PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. II. Eventual, Heidegger

Domnule Mladin,

Dvs. socotiți, pornind probabil de la o convingere personală – și nu doar de la reproducerea unui gând răspândit cu autoritate de mediile filosofice pe care, poate, le frecventați (dascăli, colegi, prieteni admirați ori prețuiți de dvs., mode intelectuale propagate persuasiv cu mijloacele unei edituri prestigioase) că „… gândirea târzie a lui Heidegger este una complexă și dificilă…”. Complexă și dificilă? Fără îndoială! Cum însă nu orice lucru dificil este important pentru viață și nu orice concepție filosofică este importantă în ordinea cunoașterii, de ce ne-ar deranja că Heidegger, ultimul în special, este dificil? Nu există, în filosofia universală, un consens asupra importanței gândirii heideggeriene. Probabil că, sub raportul recunoașterii, Karl Marx a fost mult mai recunoscut decât cel despre care vorbim, de vreme ce concepția lui a produs revoluții sociale, întorcând lumea pe dos și asigurând fundamentele ideatice ale unui sistem politic pentru mai multe zeci de ani. Există o sumedenie de oameni, destui dintre ei chiar printre filosofii acestei planete, care pot trăi netulburați, preocupându-se mai departe de câmpul lor de studii, fără grija lui Heidegger. Altminteri spus: de când, pentru cine și de ce a devenit Heidegger un popas obligatoriu, o stațiune a drumului necesară în chip, așa-zicând, legic? Sunt, nu doar personalități, ci orientări întregi filosofice, care se dispensează de formulările oraculare și încifrate ale autorului lui Sein und Zeit. Să nu pornim așadar de la eroarea unei recunoașteri universale a celui invocat cu mare emoție și studiat prin demersuri mari consumatoare de timp de către unii mai tineri sau mai puțin tineri gânditori din România (desigur, nu numai).

Dacă s-ar demonstra irefutabil că filosofia lui Heidegger asigură o cunoaștere de o valoare fără seamăn a existenței, ființei, ființării etc. și, eventual, dacă respectiva demonstrație ar avea consecințe practice de mare impact, apte să aducă un salt în modul de viață și cunoaștere al omenirii, aș fi, probabil, de acord cu dvs. că „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.), care și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane, este absolut bine-venită, mai ales atunci când este prima de acest fel și atunci când ea apare într-o limbă precum cea română”. Din păcate, nu cred că aveți dreptate, pariind pe faptul că Heidegger „și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane”. Mi le-ați putea enumera? Nu sunt sigur că știu care sunt ele și, în orice caz, nu-mi vine în minte prin ce anume a modificat Heidegger discursul istoriografic, domeniul meu de referință. Dar psihologia? Sau geografia?

… Haideți să nu exagerăm prea tare importanța unui filosof care nu și-a prea încheiat gândul din lucrarea lui fundamentală, Sein und Zeit, promițând o parte secundă care nu a mai survenit. Îi va fi fost contextul istoric nefavorabil? De ce ne-am mira? La urma urmei, vorbim despre năruirea nazismului, în numele căruia dl. rector Heidegger conducea destinele unei universități interbelice importante. Foarte bine că s-a întâmplat așa, dacă prețul pentru a avea partea nescrisă (continuarea) lucrării pomenite ar fi fost continuarea epurărilor rasiale (Shoah și eliminarea țiganilor/ romilor), domnia Gestapo-ului și militarizarea Europei prin prezența armatelor celui de-al III-lea Reich în spațiul Europei.

Dați-mi, vă rog, dacă dvs. sunteți lămurit asupra lor, argumentele pentru care aporturile filosofiei lui Heidegger sunt atât de mari, încât merită să îi fie trecute cu vederea, oarecum, simpatiile naziste (exprimate, de acord, cu intensități diferite, în funcție de perioada la care ne referim). În caz că aceste argumente există, tentativele de „orice încercare … de a înțelege ceva din această gândire” se pot dovedi legitime.

Să nu ne pripim, prin urmare, cu aprecierea asiduităților dlui Mincă în preajma lui Heidegger până nu știm dacă este, realmente, un timp bine cheltuit.

Nu ignor posibilitatea ca unii dintre contemporani să spună: de vreme ce destui germani, japonezi, americani, francezi, pakistanezi, malgași, albanezi, sanmarinezi socotesc că Heidegger etalează o gândirea filosofică majoră, cu mare impact asupra prezentului și viitorului, de ce n-am crede și noi, românii, același lucru? Să ne… sincronizăm, așadar (visul de aur al lovinescianismului!). Îmi permit să atrag însă atenția că o asemenea trimitere se încadrează tot în tipul de argumentare prin recursul la autoritate (vezi Doamne, oricare dintre aceste popoare ar fi mai îndreptățit la o corectă judecată asupra valorii filosofului decât noi, românilor nemairămânându-le decât să se conformeze).

