Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (3)

(urmare)

Bubi avea trăsăturile de bază ale întregii familii: ochii mari uşor oblici, pomeţii pronunţaţi şi o gură senzuală. Toţi cei şapte fraţi primiseră această amprentă a mamei, ca o schemă multiplicată cu mici variaţiuni. Doar culoarea ochilor ei verzi nu o putuse dărui nici unui copil şi se gândea că poate vreunul dintre nepoţii care vor veni îi vor moşteni smaraldul, poate când ea nici nu va mai fi ca sa vadă aceasta. Tatăl mort mult prea devreme ieşise din decor nelăsând vreo altă amintire decât şapte perechi de irişi cafenii şi înclinaţii muzicale inegal distribuite. Aşa că mama rămase să se oglindească în şapte chipuri asemănătoare ei, dar care aveau să ia tot atâtea drumuri diferite după cum le era firea, norocul şi istoria.
În frumoasa dimineaţă de vară domnul Bubi se îndrepta spre noul său serviciu, primenit ca întotdeauna, energic şi plin de bunăvoinţă. Saluta ridicând pălăria cu un gest larg care se adresa tuturor pe o rază largă. Domnul Bubi nu trecea niciodată neobservat pe uliţa care ducea la exploatarea forestieră, era o figură străină, lucru văzut de la distanţă, era un orăşean curat şi amabil, o prezenţă total deosebită faţă de muntenii localnici morocănoşi şi bănuitori. Domnul Bubi era noul contabil venit de la oraş.
După studenţiile începute şi abandonate, domnul Bubi se hotărâse să-şi ia o slujbă. Prima slujbă. Aşa îşi începuse şi studiile, entuziast, ordonat, luând notiţe conştiincios, aşezat în banca întâia ochi în ochi cu profesorul, în dialog susţinut cu preparatorul. Părea studentul ideal. Îi scria des mamei; de fapt era singurul care îi scria şi nu o făcea formal. Venea acasă cu nerăbdare având întotdeauna câte un dar pentru mama şi pentru sora cea mică, încă o copilă, rămasă orfană de tată de pe când nu putea avea nici amintiri. O lua în braţe cu drag alintând-o „sufleţelul lui Bubi”, simţindu-se tată la o vârstă foarte tânără, la nici douăzeci de ani, simţindu-se responsabil pentru puiul de om care venise atât de târziu când cuibul era aproape gol, neajutorată şi străină. Ceilalţi erau departe şi indiferenţi, el singur mai purta în suflet liantul de altădată. Sora cea mare căreia primul război şi moartea tatălui îi furase pe rând mai întâi logodnicul, mort la vârsta iubirii şi a viselor, apoi din aceleaşi cauze ratase studiile muzicale în clasa de operă a unei celebre cântăreţe rudă cu preotul. Astfel, nemaiavând ce face cu viaţa ei, îşi luă un bărbat bătrân şi zgârcit în toate, şi la vorbă şi la buzunar. Fraţii mai mari erau însuraţi şi aveau situaţii stabile acolo departe lângă nevestele lor harnice şi grijulii cu capacitatea lor de procreare, ştiind prea bine că mulţi copii înseamnă şi multă sărăcie. Ocupaţi fiind ei cu sporirea bunăstării propriilor familii au uitat treptat de mama şi de micuţa orfană ca de o fotografie care se tot voalează până la nefiinţă, chiar dacă în amintirea lor au mai dăinuit o vreme curtea largă cu droaia de fraţi şi părintele păşind pe uliţă cu zor în sutana lui prăfuită la poale,intrând în curte, cu droaia de copii adunaţi ciopor în jurul lui întinzând mâinile să primească o bucată de colac de la mortul pe care tocmai îl condusese la groapă în ziua aceea. Cei mai mici se agăţau de sutană pretinzând să fie luaţi şi în braţe. Aşa şi-l amintea ca pe un personaj mitologic din braţele căruia izvorau noi şi noi prunci copleşindu-l, abia putând să-i mai cuprindă, până ce moartea prematură a întrerupt brusc această sărbătoare a vieţii, sărbătoare care o storcea pe mamă din doi în doi ani de toată vlaga.
Astfel din marea familie rămăsese acest nucleu, mama văduvă, mica surioară orfană şi el, singurul bărbat, stâlpul casei cum ar veni.
Deşi îşi începuse studiile cu mult entuziasm, iată se vădi că norocul nu era chiar de partea lui. Printr-o ciudată potrivire de lucruri, deşi totul începea bine, promiţător, veneau întâmplări potrivnice în momentele cheie care îl deturnau din drumul plin de promisiuni şi-l aruncau de pe orbită stricând ordinea lucrurilor. Întâmplări amestecate: moartea părintelui, criza economică, o tuberculoză care îl feri poate de moartea pe frontul unui al doilea război care venise la doar douăzeci de ani după primul, venirea ruşilor şi vremea comunismului. Atâtea ghinioane şi nepotriviri în care pe lângă abilitatea de a te strecura printre ele, mai aveai nevoie şi de mult noroc. Bubi nu dovedea nici abilitate şi nici nu-l urmărea norocul, ba se putea spune ca acesta se ferea din drumul său. S-a dovedit că doar bunele intenţii şi generozitatea nu-ţi garantează reuşita în viaţă. Ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, un acut simţ al dreptăţii şi al demnităţii personale îl punea prea des în conflict cu superiorii, iar mândria îl determina să plece deîndată în căutarea unui loc mai bun. Neştiinţa concesiilor, un acut simţ al libertăţii faţă în faţă cu o lume îndoielnică, meschină şi întoarsă pe dos veneau să contrazică principiile lui şi duceau la rupturi dese, la schimbări de adrese. Bubi avea un comportament de aristocrat în aceasta istorie precipitată şi absurdă. Chiar şi trăsăturile feţei aveau un aer aristocrat, de altfel comune tuturor fraţilor într-un amestec aleatoriu; deşi vizibilă unui ochi străin înrudirea lor, drumul acestor fraţi fusese atât de diferit. Acel fir comun pe care apăruseră pe lume venea de departe, din vremuri despre care mama avea ştiinţă, dar firea ei taciturnă şi cuviincioasă o închisese cu grijă într-o tainiţă a sufletului ei. Ce rost avea să destăinuie amintiri atât de vechi şi nefolositoare? Scoborâtori din veacuri vre-o două, dintr-un oştean înnobilat, cu blazon şi proprietăţi, câteva generaţii s-au şcolit şi s-au şlefuit. Cei mai câştigaţi au fost băieţii trimişi la şcoli bune, la Pesta şi Viena, ajungând avocaţi, magistraţi, înalţi funcţionari. Fetele au făcut căsătorii bune şi mai puţin bune, dar fiind de felul lor fertile au dat naştere la prea mulţi fii micşorând astfel treptat pământul cu care a fost împroprietărit viteazul oştean de altădată. Prea mulţi boiernaşi avuţi în partea aceasta a ţării nu prea erau, astfel că puţinii nobili români nu aveau cu cine să se încuscrească profitabil. În felul acesta puţinii îmbogăţiţi au sărăcit treptat, au venit şi întâmplările istoriei care împreună cu întâmplările personale au condus lucrurile în acest stadiu. Mama, descendenta cu blazon şi zece hectare de pământ de slabă fertilitate nu putuse face o căsătorie mai avantajoasă decât cu tânărul absolvent de teologie pe care se cheltuiseră ultimii bani ai familiei. El chipeş, ea rasată, şapte copii şi bani puţini. Într-o parohie modesta de ţară.
La acest capăt de drum iată un membru al arborelui genealogic, cu două valize, educat şi şcolit, dar fără vre-o finalitate, cu studiile abandonate la un pas de absolvire, mai multe slujbe, o carte de muncă stufoasă şi un salariu mic.

