Sunt atâtea definiţii savante sau spontane ale artei, încât mai încape una în coşul fără fund care le reuneşte în virtualitate. Abatere de la natură până şi prin năzuinţa de a o copia, cu mijloace parţial raţionale, parţial iraţionale, traducând, în destule cazuri, o aspiraţie de desprindere din contingent şi înălţare într-un spaţiu metafizic, poate într-un topos al mântuirii, abstragere în simbol şi desfăşurare de forţe încifrate într-o viziune de mare plasticitate şi plurale deschideri, arta pare să fie o parazitare a utilităţii prin gratuitate. Ea se înrudeşte cu cunoaşterea pură, angajând alte forţe sufleteşti şi mentale decât cele care împing umanitatea înainte, chiar dacă pe urma ei nu sporul de cunoaştere cuantificabil în măsuri precizabile pare să rezulte, ci mai degrabă o angajare afectivă şi intelectuală. Chiar dacă nu este, aşadar, o forţă motrice societală, arta pare să aibă puterea de a prezerva o anume demnitate şi anvergură a condiţiei de om, dezvoltând o cutie de rezonanţă ca un halou mai dens sau mai rarefiat, dar de o mare importanţă, în jurul siluetei umane.
SPORADICE (6): Arta
SPORADICE (5): Romancierul
I-au fost date romancierului marile întinderi. Unora, precum Melville sau Conrad, li s-au dăruit mările şi oceanele. Altora, ce lor mai mulţi, le-au fost destinate câmpiile, munţii şi văile; după caz. Cine pricepe asta, înţelege cum stau lucrurile cu romanul ca gen. Secretul lui nu stă în stil sau în subiect, ci în modul cum sunt stăpânite şi cuprinse întinderile. Nu cântăreşti din ochi o tapiserie care acoperă întreg peretele la fel cum ai pipăi vârfurile degetelor o danteluţă. Sunt acolo şi lucruri care ţin de expresivitate, şi unele întorsături de situaţie ce contează în verdictul final. Mai mult decât acestea, e de avut în vedere structura romanului, care dă o idee despre un mod de a vedea lucrurile şi o viziune, chiar filosofică sau religioasă, uneori. Dar cel mai mult şi mai mult depinde totul de felul în care romancierul ştie străbate toate zările, aducând sub cuvântul lui peisajul uman, cu descărcările lui afective şi acţiunile care ascund sau dezvăluie mobilurile umane, într-un peisaj care, şi el, arată mai bine atunci când este în acord sau în contrast cu cele ce se petrec între protagonişti.
foto: Amalia Lumei
SPORADICE (4): Cauzalitatea în istorie
Teoriile clasice despre rolul cauzalităţii în istorie s-ar cuveni corectate. În principiu, conformându-se logicii aristotelice a lui „ori, ori”, „da, nu”, ele simplificau explicaţia unui fapt istoric, permiţând aşezarea lui cu mai multă uşurinţă într-un scenariu explicativ şi dând posibilitatea alcătuirii unui fir narativ linear, mai uşor de acceptat. În fapt însă, formula şi-a dovedit, în repetate rânduri, falimentul. Ori acceptăm că istoria rămâne enigmatică şi de neînţeles, ori căutăm un alt model explicativ. S-a încercat o anume inovare prin aducerea în discuţie a „cauzelor profunde” şi, alături de ele, a celor „imediate”. Se etajează astfel, în spiritul unui model fenomenologic – rudimentar, şi el -, cauzalitatea după modelul complementarităţii dintre „lucrul în sine” şi „aparenţă”.
În ce mă priveşte, aş propune o altă tratare a temei, care să aibă în vedere obscuritatea de principiu a cauzalităţii şi caracterul incomplet şi relativ al descifrărilor acesteia de către istorici. Adoptarea acestei perspective, influenţată nu atât de relativism, cât de conştiinţa incompletitudinii, poate avea consecinţe importante în reconstrucţia istoriografică a trecutului, modificând într-un mod deloc neglijabil înţelegerea realităţii.
