Participarea preşedintelui Emil Costantinescu la funeraliile fostului preşedinte al Republicii Cehe, Václav Havel

Funeraliile fostului preşedinte Václav Havel au avut loc vineri, 23 decembrie 2011, între orele 12.00-14.00 la Catedrala Sf. Vit, Václav şi Vojtěch din Castelul din Praga.

Invitaţia de participare a fost transmisă la Cabinetul preşedintelui Constantinescu din partea Cancelariei Preşedinţiei Cehiei prin intermediul Ambasadei Republicii Cehe la Bucureşti.

La funeralii au primit invitaţii câte un reprezentant din partea statelor: preşedinte, prim ministru sau un reprezentant al acestora. Lor li s-au adăugat, pe o listă separată, prietenii preşedintelui Havel propuşi de familie şi de cei apropiaţi fostului preşedinte.

Pe lista prietenilor figurează, printre alţii, şi fostul preşedinte al Poloniei, Lech Walesa, fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton, fostul preşedinte al Bulgariei, Jelio Jelev şi fostul preşedinte al Sloveniei, Milan Kucan.

În vederea participării la acest trist eveniment, preşedintele Constantinescu a acceptat invitaţia preşedintelui României, Traian Băsescu, de a călători cu aeronava prezidenţială cu care domnia sa se va deplasa la Praga în cursul zilei de vineri, 23 decembrie.

Conform protocolului aprobat de Preşedinţia Cehă, invitaţii de pe cele două liste au urmat un traseu separat pentru accesul la Castel şi la Catedrală. Şeful statului a fost însoţit de ambasadorul acreditat la Praga, iar invitatul special de primul consilier al ambasadorului.

Marţi, 20 decembrie, preşedintele Constantinescu a semnat în cartea de condoleanţe deschisă la Ambasada Cehiei la Bucureşti, iar în cursul zilei de miercuri, 21 decembrie, a transmis scrisori de condoleanţe doamnei Dagmar Hávela, soţia fostului preşedinte Havel şi preşedintelui Republicii Cehe, Vaclav Klaus.

Biroul de presă

22 decembrie 2011

Reclame
Published in: on 23 decembrie 2011 at 6:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

RĂZBOI ÎN STAT

DECLARAȚIILE de joi, 3 noiembrie 2011, ale președintelui Traian Băsescu au adus la suprafață, într-o nouă formulare – la fel de apăsată ca și cele dinainte, însă cu noi nuanțe – reproșurile pe care puterea executivă le aduce puterii legislative, actualizând un război între puterile fundamentale din stat care a cunoscut permanent, în ultimii ani, în România, crize acute și mocnite. Dacă, până acum, cea mai inflamată fază a acestui conflict a fost cea în care, urmare a bătăliei pentru întâietate în stat, președintele Băsescu a fost suspendat de Parlament („Criza 322”, cum i s-a spus, cu trimitere explicită la numărul aleșilor care au votat suspendarea prezidențială), nici tensiunile în raport cu a treia putere a sistemului nostru de guvernare, pretins democrat – anume cea judecătorească – nu au lipsit. Faimoasele rezerve referitoare la componența Consiliului Superior al Magistraturii, numeroasele contestări la adresa unor miniștri ai Justiției (de la Rodica Stănoiu la Monica Macovei), reproșurile făcute Direcției Naționale Anticorupție – sub denumirile pe care instituția le-a purtat anterior -, toate sunt episoade ale stării de beligeranță care nu a scutit și nu scutește nici magistratura de toate nivelurile de la atacurile asupra sferei sale de competență și a atribuțiilor ce îi revin.

Este greu de spus, în aceste condiții, dacă ceea ce se petrece la nivelul statului nostru ca ansamblu rămâne o legală și binevenită tentativă de asanare instituțională și ameliorare a activității, ori mai curând sunt tentative de adjudecare a priorității uneia dintre puterile statului în detrimentul celorlalte două, încălcându-se, astfel, însuși principiul echilibrului între puterile constituționale. Datorită acestei împrejurări, ieșirea la rampă, în deplină lumină, a actorilor angajați în acest joc este benefică, dezvăluind interesele și mobilurile, motivațiile și cauzele care îi mână în luptă pe purtătorii de cuvânt ai diverselor ramuri ale statului nostru.

Iată că președintele, vorbind în numele puterii executive, spune că „În mod categoric, modul cum a acționat justiția … ne-a ținut în afara spațiului Schengen, chiar dacă nedrept”. Tot el susține că ar exista atenționări venite de la Comisia Europeană cu privire la modul în care justiția decide «câștigătorii» unor proiecte europene. Traian Băsescu nu a ezitat să insereze în discursul său o tonalitate dojenitoare și chiar paternalistă, care nu a scăpat juriștilor atenți, prin însăși practica lor de specialitate, să interpreteze până la nuanță textele și depozițiile.

Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Asociația Magistraților din România (AMR) a condamnat, neechivoc și cu nedisimulată asprimă, apostrofarea capului executivului, socotind-o cu totul abuzivă: „judecătorii și procurorii României nu acceptă nici tonul, nici mesajul dictatorial al președintelui țării, a cărui numire, printre altele, trece prin filtrul Curții Constituționale”.

