PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. IV. Grupul HAH (Humanitas – Academica – Heidegger)

Stimate Domnule Mladin,

Ajung, în fine, și la prezentarea pe care o faceți dvs. grupului pe care mi-am permis anterior – din motive detaliate deja – să îl numesc un grup „esoteric”. Aș vrea să se înțeleagă cât se poate de clar că, prin această calificare a lui nu am în vedere ideea că ar exista o afiliere formală a membrilor săi la forme deja organizate de esoterism. Nu, nu cred că tinerii filosofi din jurul dlui Liiceanu ar fi francmasoni, rozincrucieni sau guénoniști de afiliere islamică ( așa cum, în România, i-am avut pe Vasile Lovinescu ori pe Mihai Vâlsan). Ei sunt doar ei înșiși, socotindu-se, instinctiv sau programatic, o elită restrânsă, situată la mare altitudine în raport cu restul filosofilor români, moștenitori în linie directă ai tradiției noiciene, studioși atenți ai lui Heidegger și, în tradiția lui, a presocraticilor. O asemenea identitate, ca și faptul – benefic, pesemne, pentru munca lor – de a fi tipăriți de una dintre cele mai puternice și mai răzbătătoare edituri din țara noastră în ultimele două decenii, care este și foarte prestigioasă, incluși fiind în colecția „Academica”, mă determină să propun desemnarea acestui grup sub sigla HAH (adică: Heidegger – Academica – Humanitas).

Vorbind despre aceiași inși, dvs. spuneți cu totul altceva, probabil de pe pozițiile unui cunoscător din chiar interiorul grupului (îmi confirmă asta nu doar poziționarea dvs. în raport cu aserțiunile mele, ci și destăinuirea dintr-unul din recentele dvs. comentarii că ați avea în șantier o exegeză heideggeriană proprie): „Există, într-adevăr, un grup din care fac parte unii din cei pomeniți mai sus și alții care s-au «agregat» în jurul unei idei și al unui interes comun, ideea că în România se poate face filozofie de cea mai bună calitate, chiar și atunci când acest lucru pare a se rezuma la un «simplu comentariu» și interesul în jurul fenomenologiei ca tendință în filozofia contemporană”. Dacă înțeleg bine, confirmați existența grupului, dar propuneți redefinirea lui ceva mai amplă și mai vagă, totodată, circumscriind-o următoarelor atitudini și convingeri: 1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană; 2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu); 3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei.

Cum mai departe tonul dvs. devine encomiastic – nu și exact – cu referire la maestrul grupului, dl. Gabriel Liiceanu, nu voi insista prea mult asupra acestor fraze. Este vorba de o mărturie cinstită de prțuire, adeziune și recunoștință, iar dvs. știți mai bine ca oricine dacă aceste sentimente nobile au acoperire sau nu. Cu toate acestea, îmi permit să observ că a spune că formarea grupului în jurul profesorului Liiceanu „… ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu…” este doar în parte exact, câtă vreme încă din perioada interbelică au existat filosofi români atașați fenomenologiei ca direcție. Îl pomenesc, cu titlu de exemplu, pe Iosif Brucăr, dar lui i se pot adăuga și nume mai sonore. Dacă îl prefer pe Brucăr este tocmai pentru că, deși situat în interiorul aceleiași orientări și fiind un precursor, numele lui pare să rămână fără ecou printre membrii grupului HAH. Într-o lucrare dedicată fenomenologiei românești interbelice, Viorel Cernica include însă alte nume (C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Emil Cioran, Ioan D. Gherea, Ion Petrovici). Înțeleg, desigur, importanța unui maestru din proximitate și din actualitatea imediată, a cărui prezență e fizică, și nu doar mediată intelectual de ideile din cărțile lui, mai cu seamă când el deține mijloace importante de susținere a strădaniilor mai tinerilor săi confrați (editură unde să îi publice, influență în mediile culturale și în media românești, un cuvânt de spus în distribuirea premiilor culturale, catedră universitară). Ar fi însă nedrept ca precursorii, mai mari sau mai mici, să fie uitați.