CRUCIAT
Gurile iernii răcnesc
prin hornurile ultimelor palate
Iar braţul vânătorului
împuşcă vânt
M-am refugiat pe corabie
sub pânza de pe catargul
de sticlă
ţipătul se prăbuşeşte
sub nori de funingine
se retrage albastrul
în vreme ce cronicarul mătură
cu pana lui
ultimele cuvinte de azur
ALMANAH
Pe stânga se înşiruie egiptencele
Mai departe se amestecă prafuri
în corn de ren
Vântul poartă cenuşa
Porţile de piatră
Nu se mai urnesc de veacuri
Şi mâinile stau întinse
Gata să primească
Pregătite să jertfească
Vorbeşte-mi, Asurbanipal
„Prin sângele care se încheagă
La picioarele mele
Nu se distinge nimic”
MUNTELE
această citadelă
pe care mâinile nu au zidit-o
cu meterezele ei vegetale
întinse peste orizont
acolo popoare de flori
şi insecte desfăşoară
imperii de un anotimp
iar clăile pasc liniştit
în aşteptarea poruncii
lui hanibal
de traversare a alpilor
m-aş muta într-unul
din corturile aromate
de sub culmi
unde aerul filosofează de unul singur
iar poezia e proprietatea norilor
IOAN BUDAI-DELEANU: 250 de ani de la naştere (de Ov. Pecican)
La capătul sesiunii de comunicări dedicate la Orăştie lui Ioan Budai-Deleanu, câteva maşini i-au transportat pe participanţii la întâlnire până în satul marelui poet. S-a slujit acolo un parastat în memoria celui dispărut, care a izbutit un salt incredibil: „trecerea de la graiul popei din biserică la strofa zeilor” (N. Iorga).
Emoţionant în acest ritual religios a fost felul în care părintele protopop şi ceilalţi trei preoţi greco-catolici s-au rugat pentru „părintele Ioan”. Deşi apelativul era întemeiat, în principiu, Budai-Deleanu fiind absolventul unor instituţii de învăţământ teologic de mai multe grade, unele chiar ilustre, este ştiut că, după episodul profesoratului său la Blaj, sătul de ierarhia ecleziastică 
dezamăgitoare din capitala greco-catolicismului românesc, a renunţat nu numai la cariera didactică, ci şi la sacerdoţiul la care era îndreptăţit să aspire, devenind, departe de casă, la Lvov, în Galiţia, un slujbaş laic al Tribunalului din această provincie imperială îndepărtată. Şi totuşi, faptul că preoţii au găsit destul temei pentru a-l asocia primei lui vocaţii, în pofida întâmplărilor vieţii, fie şi postum, a avut ceva dintr-o reparaţie istorică tacită, înfăptuită într-o manieră sui generis.
Întâlnirea a avut loc în curtea familiei Budai unde, pe locul vechii case, s-a construit căminul cultural al satului. Mai jos de ea se deschidea livada, pe care anotimpul a înflorit-o în chip fericit, de parcă poetul şi ceilalţi nouă copii ai familiei preotului Solomon Budai ne-ar fi ieşit în cale cu miresmele şi culorile proaspete ale locului.
În schimb, biserica din Cigmău a rămas în picioare de pe vremea când părintele familiei slujea în ea. Refacerea ei ar trebui să fie înscrisă pe agenda forurilor culturale ale statului nostru.
Oricum, atmosfera se dovedeşte evocatoare, dincolo de toate detaliile schimbate din vremea lui Ioan Budai-Deleanu şi până astăzi. Aceleaşi dealuri transilvane, acelaşi drum care urcă dinspre Valea Mureşului către satul Cigmău, ca şi însăşi curgerea calmă şi senină a râului sau dealurile transilvane – hunedorene – ce umplu sufletul de un soi de armonie mai uşor de evocat fotografic decât prin cuvinte.
Câte o casă părăsită şi părăginită din sat mai aminteşte ce putea însemna cu 250 de ani în urmă standardul locuirii româneşti la ţară, deşi piatra din care este făcută şi dimensiunile ei arată în mod clar că nu mai este vorba de casele din acele timpuri, făcute – multe dintre ele – din lemn ori, altele, din chirpici şi acoperite cu şindrilă sau paie. Şi totuşi, lumea amărâtă şi împilată a Ţiganiadei, despuiată de veselia şi umorul autorului, se dezvăluie retrospectiv ca un orizont mic şi apăsător, în care numai exuberanţa naturii şi frumuseţea locului puteau da speranţă şi lecui sufletul.
De fapt, probabil că peisajele arată oarecum indiferent. Ceea ce vine dincolo de ele ţine de sufletul celui care le priveşte, de ochiul care le decupează contururile şi care aşază lumina în cadru.
În ce priveşte Cigmăul familiei Budai, ceea ce pune în pagină acest blog este viziunea fotografică a Amaliei Lumei, pe care cel ce scrie nu poate decât să o confirme în cuvinte.
Aruncând o privire de jur împrejur, înţelegi ce vrea să zică expresia – referitoare la mica nobilime ardelenească – „nobil de şapte pruni”. Baza economică a acestei microaristocraţii – dintre copiii părintelui Solomon Budai numai primii doi şi-au văzut confirmat statutul de nobleţe, Ioan şi Aron – era transparentă, în cele mai multe cazuri. Nu însă şi nobleţea însăşi, care putea deveni, după caz, marca socială a verticalităţii, demnităţii şi generozităţii, ca şi a tăriei de caracter.
Nu sună rău citatul ales să străjuiască epigrafa plasată pe faţada Casei de Cultură din Cigmău, prin care poetul îndeamnă la cucerirea drepturilor şi libertăţilor poporului său cu ajutorul minţii, al inimii, dar şi al puterii braţului înarmat. Unul dintre participanţii la întâlnire mi-a atras atenţia că textul nu face decât să comenteze în versuri blazonul nobiliar al fraţilor Budai. Concedat în octombrie 1819, către sfârşitul vieţii bardului, împreună cu recunoaşterea imperială a calităţii de aristocrat, însemnul heraldic respectiv s-ar cuveni să poposească, la rândul lui, şi el, alături de inscripţia parietală dedicată unicului nostru autor de epopee dusă la bun sfârşit.
ADRIAN MARINO, moralistul
Memoriile postume ale lui Adrian Marino, publicate sub titlul Viaţa unui om singur (Iaşi, Ed. Polirom, 2010, 528 p.), dezvăluie un tip uman şi civic mai puţin întâlnit în peisajul României contemporane: rebelul marginalizat care îşi transformă cu metodă neajunsurile în instrumente ale autoedificării. Valoroase şi valorizabile sub multiple aspecte, paginile mărturiei autorului merită întreaga atenţie.
Iată doar două reflecţii spicuite din context:
„Nu trebuie să ieşi din rând. Este prima regulă [a vieţii literare]. […] … Ori accepţi statutul de discipol subordonat, ori eşti chemat autoritar, chiar drastic, la ordine” (p. 44).
„… Eram tot mai convins că oricine, orice «geniu» – oricât de gigantic ar fi fost – cade inevitabil sub critică. […] Îmi spuneam, încă de pe atunci, că la Atena aş fi votat, fără nici o ezitare, pentru condamnarea lui Socrate. Cu… «suspendare», bineînţeles. Dar condamnare, în orice caz, deoarece legile cetăţii erau în mod evident călcate. […] Oamenilor, oricât de excepţionali, nu le este îngăduit orice. Să ucidă (ca B. Cellini, ca Fr. Villon), să trădeze, să devină informatori de poliţie? Categoric nu!” (p. 48).
Moralistul Marino interesează în cel mai înalt grad şi, dincolo de accidente biografice, rândurile lui distilează un precipitat care merită întreaga atenţie.
Ovidiupecican's Blog 