aşa că am rămas puţin derutată când am văzut că pe plăcuţă scria ,,Strada Pădurii”. Nu avea niciun număr. Mi-am scos telefonul din buzunar şi am sunat la taxi. Vocea femeii m-a surprins în primele secunde, fiind foarte caldă şi prietenoasă:
-Bună dimineaţa. Aţi sunat la dipeceratul Leguma. Vă rugăm să aşteptaţi câteva momente.
,,Dispeceratul Leguma?” Am crezut că nu aud bine. Sau că nu înţeleg bine. Nu am reuşit să o întrerup, fiindcă imediat după ce şi-a terminat poezia a început o melodie foarte plăcută. Am rămas la telefon, iar după vreo 10 secunde vocea femeii a revenit.
-O ciupercuţă va sosi pe strada Pădurii în câteva minute.
După această propoziţie spusă pe acelaşi ton prietenos şi natural, femeia a închis. M-am uitat nedumerită la telefon, dar numărul la care apelasem era acelaşi pe care îl mai folosisem şi în alte zile. Nu era nimic modificat. Ce ciupercuţă? Am dat vina pe oboseală şi mi-am băgat telefonul înapoi în buzunar.
Maşina era într-adevăr o ciupercă. Nu era la fel de mare ca şi cele din apartament, dar avea un trunchi gros, din lemn, ca de copac. O uşă se deschise din trunchi exact în faţa mea, iar taximetristul, un bătrânel cu părul roşu şi creţ care purta ochelari de soare mov m-a poftit înauntru. M-am apropiat cu paşi nesiguri de ciupercă şi m-am aplecat ca să mă uit mai bine înauntru. Bancheta din spate şi scaunele din faţă erau formate din bureţi, în timp ce în locul volanului se afla o nucă imensă de cocos.
-Nu vă supăraţi… Ce fel de maşină e asta? Nu am mai văzut prin oraş aşa ceva.
Bătrânelul s-a întors spre mine şi a zâmbit.
-N-ai mai călătorit cu ciupercuţe? Ce-i drept, încă nu au apărut foarte multe pe piaţă. Toată lumea e înnebunită după banane şi vinete. Spun că sunt mai încăpătoare. Mie sincer îmi plac ciupercuţele. Or fi ele mai înghesuite, dar… Pe asta o pot parca oriunde. E o bijuterie!
Taximetristul se uita în continuare la mine cu un zâmbet călduros care mă invita înauntru. M-am gândit că nu are ce să mi se întâmple rău, aşa că am intrat în ciupercuţă. După ce am închis uşa, ,,maşina” a şi pornit. Mirosea puţin a mucegai, dar nu foarte deranjant. Bătrânelul a apăsat pe un buton. Bordul era format dintr-o mulţime de butoane, care erau de fapt căpşuni, frăguţe sau alune, toate lipite pe un lemn uscat. După ce a apăsat pe una din căpşuni, stropşind-o, şi-a lins degetul, iar în acelaşi timp a început o melodie pe care n-o mai auzisem niciodată. De fapt, nici măcar nu era o melodie. Erau doar nişte sunete care proveneau dintr-o junglă. Se auzeau păsări ciripind, lei care răgeau şi multe alte animale scoţând tot felul de sunete într-o combinaţie haotică.
-Hehe, se ceartă. A fost meci ieri seară şi acum se contrazic toţi pe la conferinţe. Nimeni nu a crezut că vor câştiga iepurii! Toată lumea a luat-o razna.
Vorbăreţ din fire, simpaticul taximetrist a început să îmi dea detalii în legătură cu un meci de fotbal dintre iepuri şi veveriţe. Stăteam cuminte şi ascultam pe jumătate zăpăcită, pe jumătate entuziasmată, aşternându-mi un zâmbet tâmp pe faţă. Am început să mă uit pe geam ca să îmi dau seama mai exact în ce se preschimbase lumea peste noapte. Unele lucruri rămaseră la fel: clădirile erau făcute din cărămidă şi zugrăvite la fel ca şi ieri, străzile erau asfaltate, iar oamenii mergeau normal pe trotuar. Dar nu arătau normal. Culorile hainelor lor erau foarte ţipătoare, combinate în cele mai ciudate moduri. Toţi oamenii purtau ochelari de soare, deşi afară era încă destul de întuneric. M-am mirat de agitaţia din oraş la o oră atât de timpurie.