(va urma)

Anunțuri
Published in: Fără categorie on 18 Februarie 2013 at 8:45 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (2)

(urmare)

Pe vremuri, cele două geamantane aveau un aer sprinţar învăluite într-o boare de libertate şi de spaţii largi, iar stăpânul lor, îmbrăcat mereu într-un costum de bună calitate şi cu o borsalină nouă aşezată pe o sprânceană. O vitrină îi oglindea cochetăria şi anume uşi ştiute numai de el se deschideau cu bucurie şi cu speranţa unei şederi definitive. Berte, Clare sau Irine, femei gospodine, dar singure, au încercat pe rând să prindă fluturele voiajor şi nestatornic, dar el simţea deja în aer acul care voia să-l imobilizeze în insectar. Femeia venea încărcată de la piaţă cu câte o găină vie în plasa cu ochiuri mari prin care zburătoarea scotea capul înghesuită fiind de morcovi şi alte zarzavaturi care aveau să o însoţească în metamorfoza din oala încăpătoare, în timp ce mâini îndemânatice lucrau repede, iar faţa se îmbujora de la arşiţa plitei şi a speranţelor reaprinse în pieptul ajuns la o a doua tinereţe.
Voiajorul nostru era un mare generos cu o inimă mai încăpătoare decât portofelul, astfel că venea de fiecare dată cu daruri exagerate şi pleca având buzunarele goale, cu mângâierea unei nopţi şi cel mult hrănit pentru călătoria următoare. Afla el, aşa, cu un al nu ştiu câtelea simţ, că în ziua în care gospodina îşi îndoia eforturile de gazdă primitoare, plutea primejdia în aer, astfel că geamantanul având conţinutul într-o ordine desăvârşită aştepta deja după uşă.
Omul nostru era şi un pedant, mereu primenit, iar de costumul ajungea uşor uzat, o pălărie nouă salva totul. La prăvălia de pălării, după ce proba îndelung câteva exemplare cu ochii în oglindă, privindu-se din diverse unghiuri, punea preţul pe tejghea însoţit de un bacşiş consistent, lăsând alături şi vechea pălărie, plecând revigorat, făcându-se că nu aude chemarea vânzătoarei: „Alo, domnu*, restul şi pălăria dumneavoastră!” În vitrina următoare se oglindea deja cochet cu borul pe o sprânceană, luând viaţa de la început.
Bubi era omul pentru care viaţa avea mereu un nou început; indiferent cum se încheia episodul anterior, a doua zi era o nouă zi care începea la fel de proaspătă, cu proiecte noi şi suflet uşor. Important era să câştige banii pentru a avea mereu cămăşi primenite, să dăruiască un splendid buchet unei femei sau să aducă daruri femeilor de acasă pe care le căuta cu multă dragoste dar la intervale neprevăzute. Astfel, mutări dese sau schimbarea serviciului prezent în care ceva nu mai mergea bine cu un altul nou avea loc mai des decât am presupune. Contabil, magazioner, administrator, nu conta, găsea el soluţia să schimbe slujba şi locuinţa cu multă uşurinţă. O cameră la mansardă, chiar fără dulap, nu reprezenta nici un inconvenient întrucât hainele curate şi împachetate într-o ordine desăvârşită puteau sta foarte bine în cele două geamantane deschise la îndemână. Ligheanul, în schimb, nu putea să lipsească din dotarea necesară. Oglinjoara rotundă cu picior reflecta pămătuful clăbucit aşezat şi el în picior până ce obrazul era examinat măsurând cu grijă în podul palmei dificultatea bărbii crescute de ieri. Aceste dimineţi cu preparativele pentru o zi perfectă îl defineau cel mai bine. Începea ziua cu mult entuziasm şi grijă pentru amănunte: un obraz neted şi bine mirositor, trupul spălat energic în ligheanul de pe scaunul de lemn cu trei picioare, stropi de apă şi clăbuc împrăştiaţi pe duşumeaua de scândură. În final totul era rânduit, perna scuturată zdravăn, pătura cazonă întinsă fără cută, ligheanul spălat şi ascuns sub pat, uneltele de bărbierit curăţite şi înşirate pe pervazul ferestrei cu vopseaua scorojită. Cum necum dintr-o dată încăperea nimănui cu un pat cu tăblii de metal şi o masă veche căpăta brusc identitate, miros de curăţenie şi un uşor parfumată de săpunul de ras. Toate vorbeau despre un bărbat care nu ieşea oricum din casă. Pentru că acesta-i adevărul, un bărbat pedant va rămâne astfel indiferent unde ar locui, într-un hotel sau într-o mansardă.
Haina pusă de cu seară pe spătarul scaunului fu examinată şi scuturată de cei câţiva stropi de apă săriţi din lighean, pantalonii scoşi de sub saltea unde îşi redobândiseră fermitatea dungii, cămaşă curată aleasă din unul din geamantane reconstituiră o ţinută de bărbat agreabil.

Published in: on 17 Februarie 2013 at 7:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

DIN NOU DESPRE CONCURSUL MANAGERIAL PENTRU REVISTA TRIBUNA

După articolul devastator al președintelui Uniunii Scriitorilor la adresa noii direcții a revistei clujene de cultură TRIBUNA, dl. Mircea ARMAN reacționează prin intermediul unui interviu acordat lui Ion SPÂNU și publicat în COTIDIANUL.

http://www.cotidianul.ro/mircea-arman-in-filosofie-nicolae-manolescu-este-necalificat-206459/

În cuprinsul respectivului interviu – a cărui calitate mă voi feri să o calific, lăsându-i pe cititorii Cotidianului și pe prietenii acestui blog să o facă – , noul manager al TRIBUNEI se referă și la prestația mea din cadrul concursului pentru ocuparea locului de manager al numitei reviste, expunând opinii întemeiate, din câte spune chiar domnia sa, pe relatări ale unui terț, membru al comisiei de concurs. Conform acestuia, proiectul pe care l-am prezentat în concurs ar fi existat (o reparație față de bizara informație pe care dl. Uioreanu, președintele Consiliului Județean Cluj, i-ar fi livrat-o dlui Nicolae Manolescu, părând în mod bizar că nu știe că însăși participarea la respectivul concurs era condiționată de existența unui asemenea proiect), numai că ar fi fost lipsit de… partea sa bugetară, economică.
Iată de ce nu este deloc bine să te referi la un subiect pe care nu îl cunoști cu acuratețe. Proiectul nu avea cum se dispensa de o astfel de abordare, care a fost alcătuită în chiar redacția publicației TRIBUNA, pentru care caietul de obiective prevedea expres posibilitatea unei astfel de cooperări.
Ceea ce nu știe cu precizie Mircea Arman este că răspunsul la contestația înaintată de mine în urma deciziei comisiei a fost semnat de însuși dl. Horia Uioreanu, împreună cu juristul CJ, ceea ce încălca, oricum, prevederile stabile transparent și public. Conform acestora, de eventualele contestații trebuia să se ocupe o comisie numită anume, comisia de contestații. Dornic, probabil, de o respingere definitivă a punctelor de vedere înscrise în contestație, dl. Horia Uioreanu nu a mai socotit important să respecte ceea ce însuși domnia sa hotărâse, așa încât s-a dispensat de această formalitate.
Respectivul răspuns, care pretexta o insuficientă detaliere a aspectelor economice ale chestiunii, eluda scorțos substanța obiecțiilor aduse de subsemnatul, în favoarea exprimării unei nemulțumiri cu privire la completarea anexelor la proiect. Or, este limpede din însăși denumirea lor, anexele rămân auxiliare la proiect și nu exprimă substanța acestuia. În caz că anexele erau indispensabile, obligatorii este de neînțeles de ce nu s-a precizat acest lucru în mod neechivoc cu prilejul stabilirii condițiilor de prezentare a proiectelor înscrise în concurs.
Oricum, tratarea revistei TRIBUNA ca instituție economic profitabilă arată în ce eroare se află organele de decizie atunci când vine vorba despre instituțiile culturale, văzând în acestea echivalentul unor unități de producție, probabil. Chiar și așa, în criza pe care o traversăm, este ridicol să dorești ca revista de cultură TRIBUNA să producă profituri mai mult decât ești capabil să obții, ca factor decizional cu autoritate, din partea unei majorități a intreprinderilor productive asupra cărora ai o anume jurisdicție.
Neînțelegerea se vădește a fi crasă. Principiul câștigării concursului apare, și el, într-o lumină nouă, după aceste precizări. Procedura lasă și ea loc întrebărilor, căci Clujul nu este o satrapie unde satrapul poate înlocui legitim, prin propria persoană și încruntare, o comisie legal numită care nu este convocată pentru a se achita de sarcină.

Published in: on 12 Februarie 2013 at 9:08 am  Comments (4)  
Tags: , , , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL

Într-o familie cu mulţi copii regăseşti o diversitate care ar putea îndestula foamea întregului univers în marea explozie iniţială în care în mod sigur s-a întâmplat ca nici o fracţiune să nu semene cu alta, şi asta nu dintr-un plan sau înţelegere prealabilă, ci pur şi simplu dintr-un prea mult care nu-şi mai încăpea în sine. Oriunde te-ai uita în facerea şi prefacerea lumii se întâmplă mereu acelaşi fenomen, preaplinul este mereu prezent. Regula aceasta funcţionează oarecum în salturi, pentru că după explozia preaplinului urmează o amiază a coacerii, ca spre seara zilei o mână invizibilă să adune decorul, fructele, rămăşiţele pentru a le arunca în focul exploziilor viitoare. Bubi depăna filosofia lui personală care-i dădea o viziune globală şi cât de cât inteligibilă a propriei vieţi şi a altora, în aşa fel ca totul să i se pară cu sens. Dacă marii filosofi nu descifraseră sensul, deşi asta era ocupaţia lor permanentă, oamenilor de rând nu le rămânea decât să-l caute pe cont propriu. Aplecarea lui către filosofare se datora în bună parte unor ani inactivi pe care boala de plămâni îi impuseseră, în paralel cu marile cutremure istorice. Cam asta era schema pe care se înfăşurau gândurile lui cu oarecare modificări pe măsură ce înainta în vârstă.
Deocamdată totul era în mers, în desfăşurare, aici, în pătrăţica asta de viaţă în care nimeni nu-ţi garantează nimic, în care pe lângă toate necunoscutele de parcurs va veni şi marea necunoscută pe care cei plecaţi au aflat-o. Au aflat-o tinerii lui fraţi plecaţi în floarea vieţii în slujba unor idealuri deja uitate sau părintele în plecarea lui precipitată în mijlocul uliţei, între biserică şi casă ca un trăsnet, ca sub efectul unei telegrame urgente. Fusese chemat deîndată. Aşa fusese, că din cei şapte, copii cinci erau rezolvaţi, aveau o situaţie sigură. Cei doi plecaţi în slujba acelor idealuri uitate nu aveau nici un mormânt, de parcă s-ar fi reîntors cuminţi în pântecele matern, aşa, nedespărţiţi cum veniseră pe lume, după abia optsprezece ani. Biata mamă îi născuse pentru o moarte prematură şi nu avea nici unde aprinde o lumânare.
În enigmaticele drumuri care îl purtau în diverse direcţii, odată pe an făcea vizite scurte celor doi fraţi în viaţă răzleţiţi în două oraşe depărtate, aşezaţi temeinic lângă neveste energice care le inventaseră noi personalităţi şi îi recroiseră după gustul lor. Erau mereu foarte ocupaţi cu propria lor viaţă şi nu aveau timp să-şi vadă mama. Aceste vizite nu întotdeauna bine primite, ca nişte ritualuri de care pomenitele neveste se cam săturaseră, le făcea cu inima plină de căldură în amintirea curţii părinteşti plină de larma copilăriei pierdute în uitare pentru ei, prezentă pentru el. Venea ca un mesager al mamei bătrâne de acum, căreia îi era dor de ei, de viaţa lor trecută, dor pe care şi-l manifesta arareori în expresii pline de cuviinţă: „Ce o mai fi făcând Emil şi Ion?”. Primise de la ei câte o scrisoare scrisă de mâna nevestelor în care i se aduceau la cunoştinţă evenimentele mari şi neutre din viaţa acestora. Scrisul străin îi confirmase mamei că firul de iubire dintre ea şi aceşti feţi pe care îi purtase spre viaţă şi noroc se rupsese definitiv, aşa că nu le răspunse la misive nici unuia.
Bubi trecea pe la fiecare şi aduna veşti pentru mama fără a le spune nici unuia ce purta el în suflet. Inima, ca şi viaţa lui destul de misterioasă, avea compartimente net despărţite care nu comunicau unul cu celălalt, atitudine cu adevărat bărbătească pentru un om atât de sentimental.

Published in: on 10 Februarie 2013 at 11:33 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (3)

(urmare)

Am ajuns în Mănăştur când se lăsa cortina întunericului, un întuneric tolerant, care se lăsa bucuros străpuns de luminile becurilor şi de reclamele magazinelor.
Cafeneaua Luiza este amplasată la marginea piațetei Karoli, piațetă înconjurată pe toate cele patru laturi de patru blocuri identice, care gherlenilor, prin mărime, li s-ar părea niște trasatlantice față de blocurile lor necrescute, anemice. Dau pe terasa cu lampadare roșii și verzi, peste Dorel Economistul. Avea niște dungi negre trase pe față. Dungile negre ale dezamăgirii.
Ce-mi spune Dorel?
Pe la amiază, în lumina albă, intensă, ca ecranul unui cinematograf, când se aprinde proiectorul, și mai trec două trei secunde până se derulează filmul, administratorul, cu prețioasa lui geantă burdușită cu milioanele locatarilor, își făcu apariția în fața blocului. Se auziră de la majoritatea ferestrelor deschise, strigăte ascuțite de-o bucurie explozivă.
În momentul în care apăruse administratorul, Dorel stătea singur pe terasa pustie a cafenelei Luisa, sub o umbrelă roșie, super-mare, ce putea adăposti sub umbra ei zece clienți, lejer. De acolo avea o priveliște panoramică a fațadei marelui bloc în care își ducea și el veacul, un hectar de ferestre întinse pe zece șiruri lungi. În cinci minute, administratorul a fost înconjurat de toată suflarea umană care se găsea la ora aceea albă în bloc. Un sfert, capi de familie, restul femeii și pensionari. I s-a smuls geanta din brațe, apoi administratorul, fără nici o interogație, a fost pălmuit, scuipat și dus cu picioare în fund până la graniță, la gărdulețul ce despărțea spațiul verde al blocului lor de spațiul verde al blocului ce ocupa cealaltă latură a piațetei.
Pe lângă dungile negre, fața lui Dorel se înăspri, ca o mască africană, neîndurătoare. Dorel se lansă într-un discurs public coleric, pe jumătate incooerent. Am extras din el ideeile principale.
„- Oamenii ăștia (locatarii) merită să fie înghițiți de marele coșmar ce se plimbă plin de sine prin cartier, coșmar care, în plimbarea lui leneșă, îl înghite din pură întâmplare pe unul și pe altul, un procent neglijabil din populația cartierului. Coșmarul este constituit dintr-un fel de antimaterie. Din lipsa, din absența banilor. Nu mai ai bani să-ți plătești cheltuielile de bloc și ești aruncat în stradă”.
Ce-a mai enunțat Dorel?
„- Nu numai locatarii blocului meu sunt niște haini fără inimă, deie Domnul să se blocheze străzile cu stive de mobilă, televizoare, frigidere, mașini de spălat, scoase din toate blocurile, nici de sămânță să nu rămână măcar un apartament mobilat complet. Să arate cartierul ca după bomba cu neutroni! La cât de execrabil s-au comportat cu umanistul administrator, asta le doresc! Evacuarea la toți!”
Răsuflat, ușurat, Dorel mă întrebă generos:
– Ce bei?
Cunoșteam la mine în Mărăști un tip discret, maestru în deschiderea seifurilor. Chiar în noaptea aceea, am intrat cu el în biroul de la parterul blocului al asociației de locatari și le-am luat din seiful antic toți banii găsiți. Bani care n-apucară să vadă la față Gherla, cum au fost duși acolo închiși în geanta neagră și tot așa au fost aduși înapoi.
… Știu din propria experiență. Am avut o tentativă de-a zbura de pe vârful unui deal cu parapanta. Ca să te desprinzi de pământ, trebuie să alergi pe pantă în jos, câțiva pași, nu mulți, patru, cinci, dar ce pași, apăsați, brutal de hotărâți, cu dinții strânși, să nu urli când îi vezi, să-i ignori complect pe șerpii spaimei, ce se înalță din hăul de sub tine până în dreptul ochilor tăi. Paradoxal, sunt niște șerpi surâzători ce par a-ți spune:
– Ai grijă, o singură greșeală, un mic dezechilibru, și ai sfeclit-o!

SFÂRȘIT

Published in: on 10 Februarie 2013 at 12:26 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

NICOLAE MANOLESCU despre revista clujeană TRIBUNA

n-manolescu-romania-literara-8-februarie-2013-2n-manolescu-romania-literara-8-februarie-2013-1

După doar 2 apariții sub noua ei conducere, TRIBUNA își dezvăluie liniamentele noii sale direcții culturale. Prin articolul dlui N. Manolescu, Uniunea Scriitorilor se poziționează în raport cu aceste evoluții.
Un editorial din nr. 6 al României Literare, p. 3

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (2)

(urmare)

Profesorul avusese nevastă, dar aceasta îl lăsase la începutul carierei lui de programator. Aşa se autointitula. Programator. Avea formulele lui, care se aplicau numai loteriei Polonia Multi. Într-adevăr, recunoaşte, îi pierduse nevestei apartamentul la joc, dar asta a fost la început, când încă era în faza de bâjbâială, schemele scăpătau.
Om ingenios. Stătea cu chirie în garsonieră. Când se îngroşa gluma, se muta. Avea la uşa de la intrare un lacăt mare, dar uşa se deschidea cu cheia de la zar. Lacătul era pus numai de formă, să-i descurajezepe pe cei ce veneau cu capsa pusă că-i nenorocise cu schemele de joc.
Cum pe planeta asta n-ar exista o altă preocupare a omenirii decât strategiile de-a aduce la faliment loteria Polonia Multi, n-am închis ochii toată noaptea, în auz cu lungi caravane de cifre. Șiruri de cămile ce călătoreau prin deşert pe trasee întocmite cu grijă, măcar una din aceste caravane să dea peste o oază…
Către dimineaţă, hipnotizat de diabolicul profesor, lunecam încet, încet, către marea decizie de a-mi vinde apartamentul şi a-i pune profesorului în palmă toţi banii de pe el. Dar mă străfulgeră următoarea imagine: sunt oameni slabi care iau stereoizi pentru creşterea muşchilor. Exact aşa m-am văzut şi eu în faţa unei grămezi, a unei căpiţe de bani, un individ ce îmbracă peste muşchii lui alţi muşchi, caricaturali, monstruos de mari. Brrr!
În timp ce în fereastra camerei se turna ca într-un acvariu lumina gelatinoasă a dimineţii, se auzi soneria. La ora aceea, la care nici navetiştii nu s-au trezit! Venise administratorul. Cu o geantă neagră pe care o ţinea grijuliu în braţe. Îl însoţea o femeie cu priviri negre, bosumflate, cum în jurul ei s-ar juca un şarpe de aur, care, orice ai face, nu-l poţi prinde, se strecoară pe lângă tine, lăsându-te cu buzele umflate.
Sunt mai înalt decât profesorul cu un cap. Din spatele lui, vertical, ţeapăn, i-am spus administratorului pe un ton ce nu lăsa loc de dialog:
– Domnule administrator, avem de discutat o chestiune gravă. Coborâm în linişte la băncuţa din faţa blocului. Ai înţeles?
Dădu resemnat din cap. Înţelese.
– Domnule profesor, fii amabil şi ţine-i companie doamnei până ne întoarcem.
Doamna bosumflată intră, la îndemnul cald, ocrotitor, al profesorului, în garsonieră.
Ieşim cu profesorul din cutia de chibrituri în dimineaţa lăptoasă. Dincolo de gară se înşirau câteva fabrici. De doi ani încoace, fabricile țării, ca și cum ar fi ajuns într-o toamnă de-a lor, o toamnă a fabricilor, o toamnă industrială, ca nişte fructe neculese, fabricile se stricară, nu mai erau bune de mâncat, te otrăveau dacă muşcai din ele. Mirosea a clor, a sulf şi, la o observaţie mai atentă, luat la bani mărunţi, laptele ceţos al dimineţii avea vagi nuanţe de galben. Suntem în anul de graţie nouăzeci şi trei, trecuse un an de la senina constatare a primului nostru prim-mininstru de după revoluţie, că industria noastră este un morman de fiare vechi. Peste nenumăratele linii de cale ferată, ceaţa artificială produsă de fabricile din apropiere, odată cu întărirea luminii dimineţii, devenise verzuie.
Ne-am aşezat pe banca rece.
Când profesorul îi deschise uşa garsonierei, administratorul, cu geanta încleştată în braţe, avea ochii plini de luminiţele unui New York microscopic, pe timp de noapte, ochi feerici de-atâtea luminiţe, iar deodată, aşezat pe bancă, în ochii lui nu găseai decât cenuşa indiferenţei. Eram poliţistul trimis după el. M-am pomenit întrebându-l cu respect:
– Pentru locatari vrei să câştigi la Polonia Multi?
Administratorul oftă adânc.
– Jumi-juma. Mă duceam la schema cu zece variante. Le izolam blocul pe gratis. Pardon, numai pe avansul dat de două milioane. Din şaizeci, câte trebuiau date de apartament.
– Am înţeles. Şi cu cealaltă jumătate din câștig?
– Ţine de viaţa mea personală. Nu merit? O căsuţă la ţară.
Cât pe ce să-l întreb:
– Cu doamna bosumflată? dar m-am ridicat de pe bancă, şi i-am urat succes.
Stăteam şi eu într-un bloc leit cu cel al profesorului, iar ca blocul administratorului şi-al lui Dorel Economistul, mai erau sute, mii, în toate oraşele mari ale ţării. Jalnic era că şi visele noastre, a blocuriștilor, semănau între ele ca două picături de apă. O căsuţă idilică la ţară.
Lumina se limpezise, stătea încordată să izbucnească în portocaliu, odată cu răsăritul soarelui. Se auzea venind un tren, cum ar fi fost plin de lanţuri ce le trăgea după el, umpluse oraşul cu zornăitul lor. Trenul gălăgios ce se opri în faţa gării, se dovedi pașnic, trenul meu, naveta de Cluj.
M-am urcat în el şi capul mi se lumină de-o mirare rotundă. Ce căutasem în Gherla?! Ce căutasem?! Noaptea ciudată ce am petrecut-o alături de profesor, lungiţi pe canapeaua extinsă, m-a obosit peste măsură, nu de altă, dar tip ordonat, n-am ştiut în ce catregorie s-o integrez.
Odată ajuns la garsoniera mea din Mărăşti, garsonieră proprietate personală, am adormit buştean, tocmai pe cînd, oră de apogeu, Bulevardul Muncii s-a blocat de prea multe maşini. Blocajul ţine fix cinsprăzece minute, cinsprăzece minute de claxoane injurioase. A fost ziua în care nu le-am auzit. Când m-am trezit era seară. Un albastru răcoros peste blocuri.
– Hai în Mănăştur, mi-am zis, nu să fiu privit cu admiraţie, doar să-mi umplu timpul, cum n-aveam ce face, îmi lipsea o femeie, femeile au capacitatea asta miraculoasă de-a absorbi timpul inutil din jurul tău, ca un burete.

(va continua)

Published in: on 8 Februarie 2013 at 4:17 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta

Am fost doi ani poliţist în cartierul Mănăştur, o prezenţă familiară în piaţa agro-alimentară şi pe străzile lui.
Din când în când, revin la cafeneaua Luiza unde găsesc cel puţin pe unul dintre prietenii pe care mi i-am făcut în cartier. Impresia generală a mănăşturenilor este că lucrez în continuare la Poliţie, doar că am fost avansat.
De ce să mă ascund, ca şi preşedintele ţării, la care toată lumea îi ştie slăbiciunea, băile de mulţime şi mângâiatul copiilor pe creştet, şi mie îmi place felul în care mănăşturenii mă întâmpină, cu un mare respect, şi cum mă salută exploziv:
– Domnule, te-ai dus şi-ai lăsat cartierul pe mâna golanilor!
Cuprins de nostalgie, las Dacia acasă, iau troleul șase şi mă dau jos în buricul Mănăşturului.
Seară de vară, cu sâni mari, albaştri, molatecă, visătoare, generoasă. Pe terasa cafenelei îl văd pe Dorel Economistul.
– Dumnezeu mi te-a adus, Bibi dragă! Stai jos. Un malaxa pentru domnul poliţist!
Ce-mi zice pe nerăsuflate Dorel?
Cu două ceasuri în urmă, numai cu două ceasuri, adminstratorul blocului lor fugise cu toate încasările lunii iunie. Bine, pe lunile de vară, cheltuielile erau în jur de treizeci la sută din valoarea de iarnă, dar pe lângă ce trebuia achitat pe iunie, de pe fiecare apartament, administratorul mai luase în plus două milioane, ca avans la lucrările de izolare termică a blocului, prin căptuşirea pereţilor exteriori cu plăci de pvc. La un calcul simplu, estimativ, fugise cu… o sută douăzeci de milioane de lei. O avere!… Apoi, cu priviri conspirative, în şoapte conspirative, Dorel mă întrebă:
– Bibi, eşti şi tu implicat în prinderea hoţilor?
– Linişteşte-te, sunt acuma la antidroguri.
– Rămâne între noi ce-ţi spun?
– Mă jigneşti, sunt om de onoare.
Dorel îmi dezvălui că băuse cu administratorul seara trecută şi ştie unde s-a dus cu banii. Administratorul era un om bun la suflet. Se necăjise în faţa lui Dorel de sărăcia în care se zbat locatarii, fie că lucrează, fie că sunt pensionari. Oameni corecţi, îşi plătesc prima dată cheltuielile de bloc şi-abia apoi îşi abat gândul către ziua de mâine, cu ce vor trăi până la viitorul salar ori pensie? Administratorul auzise de un matematician din Gherla care, în schimbul a zece la sută din câştig, îţi dădea câteva scheme de joc la loteria Polonia Multi, cu garanţia că, dacă nu-ţi ies numerele, îţi returnează întreaga sumă.
– Numai acolo, la matematicianul acela s-a putut duce cu încasările. Comitetul de bloc l-a dat acum un ceas la poliţie. Bibi! Ar fi o crimă să le dau pista asta. Scuză-mă dacă o spun chiar în faţa unui poliţist.
– Fii liniştit. Unde mai găseşti astăzi un om ca administratorul? Ce mari riscuri şi-a asumat! Dă greş cu matematicianul, îşi pierde tot ce are, plus că îl aşteaptă puşcăria pentru delapidare!
Se zice că în orice om doarme un diavol, aşa cum purtăm cu toţii viruşii unor boli fatale, care la unii se trezesc, la alţii nu. Diavolul meu căscă şi se întinse confuz, ezitant, nici el nu ştia ce voia.
– Haide să mergem şi noi în Gherla, mă rugă resemnat.
M-am despărţit repede de Dorel, am luat un taxi până la gară și peste un ceas eram în Gherla. Am luat o cafea dintr-un chioșc din fața gării.
După renume, un renume ce mustea a ironie, a persiflare, l-am găsit uşor pe profesor. Locuia ca şi mine într-o garsonieră, dintr-un bloc tip cutie de chibrite, cu patru etaje. Dar, incomparabil, blocul lui era aşezat visător, nu departe de prima linie a lacului de linii ferate. Am rămas cu gura căscată. Îi vedeam blocul din fața chioșcului.
Profesorul, brunet, buzat, mic, îndesat, aducea a lăutar, a măcelar ce ştie prepara mici şi cârnaţi. N-avea nimic abstract în el.
L-am luat dur:
– Profesore! Datorită ţie, locatarii unui bloc din Cluj, un bloc mare, nu vezi aşa ceva în orăşelele mici, treisute de apartamente, au fost furaţi. Ce-ai făcut cu banii aduşi de administrator?
Se jură grăbit că nu venise la el nici un administrator din Cluj cu banii locatarilor. Mă imploră din priviri să-l cred.
Fără să mă prezint, după un moment de gândire adâncă, i-am zis cu ochii închişi, în transă, ca un prezicător:
– Probabil că pe administrator îl apasă conştiinţa, îi este frică… ezită… „- S-o fac, să n-o fac, îmi reuşeşte figura? Dau lovitura?…” Şi frământările ăstea, cât pot să-l chinuie? Nu mult, pentru că omul nostru, după o învârtitură prin cazanul gândirii, strigă: „- O viaţă avem! Decât amărâţi şi vai de capul nostru, mai bine ieşim la risc! Ori totul, ori nimic!…” Şi în momentul acela administratorul îţi sună la uşă. Apare în faţa ta profesore. Izbăvitorul!
Auzind că l-am făcut izbăvitor, clipi mărunt.
– Te-aş invita la o bere, la ce doreşti tu, dar mi-e frică să nu vină în lipsa noastră administratorul.
Era antialcoolic. Mă servi cu o cafea. Avea conserve de fasole dacă îmi era foame. Timpul trecea discret, ca un fir pe care făcea noduri tic-tacul ceasului. Într-o cameră atât de mică, cum le au garsonierele de tip I, întunericul cald al nopţii de vară, cu piele moale de piersică, veni fără intermediari. Îşi extinse canapeaua, canapeaua extinsă ocupa jumătate din cameră şi ne-am întins amândoi pe ea, sporovăind ca doi studenţi fără o lescaie, ce sunt nevoiţi să steie sâmbătă seara în camera căminului.

(va urma)

Published in: on 7 Februarie 2013 at 11:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Cărțile mele (51): ARHITECTURI MESIANICE

book_arhitecturi_mesianice_3

Ovidiu PECICAN

ARHITECTURI MESIANICE

roman

Bistrița, Ed. Charmides, 2012

coperta: Alexandru PECICAN

Published in: on 1 Februarie 2013 at 9:59 pm  Comments (10)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (8)

(urmare)

Deși primise credit de la bancă, și reuși să-și vândă una dintre firme la un preț nesperat, Harry se simțea neliniștit și confuz.
Ajuns în fața ușii de la intrare, plânsul în sughițuri ce se auzea din interior îi dădu certitudinea că n-a greșit.
O zări pe Clio pe canapea, vorbind la telefon și plângând. Când îl observă, închise telefonul și se năpusti asupra lui cu ura întipărită pe față.
– Ești un ticălos. M-ai mințit și m-ai înșelat. Am avut încredere în tine și uite ce mi-ai făcut.
– Ce ți-am făcut? -, întrebă el nedumerit.
– Mi-ai spus că acest apartament e pe numele meu, ca azi să aflu că nu-i așa.
– E adevărat! Puteam să-mi țin făgăduiala, dacă plăteam odată toată suma, lucru pe care știi și tu că încă nu l-am putut face. Și, oricum, după ce ne căsătorim, va fi pe numele tău.
– Așa deci! Voiai să te asiguri că voi fi a ta odată cu apartamentul. Dar m-aș fi bucurat să am dovada dragostei și-a încrederii tale înainte de căsătorie. Problema e de ce m-ai mințit! -, striga fata isteric.
– Nu te-am mințit, ci am amânat acest lucru pentru un moment mai prielnic, când voi putea să achit toată suma. Vezi și tu că totul se deschide spre un sfârșit fericit. Am primit creditul de la bancă, iar mâine îi plătesc lui Dimitri datoria. În această geantă sunt 100.000 de euro.
Ceva îl opri să-i mărturisească tot adevărul. Într-o săptămână îi intra în cont jumătate de milion, sumă provenită din vânzarea atelierului mecanic.
– Ce să spun, ce bucurie că vei achita o sută de mii din prețul apartamentului, și ăștia împrumutați de la bancă!… Dar mai rămâne încă o 150.000 pe care trebuie să-i plătim lunar cinci ani de zile. Nu așa mi-ai promis. Voiam să am o viață lipsită de griji, să fiu fericită. M-ai făcut să cred că ești bogat și că nu voi duce lipsă de nimic.
– Nu sunt vinovat pentru ce ai crezut tu. Dar, într-adevăr, de azi voi putea să-ți ofer o viața decentă, lipsită de griji.
Privind-o, încerca să înțeleagă gândurile și dorințele fetei. Neștiind cum să o liniștească, stătea în mijlocul camerei, ca nu om legat la stâlpul infamiei, și-o privea năuc.
– Ai spus că după divorț soția ta rămâne bogată iar tu nu.
– E adevărat ce-am spus. Dar situația soției mele nu are nici o legătură cu situația noastră. De câte ori să-ți repet?
– Ba are! O urăsc! Pe tine la fel. Ea are tot și eu nimic – , răspunse fata și continuă să plângă din nou cu un plâns isteric.
Harry nu-i răspunse. Își dădea seama că s-a lăsat condus doar de sentimente, bâjbâind ca un orb în dreapta și în stânga să-i facă pe plac și să o răsfețe.
– Ce te uiți la mine ca un descreierat? -, îl întrebă ea nemulțumită.
– Ai dreptate, numai un nebun ar face ce am făcut eu, să joace totul pe o carte. Acum îmi dau seama că de când te cunosc mă pasc doar ghinioanele. Au început odată cu împrumutul făcut la amicii tăi. La scurt timp după asta încasările din firmă au început să scadă și, uite, soția mea vrea să divorțeze, iar tu, în loc să-mi fii alături, îți arunci tot veninul asupra mea, deși, pe neașteptate, totul a intrat în normal.
– Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă ea curioasă.
– Nimic -, mai spuse el, ieșind din cameră.
Clio mai plânse puțin. Apoi formă un număr de telefon.
Când cel sunat răspunse, ea spuse doar: „- Eu sunt…”, și închise telefonul. Cu un zâmbet răutăcios privi spre geanta diplomat ce stătea pe măsuța din fața ei, și spuse hotărâtă:
– M-am săturat!
………………………………………………………………………………

– Clio? Unde naiba eşti?
– Pe autostradă, în ambuteiaj!
– Unde-i Werner? De două ceasuri îi aştept ca un prost. I-ai explicat cum să ajungă la biroul meu?
Pentru că nu primi niciun răspuns, vorbi în continuare cu o voce răstită:
– Te-am rugat să vii în urma lui… Hei! Ce-i cu tine? De ce nu răspunzi?
– Pur şi simplu nu-mi revin. Nu pot să cred. Acum câteva minute a suferit un accident. Un tir şi-a pierdut controlul şi i-a lovit maşina din spate, aruncând-o în aer ca pe o minge de fotbal. Maşina e praf, aşa că bănuiesc că-i mort -, veni răspunsul silabisit al fetei.
Câteva clipe se lăsă tăcerea, ca în final vocea din telefon să spună pe un ton amuzat:
– Ăsta da, ghinion! Am auzit că voiai să-i moară nevasta şi moare el, chiar acum când a devenit un om bogat, iar tu puteai deveni doamna Werner. După o scurtă pauză adăugă:
– Știai că și-a vândut firma cu jumătate de milion?
– Nu!
– Ce ghinion pe tine, dragă Clio. Fiind încă căsătorit, soția lui va moșteni totul.
Se mai auzi un râs mefistofelic, pe care fata, înciudată, îl întrerupse închizând telefonul.
Privind cercetător spre poșeta ce stătea pe celălalt scaun al mașinii, spuse satisfăcută:
– Eu cred că și tu ai ghinion. Banii pe care-i aștepți, n-ai să mai primești niciodată.
Oftând adânc, spuse nemulțumită:
– Până la urmă tot m-am ales cu ceva din povestea asta încurcată, deși trebuie să recunosc că m-am cam grăbit, fir-ar să fie de ghinion…

SFÂRȘIT

Published in: Fără categorie on 1 Februarie 2013 at 8:13 pm  Comments (2)