În comunicatul AMR există un pasaj care descrie sintetic și cu destulă fidelitate starea actuală a României din punct de vedere juridic. Panoramarea respectivă are o valoare superioară celor survenite din presă sau dinspre autori particulari, din societatea civilă, pentru că poate fi socotită depoziția unuia dintre cei trei piloni ai statului român, trebuind luată în considerare cu seriozitatea pe care o asemenea ramificație instituțională o presupune. Or, iată cum stau lucrurile privite dinspre protagoniștii actului de justiție actual din țara noastră: „Într-un stat polițienesc, în care se clădesc tot mai multe pârghii prin care justiția să fie controlată, îngenunchiată, în care legile se fac de pe azi pe mâine și se modifică chiar înainte de a intra în vigoare, în care serviciile secrete își măresc bugetul, iar pentru justiție nu se găsește nici măcar mărunțiș, în care reformele există doar în vorbe și prestații televizate, un președinte, într-un ton dictatorial, își poate permite să cheme la ordine magistrații, să-i înfrunte ostil, amenințător, să-i blameze și să-i terfelească în piața publică din postura părintelui națiunii căruia i se recunoaște dreptul de a-și stigmatiza, la stâlpul infamiei, oamenii legii”. Stat polițienesc, control și oprimare a justiției de către politicieni, legi expediate și neîntemeiate, discriminări bugetare grave și creatoare de dezechilibru între puteri, alianța politicului cu serviciile secrete, subfinanțarea justiției, circ mediatic în jurul reformei fără reformă, amenințare la adresa magistraturii dinspre vârfurile statului, dezonorare publică a reprezentanților justiției, lipsă de demnitate sunt caracteristicile acestui succint exprimat cadru oficial al României de azi.

Este clar că răfuielile au atins o cotă înaltă, cel puțin la nivelul vorbelor azvârlite dintr-o parte într-alta. În limbaj popular, părțile… își arată pisica!

Grav este că și președintele, și magistrații, se amenință fățiș unii pe alții. Or, în calitate de garanți ai democrației și funcționalității statului nostru declarat democrat, împreună cu Parlamentul, ambele părți ar trebui să procedeze la o reglare a mecanismelor în spiritul și litera Constituției și a sistemului legal în vigoare. În loc de asta, într-un stil de autentici mafioți, și unii, și alții se amenință cu represalii. Unul o face aducând argumente de la Bruxelles și acuzând transparent de corupție magistrații, ceilalți o fac formulând fără jenă amenințări directe: „statul, la rândul lui, este supus legilor și normelor constituționale și nu poate încălca legea fără să fie sancționat, … hotărârile judecătorești sunt pronunțate în baza legilor pe care se află și semnătura președintelui, … nerespectarea actului de justiție și instigarea la nerespectarea actului de justiție atrag repercusiuni tot prin lege stabilite și ele se pot repercuta inclusiv asupra celor care le-au zămislit”. „Da, sunt legi pentru judecători. Dar sunt legi și pentru președintele României, legi pe care acesta trebuie să le respecte și care i se aplică așa cum se aplică fiecărui cetățean al acestei țări.”

Problema rămâne însă: de ce, dacă există probele unor încălcări, și de o parte, și de cealaltă, a cutumei și legii, nu se iau măsuri concrete? Răspunsul este unul singur. Scopul atâtor declarații războinice este să păstreze un anume, precar, statu quo între puteri, nu să remedieze mediul vieții noastre statale, politice și publice în folosul interesului tuturor cetățenilor.

EXECUTIV, PARLAMENT ȘI JUSTIȚIE: Care pe care?

Instituțiile statului își continuă războiul. După lupta dintre Parlament și Președinte (capul executivului), a venit rândul unui nou atac asupra Justiției din partea Președintelui. Pentru interesul său în înțelegerea modului de a reacționa al magistraților, redau mai jos – preluându-l de pe situl oficial al instituției – comunicatul Consiliului Superior al Magistraturii din 4 noiembrie 2011, prin care se precizează că , „în cazul derulării unor achiziţii publice, instanţa se referă la posibilele neconcordanţe, incorectitudini, pe parcursul derulării achiziţiei, care privesc autoritatea ce derulează procedura de achiziţie”, că „este inoportun şi periculos a acuza justiţia de insuccesul unei achiziţii publice şi că este necesară efectuarea unor analize a faptelor alegate”, că „mare parte din … arierate provine din anii 2001, 2003 până în 2008, iar vina existenţei acestor arierate nu e neapărat a sistemului judiciar”.

Totodată, CSM observă că „ unui număr de peste 100.000 de cadre didactice şi angajaţi din sistemul de educaţie i s-a acordat o mărire salarială de 50% în toamna anului 2008, în urma unui vot unanim al Parlamentului României”, și că „Curtea Constituţională a precizat în două rânduri (subl. O.P.) că această lege este constituţională”. Cum „toate aceste persoane şi-au câştigat drepturile salariale în instanţă în mod corect, tocmai pentru a respecta o lege adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedintele României”, vina nepunerii deciziei în aplicare aparține Parlamentului care „ nu a indicat sursa financiară din care ar trebui plătite sumele de bani”, cerându-se – inoportun – magistraților să stabilească acest lucru.

Criza economică, presiunile externe asupra mediilor politice și, nu în ultimul rând, nemulțumirile populației din România în fața vicisitudinilor cu care se confruntă curent au adus în prim-plan o nouă criză constituțională în care cele trei puteri din stat, legislativul, executivul și puterea judiciară ăși pasează mingea și se acuză reciproc, recurgând inclusiv la amenințări, mai mult sau mai puțin directe. Pentru ilustrarea acesei ultime aserțiuni, trimit la articolul http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10607884-asociatia-magistratilor-judecatorii-romaniei-nu-accepta-nici-tonul-nici-mesajul-dictatorial-presedintelui-tarii.htm

 

4 noiembrie 2011

COMUNICAT

Cu privire la declaraţiile publice ale domnului Traian Băsescu, preşedintele României,

cu ocazia reuniunii Comisiei de monitorizare a progreselor înregistrate de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei 

din 3 noiembrie 2011

CSM, în calitatea sa constituţională de garant al independenţei justiţiei (art. 133 alin. 1 din Constituţie, republicată), a luat act de considerentele expuse de Preşedintele României, domnul Traian Băsescu în cadrul reuniunii Comisiei de monitorizare a progreselor înregistrate de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei (Comisia MCV) desfăşurată în data de 3 noiembrie 2011 la sediul Ministerului Justiţiei.

Este esenţial ca astfel de atenţionări, venite dela Preşedintele României, să fie analizate cu calm şi echilibru, fără a naşte emoţii suplimentare nici la nivel interinstituţional, nici în rândul opiniei publice.

În acelaşi timp, CSM priveşte cu multă seriozitate aceste atenţionări, exprimându-şi, în acelaşi timp, rezerve cu privire la amplitudinea şi corectitudinea de fond a acestor atenţionări.

De aceea, CSM, a trimis astăzi o solicitare Administraţiei Prezidenţiale pentru a obţine detalii în legătură cu scrisoarea Comisiei Europene referitoare la achiziţia publică la care a făcut referire Preşedintele României cu ocazia mai sus-amintită. Precizăm că, în cazul derulării unor achiziţii publice, instanţa se referă la posibilele neconcordanţe, incorectitudini, pe parcursul derulării achiziţiei, care privesc autoritatea ce derulează procedura de achiziţie.

În acest moment, CSM consideră că este inoportun şi periculos a acuza justiţia de insuccesul unei achiziţii publice şi că este necesară efectuarea unor analize a faptelor alegate.

În altă ordine de idei, CSM este conştient de dificultatea prin care trece România azi, inclusiv din perspectiva achitării arieratelor datorate de stat cu titlu de restanţe date prin hotărâri judecătoreşti.

Pentru a restabili adevărul trebuie spus că mare parte din aceste arierate provine din anii 2001, 2003 până în 2008, iar vina existenţei acestor arierate nu e neapărat a sistemului judiciar. De exemplu, unui număr de peste 100.000 de cadre didactice şi angajaţi din sistemul de educaţie i s-a acordat o mărire salarială de 50% în toamna anului 2008, în urma unui vot unanim al Parlamentului României. Mai mult, Curtea Constituţională a precizat în două rânduri că această lege este constituţională.

Prin urmare, toate aceste persoane şi-au câştigat drepturile salariale în instanţă în mod corect, tocmai pentru a respecta o lege adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedintele României. Or, Parlamentul, spre exemplu, nu a indicat sursa financiară din care ar trebui plătite sumele de bani, dar s-a cerut ca acest lucru să fie făcut de instanţe.

În ce priveşte dosarele amânate nejustificat, aşa cum s-a făcut atenţionarea publică, CSM reaminteşte că a declanşat un control al tuturor dosarelor vechi aflate pe rolul instanţelor – peste 4600 de dosare cu vechime de peste 5 ani – urmând ca acest control, pe care Inspecţia Judiciară îl efectuează în aceste zile, să identifice cauzele care au condus la aceste perioade lungi până la soluţionarea dosarelor.

CSM, în calitate de garant al independeţei justiţiei, îşi manifestă preocuparea pentru eficientizarea justiţiei şi cere responsabilitate tuturor actorilor de pe scena publică.  

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

 

Biroul de Informare Publică şi Relaţii cu Mass Media

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIX: REFUZUL DIFERENȚEI

5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).

Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.

Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.

Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.

Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.


[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVII: ACȚIUNEA PENTRU ACȚIUNE ȘI TERORISMUL INTELECTUAL

3. Cultul acțiunii pentru acțiune este o idee care, pentru Eco, circulă între Goebbels („Când aud că vine vorba de cultură, scot pistolul”) și sloganurile anti-intelectualiste anonime. Nu ducem nici noi lipsă de asemenea reacții în presa cotidiană, unde intelectualii sunt arătați cu degetul de toată lumea și de oricine. Reflecția, în general, pare să fie suspectă pentru mulți români, o serie de remarci critice dezvăluind că, atunci când tace, intelectualul este învinovățit de neimplicare și dispreț față de societatea care l-a format și în care trăiește, iar când se implică, este suspectat și acuzat de partizanat, de corupție (își „vinde” atașamentele etc.). Deși nu se spune, câștigă, în asemenea cazuri, ideea că acțiunea socială fără reflecție este preferabilă, că abordarea „tehnică”, prin tehnocrație, a treburilor publice, este preferabilă, că intelectualul trebuie marginalizat și nu e bun de nimic.

De pe urma acestor atitudini, destul de răspândite și, mai ales, recurente, reacțiile intelectualilor s-au decantat în două linii majore. Unii dintre ei par dispuși să se detașeze de imaginea tradițională distribuită pe seama condiției de oameni de carte, aceea a unor studioși și oameni de opinie, preferând să interpreteze uvertura specializării țintite, a „profesionalizării” și „tehnicizării”. Aceștia sunt adepții abordărilor utilitariste și pragmatiste, atribuind categoriei pe care o reprezintă roluri sociale indiscutabile și solicitând pe seama acestora locuri strategice în ansamblul social (vezi ideea guvernului de tehnocrați). Alții își radicalizează opțiunile pentru ceea ce reprezintă pasiunea și zona lor de expertiză particulară, socotind că o condiție cum este cea intelectuală are și trebuie să aibă rolul edificării minții și sufletului dincolo de circumstanțele triviale ale contextului. „Turnul de fildeș” în care par dispuși să se refugieze nu diminuează importanța travaliului lor, iar faptul că sunt bine antrenați în descifrarea limbilor moarte (precum clasiciștii, a urmelor materiale îndepărtate (ca arheologii) sau că se ocupă de chestiuni ținând de abstragerea totală de la imperativele clipei (precum unii dintre comentatorii de filosofie și istorici, mulți plasticieni, poeți și prozatori, muzicienii) este o expresie a convingerii că misiunea intelectualului este aprofundarea cunoașterii pe seama unei societăți în orice condiții, dincolo de tot ce se întâmplă în jur.

În felul lor, fiecare dintre cele două poziții descrise mai sus sunt, de fapt, pledoarii pentru acțiune; desigur, o acțiune în termeni specifici, o acțiune cărturărească, metamorfozată prin dinamica publicării de carte, a expozițiilor și a concertelor, a conferințelor științifice și a simpozioanelor cele mai felurite. Chiar dacă nu descrie o dinamică socială în înțelesul pe care termenul îl evocă îndeobște – organizarea de mișcări civice și participarea la dinamica politică propriu-zisă, militantismul cu finalitate direct socială și economică și cu impact asupra modului de a gândi al unei generații – și „tehnocratismul” și și abordarea abstrasă („Turnul de fildeș”) sunt, de fapt, expresii ale unor ideologii și nu trebuie confundate cu absența situărilor în societate.

Între cele două se întinde însă plaja amplă, diversă și foarte nuanțată a celor care, intelectuali fiind prin formație și statutul social-profersional îndeplinit, socotesc că este important ca vocile lor să contribuie la armonia sau la reglarea funcționării societății proprii. Ei pot vorbi solitar, în nume propriu, întemeindu-se pe autoritatea pe care o au sau doresc să o cucerească, dar se pot și grupa – în formațiuni instituționale preexistente, în altele special create sau în grupuri mai mult sau mai puțin informale, din preajma unor publicații, a unor platforme de idei -, acționând în felul care convine cel mai bine profilului preocupărilor lor și scopurilor pe care le urmăresc. Atunci când intervențiile lor sunt strict contextualizate, sporadice, conjuncturale și, mai ales, întâmplătoare, când nu au un caracter persuasiv și nici nu aspiră la vreo sistematicitate, poziționăriule trebuie luate ca atare, mărturii ale unei sensibilități specifice, a rezonanței la anumite teme și motive, exemple de situări personale. Când, însă, ele sunt expresia unei „politici” de grup, dobândind, mai mult sau mai puțin, caracterul unor manifeste și programe pentru o întreagă categorie cărturărească, oricât de restrânsă, atunci aspirația de a influența efectiv și de a modela mai mult sau mai puțin direct viața publică dobândește preeminență și trebuie interpretată ca atare; cu atât mai mult cu cât tendinței respective i se raliază o acțiune intelectuală persuasivă, formulări și reformulări, revenirea, din timp în timp, la aceleași teme.

Grupurile intelectuale care, formulând programe proprii, participând la dezbaterea publică în mod repetat, de-a lungul unor perioade mai mult sau mai puțin reprezentative (luni, ani, decenii), au în posesie – sau la dispoziție – și mijloace instituționale (mediatice, academice, editoriale) capabile să influențeze cu destulă forță opțiunile dintr-o societate dată sunt, fără îndoială, dintre acelea ale căror autosituări, programe și formulări posedă forța cea mai mare de impact social, atât în actualitate, cât și pe termen lung. Când membrii unui grup intelectual coerent, cu obiective precise, având în frunte lideri de opinie cunoscuți, dețin poziții academice (conducere de instituții de învățământ superior, sunt premiați, medaliați, au contacte nesporadice cu tinerii în formare și cu cei aflați la început de carieră, pot influența luarea de decizii și acordarea de foloase precum premii, burse, facilități de documentare și studiu etc.), mediatice (posedă canale de radio sau/ și televiziune proprii, au emisiuni personale, dețin reviste și/ sau ziare, susțin rubrici cu apariție recurentă etc.) și au parte de o recunoaștere publică semnificativă, puterea lor de impact social este considerabilă.