-Nu vă supăraţi, cât este ceasul?
-E şase. Te grăbeşti undeva? Să accelerez?
În prima secundă m-am întrebat cum ar putea să accelereze. De fapt, chiar atunci mi-am dat seama că nici nu-mi puteam închipui cum anume funcţionează această ciupercuţă. Ce anume o face să meargă?
-Nu, chiar deloc. Eram curioasă…
-Oricum ajungem imediat. Pe strada Copacului, nu?
Nu ştiam la ce se referă, aşa că am aprobat. ,,O fi strada pe care locuiesc eu”, m-am gândit. Pe parcursul drumului am observat şi alte automobile. Cele mai multe erau, după cum îmi spusese şi taximetristul, banane şi vinete. Mai erau şi câteva lubeniţe, morcovi decapotabili, pere gigantice sau cepe roşii, şmechere, care mergeau cu o viteză exagerat de mare, încurcând de multe ori traficul.
-E bine aici, domnişoară?
Ciupercuţa s-a oprit exact în faţa unui bloc care arăta ca şi blocul meu.
-Da, e foarte bine. Mulţumesc. Cât trebuie să vă las?
-Două căpşuni, te rog. Şi nişte suc de mere.
De data aceasta am rămas mai mult decât zăpăcită, uitându-mă cu stupoare la taximetrist. Nici măcar nu se întorcea spre mine. Nu ştiam dacă glumeşte sau dacă era doar una din multitudinea de surprize din acea zi.
-Nu cred că am aşa ceva la mine. Nişte bani nu ar fi mai de folos?
Taximetristul s-a întors instantaneu la mine şi a început să râdă isteric.
-Bani? Ce să fac eu cu banii? Poţi să-mi spui? Eventual să-mi fac un foc din ei… Să-mi încălzesc o ciorba la el!
Auzind aceste vorbe am început, involuntar să râd împreună cu el, iar în acelaşi timp mi-am deschis geanta. Am început să caut prin ea, neştiind exact ce caut. Deodată am simţit ceva umed şi destul de scârbos. Când mi-am scos mâna din geantă, eram plină de un fel de lichid roşu: căpşuni stropşite.
-Vai de mine. Cred că am făcut o prostie.
Taximetristul s-a uitat la mâna mea şi şi-a dat ochii peste cap.
-Of, doamne… Femeile! Când aţi avut bani, i-aţi stricat! Acum şi pe astea le stricaţi! Hai, lasă căpşunile. Te iert de data asta. Dar de sucul de mere să ştii că am nevoie. Altfel nu mă mai ţine mult ciupercuţa. Trebuie alimentată.
Eram destul de intrigată. Bătrânelul mă luase la rost pentru un lucru pe care nici măcar nu-l înţelegeam. Am început să caut din nou prin geantă, de data asta mult mai precaută, să nu distrug ceva. Printre toate lucrurile care mi se păreau acum complet inutile, am dat de o sticluţă. Când am scos-o, am văzut că înauntru era un lichid verde transparent. I-am întins sticluţa şoferului. Acesta s-a întors cu faţa spre mine, a luat-o, şi cu o privire plină de milă a început să îşi ceară scuze.
-Uite, îmi pare rău că am vorbit aşa. Doar că mi s-a întâmplat deja de prea multe ori. De câte ori conduc o femeie undeva şi vine momentul plăţii… Aceeaşi problemă. Nu sunteţi atente. Deloc. Unele lucruri trebuie apreciate.
-Îmi cer scuze. Voi fi mai atentă data viitoare. Vă promit.
Mă simţeam ca în copilărie când trebuia să îmi cer iertare pentru prostiile pe care le făceam, fără a simţi de fapt niciun strop de regret. Mi-am luat rămas bun de la simpaticul taximetrist, încercând să nu-l judec şi să nu mă simt ofensată pentru ceea ce-mi reproşase. În fond, habar nu aveam despre ce vorbise, iar el nu era conştient de încurcătura în care mă aflam. Am trecut repede strada printr-un loc fără trecere de pietoni, încercând să evit maşinile în formă de fructe sau legume care treceau repede prin faţa mea. O ceapă uriaşă era cât pe ce să mă lovească, dar m-am oprit în secunda potrivită şi a reuşit să mă ocolească. Prin geamul ei şi-a scos capul un tânăr cu părul roz şi ţepos şi cu ochelari de soare aurii care îţi săreau imediat în ochi.
-Vezi pe unde umbli! Ce ai?
Am fugit în scara blocului. Aici, totul se transformase într-o pădure. Trunchiuri groase de copaci ieşeau din podea şi se înălţau până la tavan, pătrunzând prin acesta. Am devenit curioasă, aşa că nu am mai luat liftul şi am hotărât să urc pe scări. La etajul întâi, trunchiurile continuau să se înalţe până la tavanul următor. La etajul al doilea, aceeaşi poveste. Am început să alerg pe scări pentru a ajunge la etajul opt. Nici măcar nu obosisem urcând, eram doar nerăbdătoare să văd unde se termină trunchiurile copacilor. Să le vad crengile şi frunzele, dacă aveau aşa ceva. Am fost cam dezamăgită când am ajuns la ultimul etaj şi am observat că trunchiurile de copaci se înălţau şi mai sus. Trebuia să ajung în pod. Nu mai fusesem niciodată acolo. Nici nu ştiam care e uşa sau dacă era descuiată. De la etajul opt am început să urc pe nişte scări înguste, din lemn, spre pod. Am ajuns pe un coridor întunecat şi rece la capătul căruia se afla o uşă din tablă. Cu inima bătându-mi accelerat, am început să merg spre această uşă care părea la capătul celălalt al lumii. Nici măcar nu-mi simţeam picioarele. Aveam impresia că ele merg fără mine, fără ca eu să le pot controla. Pur şi simplu mergeam, plutind spre uşă. Clanţa era rece şi ruginită, parcă îmi spunea să plec de acolo, să mă îndepărtez de ea. Am strâns-o tare în mână şi am apăsat. Prima dată am încercat să privesc printr-o crăpătură şi am putut observa un gemuleţ pe peretele din faţă. Soarele încă nu răsărise, cerul fiind la fel de întunecat ca şi înainte să intru în bloc. Totul era cufundat într-o lumină albastră şi rece. În cele din urmă, am păşit înauntru. Încăperea era înghesuită, plină de mobilă veche pe margini şi cu nişte trunchiuri de copaci imenşi în mijloc. De aici se puteau vedea şi câteva crengi care începeau să crească spre acoperiş, penetrând tavanul podului. Era clar: trebuia să ajung mai sus, pe acoperiş. Am început să urc pe o scăriţă şubredă care dădea spre o uşă din lemn în tavan. Am împins-o în sus şi am ajuns pe acoperiş, unde m-a izbit un miros de suc de fructe amestecat cu pământ umed şi ploaie. Crengile copacilor se desfăceau ca nişte evantaie cu forme neobişnuite. Erau pline de frunze din care picura roua dimineţii. După ce am stat vreo două minute uitându-mă şi mirându-mă de această minune a naturii, m-am îndreptat spre marginea blocului, de unde speram să pot vedea din ansamblu modificările prin care trecuse oraşul. Priveliştea mi-a tăiat respiraţia şi palmele au început să îmi transpire. Am scos un sunet necontrolat de uimire în timp ce priveam năucită în depărtare. La câteva străzi mai departe de blocul meu se întindea o întreagă pădure care vibra şi din care se auzeau zumzete ciudate. Copacii erau agitaţi, păsările începeau să ciripească, o grămadă de vietăţi săreau din loc în loc, dintr-un tufiş în altul, de pe o creangă pe alta. Ciuperci imense, ca şi cele pe care le văzusem mai devreme, creşteau printre copaci. Pe pălăriile lor stăteau tot felul de animăluţe, uitându-se în sus spre cer. În timp ce mă uitam blocată la acest peisaj de poveste, cerul începea să se lumineze. Albastrul închis a devenit limpede. Nu era niciun nor. Atunci am ştiut că animăluţele aşteptau răsăritul pentru a-şi începe ziua.
Soarele începea să răsară de după copacii din depărtare. Prima dată am zărit doar câteva raze care îşi făceau loc printre crengi, încercând parcă din răsputeri să ajungă la mine. Cerul era acum un amestec de culori calde, galbenul şi portocaliul contopindu-se cu albastrul glacial care acum se topea şi se estompa din ce în ce mai mult. Soarele se lăsa însă aşteptat. Îşi trimitea câte o rază ca să ne amăgească, dar el părea leneş şi adormit. Tocmai în momentul în care am crezut că nimic nu mă va mai surprinde, mi-a fost dat să asist la un alt miracol. Soarele se înălţa din ce în ce mai mult pe bolta cerească. Singura problemă era că… acesta nu era un soare, ci o portocală! O portocală cu coajă portocalie care avea mici pete galbene. Astfel, razele care ţâşneau efectiv din ea, erau portocalii şi galbene. Le puteam simţi cum îmi gâdilau faţa, împrăştiind un miros dulce de portocală prin toată atmosfera. Am zâmbit şi am observat mai apoi cum toate vietăţile s-au oprit din activităţile lor pentru a admira soarele cu feţele îndreptate spre el, unii lingându-şi buzele, alţii închizându-şi ochii şi savurând doar mireasma proaspătă a dimineţii. Mă hotărâsem să mai rămân puţin pe acoperiş pentru a mă bucura de raze. Eram curioasă ce se va mai întâmpla. Încetul cu încetul oamenii şi animăluţele din pădure îşi continuau sau îşi începeau treaba.
M-am întins la umbra unui copac de pe bloc privind soarele cum se apropie tot mai mult. ,,Oare luna cum arată?”, mă întrebam. După câteva minute au început să apară nişte nori. I-am urmărit îndreptându-se spre soare şi acoperindu-l treptat. Se răcorea. Norii deveneau din ce în ce mai negri, aglomerându-se în dreptul soarelui şi acoperindu-l complet. Nu ştiam ce se va întâmpla. Începuse să tune, aşa că m-am ridicat în picioare cu gândul să mă refugiez de o eventuală ploaie. Era însă prea târziu. Pe umăr mi-a căzut o coajă imensă de portocală. După aceea au început să cadă tot mai multe coji gigantice de portocală peste tot în jurul meu. M-am uitat spre pădure. Animalele erau agitate, fugeau de colo-colo urlând isteric şi înghesuindu-se prin tufişuri. Eram hipnotizată de ceea ce se petrecea în jurul meu. Am rămas pe bloc, fiindcă nu voiam să pierd nicio secundă din spectacol. În câteva momente, acoperişul blocului a devenit inundat de coji de portocală. Am încercat să mă uit iarăşi spre soare, dar în zadar. Cojile lui cădeau din nori cu o viteză nemaipomenită. Era ca un potop. De jos, de pe stradă se auzeau ţipete de femei şi plânsete de copii. Bărbaţii strigau ceva. Din toate cuvintele nu am putut înţelege decât că se vorbea despre o furtună, un adăpost, oameni înecaţi şi alte lucruri grave care prevesteau ceva groaznic. Am coborât.
Pe stradă era haos. Toată lumea se împingea, se călca în picioare. De câteva ori am crezut că voi cădea şi că nu mă voi mai putea ridica. Nu înţelegeam de ce erau toţi atât de panicaţi. Încercam să merg normal pe trotuar, dar nu puteam. Trebuia să ţin pasul cu ceilalţi. La un moment dat s-a oprit o maşină lângă mine. Era ciupercuţa care mă adusese acasă. Taximetristul cel simpatic şi-a scos capul pe geam şi a început să strige:
-Haide, repede! Vino în maşină. Nu e timp de pierdut!
Am intrat numaidecât în ciupercuţa care a luat-o brusc din loc.
-Ce se întâmplă? De ce e toată lumea atât de speriată?
Bătrânelul se uită în oglinda retrovizoare şi îşi ridică o sprânceană.
-Tu vrei să ni se întâmple iarăşi ce s-a întâmplat la ultima ploaie?
-Ce anume?
-Eh, cum ce anume? Să se schimbe iar totul. Mie îmi place aşa. Nu mai vreau să fie ca înainte.
-Dar de când e aşa?
Voiam să aflu cât mai multe într-un mod care să nu dea de înţeles că eram total debusolată.
-Păi nu ştii? Ai şi uitat?
În acel moment ciupercuţa se izbi de o altă maşină, în formă de morcov, iar taximetristul îşi dădu cu capul de nuca de cocos. S-a ridicat cu greu şi mi-a spus că nu mai poate să conducă, rugându-mă să trec eu la volan şi să încerc să ne salvăm. El s-a mutat pe bancheta din spate şi a început să vorbească rar şi cam fără sens.
-Ploaia trecută… Transformări… Oameni mai buni…
De ce nu îmi aduceam eu aminte de nicio ploaie din trecut? Când s-a petrecut totul? Eu unde eram? Nu era posibil să se fi întâmplat atât de multe într-o singură noapte. Am încercat atunci să scot mai multe informaţii de la bătrânel.
-Totuşi… Când a fost acea ploaie?
A încercat să îmi spună ceva, dar nu se mai auzea nimic din cauza cojilor de portocală care acum cădeau şi mai repede, erau şi mai dese şi se izbeau de ciupercuţă făcând un zgomot asurzitor. În cele din urmă am găsit un gang acoperit în care am parcat. Bătrânelul adormise pe bureţi. Privind afară la ploaie am observat că acum nu erau doar coji de portocală, ci şi un fel de lichid portocaliu care curgea din cer.
-Se duce… Soarele.
Bătrânelul stătea cu ochii întredeschişi şi privea în gol.
-Va dispărea şi acesta. Nu l-am meritat.
Atunci am înţeles parţial despre ce era vorba. Portocala de pe cer se scurgea, iar asta însemna că nu va mai rămâne nimic din ea, iar că oamenii nu vor mai avea soare. Probabil acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu soarele real care a dispărut, doar că în alt mod.
Era din ce în ce mai întuneric, iar sucul de portocale de pe jos a devenit murdar, plin de praf combinat cu noroi. În câteva ore, toată portocala se scurse. Am rămas în beznă. Nu ştiam ce să fac, nu mai vedeam nimic. Eram atât de obosită, încât întunericul m-a făcut să-mi închid încet ochii şi să adorm. Visam că eram înapoi la apartament, ascultând muzică şi povestind cu alţii. Totul era ca înainte.
M-am trezit din somn şi îmi era frică să-mi deschid ochii. Simţeam doar un vag miros de portocală. În cele din urmă, am început să privesc în jurul meu. Afară era lumină. În spatele meu încă dormea taximetristul. Am ieşit din ciupercuţă şi am făcut câţiva paşi spre ieşirea din gang. Eram foarte curioasă ce anume lumina. Când am ajuns pe trotuar am rămas blocată. Clădirile din jur erau construite din ciocolată. În loc de stradă, era un râu maro de ciocolată pe care navigau câteva bărcuţe. Oamenii din ele păreau să caute supravieţuitori. Când m-am întors spre ciupercuţă mi-am dat seama că aceasta nu mai era o ciupercă, ci un tort mare din ciocolată. Atunci m-am uitat spre cer. În locul portocalei, se înălţa graţios un ou uriaş, ciocolatiu.
A apărut și volumul al III-lea din
Ovidiupecican's Blog 