Când spuneți despre dl. Liiceanu că „a contribuit prin propriile resurse la acest ideal” cred că vă referiți tocmai la sprijinul logistic („propriile resurse” fiind, poate, Humanitas, o editură privată aflată în posesia dlui Liiceanu) dat de domnia sa membrilor grupului. Că „… a făcut-o la cel mai înalt nivel, așa cum sunt și alții, de altfel, în domeniile lor…”, nu mă îndoiesc că va fi adevărat. Remarc însă în treacăt că generozitatea și idealismul nu se verifică în sprijinul pe care îl dai emulilor și familiarilor tăi, față de care, la urma urmei, ai anumite obligații, precum în relația de vasalitate, ci mai degrabă în raport cu necunoscuți, nevoiași sau, pur și simplu, oameni indiferenți în raport cu nevoile și interesele proprii, unde actul dăruirii nu mai poate fi confundat cu partizanatul. Dar, la urma urmei, asta nu e treaba noastră, nu-i așa? Nici a mea, nici a dvs. Dl. Liiceanu a făcut, face și va face, probabil, numai tipul de gesturi de care este în stare.

Cineva îmi scrie, amintind că într-un articol din dec. 2010 prozatorul Radu Aldulescu remarca faptul că „Humanitasul (…) anul acesta și-a aniversat douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii române. O instituție culturală (…) care a pornit la drum propunându-și să nu publice literatură română originală, și-n bună măsură s-a ținut de acest principiu, înscriindu-se astfel într-o normalitate perfect integrată în contextul anormalității generale”. Iată, deci, un domeniu către care generozitatea dlui Liiceanu se îndreaptă mai mult decât selectiv, și nu neapărat cu cel mai mare bun gust. E mai ușor să îl preiei pe Patapievici de la Nemira decât să îl descoperi singur, s-ar zice.

Asemenea nuanțe și completări semnalează că entuziasmul dvs. nețărmurit poate găsi niște limite rezonabile în exprimarea sa, fie recunoscând și antecesorilor dlui Liiceanu merite în aclimatizarea fenomenologiei pe teren românesc, fie interogând natura și marginile generozității persoanei despre care vorbim. Încă nu am auzit ca dl. Liiceanu să fi făcut gesturi de genul sponsorizărilor de burse încercate de Adrian Sârbu și cei de la MediaPro sau de Dinu Patriciu. Nu numărul lor contează – trebuie ținut seama și de diferențele de avere -, cât atitudinea, gestul ca atare.

Dar i-am acordat prea mult timp și spațiu dlui Liiceanu care, în ansamblul producției sale livrești, a acordat destul de puțin timp și spațiu filosofiei originale (teza de doctorat, câteva prefețe – la Schelling etc. – , după care, exerciții de admirație necontenite, irelevante pentru filosofare), iar în activitatea sa didactică are performanțe pe care mi le atestați dvs., dar care nu se cunosc decât de către studenții domniei sale. M-aș întoarce la cele trei puncte care articulează programul grupului din care faceți parte.

1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană. Perfect de acord, asta cred și eu atunci când mă înfurii văzând o mână de tineri îngenunchiați la poala maestrului, scrijelind palimpseste cu prețul ruinării energiilor și anilor pentru a obține mici succese alexandrine într-o tradiție mai bogată și mai spectaculară prin alte părți.

2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu). Nu sunt chiar atât de sigur. Va fi rămas dl. Alexandre Kojève în istoria filosofiei contemporane, dar lumea îl pomenește mai ales ca pe un comentator interesant, nu ca pe un gânditor ce a marcat o epocă. Mai curând votez cu rebelul Nietzsche, care a aruncat peste bord tot ce iubea și a renunțat la rindeaua și șmirghelul filologului clasicist pentru a scrie… poeme despre profeți iranieni. Fără note de subsol și alte ticuri intelectuale recente în cultura lumii.

3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei. De ce nu, la urma urmei? Sunt alți oameni care pariază pe tantra yoga, pe filosofia analitică, pe logică, pe înot sau alpinism. De ce nu fenomenologia? Numai că aici circumscrierea e prea largă. Nu toți membrii societății fenomenologice sunt membri HAH, după cum nu toți sunt adoptați părintește de dl. Liiceanu. HAH este HAH, și nu HAF (ultima literă indicând flamura fenomenologiei). Așa încât…

Mă opresc momentan aici, dar e un simplu popas.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/19/pseudo-dezbatere-filosofica-iv-grupul-hah-humanitas-%e2%80%93-academica-heidegger/trackback/

RSS feed for comments on this post.

10 comentariiLasă un comentariu

  1. am cautat si eu sa vad cum arata aceasta colectie, „Academica”.
    http://www.humanitas.ro/humanitas/academica
    Vad ca sunt 15 titluri publicate pana acum si doar 5 sunt despre Heidegger. Vreo trei sunt despre Aristotel, doua despre Noica, una e de filozofie analitica, una e de filozofie medievala, una e despre Nietzsche, una despre Kant si una e despre Darwin. Destul de „rasfirat”, nu? Inteleg ca despre cei 5 autori spuneti ca sunt HAH (HAH=1/3 din HA) si ca ei sunt „problema”. Nu de alta, dar in HA au publicat si trei autori de la Cluj, sa nu cumva sa se simta deranjati de rafalele dumneavoastra.

    • Bine ați (re?)venit pe blogul de față, vă mulțumesc pentru amabilul interes și osteneala de a vă implica în discuția de față. După cum ați observat, pesemne, denumirea „de lucru” pe care o propuneam cu privire la gruparea filosofică din jurul dlui Liiceanu, era HAH, nu HA. Asta vrea să însemne că al treilea „H”, cel provenind de la Heidegger, distinge suficient de clar între autorii din panoplia colecției „Academica”, pe de o parte, și aceia dintre ei care se ocupă de chestiuni heideggeriene, pe de alta. Ultimii intră sub incidența estimării mele. Lor li se adaugă și aceia dintre autorii de exegeză noiciană care stăruie să îl spele de păcatele de junețe (cele referitoare la colaborarea cu comuniștii nu intră, deocamdată, aici) pe Constantin Noica. Din același motiv, al fascinației față de adeziunile de extremă dreaptă ale filosofilor amintiți, aș ratașa aici și pe autorii care, în treacăt sau în chip stăruitor (monografic), descoperă profunzimile și altitudinea filosofică extraordinară ale filosofului fără operă Nae Ionescu. Despre celelalte cărți ale colecției, poate altădată. Înțeleg că „răsfirarea” din colecția „Academica” vă nemulțumește. Mă rog, pot înțelege asta, dar ar fi mai bine să vorbiți de nemulțumirea dvs. cu însuși editorul, poate se rezolvă ceva. Și eu cred că, pentru a fi o colecție specializată, deschiderea trebuia cpncepută într-o manieră mai specifică. Nu vâri, neapărat, în aceeași pungă mere, pere, prune, banane numai pentru că toate sunt fructe. Dar, ce vreți?! Nu e colecția mea, probabil că nici a dvs., după cum nici banii investiți în această activitate editorială remarcabil de dezvoltată nu ne aparțin. În contextul acestui cocteil filosofic de la „Academica”, nu vă mirați că au nimerit și trei clujeni. Foarte bine, de ce nu? Acolo intră tot ceea ce îi pare dlui Liiceanu suficient de tehnic, de serios, de filosofic. În caz că se vor simți deranjați de „rafalele mele” – aveți gratitudinea mea cleioasă pentru atenționarea gingașă, menită să mă scutească de neplăceri (de ce v-ar interesa, la urma urmei, neplăcerile mele?!) -, cu atât mai rău pentru domniile lor.

  2. Domnule Pecican,

    Am urmarit cele trei serii pseudo-filozofice ale dv. Cu ocazia acestui „simplu popas” imi permit sa va atrag atentia ca ati ramas dator cu o promisiune: o analiza la obiect a carti dl.-ui B. Minca. Onorarea acestei promisiuni este obligatorie. Altminteri cred ca acest atac gratuit si „sub centura” a fost doar un pretext si o introducere la un atac impotriva dl Liiceanu „care a fost, la rându-i, investit de Noica, investit, și acesta, de Nae etc.”… Adica bulgarele s-a extins la o directie actuala a filozofiei romanesti si o parte a istoriei sale. Citez apoi numai una din sentintele grave ale dv.: „Ce nevoie avem de democrație și ce aproape se situează cultura înaltă a anumitor tendințe de resuscitarea unor interese hermeneutice care n-au dus, în secolul trecut, România spre nimic bun…” etc. etc.

    In al doilea rind, cred ca este moral si onorabil sa le oferiti celor acuzati posibilitatea sa se apare. Dar asta nu aici, in cadrul ingust al unui blog, aflat sub administrarea dv., ci pe un teritoriu neutru (o revista, un ziar etc.) unde ambele parti sa aiba dreptul la o dezbatere echilibrata, cu un arbitru neutru (publicul).

    Marius Comsa

    • Stimate Domnule Marius Comșa,

      Bine ați venit pe blogul de față și mulțumesc pentru timpul consumat cu lectura postărilor mele (inclusiv a comentariilor celorlalți, presupun) și pentru desprinderea dvs. de alte urgențe, numai și numai pentru a scrie, la rându-vă, un comentariu. Aveți dreptate, e o dezbatere pseudo-filosofică, anunțată ca atare și tratată ca atare. Ea a pornit de la o simplă postare a mea care, prin accidentul apariției cărții dlui Mincă, mi-a stârnit nevoia de a reitera în forme proprii o întrebare noiciană: cum e cu putință ceva nou în filosofia românească? Evident că, având un răspuns propriu, mi-am permis să îl înscriu pe blog. Laconic vorbind, el se reduce la două cuvinte: „Nu așa!” (Cei care preferă o altă topică, mai severă, pot să le citească în forma: „Așa, nu!”). Chestiunea pe care o discutam acolo – încerc să vă ajut înțelegerea – ținea mai curând de o propedeutică, și nu de abordarea discuției speciale încercate de dl. Mincă. Sigur că aș fi bucuros să îmi arătați unde anume în postările mele am promis o „analiză a cărții” respective, semnate de colegul bucureștean. Nu-mi amintesc că o astfel de promisiune s-ar fi emis din partea mea. Este însă sigur că alți cititori interesați de problemă au solicitat-o, în comentariile lor de pe acest blog. Între noi fie, însă, vorba: chiar credeți că dl. Mincă nu mai poate de curiozitate să îmi afle părerile despre cartea domniei sale? N-aș crede. Aaa, sau poate socotiți că nimeni nu are dreptul să vorbească despre Heidegger, despre originalitate ca imperativ în filosofia românească sau despre gruparea de admiratori ai lui Heidegger din jurul dlui Liiceanu (specificarea se impune, pentru că există și alți cititori și comentatori ai maestrului german, neinteresați de acest patronat spiritual sau respinși de dânsul în mod tacit)? Dacă despre asta este vorba, atunci, cu regret, nu sunt de acord cu dvs. Părerea mea – eretică, firește – în această privință este că oricine are cunoștințe de filosofie, măcar la nivelul manualului specializat din finalul liceului, poate emite o părere personală cu privire la acest areal, sintetic sau în detaliu, după cum îi vine și cum are chef. Veți spune, poate, că acesta este rezultatul democratizării predării filosofiei în timpul comunismului, fie și sub clopotul de sticlă al ideologiei oficiale. Eu v-aș răspunde însă că nu comuniștii au publicat cărți de benzi desenate despre concepțiile filosofice ale lui Nietzsche și Heidegger, și nu ei au lansat la apă compendii simpatice despre „filosofare în cinci minute” (se găsesc, și unele, și altele, prin librării, dar probabil le treceți cu vederea, ca nefiind „serioase”).
