Bocancii luminoşi
fotografie de Ovidiu Pecican
decembrie 2009
TOTALITARISM ÎN INIMA DEMOCRAŢIEI
Există numeroase definiţii ale totalitarismului, formulate din diverse perspective. Printr-o raportare la fenomenele vieţii publice, eu aş desemna însă totalitarismul prin seducţia controlului total al dinamicii sociale configurată, această seducţie, la nivelul vârfurilor. În cazurile sale extreme, tentaţia aceasta ajunge să se exprimă printr-un balet derulat pe liniile unei dinamici prevăzute de sus, în care actanţii nu se mai reprezintă pe ei înşişi – identităţi individuale strict particularizate -, ci devin expresia unor categorii (profesionale, clase), nemaijucând roluri proprii, ci ajungând să încarneze simboluri, arhetipuri ale unui imaginar politic şi social autoritar, motivat prin magia ordinii, disciplinei şi conformităţii cu o schemă societală avută în vedere. Viaţa socială, cea publică se ritualizează astfel, devenind un balet predictibil, în comparaţie cu care orice mişcare liberă, autonomă sau independentă în raport cu ansamblul şi cu scenariul prestabilit, este tratată drept anarhie, distrugere a ordinii, periclitare a „sănătăţii” corpului social.
Datorită acestor caracteristici, distincţia dintre public şi privat se estompează, asistându-se la o intruziune neîntâmplătoare a politicului, ideologicului şi administrativului în zona vieţii de familie şi individuale, reducându-se spaţiul de manevră din cadrul acestora, tinzându-se către o stilizare, teşire, standardizare cât mai masivă.
Odată lăsate în urmă cazurile „clasice” – fascism şi comunism – ale totalitarismului problema este însă dacă se poate imagina un totalitarism funcţional în cadrul sistemelor democratice care să nu ducă în extremism ideologic şi politic? Altfel spus, totalitarismul este un simplu sinonim pentru extremism în general? Sau el se poate manifesta şi în zona stângii sau dreptei, ori chiar a centrului, şi în interiorul democraţiei? Ce anume separă o ţară cu o democraţie – se spune – emergentă, ca România, de democraţiile stabile ale Occidentului?
Răspunsul meu este că o guvernare totalitară este cea în care anumite elemente ale sistemului ajung să dobândească o pondere prea însemnată în raport cu celelalte, punând în pericol funcţionalitatea acelui sistem, dezechilibrându-l şi delegitimându-l. Ceea ce spun este că echilibrul puterilor din stat, ca şi raportul ponderat dintre aleşi şi alegători sunt cele care fac o democraţie funcţională. Când dezechilibrele dintre legislativ, executiv şi juridic devin prea virulente, apar forme de guvernare totalitară. Astfel, dominaţia legislativului şi impunerea conduitei organelor care le reprezintă prin influenţă, control al grupurilor parlamentare etc. duc la un tip de totalitarism. Impunerea exigenţelor executivului către parlament şi justiţie duce la o formulă „clasică” de totalitarism, născând regimuri de putere personală sau oligarhice. Tot de aici pot veni şi deturnările de factură militară, poliţienească sau birocratică (tehnocratismul). În fine, preponderenţa justiţiei şi impunerea ţelurilor acesteia pe seama celorlalte puteri în stat conduce, şi ea, la o formă de teroare. Anihilarea opoziţiei, fie şi păstrându-i formal existenţa, funcţionarea, duce şi ea la rezultate compatibile.
La non-democraţie şi disfuncţionalitatea gravă a guvernării democratice conduce şi absenteismul, dezinteresul cetăţenilor pentru treburile publice, indolenţa civică, de vreme ce democraţia presupune vigilenţa şi exerciţiul continuu de control şi interacţiune.
Sunt, prin urmare, modalităţi plurale de sabotare a democraţiei din interiorul ei, iar ceea ce rezultă de pe urma unor asemenea dinamici sunt diverse forme de abatere de la idealul şi practicile politice democratice. Trebuie pus între acestea şi totalitarism un semn de egalitate? Autoritarism, despotism, dictatură, teroare de tip thermidorian – înseamnă ele totalitarism? În măsura în care, deocamdată, nu putem sesiza un alt gen proxim căruia să i se subsumeze, răspunsul este afirmativ.
Câmpulung Muscel
Mănăstirea Negru Vodă
fotografie color
sec. al XIII-lea (cu multiple adaosuri şi rectificări ulterioare)
12. Nicolae, voievod şi comite de Ugocea şi Maramureş (1303)
„Nicolaus Vayuoda… comes de Ugotsa et Maramorusio” din 1303, devenit la 1319 doar comite de Maramureş trimite la o realitate a politicii maghiare de înaintare teritorială în termenii unei organizări a puterii. În primul rând, în această formulare este de reţinut dubla desemnare a lui Nicolae: el este comite, dar şi voievod. Nu este limpede dacă jurisdicţia lui voievodată este reprodusă de cea pe care o are la dispoziţie ca dublu comite. Nimic nu spune că atunci când a împărţit în comitatele respective teritoriul pe care ele îl presupun, regalitatea maghiară a urmat rânduielile preexistente. Dacă a făcut-o, atunci Nicolae putea fi foarte bine voievod de Ugocea, atribuţiile lui de comite şi în Maramureş fiind un rezultat direct al politicii de extindere a regatului peste o mai veche autonomie subordonată anterior, dar nu şi inclusă în sistemul statal al Ungariei medievale printr-o structură administrativă funcţională de tip arpadian.
Nicolae aminteşte şi de cazul acelui „Laurencius comes de Longo-Campo” a cărui piatră de mormânt de la 1300 s-a păstrat la Câmpulung, la sud de Carpaţi, dând, implicit, indicii cu privire la rolul aceluia în organizarea puterii la sud de Carpaţi într-un moment când, revenindu-şi treptat din loviturile încasate de pe urma raidurilor tătăreşti pornite de la răsărit şi de la miazăzi de lanţul muntos, Regatul Maghiar îşi relua politica expansionită către Marea Neagră. Ceea ce descrie şi cronica românească târzie – din Valahia sec. al XVII-lea – atunci când vorbeşte, în termeni legendari, despre Negru Vodă, este, de altfel, tocmai imaginea unui lider aşezat în fruntea unui val de colonişti (oaspeţi regali): „rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni…”. „Mulţimea de noroade” menţionată cuprinde români, dar nu numai. Printre ei, la loc de cinste, se numără şi saşii, hospites tradiţionali ai Ungariei feudale, dintre care primii descinseseră în Carpaţi şi peste aceştia, la sud sau/ şi la răsărit, aduşi de cavalerii teutoni, încă la începutul sec. al XIII-lea.
ÎN EXCLUSIVITATE! ANDREI ŞERBAN despre conferinţa de la Harvard Club
– Stimate domnule regizor Andrei Şerban, despre ce anume veţi vorbi la Harvard Club, în cadrul Harvardwood Seminar Series?
– De obicei în astfel de ocazii nu prepar nimic, aştept să simt atmosfera sălii şi propun o temă care provoacă interes: ori dacă teatrul a reuşit vreodată să schimbe lumea (vorba lui Brook: NU!), ori dacă Shakespeare poate fi jucat ca o experienţă pur spirituală (?), ori nu spun nimic şi astept întrebările, la care de obicei răspund în calupuri: trei întrebări şi le amestec, în aşa fel, că nimeni nu mai înţelege nimic.
Oricum, mă bucur că veţi pune pe blog anunţul, şi poate că voi vedea în sală câţiva dintre cititorii Dvs.
– Mult succes, vă ţinem pumnii şi vă rămânem alături!
Ruinele cetăţii Hust (1900 – 1910)
Ruinele cetăţii Hust, Maramureş
fotografie alb – negru
circa 1900 – 1910
faţa unei ilustrate din timpul când cetatea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar
ANDREI ŞERBAN regizor-actor
Andrei Şerban intervenind pe scenă la repetiţia generală cu PURIFICARE de Sarah Kane
Cluj, Teatrul Naţional Lucian Blaga
actorii: Cristian Grosu, Andreea Bibiri şi Silvius Iorga
august 2008
fotografie de Amalia Lumei
Ovidiupecican's Blog 