Când lucrurile au ajuns atât de departe, ele dobândesc contururi din ce în ce mai precise. În România, unde, urmând exemplul președintelui Traian Băsescu, toată lumea vorbește despre moguli – căci, pe vremea P.S.D.-ului, a lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, cei ce dețineau pârghiile puterii politice, banul din afaceri private și controlul de tip mafiot cu impact public se numeau baroni, locali sau nu -, diferența între acești potentați de stil nou și vechii baroni este că mogulii au acaparat și puterea mediatică. Ei dețin televiziuni, ziare și reviste, ba editează și cărți. Te poți întreba la ce bun, de vreme ce au deja majoritatea mijloacelor menite să le asigure prosperitatea, inițiativa în materie de decizie economică și politică. De ce ar râvni și la mijloacele de informare cu impact de masă, la ustensilele mediatice modelatoare de conștiințe? Răspunsul este simplu: dorința lor este de a-și asigura longevitatea și expansiunea, în competiția cu alții asemeneni lor, prin captarea și seducerea unor segmente cât mai importante din public.

Competiția se susține cu mijloacele imaginii, sunetului și cuvântului. Propaganda a devenit privată, chiar și atunci când ea a ajuns să se producă cu mijloacele statului și, aparent, în numele lui, după cum statul însușii s-a privatizat, în beneficiul alternativ al uneia sau alteia dintre instabilele coaliții aflate efemer la putere. Când omul, împreună cu grupul său, a ajuns la pârghiile acestui tip de putere ce îmbină dimensiunea materială cu cea simbolică, războiul se duce cu mijloacele persuasive ale terorismului intelectual, după cum numea Jean Sévillia această metodă de acțiune specifică grupărilor intelectuale.

Terorismul intelectual ar fi „… nici mai mult, nici mai puțin decât un sistem totalitar. Dar … un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizează să-i ia cuvântul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de sânge: numai prin cuvinte. Cuvintele conștiinței liniștite. Cuvintele marilor conștiințe. Cuvintele care ucid.// Circumstanțele variază, dar procedeul rămâne același. Mai întâi, în imaginarul țării este imprimat un arhetip al răului. De la război încoace, această funestă figură a fost întruchipată de fascist, capitalist, imperialist, colonialist, xenofob, rasist, partizanul ordinii morale. Aceste etichete, în cel mai bun caz, deformează realitatea; în cel mai rău caz, mint. Aplicate de mâini experte, ele îmbracă un sens nedefinit, a cărui elasticitate permite înglobarea tuturor elementelor asupra cărora ideologii aruncă anatema. Apoi, tehnica obișnuită duce la asimilarea adversarului cu arhetipul răului. Efectul acestei amalgamări este radical disuasiv: cine și-ar asuma riscul de a fi, de pildă, tratat drept fascist sau rasist? Acuzația poate fi explicită sau poate fi efectuată prin insinuare, deschizând ușa spre procesul de intenție: orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândește, ci pentru gândurile care îi sunt atribuite. Manichéisme oblige, maniheismul constrânge la acest lucru: o altă logică intră în ultimă instanță în funcțiune: diabolizarea. Nici nu se pune problema de a discuta pentru a convinge: e vorba doar de a intimida, a culpabiliza, a descalifica.// Terorismul intelectual … constituie un sistem. Nu trebuie să căutăm un complot îndărătul lui, și nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. De altfel, el nu apără o temă unică și nu reprezintă interese neapărat concordante. E o mașinărie care se sprijină pe complicități doctrinare și pe rețele de generație; trebuie reținut însă că avem de-a face cu o mașinărie oarbă.// (…) Istoria, arta, literatura, știința sau ecologia sunt terenuri de vânătoare pentru terorismul intelectual…” (Jean Sévillia, Terorismul intelectual, București, Ed. Humanitas, 2007, traducere de Ileana Cantuniari,  pp. 8-9)

Cum spuneam, în lumea intelectuală, acțiunea pentru acțiune se traduce prin dinamica de idei, demersuri publicistice și gesticulația academică, ce nu dau rezultate directe și imediate și nu duc la schimbări sociale și politice de unele singure. Forma persuasivă la maximum a acestora, prin procedurile avute în vedere de Jean Sévillia, este terorismul intelectual. Nici România actuală nu duce lipsă de așa ceva, după cum nici interesele care să mâne în luptă taberele beligerante, ori actorii care să se bată în numele lor nu absentează din peisajul nostru social și intelectual.

Ovidiu PECICAN:Eroi şi istorici martori

La decorarea lui Vasile Paraschiv, recent răposat opozant la derapajele comunist-naționaliste ale ceaușismului, am publicat într-o revistă clujeană acest text. Îl reiau acum, socotind că adevărurile – oricât de incomode – se cuvine să ajungă la cât mai mulți oameni. Îi aduc astfel, totodată, mărturia respectului meu, încă o dată, lui Vasile Paraschiv, retras întru contemplarea Absolutului. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească! (O.P.)

            Nu sunt dese ocaziile în care istoricul are şansa de a înregistra pe viu acţiunile protagoniştilor istoriei. De aceea, asemenea ocazii sunt preţioase, oricând survin. Cu atât mai speciale sunt prilejurile de a-i observa atât pe eroi, cât şi pe cei care, în principiu, imortalizează deopotrivă în paginile lor prestaţiile de excepţie, cu consecinţe pentru evoluţiile din societate, ca şi pe iniţiatorii lor.

Când am văzut la televizor ştirea referitoare la conferirea unei decoraţii înalte, la Cotroceni, unui grup de personalităţi ale zilei, în semn de apreciere a contribuţiei lor la dezvoltarea culturii şi a unei atmosfere de elevaţie morală şi spirituală, am privit cu justificată curiozitate la aleşii anului 2008 ai preşedinţiei. Erau acolo actorii Radu Beligan şi Marin Moraru, criticul literar Nicolae Manolescu, muziciana Mariana Nicolesco, regizorul Lucian Pintilie şi alte câteva figuri, dintre care unele la fel de cunoscute. Nu l-aş fi recunoscut însă pe Vasile Paraschiv, unul dintre puţinii care au avut curajul să lupte cu regimul Ceauşescu din interiorul ţării, aproape de unul singur, înfiinţând un sindicat liber, fiind chinuit şi hărţuit apoi de Securitate şi scăpând în Occident după ralierea lui la demersurile antitotalitare ale lui Paul Goma. Vasile Paraschiv a ajuns însă şi cu acest prilej festiv în atenţia jurnalelor de ştiri, refuzând demn şi răspicat – poate nu şi cu tact, dar asta este altceva – Steaua României în grad de cavaler. „Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul” – i-a spus decoratul preşedintelui Băsescu. „Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată”.

Cuvintele fostului opozant anticomunist mi-au atras atenţia printr-o naivitate oarecum măreaţă, ca – probabil – în toate cazurile când directeţea şi onestitatea merg la ţintă, eliberându-se de meandrele nuanţărilor şi ale retoricii pe multiple tonuri, amestecate, care ne fac să vorbim, în atâtea cazuri, de subtilitate, inteligenţă, persuasiune, dar nu şi de adevăr spus pe de-a-ntregul. Am privit, deci, cu sentimente amestecate, episodul, asociindu-l cu situaţia arhetipală a petiţionarului împilat, care în Ardealul românesc ia mereu chipul lui Horia în audienţă la împăratul Iosif al II-lea sau al lui Avram Iancu, opusul primului, refuzând demn să se înfăţişeze în faţa tânărului suveran Francisc Iosif. Am revăzut cu coada ochiului veşmântul episcopal al lui Inochentie Micu făcând anticameră la împărăteasa Maria Tereza, obstinată în a nu-l primi, şi şirul memorandiştilor în redingote, aşteptând să vină dreptatea de la Schönbrun sau Belvedere… Este, cred, şi motivul pentru care am căutat ulterior filmul ceremoniei pe câteva site-uri internet, refăcând iar şi iar parcursul de câteva clipe al intervenţiei lui Vasile Paraschiv în cursul previzibil al decernărilor de medalii oficiale.

Răspunsul lui Traian Băsescu a fost decent şi a căzut bine, distingând între nivelul personal al frustrării fostului luptător împotriva sistemului comunist şi cel oficial, unde oamenii şi gesturile devin instituţii şi simboluri. M-a frapat însă, de fiecare dată, să observ în fundalul secvenţei, siluetele familiare a doi istorici renumiţi, nu dintre cei mediocri sau slabi, Andrei Pippidi şi acad. Şerban Papacostea. Întorşi vag, pe jumătate, plecând privirile jenaţi, într-o parte, cei doi păreau să deplore ruptura de ritm, tulburarea apelor, fluieratul în biserică, pe scurt, penibilul situaţiei momentane.

Desigur, refuzul lui Vasile Paraschiv şi declararea făţişă de către acesta a dezavuării preşedintelui, ca produs al sistemului împotriva căruia luptase, nu avea cum să nu distoneze, să nu apară ca strident, în contextul dat, luând chiar chipul unei crase impoliteţi, a unei fronde nepotrivite în contrast cu protocolul momentului. Dar dincolo de asta, dintre toţi cei prezenţi, era, cred, de aşteptat ca tocmai istoricii să fie primii care să înţeleagă mai exact semnificaţia gestului şi să fie gata să îl întâmpine mai adecvat decât alţii. S-a întâmplat sau nu aşa ceva, imaginile păstrează numai gesticulaţia reţinută, dar neechivocă, a celor doi istorici, jenaţi de moment, preferând – s-ar fi zis – mai degrabă ca totul să fi decurs lin, ca întreruperea să nu se fi petrecut. Şi totuşi: atât Andrei Pippidi, cât şi Şerban Papacostea au fost şi continuă să fie unii dintre aceia care au susţinut procesul de democratizare al societăţii româneşti. Publicistica din revista 22 şi calitatea de membru al Grupului pentru Dialog Social a nepotului lui Nicolae Iorga, ori semnarea manifestului resurecţiei istoriografice alături de cei mai importanţi istorici, în decembrie 1989, şi, mai recent, curajoasa dezvăluire a plagiatului din tratatul de istorie al Academiei Române, în cazul lui Papacostea, îi recomandă pe ambii drept membri ai societăţii civile de calitatea civismului cărora nu s-ar cuveni să se îndoiască oamenii de bună credinţă. Ar fi prins bine, cred, în legătură cu momentul evocat mai sus, o ieşire la rampă în care membrii breslei istorice pomeniţi aici să desluşească raportarea lor la cele întâmplate spre a scuti interpretările inadecvate ori lectura bruiată a faptelor.

Verso, an. 4, nr. 54-55, 1 – 28 februarie 2009

A se vedea și considerațiile scriitilor: Vasile Gogea

http://antonesei.timpul.ro/2011/02/09/vasile-paraschiv-omul/

Liviu Antonesei:

http://vasilegogea.wordpress.com/2011/02/04/s-a-stins-vasile-paraschiv/

Dorin Tudoran:

http://www.dorintudoran.com/2011/02/04/vasile-paraschiv-si-calutii-de-mare/

Alina Mungiu-Pippidi:

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ultima-nebunie-a-lui-vasile-paraschiv-216313.html

ÎN EXCLUSIVITATE!!! Michael SHAFIR: Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu,

Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu,

Palatul Cotroceni

Bucureşti

                                                                                       Cluj-Napoca, 22 ianuarie 2011

Domnule preşedinte,

În luna octombrie a anului 2009 mi-ați făcut deosebita onoare de a mă decora cu Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de ofițer. Cu mâhnire şi în acelaşi timp cu mânie, mă văd nevoit să vă înapoiez azi această medalie. Gestul meu este determinat, în primul rând, de maniera nedemocratică şi neconstituțională în care guvernul condus de dl. Emil Boc cu sprijinul nemijlocit al Domniei Voastre încalcă în mod repetat principiile statului de drept, facând în mod abuziv uz de asumarea răspunderii în fața Parlamentului şi substituindu-se în acest mod legislativului, de ordonanțe de urgență, precum şi de numeroase alte găselnițe juridice pe care nu numai că Dumneavostră, domnule preşedinte, le acceptați, dar le şi inspirați şi girați în mod direct şi personal. Din acest punct de vedere, considerați returnarea acestei distincții şi ca un gest de solidaritate față de Armată,  pe care ați avut incredibila temeritate de a încerca să o dezbinați în conferința de presă ținută în această seară la reşedința oficială a preşedintelui statului.

La fel se întâmplă şi în cazul legii Educației Naționale, promovată de către Domnia Voastră la data de 4 ianuarie 2011. Şi acolo se încearcă dezbinarea corpului profesoral, asmuțind cadrele didactice tinere împotriva celor cu experiență, ca şi cum nu decizia guvernului Boc a înghețat posturile în universități, ci prezența noastră, a cadrelor didactice cu experiență ar fi blocat avansarea acestora.  Mai mult, în spatele unei perfide argumentări pentru depolitizare în universități, noua lege duce la politizarea întregului sistem, de la şcoli şi până în vârful instituțiilor de învățământ superior, lichidând în acelaşi timp autonomia universitară.

La modul personal, legea mă forțează într-o pensionare în care mi-aş putea continua activitatea universitară numai la plata cu ora. Cu alte cuvinte, mă trimite într-un hotel pe centură.

Am revenit în România, domnule preşedinte, în anul 2005, numai şi numai în scopul continuării activității mele pedagogice universitare. În timp ce alte state europene revin asupra deciziei pensionării forțate, România sub conducerea Dumneavoastră o  impune pentru a face loc clientelelor politice sau economice. “Reforma” impusă de noua lege este un substanțial regres față de situația existentă anterior acestei legi, nici ea ideală. Probabil că vă imaginați că acele cadre didactice care fac parte din actualul guvern sunt capabile să conducă doctorate şi să deschidă în fața României calea către locul pe care îl merită minunații ei tineri, pe care îi cunosc bine. Mult mai bine decât Dumneavoastră.

Douăzeci şi doi de ani de activitate la Radio Europa Liberă, unde am condus, printre altele, departamentul de documentare al secției române, m-au învățat, domnule preşedinte, că trebuie să fim răbdători. În cele din urmă simularea politică a democrației (socialiste sau nu) va fi exorcizată. Şi împreună cu ea, toți clovnii politici.

Vă urez sănătate,

Prof. univ. dr. Michael Shafir

Published in: on 26 ianuarie 2011 at 7:59 am  Comments (13)  
Tags: , , , , , , ,

3. AUTOTESTĂRI POLITICE

EXISTĂ UN nivel sub care politica nu poate coborî într-o democraţie fără să se compromită. Nu este vorba despre performanţele practice, de astă dată, deşi politicienii după aşa ceva trebuie judecaţi, nu după performanţele declarative din pass media ori din campaniile electorale. Nu este mai puţin adevărat că, pentru a face ceva, trebuie să ai un proiect, să ştii ce să faci. Or, când nici măcar aici nu se conturează o viziune realistă, care să nu frizeze crasa incompetenţă, ce să mai aştepţi de la practică?!

Două foarte recente decizii politice au dezvăluit pentru oricine doreşte să le sesizeze, pentru a nu se îmbăta cu apă rece, cât de departe de înţelegerea corectă a conceptului de democraţie suntem încă în mediile parlamentare şi ale forţelor aflate la guvernare.

Prima dintre ele a făcut, practic, instantaneu carieră, necunoscând vreun precedent intern. Mă refer la decizia PDL-ului bosumflat de a nu mai participa la emisiunile unor televiziuni private – anume, cele atribuite de Traian Băsescu (pe bună dreptate, de altfel) mogulilor Sorin Ovidiu Vântu şi, respectiv, Dan Voiculescu: Realitatea TV şi Antena 1, 2 şi 3. Lucrurile au fost escaladate de premierul Emil Boc, care a smuls microfonul reporterei de la Realitatea TV şi a criticat postul respectiv pentru incorectitudine în reflectarea deciziilor guvernamentale. Gestul a fost sancţionat imediat de reporteră care a remarcat, pe bună dreptate, că televiziunea la care lucrează este una privată. Ceea ce voia, în mod evident, să observe respectiva jurnalistă era că, în virtutea statutului de instituţie privată, postul respectiv îşi elaborează cum doreşte grila de programe şi conţinutul acestora; desigur, în limitele respectării legii. Dacă manipulează cumva şi ceea ce transmite se dovedeşte contrazis flagrant de realităţi, rezultatul nu poate fi decât abandonarea treptată a emisiunilor de către publicul lor, scăderea audienţei şi, până la urmă, falimentul. Iată de ce premierul nu ar trebui să îşi facă probleme.

Ar mai fi, apoi, adaug eu, şi chestiunea drepturilor fundamentale la informare, libertatea de expresie, la libera opţiune a fiecăruia în materie de informaţie, care transformă gestul smulgerii microfonului din mâna ziaristei într-un simbol al cenzurii, al presiunii politice şi al abuzului. Singura paralelă care se poate face cu cazul dat este recenta iniţiativă – mediatizată îndelung şi intens de media internaţionale – a preşedintelui venezuelean Hugo Chavez de a interzice un post privat pentru că acesta refuza să includă ştirile şi programele solicitate de guvernanţi. Printr-un singur gest pripit, Emil Boc a reuşit să egaleze scorul ca ultimul politician temperamental, neinstruit, deşi primul ministru provine din peisajul universitar al unei facultăţi de Ştiinţe Politice şi are, în plus, şi cunoştinţe aprofundate de drept.

Ca şi cum aceste premise nu erau suficiente, imediat după incident, principalul partid aflat la guvernare, PDL, a decis – şi a făcut publică această decizie – ca membrii săi să sisteze participările la emisiunile televizate de respectivele posturi de televiziune. Un asemenea boicot îşi găseşte precedentul numai în retragerea acreditărilor Evenimentului zilei al lui Ion Cristoiu de către Palatul Cotroceni în vremea primului său locatar postcomunist, Ion Iliescu. El este grav pentru că dovedeşte neînţelegerea crasă a spiritului constituţiei, limitând interpretarea expresiei de „libertatea presei” la sunsurile care convin puterii.

Interpretări teoretice şi practice întru totul neconstituţionale din partea unui partid condus de un constituţionalist! Neaşteptat şi regretabil.

Cealaltă crasă neînţelegere a libertăţii de iniţiativă are loc din elanul a doi parlamentari. Ea vizează proiectul închiderii marilor retaileri în zilele de duminică, sperându-se că astfel micii producători vor fi ajutaţi să recupereze terenul pierdut. Evident, cei care propun şi susţin o astfel de măsură reglatoare nu sunt nici inteligenţi din cale afară – altfel ar pricepe cum nu poţi recupera într-o singură zi alte şase zile irosite -, nici competenţi în materie de politică democrată. Căci pentru a fi astfel, s-ar cuveni să observe că economia liberă nu se „reglează” prin ukazuri de la centru. Practici bolşevice, practicate de Lenin şi ai lui în vremea NEP-ului, astfel de ferecări ale uşilor mall-urilor nu privesc în niciun caz asigurarea unei echitabile dezvoltări a economiei de piaţă, şi nici interesul consumatorilor siliţi să cumpere mai scump din piaţă ceea ce altminteri ar cumpăra, poate, mai ieftin, din magazinele puse sub interdicţie duminicală.

N-ar fi rău ca politicienilor să li se solicite prin lege mai mult decât o calificare la locul de muncă pe care fiecare nou venit o face pe spezele noastre, ale alegătorilor.