Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (36)

 Document ars pe margini, hrisov domnesc data aproximativ în primele trei decenii ale sec. al XVIII-lea. Proveniență: arhiva familiei Turanu. Fragmentul de proclamație scris cu chirilice alungite, suprascriere, cerneală neagră (O.P.).

 

… care dzâc și poroncesc cum vine rândul: să să deie de-a-nțărânălea și să să scufunde supt ape, încai de-ar hi stătute și scăzute de ploaiele ce-a mărs întru altă zare, orișicine ar hi de alt neam, ascultătoriu de altă stâpânire, au chiară di-a noastră limbă și lége să hie, dară tot tucmit la păgân au leah au niamț și ungur.

Ci nu e chip să șadă tot rumânul supt obroc, la întunecimea măgurii și pren umbra codrului, ce fiecare la locul lui cu pruncii și vita sa să să ducă, fără de care viață nu e chip să să tocmască.

Domniia mé dă dară știre la toț câț șăd cu tulburare în sin la Țara Muldovii că înalt erarhul țărîi, kyr metropolitul Sucevii au dat știre la Athos și în toate casăle Domnului, chiemând la rugă aprinsă. Ce pănă să vină pucioasa den ceriu, vrea a și sosit să dăm vrăjmașului ațițat de Necuratul să vină asupra noastră ceia ce poate duce… Eară pruncii să sugă la mamăle lor, i țara să să rădice potrivă domnișorului mincinos cu tuiuri și stiaguri leșăști.

Care daca nu s-ar face, umple-voi furcile cu drumurile colbuite cu hicleni.

Ș-am dzâs, din mila Domnului Dumnezăului mieu, az, sub cort, în Codrii Buticiului…

Published in: Fără categorie on 31 Octombrie 2011 at 5:22 pm  Comments (4)  
Tags: , , , , ,

Dumitru BARILA: Psalmul 11 (fragment)

… Că scăzură cei buni și să-mpuțânară,

De nu-i dereptate nice într-o țară.

Deșert cătră proape tot omul grăiește

Și cu-nșelăciune va de-l păgubește.

Cu buze viclene, din inemi-adânce,

Grăiesc răutate și cuvânt de price.

Despierde-vei, Doamne, buze-nșelătoare,

A limbă sămață, de rău grăitoare.

Să fălesc pizmașii că-ș vor mări limba,

În cuvânt de svadă, să mulțască scârba:

„Că buzele noastre sânt cu noi de față,

Nu băgăm în samă Dumnezău ce-nvață”.

Vez mișelătate, vez suspini cu jele,

A lipsiți și meseri vez de durori grele.

……………………………………………..

Că-mpregiurul nostru sânt gata s-alerge

Cu rău necurații cei fără de lege.

Precum este ceriul mare de nălțâme,

Pre pământ adaogi de oameni mulțâme.

Published in: Fără categorie on 31 Octombrie 2011 at 4:05 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Addenda la proză: Horia PORUMB: Coliva (eseu în strofe)

Motto

Mentalul intuitiv este un dar sacru, iar mentalul raţional este un servitor fidel. Noi am creat o societate care onorează servitorul şi care a uitat darul.

Albert Einstein

 

Colivă. E grâul ce-l mănânci la pomeni.

Înţelegi grâul cum vrei, ai patru niveluri de abordare, ale celor patru elemente, aşa ne-nvaţă misticii Scripturii.

Grâul îl semeni toamna, trebuie să aştepţi primăvara ca să încolţească şi rodească.

Deci orice rod e cu aşteptare, cu răbdare, cu incertitudine.

Astea-s vorbe pe care le pricepe oricine, e primul nivel al înţelegerii, e nivelul vorbelor, al aerului.

Grâul germinează în pământ, lăsând să-i putrezească mai întâi coaja.

Nu poate nimic încolţi fără a lăsa ceva în urmă, putrezirii.

Bulgărele de pământ ce-l arunci pe sicriu nu-i doar ca să-ţi amintească de unde vii şi unde te-ndrepţi, ci prilejul să-ţi faci bilanţul gândurilor „pământeşti², ca să te lepezi de ele, precum se leapădă grâul de coajă, să te desprinzi, ca să poţi avansa.

Incitarea la detaşarea de trecut o găseşti şi-n simbolul focului de sânziene. Obiceiul ne vine de la Eleusis: ardeai pergamentul pe care-ţi marcaseşi numele. El ducea cu sine grijile anului ce-a fost, pe care le lăsai cenuşii. Cenuşa este şi ea pământ.

Nu poţi avansa, crea, rodi, daca nu ştii să îngropi trecutul.

Acesta este al doilea nivel al înţelegerii, e nivelul pământului.

Anotimpurile se succed şi, tot în succesiune, ciclic, moare şi se reînnoieşte natura.

Grâul din primăvara viitoare va fi semănat iar, el îşi va perpetua existenţa.

Poate că aşa se perpetuează şi viaţa omului, în cicluri succesive, de viaţă şi de moarte.

E speranţa într-o viaţa ulterioară.

Ţi se-ncinge imaginaţia.

E rostul minţii, e nivelul focului.

Persefona, răpită din preajma Demetrei, e silită să petreacă o jumătate de an sub pământ, ca într-o închisoare, drept soţie a lui Hades.

Odată cu venirea primăverii, Persefona se întoarce la lumină, unde regăseşte libertatea şi fericirea lipsită de griji.

Tot aşa şi sufletul, venit din al şaptelea cer, locuieşte încătuşat de trupul fizic al omului, pe pământ. Aspiră la lumina pierdută, la sfera din care s-a născut.

Viaţa merge înainte ca o luptă. Dar ciclul încătuşării se întrerupe la moarte.

Sufletul devine iar liber, se reîntoarce la lumina care-i era atât de familiară, din care purta şi el un crâmpei.

Unde a fost acest crâmpei de lumină în tot acest timp în care sufletul era prizonierul trupului?

Era mereu acolo, dar n-am ştiut! Nu l-am băgat de seamă, tulburaţi fiind de grijile terestre, de nimicniciile pământeşti, de agitaţia mintalului.

De ştiam să le stăpânim, vedeam, ca printr-o apă calmă, comoara ce zăcea pe fundul lacului, frântura de lumină dumnezeiască din noi.

Grâu: răbdare, desprindere, reînnoire, calmul apei, Lumină.

E înţelegerea supremă, e nivelul apei. Apa ia forma pe care tu i-o dai.

Apa: apa sfinţită, atât de luată în derâdere, e simbolul cel mai înalt al dumnezeirii din om. Coliva e un imbold la liniştirea apelor.

Horea Porumb, Cluj-Napoca, 29  iulie 2009

Published in: on 30 Octombrie 2011 at 6:44 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: Visul generalului

Cât am stat la gherlă n-am auzit un chiriaş, de la boboc la sărătură, să spună c-a ajuns acolo pe dreptate! Nici eu n-aş fi băgat cuţitu-n amărâtu’ ăla dacă nu se lega de viaţa mea: că nu l-aş fi pontat corect pe când eram şef de echipă la CUG. Uitase că l-am iertat de vreo două ori şi că nu lucram în fabrica lu’ tata!… Să fii corect! – asta-i cel mai simplu, că de nu, n-ai pace. Să te ştie careva cu ceva, şi-ai dat-o-n bară! Mie-mi plăcea să fiu ascultat, şi eram! Puteam rămâne-n armată, şi-aş fi înaintat rapid în grad, cu şcoala pe care-o aveam şi cu disciplina pe care-o băgase tata-n noi!…

Acu’ sânt pensionar, am timp şi trebe să-mi realizez visul!

 Soţia s-a dus în lumea cealaltă, copiii prin alte ţări. Eu mai aduc pe-acasă câte-o trufanda, dar adesea mă văd depăşit de situaţie…

Dacă n-aş bea, aş fi bărbat de-o noapte, nu de-un ceas!

Dar beau.

Că nu-s mulţumit de lume.

Nici de mine.

Nu mai prea am timp… Trebe să acţionez repede, pentru a reuşi să trec de la sergent-major (gradul cu care m-am liberat) la gradele superioare, heei, până spre general!

Am găsit printr-un prieten un Regulament militar, unu’ de pe vremuri când armata era armată! Îl studiez şi înţeleg ce scrie acolo. Dacă înţeleg, mai trebuie să şi accept. Dacă accept, pot învăţa şi ţine minte!

Când mă uit la civilii ăştia mi se face scârbă. Rău a făcut Armata în ’89 că a fost  cu noi!… , adică cu ajitatorii, cu vitejii şi cu beţivii străzii. Acu’ sânt sătui de libertate: n-au servici, deci au timp liber, dar n-au ce face cu el, mai strigă din când în când lozinci până răguşesc, dar ei strigă, ei aud! ha! ha! ha!…

Ar trebui – îmi zice un prieten – să mă hotărăsc de ce armă aparţin, altfel nu poţi face carieră melitară. Are dreptate, cum de nu m-am gândit!? La husari mi-ar fi plăcut (de-aia  mi-am şi ales chipiul ăsta…), am avut un unchi acolo, dar husar fără cal… Şi de-aş avea, unde să-l ţin? Vara m-aş descurca, dar iarna…

Cum nişte curve rătăcite-ntr-o seară pe la mine mi-au şutit  actele  pe apartament – în legătură, jur!- cu bravii mei copii (cum dracu’ ţin legătura!?), în curând n-o să mai am nici unde să dorm… Cum să apelez la Lulu sau la Zâmbi, eu, cadru melitar ?! Nu se cade!

Azi am găsit pe Oser epoleţi cu trei stele mari pentru gradul de colonel plin:

– În curând ajungi general, domnu’! mi-a strigat unul. L-am băgat în pizda mă-sii, aşa din obişnuinţă, deşi m-am bucurat că uite, un străin care gândeşte logic, mă consideră capabil şi de gradul cel mai înalt!

Ăl de l-am îmbătat aseară s-a revanşat c-o insignă  SS. lucioasă, în bună stare. O s-o pun pe mâneca stângă. Ăia ofiţeri! Şi eu sânt înalt, de-aş fi fost şi blond…, oricum sânt cărunt, nu se observă.  Nemţii, oameni punctuali, disciplinaţi şi-n familie şi-n armată, şi la lucru! De-aveam norocul să trăiesc vremile alea, al lor eram!…

Trebe să mă mulţumesc cu ce am realizat; articolul dintr-un ziar cunoscut, apreciază străduinţele mele, voinţa mea, şi-mi face un mare serviciu! Într-o zi nu va mai scrie: I.B. zis Generalu’, ci Generalu’ I.B! Sunt sigur de asta!

Deşi fusese prezent la comunicarea ordinelor şi văzuse pe hartă locul unde trebuia să fie cu escadronul său în aşteptarea semnalului, colonelul nu era sigur dacă s-a postat bine; trimise soldaţi să se informeze cine se află pe cele două flancuri şi se linişti. Dacă totul va decurge cum se plănuise, şi dacă moartea-l va ocoli, atunci acesta era ultimul pas spre steaua de general!

 O rachetă roşie sfâşie ceaţa densă a ultimelor ore ale nopţii.

Pământul fremătă sub paşii soldaţilor, sub copitele cailor, sub roţile tunurilor care porniră urmând semnul. Se auziră apoi primele bubuituri de tun; gloanţele treceau în căutarea unui trup, primele vaiete răzbătură  prin întuneric şi fum.

Şarja lăsă în urmă sânge, arme, flamuri… Potopul era de nedescris, pe măsura înaintării în spaţiul controlat încă de inamic. Călăreţul par o lovitură atât de puternică de sabie, că de-abia se ţinu în şa. Calul se cabră, apoi ţâşni ca o săgeată. Galopa cu toată energia corpului său, şi călăreţul păru că aude:

– Fii atent Generale!

 Alergau – cal şi călăreţ – spre o lumină roşietică, un soare care creştea mereu, vulcan ce disloca linia orizontului.

– Cine strigase? Lui îi strigase? Era General?