      Acestea fiind spuse, și ținând seama de fanfaronada din formula „onorarea acestei promisiuni este obligatorie”, v-aș întreba direct și, poate, cam abrupt: dar dvs., cu ce drept și întemeiere vă inserați în această discuție? Ați scris despre cartea dlui Mincă? Dacă da, unde și cum? Dacă nu (încă), de ce nu vă postați recenzia aici? Ați fi binevenit.
      Încă nu s-a întâmplat ca vreunul dintre cei care au postat comentarii pentru blogul meu, în dezbaterea pseudo-filosofică de față, să fie cenzurat. Îi invit în mod expres, la sugestia dvs., pe cei care socotesc că au fost atacați în mod injust sau neargumentat, ca și pe cei care le țin partea dintr-un elan sincer, dezinteresat, personal și nestăvilit, să supună atenției publicului în vertiginoasă creștere al discuției noastre, chiar aici, pe acest blog, opiniile lor. Dacă ar fi argumentate și politicoase, am câștiga cu toții. Dacă n-ar fi lipsite de umor și de spirit, ele ar fi și delectabile.
      Din păcate, mutarea dezbaterii noastre într-o revistă nu este posibilă. Înaintea acestor postări, la 27 decembrie 2011, i-am trimis dlui Nicolae Manolescu personal un articol legat de temă, cu speranța că el ar putea aduce problematica pe care acum o știți în paginile „României literare”. Nu doar că articolul nu a apărut, dar până astăzi nu am primit nici măcar un răspuns ferm de „da” sau „nu”. Să apelez la „Observator cultural”, s-ar spune că e vorba de inamicii patenți, pasămite, ai „boierilor minții”, cum le spune Sorin Adam Matei patronului grupului HAH și acoliților domniei sale. În schimb, domnul Pleșu patronează seniorial, de destul timp, „Dilema Veche” (care are și „puiul” „Dilemateca”). Și dl. Liiceanu își întinde discret, dar persistent, umbra asupra publicației „22” și, de n-ar fi murit „Idei în dialog”, ar fi avut și paginile acesteia la îndemână. Sunt convins că, fiind copleșit de importanța filosofică a domnilor menționați, pe domniile lor Nicolae Manolescu nu i-ar refuza, în cazul dorinței de a mă pune drastic și definitiv la punct. De ce ar face-o, nu-i așa?
      Vă dați seama ce hilar sună să îmi cereți mie, profesor provincial fără revistă, editură sau burse la îndemână, să exercit o influență media prin care să le facilitez domnilor respectivi publicarea. N-am cum! Tot ce pot face este să îi găzduiesc pe paginile blogului de față, cu deplină ospitalitate. Le pot oferi, în cazul semnării cu sinceritate, în nume propriu, a mesajelor, demnitatea unor postări, și nu apariția în formă de comentarii (care nu are nimic inelegant, dar poate părea cu o treaptă mai jos decât o postare acelora care sunt obișnuiți cu scena, pupitrul și reflectoarele). Nu e mult, dar… știți ceva? Cu surpriză observ că blogul acesta începe să aibă tirajul unei reviste românești rezonabil de vizibile, fiind în continuă creștere. Mulțumită, desigur, și colegilor dvs., unii agresivi, deci spectaculari, alții inteligenți, ponderați și bine pregătiți, deci plăcuți spiritului instruit.

  3. erata:
    o analiza la obiect a cartii dl.-ui …
    Altminteri, cred ca

  4. S-a notat, mulțumesc pentru revenire.

  5. Nu cred ca nu se poate gasi o revista care sa va gazduiasca opiniile.

    Asa cum am spus, pentru neutralitate, trebuie sa gasiti o solutie – e obligatia si interesul dv. Spun interes pentru a iesi din situatia delicata in care va aflati: ati atacat grav niste oameni carora trebuie sa le asigurati dreptul la apararare. Dintre acestea sint persoane ilustre ale culturii romane care nemai fiind in viata nu mai pot sa intervina pe blogul dv. Iar cei care i-ar putea apar nu o pot face (din varii motive) pe blogul dv.

    MC

    • Domnule Comșa,

      Cu doar două săptămâni în urmă semnalam în „Observator cultural” criticile – întemeiate, cred – ale dlui Eugen Ciurtin vizavi de prestația neconvingătoare a Ed. Humanitas în materie de editare a operelor lui Mircea Eliade. Nu știu dacă dl. Ciurtin a primit vreo reacție, dar sigur este că la interpelarea mea nu s-a reacționat. Regulile severe de etică pe care mi le sugerați mie n-ar fi rău să le urmăriți și în cazul dlui Liiceanu, care nu și-a publicat nici atacurile de odinioară la adresa lui Adrian Marino, nici pe cele care o priveau pe doamna Mona Muscă într-o publicație „neutră”, dând drept la replică și preopinenților. Să nu umblăm, deci, cu două măsuri diferite pentru a judeca fapte similare, vă rog, măcar din respect pentru coerență, dacă nu și pentru inteligența celuilalt. Reiterez aici invitația – conformă cu prevederile legii și cu uzanțele actuale – de a mi se trimite drepturile la replică spre a le face publice exact acolo unde și cum mi-am publicat propriile luări de poziție.
      Semnalez însă ineditul formulării referitoare la dreptul de a li se apăra onoarea celor care nu mai sunt în viață. Nu mi-e clar despre cine vorbim aici: Nae Ionescu? Noica? Textele antidemocratice ale primului sunt, azi, disponibile în edițiile „Rozei vânturilor”, dar și în ediția în mai multe volume îngrijită de doamna Dora Mezdrea. Și cele legionare ale lui Constantin Noica au fost tipărite de dl. conferențiar Adrian Niță, din Craiova. (Din câte aflu chiar de la domnia sa, cartea respectivă – „Noica: o filosofie a individualităţii” – a fost întâmpină cu o tăcere glacială; tipic pentru dornicii de recenzii critice din partea mea, care însă nu se grăbesc să le producă ei înșiși, atunci când, poate, ar fi nimerit.)
      Dacă ați avea amabilitatea de a lămuri mai bine modul în care înțelegeți dvs. reglarea în spațiul publicistic a chestiunilor de onoare și dacă ați specifica mai clar cine sunt cei decedați a căror memorie am alterat-o, am ști mai exact despre ce vorbim.

  6. In primul rand nu toti au auzit de domnul Mladin(cine e?)

    Apoi legat de editura Humanitas,vreau sa adaug si eu cate ceva.

    Are unele manuale de limba romana,foarte bine realizate!

    Problema apare insa la cartea lui Patapievici din 1996,de la acesta editura Humanitas,numita ,,Politice,,

    In aceasta carte poporul roman este numit ,,patibular,, ,,demn de spanzuratoare,, ,,fara caracter,, Tot patapiveici spune ca limba romana trebuie sa incetam sa o mai vorbim.

    Sau sa o folosim doar la injuraturi.Sa nu vorbim de alte injurii la adresa poporului roman,cum nici macar Hrusciov mamaligarul,nu si-a permis sa-l jigneasca!

    Aceasta este si vina editurii Humanitas…evident!

    • Stimate comentator,

      Dl. Mladin nu a mers prea departe cu deconspirarea identității și statutului său. În orice caz, este un bun cunoscător al filosofiei heideggeriene, din câte pot estima – în linia erudiției autorilor din HAH și a stilului lor de lucru -, solidar cu cei pe care îi critic și convins că o discuție onestă, politicoasă și purtată cu bună credință poate rezolva ireconciliabilul. Pentru utopia lui pozitivă i-am răspuns și continuu să-i răspund fără a face rabat, pe cât pot, de la convingerile mele și abținându-mă cu greu de la metaforele cu iz pamfletar care îmi vin sub condei. Acum însă, fiindcă mă întrebați, l-am căutat pe dl. Mladin cu ajutorul motorului de căutare Google și… l-am găsit. Este cercetător în fenomenologie, la București, iar poza nu dezminte prima, bună, impresie. Să îi dorim, dacă sunteți de acord, domniei sale și celorlalți filosofi mai tineri, onești în țeluri și atitudine, numai bine!
      Și apropo de cartea „Politice” a lui H.-R. Patapievici, ale cărui convingeri exprimate acolo văd că vă stârnesc dezaprobarea. În ea autorul folosește din plin procedeele literar-artistice ale pamfletului. Acolo, „Humanitas” le aprecia. Dacă însă, în toiul expunerii ideilor mele, survine o cât de mică ironie, apărătorii grupului despre care scriu se înghesuie să mi-o reproșeze. Iarăși și iarăși, pentru unii totul este permis, pentru alții – totul interzis.
      Cât despre manuale, bune sunt și cele de la Ed. All, de exemplu.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: