NOU!!! A apărut volumul al III-lea din ANTOLOGIA PROZEI SCURTE TRANSILVANE ACTUALE

 A apărut și volumul al III-lea din

 ANTOLOGIA PROZEI SCURTE TRANSILVANE ACTUALE

 coordonator: Ovidiu PECICAN

 Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2011

 coperta: Cristian CHEȘUȚ

 Cele trei volume conțin peste 120 de autori contemporani.

 Îi anunț pe această cale pe toți prozatorii care au avut bunăvoința de a oferi spre publicare texte proprii să ia legătura cu dl. Mircea Petean, editorul generos al întregului proiect, spre a-și primi drepturile de autor. Adresa la care i se poate scrie este: edituralimes@yahoo.com

 Mulțumesc, din nou, tuturor pentru că, împreună, am putut schița o primă hartă, fie și provizorie, a autorilor de roman și de proză scurtă în viață din partea vestică a țării.

Published in: on 30 Noiembrie 2011 at 10:01 pm  Comments (2)  

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (40)

Preacinsteșei Doamne,

            Domniei Sale Mărioara,

                        A logofătului Ilie preacredincioasă soaţă şi fată bună a Juraşcului, biv vel vornic, închinăciune

Adecă io, Costandachi vel pitar, ot Dăbjeşti, Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor pe Crasna, carea m-am petrecut cu bini preste greotatea slujbei și mă aflu încă, den mila Domnului Dumnedzău, la voia inemei tale… Ci fost-au batai mare că Vodă n-au mai răbdat la suflemul măriii sale să șadem supt ombrar, eară daca așé au fost, atunce iacătă-mă pornit în dodeiială cu ai noștri călărași când pre supt umbrare di padure, când pren lumina poienelor, ca să-i împresorăm și să nu le dăm pace până la întâlnirea cu Scaraoschii, starostele lor. Care pe cum mergiam, la icoana feții tale mă rogam ca la Maica Domnului să ii răzbim și să nu mai fie hodina și nehodina totuna, ce să ieșim și noi pe la casăle noastre, că multe ar hi a facere.

Eară nici ei nu șădea aiurea, ce pre când să cutropim în piciorele cailor pre unii, alții năvălea asupra-ne să ne stângă ochii și să ne colbuie pănă la a doua venire, șapăi flăcăii den cetele de la Fălciu și Soroca numai ce deteră îi ei și cu ghiagele, și cu cușmele, de nu puteai de nădușală să culegi, ci numai să dai, când la direapta, când în ceaia parte…

Ș-am prinsu eu un gogoloi mare cât copaciu, dară mulcom la hire, ci-au dat în grabă mare fiarăle de pi el ca să miște mai în voie când s-a așternut pe fugă. Și când să îl crap de-andoălea, văz că scoate din sân o jalbă. Cât să văz ce scrii acolo, ia-l pă blercănosu de undi nu-i. Dară bine a fost și așé, că la scrisoarea ceia scria de domnișoru câte oaste și ce mai așteaptă de la drumul leșescu să-i vină într-agiutoriu, chiamată de măritul adumbași-pașa de Giugiuk. Care mai încolo i-am dus-o lui Vodă ci-au pus pecete pe gura mé cu buzăle lui așé de ferice, că nu mai fu chip să îmi stâmpăr foamea toată dziua, macar că acolo ședé, la voia mé, carnia dă urs.

Dară io la buza domniii tale visăz și nu poci altfel.

Cu liubov la inemă,

Costandachi.

Și mi-s bine.

Published in: Fără categorie on 30 Noiembrie 2011 at 9:26 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (7): Ieșirea din mare

    Poate există şi felul acesta de-a iubi, încercam să mă liniştesc, pentru că îmi era mereu foame de Leo, ori că era lipită de mine, ori că o aşteptam, foamea era constantă, exasperant de monotonă. Cât pe ce să-i explic grozăvia ce-o trăiesc, dar n-am făcut-o.

   ” – De fapt, noi ne-am cunoscut în mare, nu pe plajă. Şi, suntem în mare numai două fiinţe, tu şi eu, care simt de la sute de kilometri stropul de sânge picurat din degetul tău înţepat. Când, în sfârşit, ajung, te văd, am un şoc, marea s-ar goli de sărbătoarea adulmecării dacă te-aş mânca. Trebuie să mă rezum la contemplare, la un joc-dans în jurul tău şi să te mănânc numai în amintiri, îndepărtându-mă până aproape să te pierd, gustând din când în când infinitezimalul miros al sângelui tău.”

   Îmi era absolut indiferent cine îi erau părinţii şi unde locuiesc. De la mare, Leo mă duse să-i cunosc, într-un sat de câmpie.  Seara, în timp ce fumam o ţigară pe trepţii casei, Leo îmi reproşă că sunt distant faţă de ei. Să-i fac pe plac, a doua zi dimineaţa, l-am întrebat pe domnul Petru, viitorul tată socru, cât pământ arabil are. De la pământ, socrul ajunse la povestea bobului de grâu, pentru care Dumnezeu a hărăzit cele patru anotimpuri. Prin toate cele patru anotimpuri trece bobul de grâu din care se coace sfânta pâine. Ceva nu mi-a plăcut, viitorul socru îl folosea pe Dumnezeu ca pe un scut să mă împingă cu el într-un perete. I-am replicat:

 – Nu cred că a hărăzit şi iarna, special pentru bobul de grâu. Lui Dumnezeu îi place să schieze la nebunie. Una din multele lui slăbiciuni.

Socrul mă privi ca un paznic de la Luvru, în faţa căruia un nebun scoate un briceag şi o face harcea parcea pe Gioconda.

    Peste o zi, când am venit în Cluj, socrul lipsi de la momentul solemn al despărţirii, prins în muncile unei agriculturi geloase care nici să respire nu-l lăsa.

   Leo locuia de trei luni la mine şi mediul nostru înconjurător se schimbă. Numai noaptea, izbiţi de singurătatea aspră a mării, ne înlănţuiam, formând din trupurile noastre un adăpost în care dormeam.  Ziua, vuietul valurilor ne amintea că unul dintre noi este acoperişul, celălalt pereţii bărcii cu care vom înfrunta iar în noapte, lipsa de memorie a apei primordiale, altfel, ziua ieşeam pe plajă, şi de pe plajă exploram o lumină portocalie întratât de densă, că nu vedeam soarele care o emana. Ne priveam răbdători, aşteptând ca apele să se retragă, lumina să se imaterializeze din sucul portocaliu şi în urma lor, încet încet, pereţii şi ferestrele oraşului să prindă un contur permanent. Lucrurile mergeau spre bine. Şedeam amândoi pe o stâncă şi, din apartamentul nostru, ca într-un tablou de Dali, se vedea doar cadrul de lemn al unei singure ferestre şi prin acel cadru, priveam de-acuma liniştiţi întinderea unei mări îmblânzite a cărei existenţă este motivată numai din raţiuni estetice.

   Într-o astfel de seară, în care apartamentul nostru avea un perete, două cadre de ferestre, un pat imperial de pe care ne mângâiam ochii urmărind o lebădă ce luneca pe un lac respectuos, oprit la picioarele patului, într-o astfel de seară, veni viitorul socru împreună cu viitoarea soacră.

   Socrul avea prostată.