Îl găsiră culcat. În mână avea sabia care strălucea în lumina dimineţii. Peste tot, bucăţi roşii de şmirghel cu care curăţase de rugină sabia găsită ieri la un depozit de fier vechi… 

NB. Iuliu Boroş din Cluj (în 2002 avea 64 de ani), zis Generalul (Clujeanul, martie,2002)

Published in: on 29 Octombrie 2011 at 4:42 pm  Comments (6)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Gelu TEAMPĂU: BULĂ (procedeu prin care, în banda desenată, ni se revelează gândurile unui personaj) (sau nu amesteca orgasmul cu solitudinea) [2]

      Şi dârzul Evidenţiu se decise pentru a nu se ştie câta oară în viaţa lui să croiască un plan de apărare infailibil. Proiectat instantaneu, fu aplicat pe loc: se înecă în băutură. Astfel stabilindu-şi bastionul într-o bombă imundă („La Dracul Gol”, pentru cei ce nu s-au prins, trecând imprudent cu vederea apelul către diavolul frizer), Evidenţiu cel brav golea sticle şi halbe într-un ritm alert. O vreme, cei din jur mai puteau distinge vag unele forme la un lat de palmă deasupra creştetului său, contururi ce semănau izbitor cu spânzurători, cuţite, cadavre, pumni în gură şi pizduieli. După care, cum rezistenţa la alcool slăbea, nimic. Doar trei puncte în suspensie. Şi cât mai rămăsese să bea pe credit, luni de zile, la tejgheaua la care servea grasul acela păros care o făcea pe dracul cu bucile la vedere, lumea îl recunoştea după aceste trei puncte statice cu care zăcea încoronat. Şi nimeni nu intra în vorbă cu el. Distractiv era, pe vremuri, să-i pui întrebări dificile, să-l vezi cum se chinuieşte să dea răspunsuri pertinente, dându-se de gol, spre hazul tuturor, cu imaginile expuse prin gând. Acum era însă doar o scândură cu trei găuri în plus.

       Îl mai abordau uneori cei intraţi pentru prima dată în birtul cu pretenţii de restaurant (şi care, culmea, îşi sporea clienţii neverosimil), ca să se râdă. În rest, punct mort. Adică trei.

       De exemplu, o putem observa chiar acum pe această blondină rujată discret, tapată, care se pare că intră pentru prima oară aici, însoţită de o altă blondă, mai subţire, care ştie despre ce este vorba şi o îndeamnă cu gesturi conspirative înspre colţul cu trei puncte. O putem urmări cum ocoleşte mesele ornate cu beţivi şi flămânzi, cum îşi face loc pe lângă burtosul barman care serveşte pe toată lumea cu tot felul de măgării şi cum se aşează lângă Evidenţiu. Cum solicită un Shirley Temple (acceptaţi, vă rog!) cu gheaţă şi îl priveşte făţiş, vehement, impertinent.

       – Salut! îi zice, încă înainte de a fi servită. Salut! îi repetă când el nu binevoieşte a o lua în seamă. Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, nu-i nici un bai, dar să ştii că eu nu-mi bat joc de tine. Şi să mai ştii că văd trei puncte negre pe un fond alb, deasupra capului tău.

       Unica reacţie a lui Evidenţiu constă (putem constata) într-o rocadă fadă – punctul al doilea îşi schimbă locul cu cel de-al treilea.

       – Mi-ar face mare plăcere să te pot cunoaşte… sau poate ţie ţi-ar plăcea mai degrabă să spun „Mi-ar cheli să te aprofundez!”?              

       Evidenţiu se opreşte din detaşare şi dispreţ. Uită de beţie şi îşi potriveşte pupilele peste mutra blondinei plinuţe şi frumos, dar încă dată, discret, mirositoare. Da, categoric, mişto gagica.

       – Ascultă, fetiţo, mătăluţă crezi că poţi citi şi dincolo de gânduri? Japiţo, tu nu ţi-ai dat seama că şi ţie ţi se citesc gândurile?

       Ea se retrage preţ de câţiva centimetri, îngrozită. Nu, nu ştie. Corect, Evidenţiu poate, la rându-i, după mult antrenament, citi gândurile tuturor celorlalţi (mai degrabă un handicap în plus decât o compensaţie pentru imensul dezavantaj de a putea fi citit – aceasta îl plictiseşte însă şi mai mult). Instinctul ei o determină să joace puţin mai tare, să pluseze.

       – Nu, nu mi-am dat seama! îngăimă temătoare, crispată, însă hotărâtă. Şi ce anume poţi tu vedea în gândurile mele, distinse domn? face ea cu un surâs ironic, falsă marcă a invulnerabilităţii.

       – Un căcat enorm, cu alte cuvinte un vid imens care cică ar trebui să ţină loc de creier! reuşeşte Evidenţiu să fie mai scârbos decât intenţionează.

       Deloc descurajată ci întărâtată, ea se amuză:

       – Asta vezi şi dacă mă priveşti, totuşi?

       Evidenţiu N. Deghizeu, nu ştie nici el de ce, cade la învoială şi o priveşte, realmente o priveşte. Şi nu mai ştie nici de ce se simte obligat să fie sincer.

       – Nu, nu asta văd.

       – Dar ce vezi? îl atinge suflul ei cu bunătate.

       – Nu ştiu… văd… mă văd pe mine! Dar mă văd mult mai frumos decât ştiu că sunt!

       – Te vezi aşa cum eşti! (aici îşi dă şi ea seama că o replică mai banală practic nu se poate da, fapt semnalat şi în gândul ei, sub forma unei steluţe galbene ce sclipeşte intermitent, preluat şi de către Evidenţiu în gândul său sub forma unui beculeţ roşu ce luminează continuu, preluat de întreaga sală sub forma unui râgâit la unison – Trăiască La Mulţi Ani!).

       – Mă văd aşa cum mă vezi tu! corectează el inchizitorial.

       – M-am obişnuit să văd pur şi simplu ceea ce este, fără a mă obosi să filtrez prin prisma… şi aşa mai departe.

       Cum cel mai apropiat consumator se ridică şi părăseşte localul a lehamite, blonda onestă pune altfel problema:

       – De ce nu gândeşti ceva, ca să văd şi eu? Vreau să văd primul tău gând. Te rog, fă-o pentru mine!

       Evidenţiu încuviinţează numaidecât, crezând că are şansa de a bate cu asul din mânecă – se concentrează să-şi imagineze încă un banal sex oral cu interlocutoarea lui, dar rămâne convins că nu poate mai mult decât o chiflă cu susan.

       – Ce vezi? o chestionează, totuşi, nu înainte de a se fi ascuns de privirile indiscrete ale celorlalţi, oferindu-i doar ei acest prim gând de după… foarte multă vreme.

       – Văd… stai puţin… văd aşa, o… o mare dorinţă! O nevoie de mână întinsă, apoi o poftă de colţ umbros, grefată pe o lipsă acută de scutece şi perucă şi, în fine, o micuţă revoltă împotriva alergatului pe pajişti înflorite. Ascultă, dar tu cât de mult poţi să suferi fără să mi-o spui?

       Evidenţiu nu se mai poate abţine şi, ca în cazul unei ejaculări precoce, gânduri încep a i se buluci în micul perimetru localizat deasupra creştetului său. Simte o ameţeală, aproape o stare de greaţă, şi se lasă înainte, înspre ea, care-l primeşte. Îşi proptesc scăfârliile una de cealaltă şi tac (adică el plânge în gând). Abia acum reuşeşte omul care nu s-a putut niciodată camufla să le arate tuturor cu gândul său expus semnul muiei, iar ei, blondei, tot restul. Şi asta simultan. Şi un eventual voyeur ar putea distinge un al doilea semn obscen, dar mai delicat, mai alb şi mai pufos, formându-şi difuz conturul şi deasupra capului ei, de altfel foarte îngrijit.  

       Ospătarul obez vede aceasta, împinge la o parte ceaunul în care fierbe capul spart al unui fost satanist, găsit sub prima masă de lângă budă şi cum, evident, pentru cauza lui aceştia doi vor fi trecuţi la rubrica de pierderi definitive, înjură un client distrat şi iese puţin afară, adăugând sub titlul firmei „La Dracul Gol” o plăcuţă cu atenţionarea: „Accesul cuplurilor în primul an de convieţuire, strict interzis!”

Published in: on 29 Octombrie 2011 at 4:23 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Gelu TEAMPĂU: BULĂ (procedeu prin care, în banda desenată, ni se revelează gândurile unui personaj) (sau nu amesteca orgasmul cu solitudinea)

Doctor în litere, dar absolvent al Facultății de Studii Europene, stăpân pe timpul lui și expert în benzi desenate, Gelu TEAMPĂU pregătește un volum intitulat Orgasmoscop. Din el face parte și povestirea de față, scrisă într-unul din cartierele Clujului unde, în loc să emigreze, ca atâția alții, autorul și-a făcut o familie și așteaptă patria să vină la întâlnirea cu el. Cine îl vede trecând solemn cu un melon pe cap pe străzile burgului transilvan, poate ști sigur: numai Gelu TEAMPĂU poartă așa ceva. (O.P.) 

           Nu se ştie dacă Evidenţiu N. Deghizeu îşi dobândise handicapul fatidic prin simpla reflexie a naşterii ori se procopsise cu el pe parcurs, din pricina carenţelor ocazionale în alimentaţie. Cert este însă că Evidenţiu se descoperise grav bolnav de mic copil, cu vreun an înainte de a merge la şcoală.

            Apropo: se spune că unii câini (sau poate toţi) ne pot vedea dublul eteric. Şi că astfel se explică de ce îi latră pe beţivi încă de la distanţă, corpul astral matosit fiind verde. Dar verdele nu e culoare liniştitoare pentru sistemul nervos? Câinii sunt vietăţi mult prea stresate…

            În afară de aceasta, Evidenţiu era un vlăstar cât se poate de banal (şi poate chiar submediocru, cu urechile decalate, niciodată la acelaşi nivel, cu pistrui lătăreţi şi strungăreaţă inestetică, plus un prost obicei de a-şi trage nasul).

            Cum spuneam, nefericitul ipochimen îşi descoperise de timpuriu o hibă insurmontabilă. Primul semnal în acest sens pâlpâi în momentul în care nu mai rezistă dorinţei de a primi o bicicletă şi se decise să înceapă demersurile în vederea obţinerii ei. Cu imaginea unei biciclete onorabile în minte, nici prea scumpe, dar nici prea jerpelite, se prezentă înaintea mamei sale, fiinţa cea mai empatică şi mai grijulie din casă, fiinţă ocupată în acel moment cu călcarea unor cămăşi proaspăt spălate, care miroseau încă a detergent (la fel, nici prea scump, nici prea jerpelit). Această mamă din popor era o femeie sensibilă (cum altfel, pentru a ieşi cât mai simplu şi uşor?), atentă la detalii ignorabile, lesne de a fi flatată. Prin urmare, Evidenţiu, un copil nu din cale-afară de inteligent, dar deloc prost, îşi elaborase o strategie înţeleaptă, a cărei primă mutare se consumă sub o formă declamativă:

            – Tu ştii, mamă, cât de mult te iubesc eu?

            Maică-sa se opri brusc, ca trăsnită, aproape arzând o cămaşă albă, pretenţioasă, pe care soţul dumneaei şi probabilul tată al lui Evidenţiu o purta întotdeauna fălos la şedinţe. Îşi întoarse privirea ceţoasă înspre tânărul ei urmaş şi o fixă puţin deasupra creştetului acestuia, dorindu-şi-l parcă mai mare… O infimă clipă, Evidenţiu crezu chiar că poate observa o stingheră lacrimă surpată în colţul ochiului mamei sale care, în aceeaşi clipă infimă, îi dărui nu bicicleta atent proiectată, ci ceva mult mai la îndemână, şi anume o palmă iute peste obraji:

            – Nesimţit ordinar! După câte fac pentru tine, care nu eşti niciodată mulţumit!!! Că numai pentru voi trăiesc, şi voi vă bateţi joc de viaţa mea ca nişte…

            Evidenţiu nu o mai auzea (refrenul era arhicunoscut) şi o părăsi prăbuşită peste masa de călcat, plângătoare ca o salcie frântă (într-adevăr, acea cămaşă necesita o înmuiere suplimentară, de data aceasta în lacrimi – hai să fim serioşi, cine s-ar mai putea împotrivi unei asemenea cămăşi în vreo şedinţă?). Mai mult intrigat decât speriat (de regulă, Evidenţiu plângea şi pentru mai puţin, iar acum ar fi preferat să se smiorcăie mai mult decât oricând, că doar bicicleta), se urni spre sufragerie, unde grăsunul său tată răsfoia un ziar de scandal în compania televizorului care relata nişte rezultate sportive (cum se face că toţi taţii aceştia întotdeauna îşi găsesc să sprijine cea mai slabă echipă din lume?).

            Cu tata era mai dificil, om de la ţară, arivist dar delăsător (şi cu atât mai orgolios), însă nu se putea ca problema să nu aibă soluţie, bine fiind pusă. Cu aceeaşi ţoaglă în minte (doar cu mai puţine detalii), naivul fiu se exprimă cât putu de limpede:

            – Părinte al meu, consider că a sosit momentul să îţi dezvălui cât de mult te respect şi cât de mult apreciez faptul că susţii dezvoltarea mea umană.