Pentru a nu lungi vorba prea mult, aș vrea să înțeleg mai bine ce anume doriți să spuneți cu formularea „mai ales atunci când … prima (= cercetare, n. O.P.) de acest fel … apare într-o limbă precum cea română”. Ce va fi fiind cu limba română? Este ea nemulțumitoare în vreun fel? În care anume? Doar în raport cu cuvintele compuse, inventate sau derivate de Heidegger? Să ne dăm demisia din română din această cauză? Sau să încercăm precum domnii Liiceanu, Kleininger și cei care le-au urmat – dl. Mincă printre domniile lor – să inventăm noțiuni și combinații de noțiuni pentru necesități conceptuale heideggeriene în idiomul nostru național? Aș aprecia niște precizări suplimentare la acest punct.

Anunțuri

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/17/pseudo-dezbatere-filosofica-ii-eventual-heidegger/trackback/

RSS feed for comments on this post.

6 comentariiLasă un comentariu

  1. Domnule Pecican,

    îmi veți da, presupun, timpul necesar pentru a formula un răspuns având in vedere problemele pe care le-ati deschis. Cu stima, CM.

    • Stimate Domnule Mladin,

      Cu siguranță că aveți tot timpul pentru a formula – dacă doriți, e facultativ -orice noi poziționări. Este însă limpede că această expunere dialogală de idei între doi necunoscuți ca noi poate sau nu continua. Aveți deplină libertate să decideți dacă mai merită să continuați sau nu și nu m-aș mira de nicio decizie a dvs. M-am bucurat însă, vă spun sincer, să văd că, dintre tinerii filosofi adezivi la programul de cercetare din preajma dlui Liiceanu s-a găsit unul ca dvs., suficient de deschis pentru a ridica onest mănușa, cu perfectă decență și cu simțul nuanțelor, și dornic să „pună în criză” – fără a SE pune în criză prin… parșivenie – unele, destule, dintre susținerile mele. De altfel, vă mai spuneam că mă voi strădui să răspund acestor întâmpinări, chiar dacă o fac greoi, ardelenește, pe rând.
      Ce spun aici e că nu ne grăbim în niciun fel. Doar eu mă simt constrâns să mă încadrez într-un orizont rezonabil de timp, spre a nu lăsa loc interpretării (inadecvate) că părăsesc câmpul confruntării de opinii din lașitate sau mai știu eu de ce. Cu stimă, O.P.

  2. Domnule Pecican,

    În mod evident, aveți o prejudecată în privința problemei autorității. Autoritatea, în calitate de concept esențial, nu este atât de univocă pe cât pare să sugereze formularea dumneavoastră. După cum există o autoritate formală, ca aceea dintre stăpân și slugă, există și una liber consimțită între discipol și maestru, de pildă. După cum putem vorbi chiar de cea mai simplă formulă a ei, ca aceea dintre tată și fiu. Dacă avem prejudecăți, atunci orice formă de plurivocitate va fi desigur predeterminată. Să renunțăm așadar la prejudecata autoritară asupra autorității. În privința afirmației cum că gândirea heideggeriană târzie este una complexă și dificilă, aceasta se bazează pe “autoritatea” propriei lecturi. Ea e complexă pentru că nu are în vedere doar știuta problemă a ființei, ci și pe cea a sacrului, pe cea a tehnicii, pe cea a istoriei metafizicii, pe cea a artei, și nu în ultimul rând pe cea a politicii. Și nu am în vedere discuția cu privire la moralitatea gestului său din ’33, ci texte precum Beiträge zur Philosophie, Besinnung și Geschichte des Seyns, de pildă, în care Heidegger dezvoltă conceptul de Machenschaft (mașinațiune, uneltire, voință de putere sistematizată, e un cuvânt, iată, tipic heideggerian greu de tradus, nu însă inventat!), texte în care vorbește despre comunism, dar și de național-socialismul din epocă. Vorbim de textele scrise între anii 36-45. Ea este, pe de altă parte, dificilă pentru că folosește în permanență un tip de discurs care încearcă din răsputeri să scape de automatismele discursului metafizic, și când spun asta am în vedere conceptele cheie precum: substanță, categorii, spațiu, timp, subiect, obiect, știință etc, etc. În plus, ea este dificilă pentru că vorbește în permanență, dacă îmi permiteți interpretarea asta de dragul unei înțelegeri la îndemână, metaforic, adică având mereu în vedere un singur gând asupra căruia revine obsesiv, păstrându-l concentrat pe câte 500 de pagini. Lucrul ăsta e o performanță stranie. În termeni mai tehnici, discursul de tip ontologic așa cum ne-am obișnuit cu el în Ființă și timp, se rarefiază mai mult până acolo încât ajunge să fie greu respirabil, dar nu neinteligibil.
    Acum, afirmația că “nu orice lucru dificil este important pentru viață și nu orice concepție filosofică este importantă în ordinea cunoașterii”, este perfect adevărată. Dar lucrul ăsta e perfect adevărat despre oricare alt gânditor ca Aristotel, Platon, Kant sau Hegel, nu văd de ce doar Heidegger ar fi aici singurul “privilegiat” care nu ar avea dreptul acesta. În plus, dacă recunoașteți că o întreagă filozofie, spuneți “filozofie universală”, nu a căzut încă de acord asupra problemelor heideggeriene, mai degrabă decât asupra importanței filozofiei lui Heidegger, recunoașteți implicit că filozofia lui Heidegger are un public nu ușor de subestimat. Răspunsul la întrebarea de ce a devenit Heidegger un popas obligatoriu, pentru filozofi, cel puțin, în mod indiscutabil, chiar și pentru cei care nu au nicio treabă cu filozofia continentală, îl găsiți în Jurnalul lui Noica, acolo unde spune că poți începe cu orice gânditor, pentru că, în fond, te vei întâlni în mod necesar cu oricare dintre filozofi. Aici lucrul ăsta nu este decis în mod necesar de cineva, ci de o problemă sau o preocupare anume. A sugera că cineva ar decide asupra prestigiului sau asupra necesității unei aproprieri a gândirii heideggeriene mi se pare mai degrabă un truc retoric cu tentă ideologică.
    De demonstrat că filozofia lui Heidegger “asigură o cunoaștere de o valoare fără seamăn a existenței, ființei, ființării etc” mi se pare, dacă îmi dați voie să fiu relaxat, ceva ridicol. Aș putea să vă răspund la fel de ridicol că sutele de mii de pagini scrise în ultimii 50 de ani despre filozofia lui Heidegger, și cele pro și cele contra, nu doresc altceva decât să confirme că Heidegger a schimbat ceva în modul nostru cotidian de a gândi, cel puțin, filozofia. Dar asta ar putea să vi se pară că sună a recurs la “autoritate”, însă nu cred că nu veți accepta sugestia autorității, măcar în cazul numelor ca Gadamer, Levinas, Derrida, Marion, Sloterdijk etc., pentru a pomeni doar câteva nume care mi-au trecut momentan prin minte.
    Să vă enumăr așadar câteva domenii: toată hermeneutica, începând cu Gadamer, sociologia lui Giddens, teologia lui Marion, nu am acum în minte istorici francezi care au preluat curentul hermeneutic prin Ricoeur, psihologia (aici nu vă pot da decât o indicație bibliografică, Keith Hoeller), antropologia lui Blumenberg, sau etica lui Jonas sau filozofia politică a lui Arendt, în fine, celebrele întâlniri dintre Heidegger și neuropsihiatrii de la Zollinger, în care se discută Ființă și timp aplicat la problematica medicinei neurologice. Cred că lista poate continua, completări se pot aduce oricând și, în mod sigur, mult mai bune.
    În privința gafei din ‘33 nu pot să spun decât atât, așa cum eroarea aceasta nu poate fi trecută sub tăcere, etic vorbind, tot așa ea nu poate șterge de pe fața pământului filozofic 102 volume de încercare meditativă și reflecție fenomenologică și hermeneutică, după cum nu poate, în egală măsură, să arunce gândirea lui Heidegger în derizoriu.
    În privința motivului pentru care Heidegger nu a mai scris secțiunea a treia din Ființă și timp, acesta nu are absolut nimic de a face cu politica. Vă rog consultați corespondența Heidegger-Jaspers și vă veți convinge. Am găsit, de asemenea, în textul Geschichte des Seyns o mărturisire a lui Heidegger în care spune că dacă ar fi știut evoluția catastrofală a înțelegerii textului Ființă și timp, ar fi păstrat și cea de a treia secțiune, Timp și ființă, despre care știm sigur că a ars-o în urma confruntării cu Jaspers. Întâmplător, preocuparea mea merge chiar în direcția acestei probleme, așa că fiți sigur că vă voi împărtăși rezultatele mele cu cea mai mare plăcere atunci când efortul meu va fi făcut public. Mărturisirea aceasta a lui Heidegger, exprimată printr-un soi de regret, cred că ar trebui să ridice semne de întrebare în privința motivelor reale, strict filozofic vorbind, pe care le-a avut in ‘27. În fine, există și varianta exegezei heideggeriene a acestui nedrept poreclit “eșec”. Vă sugerez o lectură în limba engleză a cărții Danielei Vallega-Neu, Heidegger’s Contributions to Philosophy: An Introduction, e un text foarte bun care discută în prima parte evoluția și presupusul “eșec” a lui Ființă și timp în direcția înțelegerii textului monumental a lui Beiträge.
    În privința textului lui Bogdan Mincă, timpul este excelent drămuit. Am în vedere chiar eu o scurtă recenzie a cărții, așa că aș spune invers, să nu ne grăbim noi cu timpul intelectual al altcuiva.
    În fine, în privința exprimării că “orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire, care și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane, este absolut bine-venită, mai ales atunci când este prima de acest fel și atunci când ea apare într-o limbă precum cea română.” Fraza asta nu are în vedere nimic peiorativ la adresa limbii române, ci tocmai pe dos. Dar pentru a înțelege mai exact lucrul ăsta trebuie să ne aruncăm privirea pe textul lui Bogdan Mincă. Voi cita in extenso: “Efortul lucrării noastre este îndreptat către preluarea, în limba română, a încercării heideggeriene de a-i citi pe greci ca pe nişte gînditori aflaţi în proximitatea începutului. Or, Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” Iată un fragment cat se poate de inteligibil și explicit, de la el am putea purta o altă discuție.
    Până una, alta, trebuie să vă spun că deși avem limbaje filozofice originale, Blaga, Noica, Șora, Liiceanu, etc., ne lipsește încă exercițiul de interiorizare a unui limbaj filozofic coerent. Pentru un început modest, este nevoie de muncă de pionierat. Pentru unii, începutul ăsta vine dinspre Heidegger, mergând poate pe urmele simplului motiv că toți cei pomeniți mai sus stau într-o strânsă legătură cu gândirea heideggeriană. Bineînțeles, acestea rămân niște opinii amendabile, însă momentan realitatea avută în vedere e tot ce avem mai de preț și aceasta nu este puțin lucru.

    • Dragă Domnule Mladin,

      Mă puneți într-o dificultate procedurală. Am „mâncărimi de condei” să vă răspund la această interpelare amplă, dar încă nu am încheiat răspunsurile la prima dvs. interpelare serioasă. În aceste condiții, ce e de făcut? Voi căuta să duc mai departe discutarea primului dvs. set de obiecții și întâmpinări, revenind ulterior la acestea mai noi, spre a urca la „etajul” următor al discuției. Mă îngrijorează însă că, deja, nu mai aveți răbdare să așteptați răspunsurile la „prima rundă”. Vă asigur că ar fi mult mai scurte și mai rapide, dacă nu s-ar cere și argumentările subsecvente, urmate, când este cazul, de exemple. Totodată, vă amintesc că ați fost și dvs. de părere că aporturile colegului Vasile Gogea merită, ele însele, o discuție. Cum, în ordine cronologică, le preced pe ale dvs. cele de aici, s-ar cuveni să primească întâietate în raport cu acestea. Vă întreb, deci, dvs. cum sugerați că ar fi potrivit să continuăm? Până la răspunsul dvs. următor, dar și datorită comentariilor primite din alte părți – pe cele publicate pe blog, sub postări, le vedeți și singur -, inclusiv via e-mail, voi merge mai departe cum spuneam, postând un nou episod. Întrebările dvs. merită întreaga atenție și mi se pare mai important să le parcurgem, decât să am, neapărat, dreptate eu și numai eu. Cine știe, poate că nu avem nici unul așa ceva până la capăt, ci numai traversăm un câmp problematic cu multe provocări și conotații, urmând ca adevărul să se înfățișeze altundeva decât în interiorul redutelor proprii fiecăruia dintre noi. Colegial, O.P.

  3. Mă scuzați, am spus din cap Zollinger când, de fapt, e Zollikon.

    • E-n regulă, se poate întâmpla oricui, oricând. Nivelul discuției cu dvs. este altul decât cu mardeiașii entuziaști care stâlcesc și româna, și etica dialogului, și cine mai știe ce…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: