Cărţile mele (36): ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

studii, articole, eseuri şi interviuri pe teme de europeanistică

Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2000

coperta: Onisim Colta

http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_12/untitl16.htm

Anunțuri
Published in: on 31 Ianuarie 2011 at 9:42 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Cărţile mele (35): REGIONALISM ROMÂNESC

REGIONALISM ROMÂNESC.

ORGANIZARE PRESTATALĂ ȘI STAT LA NORDUL DUNĂRII ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ ȘI MODERNĂ

studii istorice

Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2009, 390 p.

coperta: Griffon & Swans

http://www.curteaveche.ro/Regionalism_romanesc_Organizare_prestatala_si_stat_la_nordul_Dunarii_in_perioada_medievala_si_moderna-3-794

http://webcache.googleusercontent.com/search?hl=ro&q=cache:Q_gmbUHqSJIJ:http://www.ziuadecj.ro/eveniment/clujenii-din-topurile-librariilor–16895.html+ovidiu+pecican&ct=clnk

Published in: on 31 Ianuarie 2011 at 12:01 am  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

LE CHEF (10): Elena Cesar von SACHSE: MÂNCARE DE GĂLBIORI

Povestea de mai jos alătură numele iscusitei scriitoare Elena Cesar von Sachse celorlalţi entuziaşti ai ciupercăritului. Aştept şi alte propuneri, venite chiar din partea cititorilor pasionaţi (dacă se încumetă!). (O.P.) 

În urmă cu câţiva ani, într-o toamnă superbă, ne-am întâlnit cu fraţii soţului meu în Austria, într-o zona Alpină, la cules de ciuperci. Bineînţeles că această excursie era doar un pretext pentru mişcare şi bună dispoziţie.

Crescută la oraş, nu numai că nu cunoşteam ciupercile comestibile, dar nici nu prea mă înghesuiam să mănânc aşa ceva.

Fratele mijlociu al soţului meu, împreună cu soţia lui, cunoscând foarte bine locurile, ne-au îndrumat binevoitori:

– Voi urcaţi prin pădure. E timpul ciupercilor, aşa că o să găsiţi câte vreţi. Ne întâlnim peste două ore în acelaşi loc.

De bună credinţă, am urcat aşa cum am fost sfătuiţi, dar… nici pomeneală de gălbiori. Am găsit doar câteva ciuperci maronii, vai şi amar… În schimb, făceam glume şi râdeam pe săturate, deoarece presimţeam că ni se pregăteşte o surpriză.

– Pun pariu cu voi: Cristian ştie unde cresc gălbiorii, iar pe noi ne-a luat de fraieri şi ne-a trimis unde şi-a ascuns dracul comoara.

– Câte ciuperci avem? -, îl întrebă soţul meu pe fratele lui mai mare.

– Două! Una o mănânc eu la prânz cu Heidi, iar una, tu cu Puşa.

Râsul fiind molipsitor, ne-a ţinut tot drumul. Dar, oricât ne-am străduit, căutările au fost zadarnice.

– Poate nici ei nu au găsit ciuperci -, am zis eu, ca să zic ceva.

– Ce? -, făcu pe revoltatul cumnatul meu, strâmbându-se comic. – Lui Cristian întotdeauna i-a mers mintea la şmecherii. 

Şi chiar aşa a fost.

La ora hotărâtă ne-am întâlnit cu cei doi experţi, a căror plasă era plină de gălbiori.

Nici unul dintre noi nu a comentat recordul lor exepţional, dar s-a dovedit că bănuielile noastre au fost întemeiate.

Asta nu a însemnat că ajunşi la restauranul din munţi, nu am fost răsfăţaţi de bucătarul de aici cu un aperitiv extraordinar de gustos, făcut din gălbiorii aduşi.

Se vede că nemţii fac din culesul ciupercilor o bucurie care se termină în mod regulat cu o mâncare copioasă şi o halbă de bere.

Încântată de gustul formidabil al aperitivului, am cerut reţeta bucătarului, iar el mi-a scris-o pe-o bucată de hârtie, explicându-mi-o totodată:

– Se pun într-o tigaie 100 gr de untură de porc, iar după aceea tai în cubuleţe 100 gr de slănină afumată şi le pui să se prăjească. Adaugi 1-2 cepe roşii şi între 2 până la 10 căţei de usturoi, depinde de gustul fiecăruia. Laşi ceapa şi usturoiul să prindă puţină culoare şi adaugi 400 gr de gălbiori, sare şi piper. Când ciupercile sunt gata, presari deasupra fiecărei porţii, pătrunjel.

Se poate servi ca aperitiv, dar dacă adaugi puţin thymian, foarte puţin suc de roşii şi 100gr smântâna, va deveni o mâncare minunată, lângă o garnitură de cartofi piure.

Nu uitaţi. Gălbiorii se folosesc ca garnitură la vânat.

– Poftă Bună!

Published in: on 30 Ianuarie 2011 at 10:09 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

LE CHEF (9): Constantin FEMMIG: Ciuperci umplute şi… ritmate!

Ideea scriitorului Răzvan Ţuculescu de a include într-un proiect de carte dedicat culturii ciupercăritului şi un capitol cu poveşti de scriitor dedicate gătirii ciupercilor şi reţetelor aferente m-a făcut să dau sfoară în ţară printre cunoscuţi şi în rândul membrilor cu preocupări artistico-gastronomice marcate din rândul familiei mele. Rezultatul? Începând de ieri, cu reţeta-poveste a lui Alexandru Pecican, textele îmi parvin unul după altul. Înainte de a le înmâna domnului Ţuculescu, le pun la dispoziţia cititorilor blogului meu, cu nădejdea că… vom saliva la unison.

Astăzi invitatul rubricii Le chef este compozitorul, muzicianul, ghitaristul solo şi bas Constantin Femmig din Nuernberg. Bun venit, dragă Costy şi… poftă bună tuturor! (O.P.)

Imediat după revoluţie m-a vizitat un foarte bun prieten şi coleg, Mişi Farcaş, un renumit baterist de jazz care a participat la multe festivaluri de jazz naţionale şi internaţionale. Fugise peste graniţă cu câteva zile înainte de revoluţie, împreună cu Mircea Marcovici, un basist fenomenal, şi cu Edy Chirile, clăpar (adică muzician specializat în instrumentele cu clape, de la pian şi orgă la sintetizator).

M-am bucurat nespus, fireşte. Am povestit multe şi de toate, fiindcă de când nu ne mai văzuserăm, multe s+au mai întâmplat, şi în viaţa mea, şi într-a lui. Vrând-nevrând, am ajuns curând să discutăm şi despre felul în care mai arăta existenţa de zi cu zi în noua ambianţă occidentală, unde ajunseserăm ambii, după ani şi chiar decenii de cântat împreună, uneori, cu alţi colegi de trupă, alte ori, ba în Poiana Braşov, la munte, ba pe litoral, vara…

– Nu m-am însurat nici acum, mărturisesc – mi-a spus el. – Fiereşte, nu sunt chiar singur, dar trebuie să o recunoaştem, şi o ştii şi tu foarte bine: un muzician profesionist este greu de suportat, mai ales când toată ziua se antrenează la tobe!

Am râs amândoi şi l-am întrebat:

– Dar măcar te descurci cu gospodăria şi cu toate celelalte aşa, pe cont propriu?

– Aici în Germania e floare la ureche, ai să vezi. Rufele le duci la spălătoria automată, curăţenia în casă nu e mare lucru, iar gătitul nu a fost niciodată o problemă, sunt pasionat de mâncarea bună.

– Şi tu? Trăznet. Poate îmi spui o reţetă care se poate face în timp record şi să fie şi delicioasă, impresionantă chiar şi pentru musafiri.

– De spus, n-are farmec să ţi-o spun. Haide mai bine să v-o prepar.  

Ne-a preparat niste ciuperci umplute speciale, o mâncare uşoară, de care nici nu te saturi, şi nici nu rămâi flămând. Reteţa este:

– O cutie de ciuperci albe de mărime mare sau măcar măricică; 

– O brânză Philadelfia cu verdeţuri (poate fi şi altă brânză, chiar şi una preparată în casă, dar…  cu verdeţuri!)

– O jumătate de ceapă mare

– 100 g nuci măcinate

– O jumătate de pachet de unt (ca.50g)

Modul de preparare este următorul:  Se iau ciupercile, se spală bine şi se curăţă (după preferinţă). Se rupe apoi piciorul ciupercii şi se pune la o parte, tot curăţat. Separat se prepară umplutura, adică se ia brânza şi se amestecă cu ceapa tăiată mărunt, cu cozile ciupercilor tăiate şi ele mărunt, cu nucile măcinate. Se adaugă puţină sare, după gust. Cu pasta realizată se umplu ciupercile şi ca decor se pune o jumătate de nucă deasupra (sau o bucată de portocală dintr-o dulceaţă).

Treaba fiind după la bun sfârşit, continuăm prin a aşeza ciupercile cu faţa în sus în tigaie, şi untul tăiat bucăţi (să se topească mai repede) se acoperă cu un capac la o temteratură nu prea mare (ca. 160 grade).

Este foarte important ca în unt şi nu în untură sau ulei să fie prăjite. După vreo 15 minute, când observăm că umplutura începe să se scurgă în unt (astfel avem si un sos grozav), ciupecile sunt gata de servit. E bine să fie servite calde.

 Încercaţi, şi veţi ajunge la părerea mea că nu-i altceva mai deosebit pentru mici ocazii de savurare a unor bunătăţi în jurul mesei.

Constantin Femmig alias Costy interpretând la ghitară bass faimoasa piesă Sir Duke a lui Stevie Wonder:

http://www.youtube.com/watch?v=gEgyypLePsk

Constantin Femmig împreună cu Crazy UHU Band, un omagiu lui Gary Moore:

http://www.youtube.com/watch?v=U7EVocATTTo

The same Crazy UHU Band, including Costy (solo guitar), Diettmar (bass, voice) & Sergiu (drums, voice) playing Carlos Santana’s hit Black Magic Woman:

http://www.youtube.com/watch?v=a3rq7ouh65c

LE CHEF (8): Alexandru PECICAN: Urechile lui Iuda

S-ar zice că farmecul poveştilor gastronomice cu reţete ale Elenei Cesar von Sachse stârneşte emulaţie. Regizorul, prozatorul şi graficianul Alexandru Pecican s-a prins în vârtejul acestei specii literare şi vine cu o ofertă silvestră, spre deliciul cititorilor acestui blog (O.P.).  

Tăiam buşteni, sus pe munte, la locul ştiut sub numele de “cabana părăsită”. Acolo şi înnoptam, în ceea ce mai rămăsese dintr-o veche mănăstire.

Hotărâsem între noi ca unul din echipă să stea pe lângă cuptor şi să gătească de-ale gurii, fiind plătit de fiecare cu o sumă de bani şi, pentru că Vasâle cel Mare, fost bucătar în armată, la infanterie, se pricepea cel mai bine, pe el căzură sorţii.

În acea zi Vasâle coborî cu măgarul nostru Florică în vale după merinde, dar se umflară apele de la o furtună şi omul nostru fu nevoit să rămână în sat.

Sara, rupţi de foame, ne-am strâns în jurul cuptorului rece şi ne uitam unii la alţii cu ochi de lupi hămesiţi. Atunci baci’ Pătru ne spuse:

– No, amu toată lumea în genunchi şi spunem o rugăciune!.

Și cum stăteam noi aşa, cu capetele aplecate şi mâinile împreunate, căzuţi fiecare în vorovirea sa cu Domnul, numa ce auzâm pe cineva că bate la uşă.

– Sara bună şi Domnul fie cu voi!, zise omul şi se apropie de masa din lemn de stejar pe care îşi puse straiţa. –Mi-s în drum spre Mănăstirea Arsă şi bag samă că m-am rătăcit, îngăduiţi să punem de-o tochitură de ciuperci cu pesmet.

– Dapoi cu drag te-om ajuta, călătorule”, ziseră ortacii mei şi săriră ca arşi.

Unul aprinse focul la cuptor, celălalt veni cu găleţile pline de apă de la izvor. Eu mă şi apucai a curăţi ceapa şi usturoiul.

Atunci, călătorul, scoase din desagă o legătură mare de hribi, una de ghebe, trei mâini de gălbiori, o pungă cu zbârciogi şi o turtă de Urechea lui Iuda.

Le spălă pe toate cu multă apa cristalină apoi le lăsă un timp să se scurgă. Luă 3 cepe mari, gata curăţate de mine, şi le tăie mărunt, apoi le aruncă în ceaunul în care sfârâia deja untdelemnul deasupra jăratecului.

Cu un linguroi de lemn de plop începu să amestece egal, de la stânga la dreapta, până ce toată ceapa se auri. Mai adăugă 4 foi mari de dafin, 10 boabe de piper negru, o căciulie de usturoi zdrobită şi 10 prune mari, uscate.

Abia atunci rostogoli toate ciupercile în căldare şi puse capacul bine fixat, să nu scape aburul cel viclean. Deîndată scoase pesmetul, pe care îl înmuie puţin în apă, apoi adăugă făină, până făcu o pastă ca de smântână groasă. Din aceasta amestecă nişte găluşte pe care le dete în apă clocotită şi le lăsă la fiert. Numai bine că ridică acoperişul de pe ceaun şi, fiindcă ciupercile lăsară apă, învârti de zor în ele.

Dintr-un clondir scoase un păhar de vinars pe care îl deşertă în oală. Mai amestecă de 5 ori cu linguroiul, apoi goli o ploscă cu juma’ de vin roşu de butuc, adăugă găluştile fierte şi jumătate de litru de apă de izvor. Aşeză meşteşugit capacul şi mai aşteptarăm să dea în clocot de două ori… Atunci coborâră în minunatul amestec 3 roşii mari, tăiate cubuleţe, frunzele de mărar şi pătrunjel mărunţit, forfecate, şi un Doamne’ajută!

Când ne-am aşezat la masă, toată odaia mirosea a Rai. Am spus o rugăciune de mulţămire şi am purces la lucru de ne trozneau fălcile. Şi numai la al treilea blid bace Pătru întrebă:

– Călătorule, cum se cheamă bunătatea asta de tochitură?

– Apăi, dragii mei fraţi, se numeşte Urechile lui Iuda, fiindcă ciupercile cele negre şi dese sunt culese din pomul în care s-o spânzurat vânzătorul.

Şi numa ce termină de rostit voroavele celea că străinul şi dispăru din faţa ochilor noştri, de parcă nici nu ar fi fost!

Dapoi noi nici nu ne dezmeticirăm bine, că uşa fu trântită cu putere de părete şi apăru Vasâle cel Mare, tăt o spumă şi spăriet nevoie mare de o arătare cu aripe mari strălucitoare ce, zâcea el, să ridicase la cer de pe prispa vechii mănăstiri şi se topise, hăt, sus pă cer, printre nori şi stele.

Acum, din cât mai îmi aduc în minte şi dintr-un vis al meu ce l-am avut după aceea, zâc numai atât:

TOCHITURA DE CIUPERCI URECHILE LUI IUDA

Se face din câte 300 g de hribi, ghebe, gălbiori, zbârciogi şi Urechile lui Iuda, care va să zică dintr-un kilogram şi jumătate de ciuperci dintre cele mai bune, puse laolaltă. Se mai pune apoi ceapă (300 g), 1 căţel de usturoi, 4 foi de dafin, piper negru, sare, boia iute & dulce. Mai e nevoie de 350 g Vin roşu sec şi 50 g vinars (cognac sau rom). Trebuie să ai şi 250 g Pesmet, 250 g Făină, 300 g Untdelemn, 300 g Prune uscate, 300 g Roşii crude sau bulion, şi ceva frunze de pătrunjel şi mărar.

Atâta-i tot. Nu mare lucru, dar rupt din cer…

Published in: on 28 Ianuarie 2011 at 10:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

CEAŢA – FOG – BROUILLARD. Proiect internaţional susţinut de către Centrul Cultural Francez, Cluj

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, instituţie de cultură aflată în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, vă invită la vernisajul expoziţiei: 

 

 

CEAŢA – FOG – BROUILLARD

Proiect internaţional susţinut de către Centrul Cultural Francez, Cluj

 

Parteneri:

Centrul Cultural Francez, Cluj

Universitatea de Artă si Design, Cluj

Asociaţia Art in Situ Roche sur Crane Franţa

Proiect curatoriat de: Andor Kömives

Prezintă: Ovidiu Pecican

Vernisaj: joi, 3 februarie 2011, ora 13, Muzeul de Artă Cluj-Napoca

Artişti participanţi:

Diana Bell (UK), Belinda Ellis (UK), Mireille Filiatre (FR), Helen Ganly (UK), Annegret Heinl (DE), Djamila Hanafi (FR), Brigitte Kohl (FR), Mirjia Koponen (UK), Carole Décary-Loukakis (FR), Jean-Paul Meiser (FR), Brigitte Mouchel (FR), Annabel Ralps (UK), Marie van Vuuren (NL), Eva Wal (DE), Ioana Antoniu, Ioan Horváth Bugnariu, Adina Comşa, Emil Dobriban, Dorel Găină , Mihaela Gorcea, Gheorghe Ilea, Mihaela Ilea, Károly Felki, Győngyi Károly-Zőld, Andor Kőmives, István Kudor, Mira Marincaş, Ioana Olahuţ, Radu Pulbere, Ioan Sbârciu , Radu Şerban, Radu Solovăstru, Florin Ştefan, Lucian Szekely, Ovidiu Tarţa.

In sens profan, ceaţa este doar un simplu fenomen meteorologic specific, care constă dintr-o aglomeraţie de particule de apă aflate în suspensie în atmosferă în apropierea suprafeţei solului, care micşorează transparenţa aerului şi reduce foarte mult vizibilitatea orizontală. Dar, ceaţa îşi hrăneşte forţa misterioasă a seducţiei sale artistice şi simbolice, tocmai din această neclaritate şi nebuloasă, prin deschidere către sensuri mai adânci. Fiecare limbă, pe lângă sensul obişnuit, al vederii neclare, mai păstrează şi o serie de sensuri figurate, metaforice. În limba franceză verbul “brouiller” are şi sensul de a răvăşi, a bruia, a tulbura, a se certa, a strica. Limba română acordă un sens figurat pentru ceaţă, ca ceva obscur, neclar, suspect, ascuns, o minte înţeţoşată, confuză. „A fi băgat în ceaţă” mai înseamnă şi a fi derutat, manipulat, prostit.

Ceaţa-Brouillard-Fog.este o provocare adresată artiştilor de la Universitatea de Artă si Design din Cluj şi ai Asociaţiei Art in Situ din Franţa de a medita asupra unor valenţe complexe între evidenţe şi ambiguităţile unor sensuri multiple, actuale, ale acestui fenomen de la efectul poetic, vizual plastic, trecând prin timp şi memorie, până la fenomenul complex al poluării sau al manipulării politico-ideologice. Proiectul se înscrie pe linia unei mai vechi colaborări artistice, demarate cu un workshop de land-art desfăşurat la Cluj, în 2006.

Parteneri media: Radio Cluj, TVR Cluj, Welcome2Cluj, Ziua de Cluj, Realitatea Cluj, Zile şi Nopţi, Cluj Online, ArtAct, Time4News.

Cronică plastică: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ceata-pe-somes-de-ovidiu-pecican-7973187

DEMOLAREA CULTURII PRIN CENTRALIZARE (2): … Și la SIGHET!

„În şedinţa din decembrie trecut  a CL Sighet, a fost prezentat un proiect de hotărâre întocmit de un serviciu de specialitate al Primăriei în care se propunea desfiinţarea  celor 4 instituţii de cultură finanţate din bugetul local şi comasarea lor în cadrul unei Direcţii de cultură şi comunicare. Consilierii locali, după o dezbatere furtunoasă,  au fost şi pro şi contra. Eu, din start am demonstrat pe puncte că proiectul este greşit abordat, motiv pentru care, cu majoritate de voturi, proiectul a fost respins şi  amânat pentru o rediscutare. Deja proiectul l-am analizat  la nivelul celor 4 importante  instituţii de cultură vizate, urmând ca în aceste zile să-l discutăm şi în Comisiile  de specialitate ale CL”.

Fragmentul de mai sus provine dintr-o declarație publică a domnului Ioan Tivadar, şeful Comisiei de Cultură din Consiliul Local Sighet.

Tot înainte, băieți! Demolarea instituțiilor de cultură se extinde cu repeziciune… (O.P.)

 

Reacții imediate:

Vasile Muste , poet, directorul Casei Municipale de Cultură din Sighet : „A desfiinţa înseamnă a suprima fiinţa. Cui îi este îngăduit să desfiinţeze identităţi? De 43 de ani Ansamblul Folcloric MARA al Casei de Cultură (unul dintre cele mai mari, mai longevive şi laureate ansambluri de amatori din câte au existat şi există în România) care a reprezentat Maramureşul şi România pe aproape toate meridianele lumii, va fi suprimat odată cu Casa de Cultură. Un imens prestigiu poate fi anulat printr-o singură ridicare a câtorva mâini”.

Echim Vancea, poet, directorul Bibliotecii Municipale”Laurenţiu Ulici” din Sighet: „… Știe cineva cât se câştigă şi cât se pierde prin această comasare instituţională? Nu cred. Şi asta din pricină că, înainte de orice, ar trebui făcut un studiu de piaţă. Cum este cu putinţă ceea ce se vrea? Simplu. Plângerilor noastre ni se pun în faţă siderala muzică a crizei economice. A lipsei de resurse financiare. Instituţiile de cultură sighetene trăiesc, în aceste zile, cu neliniştea zilei de mâine” în cioante!”

Mihai Dăncuş, directorul Muzeului Maramureşului din Sighet:„…  instituţiile de cultură care au dat şi dau prestanţă oraşului, trebuie să-şi păstreze identitatea. Dacă ele îşi vor pierde personalitatea juridică, drumul până la autodizolvare este scurt. Când vrei să scapi de o instituţie sau de o persoană care conduce acea instituţie, nu-i dai bani. Este o tehnică veche în România”.

Eugenia Godja, primarul municipiului Sighet: „Noi, executivul, am  vorbit de unificarea instituţiilor de cultură cu păstrarea identităţii  şi activităţii fiecăreia şi reorganizarea sistemului financiar-contabil din aceste instituţii. Anume, înfiinţarea unui centru financiar care să gândească repartiţia echilibrată a resurselor insuficiente  şi găsirea modalităţilor prin care, pe lângă ce poate oferi administraţia locală să se găsească resurse colaterale, extrabugetare, fie pe proiecte, fie  pe alte activităţi. (…) nu am vrut să desfiinţăm instituţiile de cultură, ci să centralizăm problemele financiar -contabile într-un singur serviciu comun pentru cele 4 instituţii vizate. Mai mult, din 2011, nu mai avem noi voie să stabilim fondul de salarii, care va fi stabilit direct de la minister. În această situaţie, un centru financiar comun trebuie să gândească la toate soluţiile prin care să poată menţine instituţiile în stare de a funcţiona.

Citește mai mult aici:

http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=13149:ancheta-numai-oamenii-fr-cultur-ar-putea-suprima-cultura-la-sighetu-marmaiei&catid=37:cultura&Itemid=133

Published in: on 27 Ianuarie 2011 at 5:57 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , ,

George VULTURESCU: „Harababură editorială”*

 în colecţia „Scriitori la ei acasă”, Editura Dacia XXI, 2010

 

 Dacă deasupra mormintelor, unde cei îngropaţi nu-şi pot odihni sufletele, dansează, în noapte, flăcări, în amiaza zilei, deasupra cărţilor unor scriitori dispăruţi „dansează” cu nesimţire cămătari şi veleitari în editologie. De curând, mi-a fost dat să asist la lansarea unor serii de cărţi – intitulate, precum în reportajele vechiului regim, „Scriitori la ei acasă” – care trebuia să fie un „eveniment” recuperator. Am şi lăudat public iniţiativa (precum se poate vedea în ziarele din Satu Mare), dar după ce am răsfoit cărţile dezamăgirea mea s-a transformat în tristeţe şi, apoi, în revoltă. Nu voi spune nimic despre cărţile celor care sunt în viaţă – ei încă pot vorbi sau precum ne îndeamnă biserica „să tacă pe vecie” după cum îi lasă conştiinţa –, ci voi semnala cititorilor terfelirea cărţilor „celor care nu sunt”. Obligaţia celor în viaţă, a celor care i-am cunoscut, a mea, în acest caz, este mai presus de orice.

 

1. Aşadar, editura nou înfiinţată de Ion Vădan, Dacia XXI**, a scos pe piaţă volumul lui Paul Grigore (născut la Certeze în 1952, la 17 mai, reputat poet şi eseist care a activat la Braşov, în jurul revistei „Astra”, decedat în condiţii suspecte la 3 iunie 1989 la Bucureşti) Anluminură (2010). Deşi pe copertă coordonatorul colecţiei „mulţumeşte în mod deosebit”primilor editori ai poetului (Ovidiu Moceanu, Al. Muşina, Gh. Crăciun şi G. Vulturescu) nu există nici o scuză pentru lipsa unei minime note explicative care să lămurească cititorul de azi că titlurile aşezate în interior, prin voinţa editorului (pe ce bază?), fac parte din 2 volume diferite – unul purtând sigla editurii „Litera” şi altul al editurii „Paralela 45”. Iar secţiunea „Diotima din scriitură” –cu textele inedite atunci (Candor Poesis, Diotima din scriitură, „Hemografia” lui N. Stănescu, Eternitatea regresivă) – a apărut cu acest titlu ca supliment (nr. 1, 1991) în corpul revistei „Poesis” (nr. 6-7, iulie – aug. 1991) prin bunăvoinţa lui O. Moceanu care le va include în volumul din 1999. Textul subsemnatului – Poetul şi neodihna cuvântului – nu are ce caut în corpusul textelor ediţiei de acum fără această precizare. Apoi, alăturarea secţiunii „Anluminură” (litere drepte, bold) nu are nici o explicaţie că ar prelua – integral , volumul Anluminură (Ed. Litera, 1991), coperta T. Jebeleanu, cu prefaţa lui O. Moceanu (Peste mode şi timp, p. 5-6). La cuprins, în ediţia princeps, textul – cuvânt înainte al lui O. Moceanu poartă subtitlul „Inscripţii I”, iar post-feţele lui Gh. Crăciun (Clipa cea repete) şi Al. Muşina (Semnele nu l-au minţit) poartă subtitlurile „Inscripţii II” şi, respectiv, „Inscripţii III” (pag. 56). Ediţia de acum nu le menţionează (vezi p. 60-63). De asemenea, în ediţia primă poetul are două cicluri distincte, numerotate: Anluminură (1-29) şi Tabulae pictae (1- 88). Volumul de la Dacia XXI le contopeşte sub un singur titlu, Anluminură, fără nici o numerotare la cuprins. Nici secţiunea Vocaţia luminii nu are nici o notă explicativă că ar prelua – integral -, ediţia din 1999, Vocaţia luminii, colecţia 80, Seria eseuri, Ed. Paralela 45. Despre faptul că titlurile eseurilor sunt aşezate în partea de jos a paginii, ca şi cum ar aparţine de textul precedent (vezi: pag. 104 – Eros şi filozofie; p. 185 – Aubade castelanei bizantine; p. 226 – Candor Poesis etc.) nu mai e nimic de spus. Aruncate, la propriu, unul după altul, titlurile din volumele princeps, fără aceste note explicative, fireşti la orice reeditare, ar părea cititorului de azi că reprezintă întocmai cartea gândită de poet sau de primii ei editori. În fond, nu avem de-a face cu ceea ce ar trebui să fie o ediţie de autor, ci cu îngrămădirea sub două noi coperţi a volumelor precedente, necitate şi neprelucrate critic. Dacă era firesc să mulţumească familiei şi primarului din Cămârzana (care a finanţat de bună credinţă cartea) e o blasfemie să notezi pe copertă că astfel, prin această recuperare, „îi păstrăm memoria” şi „îi facem cunoscută opera”!

 

2. La volumul lui Tudor Daneş (n. în 13.04.1943, ani de zile profesor – psiholog şi ziarist la Satu Mare, decedat de timpuriu la 24 februarie 1989 într-un spital din Cluj) Călătorul solitar (Dacia XXI, 2010) se continuă aceeaşi practică de eludare a unei ediţii precedente (Dacia, 1988, lector Viorica Mării) pe care editorul de azi o preia…în felul său. Astfel: se elimină din start cuprinsul deşi în ediţia primă, la pag. 244 sunt redate cele 5 titluri de capitole (1. În căutarea unghiului optim… şi Travelling, pag. 5,6; 2.Captivul… şi… Lanţurile, p. 49, 61; Dimineaţa Tatianei… şi… Nopţile lui Ieronim, p. 101, 110; 4. În intimitate… şi … În deplasare, p. 151, 168; 5. Stegarul de plumb… şi… Trompetistul, p. 211, 219) mai ales că pe coperta a IV-a există şi sub titlul „Nuvele” – nemenţionat acum. Dar ceea ce ne revoltă cel mai mult este terfelirea scrisului acestui acribios al frazei într-o mare de greşeli. Cităm, la întâmplare, pentru a proba incompetenţa şi trufaşa idee de „recuperare” a „memoriei” scriitorului: în loc de „Am zis: gata” apare „Am zis: guta” (p.226); în loc de versul citat „Dimineţile-s frunze pe cărare” apare „Dimineţile mele-s irumze pe cărare”; în loc de „Mi s-a dus norocul, nu-l mai plânge” apare: „Mi s-a dus noroiul…”(p. 226); în loc de „intrarea străinilor” apare „intrarea străiniloi” (p. 263); în loc de „soarele-i mort” apare „soarele-i moit” (p.269); în loc de fratele Nanuk” apare tratele meu Nanuk”(p. 269); în loc de „tu eşti o umbră” devine „tu eşti umbrit…”(p. 270); sau, la pag.271:în loc de „şi urlet îmi va fi triumful”devine „îmi va ii triumlul”; „uşor de definit” devine „uşor de deinit”; „cât fi-va-mi pasul” devine „cât ii-va-mi pasul”etc. Profesorul Tudor Daneş s-ar răsuci în mormânt!

3. Destinul nedrept de scurt al poetului şi gazetarului Dorin Sălăjan (n. 15 aprilie 1948 în loc. sătmăreană Sărvăzel, ani de zile redactor redutabil la „Cronica sătmăreană” şi apoi, după 1989, la revistele din capitală „Flacăra”, „Privirea”; mort prematur, însingurat, în oraşul nostru la 18 sept. 2005) merita, evident, re-adus între noi printr-o ediţie critică. Din păcate, ceea ce este intitulat acum de „coordonatorul colecţiei” Naşterea cea mare (Dacia XXI, 2010) este o răstălmăcire fără nici o urmă de profesionalism (vă mai amintiţi acribia vechilor ediţii coordonate la „Dacia” de Virgil Bulat, regretatul, şi de Vasile Igna?), o re-organizare a textelor după bunul plac ca şi cum ai scormoni prin cenuşa volumelor – testament lăsate de poet. Astfel: nu este specificat în nici o minimă notă că titlul de acum reia titlul volumului de debut al poetului Naşterea cea mare, Ed. Albatros, 1980. A dispărut fără motiv dedicaţia autorului (trist pentru un editor care şi-a pierdut şi el părinţii): „Se închină, vai prea timpuriu răposaţilor mei părinţi, Ioan şi Maria” (p. 5 în ediţia din 1980) precum şi dedicaţia pentru soţia sa, dispărută şi ea tragic: „Doamnei mele Doina Rodica” de la poemul Căsnicia cu eternitatea). Au dispărut şi cele trei titluri date de poet secţiunilor cărţii: Elegie pentru rezervaţiile de lupi (fost la pag.7; Despre povara bivolului şi a poeziei (la pag. 29); Preţul de la crescuta cămaşă (la pag. 49). Acum se trece, fără nici o explicaţie, la includerea unor poeme din cartea a doua şi ultima a poetului Ceremonia de trecere (Ed. Albatros, 1985). Pe ce se bazează această selecţie? Cine ne dă dreptul să repartizăm altfel poemele gândite de un poet ca fiind ale unei cărţi cu titlu ales şi cu ordinea cerută de resortul concepţiei proprii? Dar intervenţia cu talpa bocancului se adânceşte şi mai mult: în volumul Ceremonia de trecere există un poem, Calea spinilor, pe care poetul Dorin Sălăjan l-a segmentat în cincisprezece poezii numerotate de la I la XV, fiecare cu un titlu propriu. Editorul de acum alege patru dintre ele – Drum fără întoarcere (numerotată de poet: I); Preţul la crescuta cămaşă (numerotată II); Ceremonia de trecere (numerotată VIII); Alexandru (care era numărul XIV) dar fără a specifica nicăieri că, iniţial, fac parte din poemul intitulat Calea spinilor (a se vedea acum „transformarea” lor în poeme de sine stătătoare la paginile 42, 44, 46, 47). Unde am învăţat noi că o ediţie trebuie să respecte textele pe care le-a orânduit şi gândit autorul în timpul vieţii? Într-o care epocă? Ce să mai spunem despre demersul ideii de recuperare a unei ediţii însoţind textul de note, trimiteri la variante, la corectarea unor greşeli?