            Tată-său râgâi, rulă ziarul la repezeală şi tuşi de trei ori să-şi dreagă vocea, coborându-şi picioarele de pe taburetul pe care comod şi le proptise. De emoţie, probabil, îl şi răsturnă, dar încercă să se adune cu iuţeală – prin urmare, îşi supse burta atât cât fu capabil. Faţa puhavă i se roşi amarnic, iar ochii afundaţi în osânză ţopăiau sticlos pe conturul bravului să fiu, aţintindu-i-se cam la o palmă deasupra creştetului. Mda… putea fi şi mai înalt…

            – Bravul meu fiu… eu te-am… cum?! Pleacă de aici, nemernicule! Cu insinuări din astea ieftine, mojicule?!

            Sub o ploaie de lovituri cu ziarul făcut sul peste scăfârlie, ostracizatul Evidenţiu se refugie la etaj, în elegantul salonaş al surorii sale ieşite cu brio din adolescenţă şi înfiptă adânc în volutele baroce ale vieţii elitei sexuale citadine. Soră care tocmai îşi netezea cu o pilă roz suavele imperfecţiuni sub formă de colţuri de unghii şi pieleharţă crescută de-a-mpixu’. Tipele astea pot fi duse uşor de nas, chiar dacă o fac pe extra-pretenţioasele… oricum.

            – Surioara mea dragă, să ştii că i-am apreciat pe toţi iubiţii tăi, chiar şi pe boşorogul acela care a murit anul trecut, şi mărturisesc că de la fiecare am avut multe de învăţat.

            Soră-sa se fâstâci o clipă şi îşi pili prea adânc unghia arătătorului drept şi refuză a-l privi dintru început. Suspină contemplându-şi trusa pentru fasonat manichiura iar când, în cele din urmă, consimţi a-l integra în câmpul vizual al cărui epicentru i-l localiză cam cu o palmă deasupra creştetului, izbucni isterică, lansând înspre el pila, două rujuri, o cutie cu farduri, o sticluţă de ojă ciclamen, o agrafă aurită cu fluture argintat, un tub mic cu demachiant, o cutiuţă ovală cu cremă emolientă, două bigudiuri, un tampon cu aripioare, un cleştişor pentru unghii şi, de altfel, întreaga trusă de cosmeticale:

            – Dispari, puturosule! De la mine nu vezi nici un ban pentru rablele tale! Cei care mă iubesc pe mine (pentru că am bun-gust) nu-mi oferă semne ale iubirii lor ca să-ţi fac eu toate mofturile!

            Evidenţiu pur şi simplu uitase cum se plânge. Se retrase în ordine şi se orientă scurt către dormitorul unde ultimii lui doi fraţi puberi jucau nişte table cu o zi înainte de o teză subţire.

            – Voi sunteţi tot ce mi-a mai rămas! cuvântă el măreţ, fără înconjur.

            Oricum nu mai aştepta nimic. Vroia doar să obţină confirmarea. Unul dintre fraţi se holbă la el surprins, în timp ce al doilea dădu un 6-4 şi parcă poarta-n casă.

            – Băi, tu tot cu tricicleta ta eşti? Iriţi pe toată lumea, prostălăule! îl dojeni fratele cu ochii bulbucaţi.

            – Cară-te, că te sparg! mârâi şi celălalt.

            Dârzul Evidenţiu părăsi prin urmare spaţiul familial băgându-i pe toţi în origini, nu înainte însă de a poposi câteva momente în camera de baie, unde dăduse drumul apei reci să curgă agale în chiuvetă, pe care, sprijinindu-şi coatele, se înălţă ca să se privească în oglindă. Îşi căută defectele impardonabile, dar în pofida faptului că într-adevăr era prea scund (să irite asta într-atât?), nu-şi dibui alte hibe majore (pistruii, strungăreaţa şi decalajul dintre pavilioane, cât şi nasul său pe care-l trăgea necontenit, îi erau chiar simpatice). Se cercetă cu o palmă deasupra creştetului, fără a descoperi nimic. Totuşi, o bănuială îi încolţi în minte şi, cum urma ca peste un an să meargă la şcoală, se hotărî, echilibrat în banalitate cum îl ştim, să adopte o nouă strategie, care să-l conducă la un rezultat palpabil.

            Se rupse deci de cadrul familial (deşi continuă să trăiască sub acelaşi acoperiş cu nemernicii aceia) şi munci îndelung la definitivarea proiectului său. Într-adevăr, rezultatele nu întârziară să apară (nu mai mult de douăzeci şi patru de ani). Doar o concluzie putea fi dedusă după ce se prezentase la o doamnă profesoară cu un fund imens în minte şi îi solicită un răspuns la întrebarea „Nu vă supăraţi, care este mai mare, barza sau cocostârcul?” iar ca rezultat fusese exmatriculat; după ce îşi expuse sentimentele unei gagici mişto de tot gândindu-se la sex oral şi se alese cu o mulţime de înjurături, palme şi promisiuni de secţionare de beregată; după ce, angajat la o firmă de consultanţă juridică îi solicitase şefului o mărire de salariu gândindu-se la gura respectivului şef înfulecând rahat şi se trezi în şomaj; după ce jurase în faţa agentului de circulaţie că nu băuse alcool înainte de a se urca la volan, imaginându-şi un poliţist deştept şi se pricopsi cu o condamnare penală. Clar ca lumina zilei, la 30 de ani şi încă puţin, Evidenţiu se dumiri: „Toţi ăştia îmi pot citi gândurile!”  (la o palmă deasupra vârtecuşului care începuse de binişor să ia amploare, silit probabil de forţa centrifugă să exhibeze o cheliuţă ireversibilă).

            Se enervă. Ştia foarte bine că era numai meritul său (generozitatea) că-şi oferea secretele, nu al lor, al „clarvăzătorilor”. Dracu’ să-i pieptene pe toţi!