   Mecca, centrul magic al mahomedanilor. Clujul, centrul magic al bolnavilor. Aici găseşti cei mai buni medici din ţară. Celebrul Lunca, după ce-i văzu analizele şi-l consultă, într-o discuţie de taină cu Leo, îi mai dădu socrului un an de trăit. Pentru consolare, trebuia să urmeze imediat, timp de o lună de zile, un tratament sub stricta supraveghere a unui medic urolog. Fac o paranteză. Clinica de Urologie nu avea nici a zecea parte din paturile necesare pentru toţi suferinzii ce-o asaltau. Pacienţii, pentru perioadele de tratament, înainte de-a se întoarce cu mari speranţe în locurile de baştină, trebuiau să-şi rezolve pe cont propriu cazarea şi mâncarea în oraşul nostru. Măcar cu atâta îl puteam ajuta pe socru, o cameră din apartament şi maşina cu care Leo îl ducea la tratament, dimineaţa şi seara.

   Socrul era un ţăran solid, dominator. Vine de la tratament. Coboară din maşină în faţa blocului. Este în pijama şi halat. Ţine într-o  mână un fel de cuier metalic, dar care, la vârf, are doar un cârlig de care atârnă o pungă de plastic transparentă, plină de un lichid incolor. Din pungă iese un tub care este conectat prin acul perfuziei cu o venă de pe dosul palmei. Mai are o pungă, vârâtă în buzunarul halatului. Din punga aceasta, furtunul coboară sub halat şi lenjerie, vârâtă în canalul penisului. Leo, fuge înaintea lui, intră în bloc şi cheamă liftul.

   Am, cum să zic, o politeţe instinctivă. Îl întrebam de fiecare dată, când se întorcea cu cuierul în mână, cum se simte, îl încurajam, dar nu eram mai mult decât doi actori ce se salută pe coridorul casei de filme şi apoi intră fiecare în studioul lui să-şi joace rolul. El, bolnavul, eu, protagonistul unei iubiri asemănătoare unui tren de viteză, din care n-ai cum coborî, până se opreşte el.

   Într-o seară, descurajată, Leo mă rugă să-i însoţesc la tratament. Ajungem în faţa Clinicii şi de-abia găsim loc de parcare, maşini bară la bară, maşini din care ies ori urcă oameni în halate cu invariabilele cuiere.

   Peste vreo săptămână, în toiul nopţii, pe la doi, lui socru-meu i se înfundă sonda de urinare. Îi însoţesc şi eu la clinică. Ajungem. Medicul de gardă avea treabă. Asistenta ne conduce printr-un coridor subteran într-o sală bună la toate, de aşteptare, de consultaţie şi mici intervenţii. O sală mare, fără geamuri, pe cei patru pereţi, cu rafturi, şi pe rafturi cu borcane mari. În borcane, rinichi conservaţi. Iar în mijloc, o masă, care, probabil, până a nu fi fost acoperită cu o pătură albastră, era folosită la disecţii. Infirmiera îi ordonă socrului să se întindă pe masă şi să-l aştepte de medic, gata pentru consult. Robot cuminte, socrul se întinde cu faţa în sus, pe masă şi îşi trage pantalonii pijamalei până la genunchi. Leo iese pentru câteva minute afară, la ţigară. Rămân singur cu socrul, în cea mai grotească sală de spital din lume şi îmi cer scuze pentru ironia cu care mi-am permis să-l tratez  pe Dumnezeu, atunci, în sat. Socrul, solemn, întins pe spate, gata pregătit pentru consult, îmi spune:

 – Te iert, nu vă daţi seama că se joacă soarta universului, râdeţi, în loc să daţi o mână de ajutor la bătălia dintre bine şi rău. Cea mai serioasă treabă.

   Peste un an, conform previziunii lui Lunca, am fost chemaţi în satul din câmpie la înmormântare. Trei zile am stat acolo. Am pornit către Cluj, pe când se însera. Era senin, era mijlocul lui Septembrie, când toamna te poate duce în basm cu aromele şi culorile ei. Numai eu cu Leo în maşină. După o bucată bună de mers, pe când să intrăm între valurile molcome, rotunjite, ale dealurilor din jurul Clujului, i-am zis să oprim pentru o ţigară. Am oprit într-un refugiu pustiu, cu o bancă de lemn. Şedeam unul lângă altul şi fumam. Deasupra, puzderie de stele. M-am simţit, privindu-le, ca un ignorant din evul mediu, înfiorat de nemărginita frumuseţe a candelabrului atârnat de Dumnezeu deasupra noastră. Şi, în momentul acela, cum şedeam pe banca din refugiu şoselei, şi priveam cerul înstelat, mi-am adus aminte de socru când a rămas singur cu mine în sala cu borcane. Am avut atunci un moment de iritare. Socrul stătea întins pe spate, cu pantalonii traşi până la genunchi, senin, îi era totuna dacă trebuia să-l aştepte pe medic o zi, ori o săptămână. El vedea dincolo de tavan, nu numai candelabrul, dar şi mâna care-l ţinea.

   … Cât despre Leo, am stat cu ea cinci ani, timp în care n-am mers la mare, deşi o rugam în fiecare vară să mergem…

Published in: on 29 Noiembrie 2011 at 6:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Bătăi pe umăr: ALIXĂNDRIA DOMNULUI CIOLAN (2): Revuistic(ă)

Mare e grădina prin care se preumblă dl. Alexandru Ciolan! Mare și încăpătoare… Dintre florile de sacâz pe care le pescuiește în ea adulmecătorul de arome insațiabile cu vipușcă de jandarm la limbă să spicuim aici una (cine vrea mai multe, să-l caute și să îi citească rubricheta pe unde și-o publică)…

Cuvântul revuistic va fi fiind, îndeobște și până cine știe când (și unde), o trimitere la spectacolele de revistă, dar la noi, cultură mică și repede orientată după altele, dominante, pentru așa ceva se folosește și formula anglo-saxonă music hall, fie că ne place, fie că nu… Pe de altă parte, formulările cu „se poate” la care recurge Alexandru Ciolan nu vădesc deloc tranșarea etimologiei unei vocabule, după cum nici etimologia nu este mai mult decât originea – îndeobște îndepărtată – a cuvintelor.

După etimologie, filfizon trimite la cântecul revoluționar „Vive le son (du canon etc.)”, iar mișto nu e un dar al conaționalilor noștri de limbă romani, ci o preluare din germană (mit stock).

Nu am nimic împotrivă ca dl. Ciolan să se repeadă cu capul înainte, uitând să verifice sensurile anglo-saxone derivate din review („A review is an evaluation of a publication” etc.). Poate că nici nu uită, ci pur și simplu nu îi trece prin minte, se poate întâmpla… Ori, cine știe, va fi fiind la mijloc trufia latină în raport cu „barbaria” nelatinilor (s-a mai văzut).

Că peste cuvântul mai vechi tot mai mulți autori români așază sensul desprins, în pas cu moda actuală, din engleză, înțelegând prin revuistic trimiterea la una sau mai multe publicații ține de o tendință pe care nu eu am moșit-o. Nici nu am studiat-o și nici nu țin să o explic, mulțumindu-mă, când vine la îndemână, să o ilustrez. Nu am, de altfel, merite în adoptarea acestei formule, așa cum are dl. Ion Iliescu în introducerea în româna la modă după 1989 a cuvintelor afluire și defluire, de pildă. Există însă și alte asemenea implanturi, chiar mai discutabile: determinat pentru hotărât; revizitare pentru reluarea unei examinări critice etc. Cu adevărat alarmante mi se par alte preluări, mai barbare, de tipul daunlodare pentru descărcare (download), printare pentru imprimare (to print, printing) sau apgradare pentru îmbunătățire/ ameliorare.

Dl. Ciolan nu are ce face: oricât ar iubi etimologia, aceasta îi poate arăta de unde vine un cuvânt, nu și ce trebuie el să fie. Semnificația lui într-un anume moment istoric depinde de contextul precis în care ajunge să fie folosit, iar pentru aceasta, o carte cum este cea coordonată și parțial scrisă de Victor Neumann și Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Iași, Polirom, 2010) se poate dovedi utilă unui hispanist de anvergura dlui Ciolan care crede că bunul Dumnezeu a ajuns într-o pană de creativitate sau inspirație, lăsând idiomurile numai și numai pe seama lingviștilor.

Published in: on 29 Noiembrie 2011 at 6:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (39)

Hrisov rupt pe la jumătate din arhiva Turanu. Textul pare un fragment epistolar în versuri, probabil din prima jumătate a sec. al XVII-lea, paternitatea revenindu-i lui Vasile sân Timofte din Cricalău, cămărașul de-al treilea, prezent și în alte documente din același pachet. Adresanta este sora acestuia, Maria, soția logofătului Ilie,  fiica fostului mare vornic Jurașcu. Mostră de improvizație poetică, îmbogățind cazuistica literaturii române în versuri din epoca modernă timpurie, care demonstrează că acest gen nu a fost cultivat doar de rapsozi orali anonimi, la o margine a spectrului, și de reprezentanți ai înaltei elite dinainte de  Miron Costin și Dosoftei, ci și la nivelurile de jos ale nobilimii (O.P.)

Una de la Vasâlie, frate bun, cătră Măriuca logofeteasa, soru-mea,

Frundză vérde, de pân codru,

Unde io m-am întâmplat,

Și leși cu tatari să bat,

Ca să pună domn Muldovii,

Dară nime n-ar istovi

Să slujască pe cel ce-i

Domnul nostru cu temei,

Domnul nostru

I domn mare,

De nimeni frică n-are

Nice pic de tulburare

De e ploaie ori e soare,

Că și io m-am întâmplat

Când pin codru-a săcerat

Hâda cea ce coasa-ascute

Tăind capetile multe

Fost-am și la o bataie

De-a curs sângele șiroaie

Ș-am scapat cum am scapat

De Măria Ta n-am uitat

De aici din poieniță

Îți trimet aici jelbiță

Să mă erți de ț-am greșit

Că sunt tare ostenit

Vinișoru s-au gatat

Leahu iar e mort de bat

Turcul zace mort sub peri

Tătarii-s precum muieri

Ce-a pierdut ce-avea mai sfânt

Ci-acmu mușcă den pământ

Published in: Fără categorie on 28 Noiembrie 2011 at 10:09 am  Comments (3)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Claudia COJOCARIU: Uite-o, vezi?

  Claudia COJOCARIU este studentă și, printre altele, scrie și proză scurtă. Filonul umoristic al scrisului ei este natural, necăutat. O mostră din scrisul ei este povestirea care urmează (O.P.).         

   Gigel stă pe prispa casei și fumează o țigară. Lumina bate direct din fundul livezii, usucă toată roua de pe legume și lasă câteva broboane să cadă alene de pe streașina casei. Privește în depărtare și mișcă puțin din mustăcioară:

„- Eee ce ți-e și cu vremea asta, măi Ioane măi! Ba plouă, ba e soare…”

Mai trage un fum și cască. Azi e o zi lungă pentru el, plină de muncă, dar lui nu-i pasă. Are în fața lui un televizor și o bere bună. Stă chiar lângă ușă, așa că aude și vede orice s-ar întâmpla pe afară.

– Măi Ioane, da’ cu strugurii ăia cum stai? Că iarna-ndată vine … și știi tu… ei nu te-așteaptă o viață-ntreagă!

            Ion privește nepăsător către vecinul său. Se așază cu mâinile pe gard și îi studiază livada: „-Ce oameni proști mă, ce oameni… Unde să mai caut că nu mai găsesc pe nimeni întreg la minte!” .

Ion răsuflă nostalgic și intră în casă. Rămâne pe pridvor timp de câteva secunde și vede un fir de lumină cum se întrezărește la marginea ușii.

Ion începe apoi să-l caute ca și cum ar fi un fir de cablu suspendat pe undeva. Intră în cameră, dar nu mai vede nimic. Întuneric deplin. Lumina a fugit și a lăsat perdelele să joace singure în hora lor.

Ion se oprește în mijlocul camerei și își ridică mâinile.

De afară, Gigel începe să cânte o melodie populară.

– Mă Ioane mă, da ce lumină e, că nici nu văd la afurisitul ăsta de televizor! Vino’ncoa’   numa’  să vezi ! Vreau și eu să văd o știre și numa’ nu pot…

            Ion se așază pe marginea patului, îngândurat și parcă așteaptă ceva. Se uită prin fiecare colț al camerei, dar nu găsește nimic. Iese afară și îl vede pe Gigel cum se chiorăște pieziș la televizor și cum înjură de toți dracii. „- Oare de ce?” se întreabă Ion. „- Numa uită-te cum strălucesc boabele alea de struguri și cum… eee drăcie!”

Ion iese furios din curte și începe a cutreiera tot satul.

            Noaptea pare că se așterne strașnic peste întregul sat. Ion e pe undeva pe la marginea uliței și se uită în sus, către felinar:

„- Da ăsta oare ce face aici? Că nu-i găsesc rostu’… și lumina aia, oare unde o fi?”

Se uită dezorientat în stânga și în dreapta, caută pe fiecare obiect în parte un strop de lumină. Trece pe lângă niște anemone. Pic de lumină, pic de culoare.

Trece pe lângă niște case și aude chicote și tot felul de sunete vesele: „- Să fie acolo lumina?”.

Ion stă puțin pe gânduri, dar ceea ce pare cu adevărat să-l marcheze, dispare într-o secundă. Are o expresie posomorâtă și dă cu piciorul în niște pietricele de pe marginea drumului.

Se întoarce acasă și îl zărește pe Gigel, de data asta făcând un grătar în curte și în același timp uitându-se la strugurii săi.

– Ce faci mă Ioane că toată ziua te-am căutat! Pe unde umbli, drumețule, ia zi…

– Lasă-mă’n pace, mă nu știi tu…

– Hai la un grătar și o berică, vin și a lu’ Aparaschivei, la o vorbă de suflet..

– Lasă-mă mă’n pace

– Da ce ai măi Ioane, ce ți-am făcut?

– Mi-ai furat lumina, mă, asta ai făcut…

Ion intră posac în casă și își izbește ușa. Se pune în pat și închide ochii. Vrea sa adoarmă dar gândul  că nu a găsit ceea ce a căutat îl supără tare mult.

A doua zi dimineața, Ion se trezește. Alarmat, nu știe ce se întâmplă. Ceva s-a schimbat. Iese din casă și se uită împrejurul grădinii. Îl vede pe Gigel, acesta îi face cu mâna, și rămâne neclintit timp de câteva secunde. Se freacă bine la ochi și cu un ton de uimire și duioșie îi zice lui Ion: „- A venit lumina, mă, a venit!”.

Published in: on 26 Noiembrie 2011 at 3:40 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Lucian POP: Zbor paralel

   Îmi scrie Stalin cu litere tremurate că toate minciunile monstruoase care se scriu despre el în ziarele externe l-au adus la disperare. Hai repede!

   Ajung în Moscova şi Stalin mă aşteaptă la aeroport, posomorât.

Îi zic, de-a dreptul:

 – Păi, nu-ţi dai seama, ce-ai vrea, să te laude capitaliştii, sigur că te denigrează, sunt invidioşi pe noua dumitale societate.

 – Ai dreptate. Haide să bem ceva! Și şoferul ne duce la primul restaurant. În restaurant, veselie cât cuprinde.

 – Poţi zice că oamenii ăştia sunt terorizaţi de mine?

 – Vrei să-mi strici cheful, tov Stalin? Mai bine vorbim despre fotbal.

Ieşim din restaurant, ne suim în maşină şi o luăm pe bulevard. Oprim la alt restaurant. Cum ne-am aşezat la masă, Stalin mă întreabă înfrigurat:

 – Ai văzut fabricile de-a lungul bulevardului?

 – Se poate să nu observ aşa ceva? Ce fabrici minunate! Hai noroc! Și dăm paharele pe gât, dintr-o mişcare.

 – Dragul meu, poate crezi că am aranjat totul.

 – Dacă mă mai jigneşti cu ceva de genul ăsta, te las baltă!

Ne urcăm în maşină şi o cotim pe o stradă lăturalnică. Alt restaurant. Veselie cât cuprinde.

 – Ei, ce zici? Ştie să trăiască poporul sovietic?

 – Jos pălăria! Felicitări!

 – Te mai duc într-un loc şi gata, toată lumea la culcare, ce-i prea mult, nu-i sănătos.

Ieşim. Şoferul întreabă:

 – Către casă?

 – La marea plezneală. Găseşte-ne un restaurant în partea cealaltă a Moscovei.

 – Ştii, tovarăşe Stalin, că nu ţii la băutură.

 – Uite, dragul meu, cazul clasic, în care iubirea de aproapele tău este de fapt frica de-a ieşi din conformism… Dă-i bice!

Ajungem la o crâşmă îngropată pe jumătate în pământ. O veselie urlată. Toată lumea cânta şi bătea cu pumnii în mese:

 – Ca-za-cioc-ca-za-cioc-ca-za-cioc!

   … Mă trezesc pe un pat de lemn într-o celulă de închisoare cu un gemuleţ la înălţime. De atâta băutură, îmi simt capul ca o minge ce se roteşte în jurul meu. Alături, pe patul fără saltea, dormea Stalin. Strig plin de spaimă:

 – Lagărul, Siberia mă aşteaptă!

Cum stătea întins pe spate, cu ochii închişi, Stalin mormăie:

 – Chiar şi pe tine, om deştept, te-au prins în mrejele lor?

Se scoală şi bate cu pumnul în uşa blindată. Uşa se deschide imediat. Gardianul, îl salută protocolar şi nu se poate stăpâni, îl îmbrăţişează cu multă simpatie.

 – Iar ai făcut-o lată, tov Stalin. Să-ţi fie de bine!

   Şoferul ne duce la Kremlin, dar în spatele impozantei clădiri. Intrăm pe o poartă larg deschisă şi mergem pe un coridor liniştit. Ajungem lângă o uşă pe care scria simplu, cald: Tov Stalin. Lângă uşă e o băncuţă.

 – Aşteaptă-mă un pic, şi Stalin intră în biroul lui.

Mă aşez pe băncuţă. Apare un cetăţean îndurerat şi mă întreabă dacă Stalin este în cabinet. Cetăţeanul mi se plânge:

 – Ieri, soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia, acuzată de o vecină că l-a înjurat pe Stalin de mamă!

 Rămân neutru. Tac. Iese Stalin din cabinet. Surpriză. Într-o uniformă complet albă, cu câte o stea de aur pe umeri. Îmi zice:

 – Aşteaptă-mă în continuare, trebuie să ţin un mic discurs la Academia Militară.

Cetăţeanul îi strigă disperat:

 – Soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia!

Stalin nu se lasă mai prejos, strigă şi el:

 – De ce nu vreţi să înţelegeţi că din cauza obsesiilor voastre, sunt în tratative cu americanii să le dau Siberia pe gratis? Nici un ban nu-mi trebuie pe ea!

 – Daţi Siberia?!

 – M-am săturat, tovarăşe. O dau.

 – Şi atunci unde este soţia mea?! Aţi dus-o în lagărul de la Baku.

Stalin, nu zise nimic. Porni cu paşi mari către Academie. Dispăru şi reclamantul. Imediat mi-a picat fisa: Regiunea Baku are rezerve paradiziace de petrol… Aha, deci asta era mişcarea!… Dau năvală în biroul lui Beria, ce se găsea vizavi de al lui Stalin. Îi mărturisesc pe nerăsuflate despre temerile mele. Cu duioşie în glas, Beria îmi mărturiseşte la rândul lui:

 – Îl iubim cu toţii la nebunie, suntem blocaţi.

Vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Intră şi Stalin în biroul lui Beria. Ne spune satisfăcut:

 – Nu prea au înţeles viziunea mea despre o armată demnă de timpurile noastre revoluţionare, cu tancuri transformate în tractoare, cu puşti retopite în furci, lopeţi, sape şi târnacoape, dar au rămas cu gurile căscate!

Beria îl îmbrăţişă, mut de admiraţie. Stalin, însă, îşi aminti de ceva neplăcut şi se enervă brusc.

 – Le dau şi Baku, occidentalilor, că sunt mai aproape. Mi-a tăiat calea, de data asta, o femeie cu bărbatul dispărut.

Mă ridic de pe scaun şi protestez:

 – Te iau de fraier, tov Stalin! De ce nu-i verifică serviciul secret pe aceşti inflamatori de conştiinţă care te abordează?!

 – Ce serviciu secret?

 – Faimosul, sinistrul K.G.B!

Râseră amar şi Stalin şi Beria.

 – Altă invenţie capitalistă.

 – Bunătatea care curge prin inima sovietică, mare, solemnă cât Volga, s-ar crispa, ar face riduri pusă sub lupa suspiciunii, mă lămuri Beria.

 – Dumnezeule! exclamă Stalin, cum te-au prins în insectar!

 – Insectar?!

 – Da, dragul meu Beria. Dumnezeu are chip, dar ei i-au fixat chipul în şablon. Mare grijă la creionul cu care îl intuieşti, pentru că neliniştea, tremurul, ezitarea sunt diagnosticate ca erezie.

 – Te înţeleg perfect. Utopia pluteşte deasupra noastră şi noi suntem îmbarcaţi în ea. Utopiei i s-ar rupe oasele care îi susţin verticalitatea, dacă ar coborî pe Pământ.

Stalin se întoarse cu ochii în gol către mine.

 – Eu nu m-am urcat pe de-antregul în Utopie.

 – De ce, tov Stalin?!

 – De aceea… Nu sunt capabil ca Stalin să se numească Beria, ori să poarte numele tău…Vreau la aer, mi-e rău.

De o parte eu, de cealaltă Beria, l-am luat de subsiori şi l-am scos afară, dar de data asta, pe poarta principală a Kremlinului.

În faţa noastră se întindea până la orizontul plin de machetele bisericilor, piaţa vastă cât dorinţa de a trăi la nesfârşit, renumita Piaţă Roşie. Stalin, respiră adânc aerul virgin al pieţei goale. Îşi aprinse pipa. Iar până o termină de fumat, Piaţa Roşie se umplu, ca la flux, de mulţimi nerăbdătoare, cu pancarte şi steaguri roşii. Mulţimile aşteptară ca Stalin să-şi cureţe tacticos pipa şi să o vâre în buzunarul drept al tunicii albe. Apoi mulţimile scandară:

 – Dis-curs-dis-curs-dis-curs!

Stalin îşi ridică mâna şi pe dată tăcerea îşi întinse aripile ei atente peste piaţă.

 – Dragi tovarăşi şi prieteni, gândiţi-vă că se topesc cele două calote polare şi altele nu avem, gândiţi-vă că urşii polari nu reuşesc să se adapteze noilor schimbări. Planeta se încălzeşte. Gata cu lozinca: „Dai în mine, dai în tine, Dai în fabrici şi uzine.” Ele, elimină prin coşuri, noxe. Haideţi să visăm împreună o lume verde, cu oraşe verzi, cu oameni fericiţi, pedalând pe biciclete.

Published in: on 25 Noiembrie 2011 at 10:27 pm  Comments (8)  
Tags: , , , , , , ,

Poezie: Lucian POP: Demod

 

Vânturile verii

ca nişte zmei creştinaţi, paşnici

se jucau asemenea copiilor

ce umflă la capetele paielor

baloane de săpun,

dar zmeii, în jurul tău, tată

ne măreau curtea

în care am crescut,

curtea noastră ajungea

cât un teren de fotbal

şi casa noastră se vedea

numai cât un timbru ce stăriua

pe malul unei lumini curgătoare.

Te îmbrăţişam, ne despărţeam, urcam în maşină,

toate uşile casei rămâneau deschise

porţile curţii, grădinii,

iar deasupra ta

cum ne făceai semne de bun rămas,

vedeam nu un cer albastru.

Uliţa noastră

mai importantă decât Calea Lactee,

bolovanul rotund din dreptul porţii lui Ita,

punctul de sprijin

iată-l Arhimede, în Panticeu.

În lipsa ta

casa fără cifru,

ne-am urcat în maşină,

iar când de pe uliţă

am cotit-o pe şosea,

numai ce, am auzit Singurătatea

strigând după noi:

 – Nu mă lăsaţi aici,

peste ani voi mirosi a şoareci,

Umedă, visând un foc

mai tare decât

focul milenar de lemne,

Un foc de benzină,

Necurajoşilor cu două sate.

Unul dintre ele,

ţinut în buzunare

ca o frunză uscată.

 

Published in: on 25 Noiembrie 2011 at 10:23 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Bătăi pe umăr: ALIXĂNDRIA DOMNULUI CIOLAN (1)

Există oameni care se află în treabă. Nu toți au contract cu firma Rosal, dar mulți se comportă de parcă ar avea. Dl. Alexandru CIOLAN, dicționarist și publicist cu studii la bază – dar nu necesarmente și la vârf – are mâncărimi filologice. Domnia Sa crede că știe scrie și citi. Mai are, Domnia Sa, și mâncărimi epidermice, semn că pielea „nu putea să-l mai încapă”. Drept care se exprimă, cel mai adeseori neîntrebat, dar și nechemat. Nimeni nu spune că nu ar fi voie. Există oameni care, fără a fi șarmanți sau sclipitori pot, totuși, stârni reacții empatice. Din această categorie fac parte, orice s-ar crede, și cei care, stând pe treptele unei biserici și întinzând rutinier mâna înainte, izbutesc să nu ne lase indiferenți.

Un pic mai interesant este, însă, numitul Ciolan Alexandru. Domnia Sa are o educație fantezi. În ea se amestecă indefinibil ciocoismul cultural, folosirea intuitivă și cu diplomă specializată a limbii în care noi vorbim și dânsul predică, sofistica în deghizamentul unei gândiri ce se recomandă drept logică și insinuarea ce poate fi citită ca subtilitate cu iz antisemit. Ambiția Domniei Sale este pedagogia înalt patriotică sau măcar luarea lui în seamă.

Cu asemenea atribute, cu mine i-a reușit. Iată, îl iau în seamă fiindcă atunci când, la bâlci, ți se oferă mai multe mingi pentru a le arunca la țintă – cu speranța câștigării unui Muțunache de pânză -, cineva sau ceva ți se oferă și ca țintă. Nu este deloc sigur că Muțunachele oferit drept premiu este altcineva decât cel care se pregătește să îți încaseze proiectilele de cârpe între urechi.

Una peste alta, iată că, după un atac puțin cam penibil – după care tot ce îți vine să spui este: „Atâta e tot ce poți, meșterică?” -, vine rândul de a semnala apariția răspunsului meu din aceeași revistă. Îl fac accesibil cititorilor prin link-ul ce urmeazăȘ

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1625

Nu am de gând însă să publicitez și gargarele dlui Alexandru Ciolan. N-are decât să și le popularizeze și singur, căci dumnealui s-a dorit în centrul atenției și mă gândesc că nu ignoră adevărul că va trebui să își facă singur campania de marketing la care se consideră îndreptățit. De altfel, trasul de mânecă pe care mi l-a rezervat nici nu necesită pierderea timpului. Din răspunsul meu se pot deduce și calitatea și cantitatea și, mai cu seamă, conținuturile puse în joc de nărăvașul polemist.

Eu, cum am promis, îi voi acorda aici, pe blog, la vedere, câteva grațioase răspunsuri cu părerea sinceră că orice om, indiferent de vârstă, se mai poate descăpăci, nefiind nicicând prea târziu să te deștepți. Nu că ar fi important pentru cultura noastră ca dl. Alexandru Ciolan să cunoască o asemenea folositoare preschimbare. Socot însă că micșorarea îngustimii poate aduce mai multă larghețe pe lumea asta.

Drept care vă doresc, dragi prieteni, numai bine și bun venit la Alixăndria domnului Ciolan, cunoscător și vorbitor de cuvinte, în proză românească de dicționar, nu alta…

Published in: on 24 Noiembrie 2011 at 9:45 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Proză: Claudia NEGREA: După potop

Claudia NEGREA este studentă în anul I la Facultatea de Teatru și Televiziune, secția Filmologie. Prezenta povestire pornește de la un exercițiu de atelier, dar sfârșește prin a interesa orice cititor.

Voiam să îmi inchid ochii doar pentru câteva minute, să mă odihnesc. ,,Mă voi ridica după aceea din pat şi voi participa în continuare la petrecere.” Ploaia de afară mi-a transmis o stare de moleşeală greu de alungat. Stropii se izbeau cu putere şi cu rapiditate de geamul camerei în care mă aflam. Am adormit.

            Tremuram de frig într-un pat, ghemuită, încălţată cu papucii de stradă.  Ultimele zgomote pe care le auzisem erau de voci suprapuse pe un fundal de muzică greu de definit. M-am trezit într-un pat străin, iar undeva la jumătate de metru mai încolo, zăcea o altă persoană. Din cauza întunericului nu mi-am putut da seama cine era. Prin geam se putea vedea cerul de un albastru închis, un albastru rece ca dimineţile înnorate. Era dimineaţă. Într-o fracţiune de secundă m-am ridicat şi am încercat din răsputeri să-mi refac filmul, să-mi dau seama cum de adormisem atât de brusc. De ce nu am rezistat? Ce înseamnă asta? Am ieşit din cameră, pe vârfurile picioarelor, cu gândul să-mi recuperez lucrurile şi să merg acasă. Când am ajuns în hol mi s-a tăiat respiraţia. În acea lumină obscură a dimineţii încă neinvitate în casele oamenilor, am observat că toată mobila pe care o ştiam acolo dispăruse, fiind înlocuită de  ciuperci mari de aproximativ un metru şi de alte plante ciudate care erau plantate într-un mod foarte ciudat, în gresie. M-am îndreptat cu paşi nesiguri spre una dintre ciuperci pentru a o analiza mai bine. Era o ciupercă perfect normală ca şi formă, doar că era de zece ori mai mare decât o ciupercă oarecare. Aşa erau toate. M-am aplecat pentru a-i inspecta rădăcina şi atunci m-am convins că nu creştea în pământ natural. ,,Trebuie să fie o glumă. Probabil azi noapte, după ce am adormit, au vrut să se joace. Or fi ceva piese decorative aduse de la facultate, de la teatru.” Nu am rămas acolo decât vreo două minute, ca să admir aceste decoraţiuni atât de veridic lucrate. Mi-am găsit lucrurile şi am ieşit încet din apartament, încercând să nu fac prea mult zgomot.

            În jurul balustradei din casa scărilor era încolăcită un fel de liană. ,,Se pare că au fost destul de creativi azi noapte… Şi-au construit un întreg platou de filmare pe-aici. Oare ce-or fi vrut să facă?” Am chicotit în sinea mea şi am ieşit afară. În faţa blocului totul părea normal. Asfaltul era uscat. Parcă nici nu plouase. Nu ştiam numele străzii aşa că am încercat să găsesc plăcuţa din tablă de pe bloc. Din câte îmi aduceam aminte, strada avea un nume de persoană, aşa că am rămas puţin derutată când am văzut că pe plăcuţă scria ,,Strada Pădurii”. Nu avea niciun număr. Mi-am scos telefonul din buzunar şi am sunat la taxi. Vocea femeii m-a surprins în primele secunde, fiind foarte caldă şi prietenoasă:

-Bună dimineaţa. Aţi sunat la dipeceratul Leguma. Vă rugăm să aşteptaţi câteva momente.

,,Dispeceratul Leguma?” Am crezut că nu aud bine. Sau că nu înţeleg bine. Nu am reuşit să o întrerup, fiindcă imediat după ce şi-a terminat poezia a început o melodie foarte plăcută. Am rămas la telefon, iar după vreo 10 secunde vocea femeii a revenit.

-O ciupercuţă va sosi pe strada Pădurii în câteva minute.

După această propoziţie spusă pe acelaşi ton prietenos şi natural, femeia a închis. M-am uitat nedumerită la telefon, dar numărul la care apelasem era acelaşi pe care îl mai folosisem şi în alte zile. Nu era nimic modificat. Ce ciupercuţă? Am dat vina pe oboseală şi mi-am băgat telefonul înapoi în buzunar.

            Maşina era într-adevăr o ciupercă. Nu era la fel de mare ca şi cele din apartament, dar avea un trunchi gros, din lemn, ca de copac. O uşă se deschise din trunchi exact în faţa mea, iar taximetristul, un bătrânel cu părul roşu şi creţ care purta ochelari de soare mov m-a poftit înauntru. M-am apropiat cu paşi nesiguri de ciupercă şi m-am aplecat ca să mă uit mai bine înauntru. Bancheta din spate şi scaunele din faţă erau formate din bureţi, în timp ce în locul volanului se afla o nucă imensă de cocos.

-Nu vă supăraţi… Ce fel de maşină e asta? Nu am mai văzut prin oraş aşa ceva.

Bătrânelul s-a întors spre mine şi a zâmbit.

-N-ai mai călătorit cu ciupercuţe? Ce-i drept, încă nu au apărut foarte multe pe piaţă. Toată lumea e înnebunită după banane şi vinete. Spun că sunt mai încăpătoare. Mie sincer îmi plac ciupercuţele. Or fi ele mai înghesuite, dar… Pe asta o pot parca oriunde. E o bijuterie!

Taximetristul se uita în continuare la mine cu un zâmbet călduros care mă invita înauntru. M-am gândit că nu are ce să mi se întâmple rău, aşa că am intrat în ciupercuţă. După ce am închis uşa, ,,maşina” a şi pornit. Mirosea puţin a mucegai, dar nu foarte deranjant. Bătrânelul a apăsat pe un buton. Bordul era format dintr-o mulţime de butoane, care erau de fapt căpşuni, frăguţe sau alune, toate lipite pe un lemn uscat. După ce a apăsat pe una din căpşuni, stropşind-o, şi-a lins degetul, iar în acelaşi timp a început o melodie pe care n-o mai auzisem niciodată. De fapt, nici măcar nu era o melodie. Erau doar nişte sunete care proveneau dintr-o junglă. Se auzeau păsări ciripind, lei care răgeau şi multe alte animale scoţând tot felul de sunete într-o combinaţie haotică.

-Hehe, se ceartă. A fost meci ieri seară şi acum se contrazic toţi pe la conferinţe. Nimeni nu a crezut că vor câştiga iepurii! Toată lumea a luat-o razna.

Vorbăreţ din fire, simpaticul taximetrist a început să îmi dea detalii în legătură cu un meci de fotbal dintre iepuri şi veveriţe. Stăteam cuminte şi ascultam pe jumătate zăpăcită, pe jumătate entuziasmată, aşternându-mi un zâmbet tâmp pe faţă. Am început să mă uit pe geam ca să îmi dau seama mai exact în ce se preschimbase lumea peste noapte. Unele lucruri rămaseră la fel: clădirile erau făcute din cărămidă şi zugrăvite la fel ca şi ieri, străzile erau asfaltate, iar oamenii mergeau normal pe trotuar. Dar nu arătau normal. Culorile hainelor lor erau foarte ţipătoare, combinate în cele mai ciudate moduri. Toţi oamenii purtau ochelari de soare, deşi afară era încă destul de întuneric. M-am mirat de agitaţia din oraş la o oră atât de timpurie.  

-Nu vă supăraţi, cât este ceasul?

-E şase. Te grăbeşti undeva? Să accelerez?

În prima secundă m-am întrebat cum ar putea să accelereze. De fapt, chiar atunci mi-am dat seama că nici nu-mi puteam închipui cum anume funcţionează această ciupercuţă. Ce anume o face să meargă?

-Nu, chiar deloc. Eram curioasă…

-Oricum ajungem imediat. Pe strada Copacului, nu?

Nu ştiam la ce se referă, aşa că am aprobat. ,,O fi strada pe care locuiesc eu”, m-am gândit. Pe parcursul drumului am observat şi alte automobile. Cele mai multe erau, după cum îmi spusese şi taximetristul, banane şi vinete. Mai erau şi câteva lubeniţe, morcovi decapotabili, pere gigantice sau cepe roşii, şmechere, care mergeau cu o viteză exagerat de mare, încurcând de multe ori traficul.

-E bine aici, domnişoară?

Ciupercuţa s-a oprit exact în faţa unui bloc care arăta ca şi blocul meu.

-Da, e foarte bine. Mulţumesc. Cât trebuie să vă las?

-Două căpşuni, te rog. Şi nişte suc de mere.

De data aceasta am rămas mai mult decât zăpăcită, uitându-mă cu stupoare la taximetrist. Nici măcar nu se întorcea spre mine. Nu ştiam dacă glumeşte sau dacă era doar una din multitudinea de surprize din acea zi.

-Nu cred că am aşa ceva la mine. Nişte bani nu ar fi mai de folos?

Taximetristul s-a întors instantaneu la mine şi a început să râdă isteric.

-Bani? Ce să fac eu cu banii? Poţi să-mi spui? Eventual să-mi fac un foc din ei… Să-mi încălzesc o ciorba la el!

Auzind aceste vorbe am început, involuntar să râd împreună cu el, iar în acelaşi timp mi-am deschis geanta. Am început să caut prin ea, neştiind exact ce caut. Deodată am simţit ceva umed şi destul de scârbos. Când mi-am scos mâna din geantă, eram plină de un fel de lichid roşu: căpşuni stropşite.

-Vai de mine. Cred că am făcut o prostie.

Taximetristul s-a uitat la mâna mea şi şi-a dat ochii peste cap.

-Of, doamne… Femeile! Când aţi avut bani, i-aţi stricat! Acum şi pe astea le stricaţi! Hai, lasă căpşunile. Te iert de data asta. Dar de sucul de mere să ştii că am nevoie. Altfel nu mă mai ţine mult ciupercuţa. Trebuie alimentată.

Eram destul de intrigată. Bătrânelul mă luase la rost pentru un lucru pe care nici măcar nu-l înţelegeam. Am început să caut din nou prin geantă, de data asta mult mai precaută, să nu distrug ceva. Printre toate lucrurile care mi se păreau acum complet inutile, am dat de o sticluţă. Când am scos-o, am văzut că înauntru era un lichid verde transparent. I-am întins sticluţa şoferului. Acesta s-a întors cu faţa spre mine, a luat-o, şi cu o privire plină de milă a început să îşi ceară scuze.

-Uite, îmi pare rău că am vorbit aşa. Doar că mi s-a întâmplat deja de prea multe ori. De câte ori conduc o femeie undeva şi vine momentul plăţii… Aceeaşi problemă. Nu sunteţi atente. Deloc. Unele lucruri trebuie apreciate.

-Îmi cer scuze. Voi fi mai atentă data viitoare. Vă promit.

            Mă simţeam ca în copilărie când trebuia să îmi cer iertare pentru prostiile pe care le făceam, fără a simţi de fapt niciun strop de regret. Mi-am luat rămas bun de la simpaticul taximetrist, încercând să nu-l judec şi să nu mă simt ofensată pentru ceea ce-mi reproşase. În fond, habar nu aveam despre ce vorbise, iar el nu era conştient de încurcătura în care mă aflam. Am trecut repede strada printr-un loc fără trecere de pietoni, încercând să evit maşinile în formă de fructe sau legume care treceau repede prin faţa mea. O ceapă uriaşă era cât pe ce să mă lovească, dar m-am oprit în secunda potrivită şi a reuşit să mă ocolească. Prin geamul ei şi-a scos capul un tânăr cu părul roz şi ţepos şi cu ochelari de soare aurii care îţi săreau imediat în ochi.

-Vezi pe unde umbli! Ce ai?

Am fugit în scara blocului. Aici, totul se transformase într-o pădure. Trunchiuri groase de copaci ieşeau din podea şi se înălţau până la tavan, pătrunzând prin acesta. Am devenit curioasă, aşa că nu am mai luat liftul şi am hotărât să urc pe scări. La etajul întâi, trunchiurile continuau să se înalţe până la tavanul următor. La etajul al doilea, aceeaşi poveste. Am început să alerg pe scări pentru a ajunge la etajul opt. Nici măcar nu obosisem urcând, eram doar nerăbdătoare să văd unde se termină trunchiurile copacilor. Să le vad crengile şi frunzele, dacă aveau aşa ceva. Am fost cam dezamăgită când am ajuns la ultimul etaj şi am observat că trunchiurile de copaci se înălţau şi mai sus. Trebuia să ajung în pod. Nu mai fusesem niciodată acolo. Nici nu ştiam care e uşa sau dacă era descuiată. De la etajul opt am început să urc pe nişte scări înguste, din lemn, spre pod. Am ajuns pe un coridor întunecat şi rece la capătul căruia se afla o uşă din tablă. Cu inima bătându-mi accelerat, am început să merg spre această uşă care părea la capătul celălalt al lumii. Nici măcar nu-mi simţeam picioarele. Aveam impresia că ele merg fără mine, fără ca eu să le pot controla. Pur şi simplu mergeam, plutind spre uşă. Clanţa era rece şi ruginită, parcă îmi spunea să plec de acolo, să mă îndepărtez de ea. Am strâns-o tare în mână şi am apăsat. Prima dată am încercat să privesc printr-o crăpătură şi am putut observa un gemuleţ pe peretele din faţă. Soarele încă nu răsărise, cerul fiind la fel de întunecat ca şi înainte să intru în bloc. Totul era cufundat într-o lumină albastră şi rece. În cele din urmă, am păşit înauntru. Încăperea era înghesuită, plină de mobilă veche pe margini şi cu nişte trunchiuri de copaci imenşi în mijloc. De aici se puteau vedea şi câteva crengi care începeau să crească spre acoperiş, penetrând tavanul podului. Era clar: trebuia să ajung mai sus, pe acoperiş. Am început să urc pe o scăriţă şubredă care dădea spre o uşă din lemn în tavan. Am împins-o în sus şi am ajuns pe acoperiş, unde m-a izbit un miros de suc de fructe amestecat cu pământ umed şi ploaie. Crengile copacilor se desfăceau ca nişte evantaie cu forme neobişnuite. Erau pline de frunze din care picura roua dimineţii. După ce am stat vreo două minute uitându-mă şi mirându-mă de această minune a naturii, m-am îndreptat spre marginea blocului, de unde speram să pot vedea din ansamblu modificările prin care trecuse oraşul. Priveliştea mi-a tăiat respiraţia şi palmele au început să îmi transpire. Am scos un sunet necontrolat de uimire în timp ce priveam năucită în depărtare. La câteva străzi mai departe de blocul meu se întindea o întreagă pădure care vibra şi din care se auzeau zumzete ciudate. Copacii erau agitaţi, păsările începeau să ciripească, o grămadă de vietăţi săreau din loc în loc, dintr-un tufiş în altul, de pe o creangă pe alta. Ciuperci imense, ca şi cele pe care le văzusem mai devreme, creşteau printre copaci. Pe pălăriile lor stăteau tot felul de animăluţe, uitându-se în sus spre cer. În timp ce mă uitam blocată la acest peisaj de poveste, cerul începea să se lumineze. Albastrul închis a devenit limpede. Nu era niciun nor. Atunci am ştiut că animăluţele aşteptau răsăritul pentru a-şi începe ziua.

            Soarele începea să răsară de după copacii din depărtare. Prima dată am zărit doar câteva raze care îşi făceau loc printre crengi, încercând parcă din răsputeri să ajungă la mine. Cerul era acum un amestec de culori calde, galbenul şi portocaliul contopindu-se cu albastrul glacial care acum se topea şi se estompa din ce în ce mai mult. Soarele se lăsa însă aşteptat. Îşi trimitea câte o rază ca să ne amăgească, dar el părea leneş şi adormit. Tocmai în momentul în care am crezut că nimic nu mă va mai surprinde, mi-a fost dat să asist la un alt miracol. Soarele se înălţa din ce în ce mai mult pe bolta cerească. Singura problemă era că… acesta nu era un soare, ci o portocală! O portocală cu coajă portocalie care avea mici pete galbene. Astfel, razele care ţâşneau efectiv din ea, erau portocalii şi galbene. Le puteam simţi cum îmi gâdilau faţa, împrăştiind un miros dulce de portocală prin toată atmosfera. Am zâmbit şi am observat mai apoi cum toate vietăţile s-au oprit din activităţile lor pentru a admira soarele cu feţele îndreptate spre el, unii lingându-şi buzele, alţii închizându-şi ochii şi savurând doar mireasma proaspătă a dimineţii. Mă hotărâsem să mai rămân puţin pe acoperiş pentru a mă bucura de raze. Eram curioasă ce se va mai întâmpla. Încetul cu încetul oamenii şi animăluţele din pădure îşi continuau sau îşi începeau treaba.

            M-am întins la umbra unui copac de pe bloc privind soarele cum se apropie tot mai mult. ,,Oare luna cum arată?”, mă întrebam. După câteva minute au început să apară nişte nori. I-am urmărit îndreptându-se spre soare şi acoperindu-l treptat. Se răcorea. Norii deveneau din ce în ce mai negri, aglomerându-se în dreptul soarelui şi acoperindu-l complet. Nu ştiam ce se va întâmpla. Începuse să tune, aşa că m-am ridicat în picioare cu gândul să mă refugiez de o eventuală ploaie. Era însă prea târziu. Pe umăr mi-a căzut o coajă imensă de portocală. După aceea au început să cadă tot mai multe coji gigantice de portocală peste tot în jurul meu. M-am uitat spre pădure. Animalele erau agitate, fugeau de colo-colo urlând isteric şi înghesuindu-se prin tufişuri. Eram hipnotizată de ceea ce se petrecea în jurul meu. Am rămas pe bloc, fiindcă nu voiam să pierd nicio secundă din spectacol. În câteva momente, acoperişul blocului a devenit inundat de coji de portocală. Am încercat să mă uit iarăşi spre soare, dar în zadar. Cojile lui cădeau din nori cu o viteză nemaipomenită. Era ca un potop. De jos, de pe stradă se auzeau ţipete de femei şi plânsete de copii. Bărbaţii strigau ceva. Din toate cuvintele nu am putut înţelege decât că se vorbea despre o furtună, un adăpost, oameni înecaţi şi alte lucruri grave care prevesteau ceva groaznic. Am coborât.

            Pe stradă era haos. Toată lumea se împingea, se călca în picioare. De câteva ori am crezut că voi cădea şi că nu mă voi mai putea ridica. Nu înţelegeam de ce erau toţi atât de panicaţi. Încercam să merg normal pe trotuar, dar nu puteam. Trebuia să ţin pasul cu ceilalţi. La un moment dat s-a oprit o maşină lângă mine. Era ciupercuţa care mă adusese acasă. Taximetristul cel simpatic şi-a scos capul pe geam şi a început să strige:

-Haide, repede! Vino în maşină. Nu e timp de pierdut!

Am intrat numaidecât în ciupercuţa care a luat-o brusc din loc.

-Ce se întâmplă? De ce e toată lumea atât de speriată?

Bătrânelul se uită în oglinda retrovizoare şi îşi ridică o sprânceană.

-Tu vrei să ni se întâmple iarăşi ce s-a întâmplat la ultima ploaie?

-Ce anume?

-Eh, cum ce anume? Să se schimbe iar totul. Mie îmi place aşa. Nu mai vreau să fie ca înainte.

-Dar de când e aşa?

Voiam să aflu cât mai multe într-un mod care să nu dea de înţeles că eram total debusolată.

-Păi nu ştii? Ai şi uitat?

În acel moment ciupercuţa se izbi de o altă maşină, în formă de morcov, iar taximetristul îşi dădu cu capul de nuca de cocos. S-a ridicat cu greu şi mi-a spus că nu mai poate să conducă, rugându-mă să trec eu la volan şi să încerc să ne salvăm. El s-a mutat pe bancheta din spate şi a început să vorbească rar şi cam fără sens.

-Ploaia trecută… Transformări… Oameni mai buni…

De ce nu îmi aduceam eu aminte de nicio ploaie din trecut? Când s-a petrecut totul? Eu unde eram? Nu era posibil să se fi întâmplat atât de multe într-o singură noapte. Am încercat atunci să scot mai multe informaţii de la bătrânel.

-Totuşi… Când a fost acea ploaie?

A încercat să îmi spună ceva, dar nu se mai auzea nimic din cauza cojilor de portocală care acum cădeau şi mai repede, erau şi mai dese şi se izbeau de ciupercuţă făcând un zgomot asurzitor. În cele din urmă am găsit un gang acoperit în care am parcat. Bătrânelul adormise pe bureţi. Privind afară la ploaie am observat că acum nu erau doar coji de portocală, ci şi un fel de lichid portocaliu care curgea din cer.

-Se duce… Soarele.

Bătrânelul stătea cu ochii întredeschişi şi privea în gol.

-Va dispărea şi acesta. Nu l-am meritat.

Atunci am înţeles parţial despre ce era vorba. Portocala de pe cer se scurgea, iar asta însemna că nu va mai rămâne nimic din ea, iar că oamenii nu vor mai avea soare. Probabil acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu soarele real care a dispărut, doar că în alt mod.

            Era din ce în ce mai întuneric, iar sucul de portocale de pe jos a devenit murdar, plin de praf combinat cu noroi. În câteva ore, toată portocala se scurse. Am rămas în beznă. Nu ştiam ce să fac, nu mai vedeam nimic. Eram atât de obosită, încât întunericul  m-a făcut să-mi închid încet ochii şi să adorm. Visam că eram înapoi la apartament, ascultând muzică şi povestind cu alţii. Totul era ca înainte.

            M-am trezit din somn şi îmi era frică să-mi deschid ochii. Simţeam doar un vag miros de portocală. În cele din urmă, am început să privesc în jurul meu. Afară era lumină. În spatele meu încă dormea taximetristul. Am ieşit din ciupercuţă şi am făcut câţiva paşi spre ieşirea din gang. Eram foarte curioasă ce anume lumina. Când am ajuns pe trotuar am rămas blocată. Clădirile din jur erau construite din ciocolată. În loc de stradă, era un râu maro de ciocolată pe care navigau câteva bărcuţe. Oamenii din ele păreau să caute supravieţuitori. Când m-am întors spre ciupercuţă mi-am dat seama că aceasta nu mai era o ciupercă, ci un tort mare din ciocolată. Atunci m-am uitat spre cer. În locul portocalei, se înălţa graţios un ou uriaş, ciocolatiu.

Published in: on 22 Noiembrie 2011 at 9:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,