 

4. Dar despre „harababura editorială” de la Dacia au scris la timp alţi autori. Al. Săndulescu a predat studiul despre Pădurea spânzuraţilor a lui L. Rebreanu, care s-a vândut, dar editura i-a dat acest răspuns: „Domnule, am dat faliment…, suntem în incapacitate de plată şi vă rugăm să ne scuzaţi că v-am indus în eroare” („România literară”, nr. 47, 26 nov. – 2 dec. 2003). Dar „plângerile” lui Dumitru Ţepeneag din Ramuri” (articolul „Scriitorul şi editorul său: un cuplu conflictual în România”, nr. 10-11; oct.-nov. 2005) „Tribuna” (art. „O plimbare cu automobilul prin nordul Ardealului” , nr. 73, 16-30 sept. 2005) şi „Vatra” (Art. „Editorii mei”, nr. 9-10, 2005) care scrie negru pe alb: „Dar directorul Ion Vădan a dovedit că nu respectă contractele semnate de mâna lui. Nu numai că n-a plătit cât a spus că plăteşte dar nici măcar n-a publicat ce-a făgăduit, tot prin contract, că publică…”. Despre aceste lucruri a scris de curând şi sătmăreanca noastră, ziarista Debreczeni Éva (care a îngrijit, pregătit cărţile lui Kölcsey Ferenc, Ady Endre válogatott versei, Fényi István, Kaffka Margit în colecţia Magyar Könyvtár Dacia XXI, 2010) în articolul A kultúra oltára/Altarul culturii („Szamos”, Kulturális szemle, VII, nr. 1, ianuarie 2011).

 

5. Desigur, am putea merge mai departe. Dar nu ne mână nici o bucurie. Între volumele din faţa mea mai stau trei scriitori dispăruţi: Gh. Bulgăr, George Boitor, Emil Matei . Opera eminescologului (născut în Sanislău 13 martie 1920, decedat la 13 iunie 2002) este prevăzută să fie retipărită într-o „serie de autor”. A apărut acum cunoscuta lucrare Gh. Bulgăre – Trei scriitori clasici. Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade (Dacia XXI, 2010). La ce ne putem aştepta dacă nici o notă nu specifică pentru lectorul de azi că se reia întocmai ediţia apărută în 1998 la Ed. Saeculum. O. şi Vestala în colecţia „Biblioteca Şcolarului”. Sau poate că nu e aceeaşi ediţie din moment ce (atenţie!) pe copertele a celor 2 volume apare scris cu litere de-o şchioapă: „Trei scritoti clasici”! Greşeli sunt şi pe manşeta coperţii interioare unde se rezumă o notă biografică de o rară suavitate. Cercetătorul din Sanislău ar binemerita (evident cu buna credinţă a banilor acordaţi de primăria din localitate) o ediţie critică, întocmită ştiinţific, cu referinţe filologice îngrijită de specialişti. Poetul Emil Matei (n. la 6 aprilie 19747 în localitatea Apa; decedat la 1 sept. 2001) apare acum – datorită finanţării unui primar generos – într-o aşa intitulată „colecţie de autor” (a apărut vol. 1. Desene pe vânt, 2010), fără să se specifice că volumul Oraşul ascuns a fost editat iniţial la Ed. Solstiţiu, 1999, cu o postfaţă (aleasă de poetul încă în viaţă) a unui sătmărean care l-a introdus într-un Dicţionar (2000) şi într-o carte de studii critice (2005). Sub auspicii profesionale ar trebui aşezată şi opera poetului George Boitor (născut la Supurul de Jos, la 1 noiembrie 1934, decedat la Ploieşti, în 18 mai 1976). Proiectul, anunţat într-o scrisoare a lui Ştefan Haiduc (reprodusă de editor pe coperta interioară), „de rezonanţă naţională” pare încheiat pe principii emoţional – prieteneşti nu profesionale: „… Îmi permit – prieteneşte – să fac câteva sugestii. Cred că titlul potrivit pentru primul volum cel de acum ar putea fi: Memorie discontinuă şi alte poeme, deoarece, prin structură, Boitor a fost un baladist, poeziile sale fiind mai degrabă ceea ce se numeşte în accepţia de specialitate poem (nu poezie)…” Ne întrebăm – dar nu „prieteneşte”, ci pe baza textelor critice dedicate lui Boitor care îi relevă substratul dramatic boem al poetului – de ce nu s-ar fi putut intitula exact precum le-a intitulat poetul însuşi prin cele două titluri apărute în timpul vieţii sale: Scara de apă, poeme (1969) sau Testament provizoriu (1974)? Dar, dacă principiul este doar al „sugestiilor”, ne oprim, deocamdată aici. Soarta cărţilor după moartea autorilor a lăsat pagini de mărturii dureroase în literatură. Se găsesc mereu critici oneşti care îşi dedică viaţa pentru a re-face, cu acribie, istoria unui manuscris. Sunt sigur că aşa va fi şi în cazul lui Paul Grigore, Tudor Daneş, Dorin Sălăjan, Gh. Bulgăr, Emil Matei, George Boitor editaţi acum, pentru o mână de arginţi, în colecţia „Scriitori la ei acasă” a editurii Dacia XXI, fără o minimă urmă de profesionalism…

 

Note:

 

*  Titlu preluat din articolul venerabilului Al Săndulescu citat în cuprinsul textului nostru.

** De altfel, încă din anul 2003 într-o anchetă a ziarului „Capital” se spunea că editura „Dacia” din Cluj-Napoca este – citez: „în procedură de executare silită”, cu „datorii de 461,4 milioane lei” (Nr. 35, 28 aug. 2003).

Primind prin poșta electronică acest text de critică a năravurilor editoriale actuale semnat de prestigiosul poet – și prieten – George Vulturescu, editorul revistei sătmărene Poesis, publicație de largă respirație și circulație, mă grăbesc să îl supun atenției cititorilor, convins că numai astfel se poate face un pas către îndreptarea pripelii și, de ce nu, abuzurilor editorilor (O.P.).

LANSARE de CARTE & EXPOZIȚIE: Ovidiu PECICAN & Amalia LUMEI la SIGHET: 31 ianuarie 2011

 Sub genericul DIALOGUL ARTELOR,

o acțiune culturală complexă pusă la cale de magicianul managerial Ionică MARIȘ,

adună

în data de 31 ianuarie 2011, începând cu ora 14,

la Sala Radio Sighet

mai multe evenimente:

lansarea noului volum al lui

 Ovidiu PECICAN,

antologia de polemici culturale

MITURI PUBLICE, MITOLOGII COTIDIENE

publicată chiar la Sighet, de Editura Valea Verde,

la care vor vorbi

prof. Dorel TODEA,

directorul postului de radio Sighet FM,

editorul Ionică MARIȘ

și autorul;

vernisajul expoziției de fotografie artistică semnată de

AMALIA LUMEI

introdusă de jurnalistul, traducătorul și istoricul

Johnny POPESCU

și al expoziției sculptorului

Ion BLEDEA;

un moment muzical va fi asigurat de prezența violonistei sighetene 

Raluca MICHNEA.

Sunt invitați, în limita locurilor disponibile, toți cei interesați de cultura vie, de dialogul de calitate și de arta împletită cu un spirit civic neafectat de criză!

http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=13167:interviu-cu-prof-univ-dr-ovidiu-pecican&catid=70:importante&Itemid=27

Semnalarea evenimentului în Ziarul de Duminică:

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/la-sighet-a-inceput-dialogul-artelor-de-ziarul-de-duminica-7973229 

Aspecte de la lansare și vernisaj:

Amalia Lumei dând interviu pentru postul de televiziune Sighet

Ovidiu Pecican semnând un exemplar din cartea lui pentru profesorul de istorie Marius Voinaghi

fotografii de Lengyel Peter

ÎN EXCLUSIVITATE!!! Michael SHAFIR: Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu,

Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu,

Palatul Cotroceni

Bucureşti

                                                                                       Cluj-Napoca, 22 ianuarie 2011

Domnule preşedinte,

În luna octombrie a anului 2009 mi-ați făcut deosebita onoare de a mă decora cu Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de ofițer. Cu mâhnire şi în acelaşi timp cu mânie, mă văd nevoit să vă înapoiez azi această medalie. Gestul meu este determinat, în primul rând, de maniera nedemocratică şi neconstituțională în care guvernul condus de dl. Emil Boc cu sprijinul nemijlocit al Domniei Voastre încalcă în mod repetat principiile statului de drept, facând în mod abuziv uz de asumarea răspunderii în fața Parlamentului şi substituindu-se în acest mod legislativului, de ordonanțe de urgență, precum şi de numeroase alte găselnițe juridice pe care nu numai că Dumneavostră, domnule preşedinte, le acceptați, dar le şi inspirați şi girați în mod direct şi personal. Din acest punct de vedere, considerați returnarea acestei distincții şi ca un gest de solidaritate față de Armată,  pe care ați avut incredibila temeritate de a încerca să o dezbinați în conferința de presă ținută în această seară la reşedința oficială a preşedintelui statului.

La fel se întâmplă şi în cazul legii Educației Naționale, promovată de către Domnia Voastră la data de 4 ianuarie 2011. Şi acolo se încearcă dezbinarea corpului profesoral, asmuțind cadrele didactice tinere împotriva celor cu experiență, ca şi cum nu decizia guvernului Boc a înghețat posturile în universități, ci prezența noastră, a cadrelor didactice cu experiență ar fi blocat avansarea acestora.  Mai mult, în spatele unei perfide argumentări pentru depolitizare în universități, noua lege duce la politizarea întregului sistem, de la şcoli şi până în vârful instituțiilor de învățământ superior, lichidând în acelaşi timp autonomia universitară.

La modul personal, legea mă forțează într-o pensionare în care mi-aş putea continua activitatea universitară numai la plata cu ora. Cu alte cuvinte, mă trimite într-un hotel pe centură.

Am revenit în România, domnule preşedinte, în anul 2005, numai şi numai în scopul continuării activității mele pedagogice universitare. În timp ce alte state europene revin asupra deciziei pensionării forțate, România sub conducerea Dumneavoastră o  impune pentru a face loc clientelelor politice sau economice. “Reforma” impusă de noua lege este un substanțial regres față de situația existentă anterior acestei legi, nici ea ideală. Probabil că vă imaginați că acele cadre didactice care fac parte din actualul guvern sunt capabile să conducă doctorate şi să deschidă în fața României calea către locul pe care îl merită minunații ei tineri, pe care îi cunosc bine. Mult mai bine decât Dumneavoastră.

Douăzeci şi doi de ani de activitate la Radio Europa Liberă, unde am condus, printre altele, departamentul de documentare al secției române, m-au învățat, domnule preşedinte, că trebuie să fim răbdători. În cele din urmă simularea politică a democrației (socialiste sau nu) va fi exorcizată. Şi împreună cu ea, toți clovnii politici.

Vă urez sănătate,

Prof. univ. dr. Michael Shafir

Published in: on 26 Ianuarie 2011 at 7:59 am  Comments (13)  
Tags: , , , , , , ,