(va urma)

Published in: on 28 Octombrie 2011 at 8:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Horia PORUMB: Un om din câmpie

Horia PORUMB descinde din când în când din Paris, unde s-a stabilit cu câteva decenii în urmă, pentru a-și urma vocația de cercetător științific mai aproape de idealul separării dintre explorarea în interesul cunoașterii și constrângerea politică, la Cluj, orașul lui natal. Când nu poate veni, trimite proze revistelor și editurilor de aici. Cum în aceste zile s-a întors, din nou, acasă, a oferit cititorilor acestui blog un text nou. (O.P.)

Domnul Pelliser trăia singur într-o casă de la marginea satului[1]. Lanuri de secară şi de floarea soarelui, păşuni şi coline împădurite se întindeau cât vedeai cu ochii, iar în fundal ghiceai începutul munţilor. Era în ţinutul Bourgogne.

„Sunt socotit nebunul locului”, ne spuse el în chip de introducere. „Să vă arăt cu ce mă ocup cât e ziulica de lungă.” Pe ecranul computerului îşi făcu loc o construcţie impresionantă, ca nişte zgârie-nori din segmente metalice contorsionate. Apoi  râcâi pe fundul unei ceşti de porţelan şi scoase o mică piesă de metal, cât o gămălie de ac: „Fiul meu e inginer, iar băiatul lui, viitor inginer şi el, încă student la Ecole des mines, mi-a cerut să-i desenez piesa asta, luată dintr-un bec, pe care trebuie s-o imite şi s-o amelioreze. Nu ştiu cum se face că-l ajut, deşi n-am decât şapte clase, dar uite că mă descurc!” Apoi se apucă de povestit.

„Ne aflăm aici la un capăt de lume, dar să ştiţi că m-am născut în familia unor parizieni înstăriţi – avocaţi, magistraţi, medici – un unchi de-al meu l-a operat de prostată pe preşedintele Georges Pompidou. În familia noastră se perindau oameni politici, jurnalişti, directori de mari cotidiene, prezentatori de televiziune – chiar şi faimosul Zitrone a stat la masa noastră. Dar eu n-am vrut să învăţ. La 14 ani am fugit de-acasă. Părinţii m-au adus înapoi cu jandarmii – aveau toată poliţia la mâna lor. M-au întrebat: vrei să rămâi? Am răspuns că nu, şi nu s-au mai opus. Am fost mai întâi copil de trupă. Până la 21 de ani am trăit viaţa de cazarmă. Dimineţile mergeam la înviorare. Era imediat după Război, soldaţii ieşeau desculţi şi în izmene, dintr-acelea cu tăietură în faţă, parcurgeam vreo cinci kilometri alergând, apoi ne întorceam în curte, unde ne antrenam la tot felul de ‘aparate’ improvizate – ziceam că ne ‘decapăm’.

„La 21 de ani mi-am luat, în fine, examenul de … şapte clase şi am primit Certificatul de studii, nivel la care am rămas până în ziua de azi. Apoi mi-am efectuat stagiul militar propriu-zis. În anii aceia, majoritatea tovarăşilor de leat proveneau din familii afectate de război, erau orfani sau copii crescuţi de capul lor. Mulţi nu fuseseră niciodată la şcoală şi nu vorbeau decât dialectul local. În armată, am avut şansa unei calificări. Eram ‘trecuţi’ prin meserii. Am învăţat să fiu strungar, apoi m-am calificat în meseria de turnător, iar la urmă am descoperit că ştiu să desenez. La un moment dat, nu-mi amintesc cum, m-am aflat în faţa unei planşete de desen tehnic, eu care nu văzusem în viaţa mea aşa ceva. Mi-am făcut ‘vid’ în cap, am privit coala de calc şi dintr-o dată am ‘văzut-o’ plină, aşa cum un sculptor ‘vede’ de la bun început statuia în interiorul blocului de piatră pe care îl ciopleşte. Am umplut coala cu liniile pe care le vedeam, fără să le înţeleg rostul…

„Când am ieşit din armată, îmi găsisem drumul: îmi ofeream serviciile ca desenator, dar nu oriunde, ci la marile firme, Thomson, Buygues,… Soseam cu rechizitele şi planşeta sub braţ, iar ei mă aşezau în fundul sălii, în spatele desenatorilor profesionişti.

– Te crezi Rembrandt, de vreme ce vii cu asemenea tabieturi şi pretenţii, mă tachinau şefii.

– Nu am nici o pretenţie şi, dacă n-aveţi nevoie de mine, îmi iau lucrurile şi plec – şi aş fi plecat fără nici o ezitare, căci niciodată nu m-am sinchisit de bani. Am plătit întotdeauna  cu bani gheaţă, fără să mă târguiesc la preţ, dar m-am ferit să am datorii. Nimeni nu mi-a zis vreodată să plec!

„M-am căsătorit şi, împreună cu soţia mea, am deschis un hotel de trei stele în Bretagne. Zidurile nu erau ale noastre, noi cumpăraserăm doar vadul, cu împrumut bancar, bineînţeles. La început aveam maestru bucătar, intendent-şef, toată gama de subalterni şi de angajaţi. Odată, revenind de la oraş, unde făcusem aprovizionarea, i-am găsit pe toţi la taifas, bând şi mâncând în sala de mese. Era în luna august. Hotelul era plin de lume. Pe atunci, familiile – cele care îşi puteau îngădui concedii – stăteau în vacanţă toată vara, două luni în acelaşi loc, nu ca acum. Am telefonat la sindicatul hotelier să întreb dacă pot să-i concediez, şi mi-au spus că da. I-am dat afară pe toţi.

„Era în plin sezon. Am găsit în sat o bucătăreasă care slujise pe la case mai răsărite şi am angajat-o. Femeia se pricepea la gătit, dar la 12 fix, aşa cum fusese obişnuită, punea totul de-o parte şi se aşeza să mănânce, fără să se sinchisească de clienţii hotelului. Eram nevoit să intervin eu, la servit, la gătit. Drept care, în toamna aceluiaşi an, am urmat o şcoală de bucătari, după care m-am ocupat singur de restaurant. În rest, angajam doar studenţi, trei luni pe an. Am dus-o greu, am lucrat cot la cot cu soţia mea şi n-am făcut nici un ban – ce-i drept eram şi sever cu clienţii: dacă vreunul nu-mi plăcea, îl dădeam afară fără menajamente.

„În lunile când hotelul era închis, îmi ofeream serviciile de desenator  la marile firme. Am proiectat hale industriale, cantine şcolare, blocuri de intendenţă la spitale, turnuri de apă, te miri ce… Aveam experienţa bucătăriilor, a cuptoarelor, a uzinei, în general – nu eram ca ceilalţi desenatori. La un moment dat, când participasem la proiectarea unui mare combinat agroalimentar, m-au întrebat dacă n-aş vrea să conduc eu şantierul, şi am acceptat. Aveam deja 17 ani de hotelerie, nevasta îmi era bolnavă de una din acele boli pe care medicii n-o puteau detecta şi nici vindeca, aşa că am  părăsit provincia Bretagne şi m-am reprofilat ca şef de şantier. Curând, soţia mea a murit într-un stupid accident de maşină: pe spătarul scaunului avusese un fel de rogojină din bile. În timpul impactului, două bile i-au forfecat coloana vertebrală şi s-a prăpădit.”

… Ieri, din camera de alături, s-a auzit toată dimineaţa muzică britanică: marşuri scoţiene, operetele lui Gilbert şi Sullivan, cântece de voie bună, colinde. Azi, în schimb, am ascultat muzică de operă italiană. L-am întrebat:

„Vorbiţi englezeşte?”

„Da’ de unde! Nu cunosc nici o limbă străină. Chiar şi la computer m-am descurcat singur, deşi totul era în engleză”.

Ieşi să pregătească cafele. L-am urmat în aripa casei. Unul din pereţii odăii, care servea de living şi de bucătărie americană, era ocupat de bibliotecă. Pe câteva rafturi, tomuri din colecţia Pleïade.

„Am chemat un arhitect care să-mi cerceteze fundaţia, apoi am proiectat eu modificările, ca să pot găzdui turişti în trei camere dotate cu tot confortul – atâtea câte pot întreţine singur. De atunci, toţi vecinii mă cheamă să le fac şi lor planuri. Îi ajut de bunăvoie, fără să le pretind vreun ban. Sunt de părere că dacă am fost înzestrat cu anumite abilităţi, am datoria să le pun la dispoziţia comunităţii.

„Nu mă feresc de nici o dificultate, orice problemă trebuie să aibă o soluţie. Fiii şi nepoţii mei sunt uimiţi. Îmi aduc câte o chestie complicată, pe care ei, cu studiile lor, nu pot s-o descurce. În clipa aceea, îmi impun un vid total în minte, cum fac probabil şi orientalii atunci când meditează. Îmi spun că printre predecesorii mei, de vreme ce fusesem o familie de vază,  ba chiar şi printre urmaşii mei, s-o fi aflând careva vreunul să-mi transmită experienţa necesară.

„Simt că sunt constituit dintr-un corp, o entitate fizică efemeră, şi din suflet, o existenţă pentru care nu există noţiunea de timp şi spaţiu. Nu călătorim noi în vis, într-o clipă, dintr-un loc în altul? Ei bine, eu ştiu să mă detaşez de contingent şi, atunci când îmi videz mintea, călătoresc prin timp până dau de cei care au fost (sau care vor fi) şi care mă pot ajuta cu un sfat!”

Cuvântul ‘vid’ se repeta mereu în discursul domnului Pelliser.

„Grav bolnav nu am fost niciodată şi, dacă am vreun necaz de sănătate, acţionez la fel, îmi golesc mintea, pentru a da corpului posibilitatea să se reorganizeze şi să se apere – el are soluţie la orice, trebuie doar lăsat s-o adopte.”

Am revenit în sala de mese. Aducea o tavă cu un serviciu somptuos de cafea.

Soarele strălucea oblic peste povârnişuri, presărând o lumină de aur pe lanurile ce-şi aşteptau secerătorii. Oile se regrupau pe coline; cirezile înaintau domol. Mugete, sunete de talangă, freamătul păsărilor de curte – o viaţă vegetală şi animală intensă se manifesta din toate părţile. Mă uimea doar faptul că nicăieri nu se vedea nici un om.


[1] Ţară de baştinã a pictorului Renoir şi a generalului de Gaulle.

Published in: on 27 Octombrie 2011 at 10:22 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: Sfântul

Dacă mi-aş fi ales eu numele ăsta, oamenii m-ar fi crezut nebun! Eu dau pomană pentru sufletele morţilor mei din ceea ce oamenii îmi dau… (de ce-mi dau?… eu n-am nevoie de nimic, nu le cer nimic!), deci fac – la fel ca  ei – un lucru normal, doar că spre deosebire de cei ce mă judecă, eu dăruiesc atunci când pot, adică atunci când am, iar ei atunci când trebuie, adică de sărbători, de ziua morţilor sau când fac vreun târg cu Dumnezeu. Mulţi dau, ca El să-i vadă că-s milostivi. El să-i vadă, şi oamenii, cât mai mulţi!… Eu zic sau nu zic să fie de sufletul mamei, al tatălui al bunicii…, pentru că şi-aşa cel care primeşte are necazurile lui, şi uită ce-am zis eu, dar de momentul acela de bucurie al săracului se bucură şi Iisus care zicea când umbla pe pământ că dacă daţi unui sărac, mie îmi daţi, şi în bucuria Lui poate mai uşurează drumul spre Rai pentru ai mei cei plecaţi, că drumul acela cu siguranţă e cel puţin tot atât de greu ca drumurile noastre de munte pe care bunicii şi părinţii le-au tot suit o viaţă…

Unii nu suportă ţigara, alţii laptele, alţii nu-şi iubesc vecinii, eu nu suport, nu mai suport încălţămintea! Cine-i poate obliga pe ceilalţi să le placă ce nu le place, să iubească ce nu pot iubi? Cine mă poate obliga să port haine groase, dacă nu-mi e frig, şi mai ales cine mă poate forţa să mă încalţ?

Azi când toţi aleargă – ei ştiu după ce! – , când nimeni nu are timp de stat în poveşti, toţi au timp să se gândească la mine, de parcă ar şti care-mi sunt problemele şi gândurile! Li se pare anormal să umblu desculţ în toate zilele anului, iarna ca şi vara! Dacă ar încerca şi ei, poate ar reuşi; atunci anormalul ar fi normal! Pentru că aşa ar considera ei… Cine are dreptul să judece, să dea calificative ? Fiecare om  are o istorie. Asta-i istoria mea, şi nu-i mai brează c-a altora! Eu mă ştiu la  istorie…he, he, he!

Viiturile aduse de pâraiele formate o dată cu topirea zăpezii, începeau să se usuce. Urme ciudate de copită de cal şi degete de om amestecate în nisipul gălbui duceau înspre munte, dar din loc în loc ele păreau că se întorc, apoi îşi reluau drumul.

Sfântul se retrăsese şi în primăvara aceasta în locul numai de el cunoscut. Cei care-l cunoşteau îl întrebau, se întrebau, dar nimeni nu găsea vreo explicaţie acestor plecări.  Poate nici el, pribeagul: Simt, de-abia am aşteptat să simt pământul sub tălpi, sub copite…De-atâţia ani de când aruncase încălţările, tălpile i se deformară, acoperite de o crustă groasă care se subţia puţin doar la soarele primăverii şi la contactul cu pământul care începea să învie cu flori şi iarbă. Apoi căldura şi praful verii…

            Aerul curat al muntelui aşa cum trebuie să fi fost la începutul lumii, neamestecat cu fum, cu gunoi, cu blesteme şi patimi, îi împrospăta trupul şi sufletul.

Nu stătea într-un loc anume, ci umbla tot timpul, neobosit, dornic parcă să se bucure de tot ce muntele-i putea oferi, iar seara găsea un adăpost… Fructele toamnei nu dispăruseră toate, rădăcinile începeau să se trezească din somnul iernii, iar apa, apa aceea pe care n-o mai găsea nicăieri altundeva!…

            Trupul său bine clădit, obişnuit cu lucrul şi cu traiul modest se simţea minunat în sălbăticia asta, chiar de ce i-or fi zicând oamenii sălbăticie?! se mira el, pentru că nimic din ce au născocit ei nu întrece în frumuseţe întocmirile naturii!

 Acolo sus, cu brazii şi vieţuitoarele pădurii se simţea curat, ca pe vremea când încă nu ştia ce-i lumea, lumea aceea de jos, de la poalele muntelui, pentru înfruntarea căreia avea nevoie de primăvară şi de un răgaz de singurătate. Acolo sus, se simţea sfânt! Era curat, şi doar acolo înţelegea de ce pustnicii… Nu se putea însă hotărî… io-s un biet păcătos, dar şi pentru că era un om curios, şi-ar fi vrut să mai afle câte ceva, călătorind…

            Pustnicul – de care auzise ca de-o poveste, încă din copilărie – îi spuse că-l aşteaptă de multă vreme, dar că timpul nu-i mai dă răgaz: – Voi pleca o dată cu noaptea!

Călătorul desculţ aţipise tocmai când prima rază de soare scânteié pe omătul de pe pisc. Acolo sus îl zări pe bătrân rugându-se. Dintr-o dată, un nor de argint se-nvârteji în jurul pustnicului, apoi nu se mai văzu nimic…

Cei care-l cunoşteau pe Sfântul se mai întrebară o vreme ce s-a-ntâmplat cu el de nu-l mai văd prin sat, apoi se gândiră că rătăceşte prin locuri unde nu mai umblase… Şi aşa trecu o primăvară, o vară, trecu şi iarna… Doar cei care mai urcau pe drumul  către munte credeau că se mai văd ba urme de om, ba urme de cal…

Ilie Todea n.1947, în Băişoara

Published in: on 26 Octombrie 2011 at 11:07 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: DODI

     Aşa a fost în anul acela. Toată lumea îşi pierduse liniştea. Căposul muntean care păşise cu atenţie şi tenacitate prin viaţă cu paşii măsuraţi şi baierile traistei strânse, îşi dădu seama că de multă vreme nu mai bate cărările înguste şi pieptişe ale muntelui şi îşi permise să se relaxeze, să privească în jurul său mai cu atenţie şi să vadă oferta de femei. Fără să se mai gândească la consecinţe îşi permise să se îndrăgostească. Poate era de vină şi vârsta; se apropia de un prag critic şi, iată, nu-şi îngăduise nici un răsfăţ. Tânăra pentru care ajunsese la un pas de divorţ avea jumătate din vârsta lui şi semăna cu tinerele care se drăgosteau inconştient cu tinerii spilcuiţi de altadată, în timp ce ţărănuşul îşi refuza tot ce l-ar fi scos de pe linia sa precisă. Trupul lui rămăsese oarecum văduvit de mângâierile delicate ale suavelor blonde cărora le puteai citi prin pieliţa subţire toată încrengătura de vase fine şi pulsânde şi pe care le-ar fi strivit sub bărbăţia sa explozivă. Şi iată că acum i se oferea o astfel de piersică din pomul încărcat al vieţii chiar la vremea când ţi se pare că îţi cam fuge timpul printre degete.

          O tinereţe cuminte petrecută în studiu şi asceză, o căsnicie de aproape douăzeci de ani, iată datele suficiente pentru a face dintr-un bărbat trecut de patruzeci şi cinci să iasă din rând şi să se tăvălească prin iarba mătăsoasă şi bogată a şesului. Gata cu suişurile, cu renunţările, venise vremea voluptăţilor pe care şi le refuzase cândva. Ce ciudat, memoria frustrărilor nu se pierde, stă acolo ascunsă sub preşul numit cerebel, cortex sau encefal. Stă şi aşteaptă chiar şi o viaţă. Şi la un moment dat  izbucneşte într-o manifestare furibund-recuperatorie. Ar fi stat să analizeze dacă ar fi avut răgazul de stat, dar armata aceea vitală şi disciplinată din interiorul său rupsese zăgazurile şi năpădea din toate părţile  anulându-i cumpătarea, calculele, prudenţa şi dreapta măsură. Fiara cu pilozitate excesivă, masculinul irepresibil se pusese în mişcare şi părea că nimeni şi nimic nu o va mai putea readuce într-un perimetru controlat.

          Olivia făcu câteva vizite la Dumbrăveni pentru sfat de taină cu mama. Se închiseseră în dormitor o după-amiază întreagă, unde femeia mai tânără îşi descărcă inima în faţa mamei la ceasul de răscruce al vieţii ei. Ştiuse oarecum de la început că un astfel de moment avea să vină, învăţătură primită de acasă odată cu chilimurile şi pianul. Înţelepciunea bătrânelor din neam nu se pierdea, ci se aduna bob cu bob într-un sipet care avea să fie dat cu grijă tinerei femei care pleca la casa ei, sau oricum era ţinut la îndemână. Erau leacuri şi soluţii pentru orice eveniment. Acolo venise  Olivia să se adape. Femeile din familie aveau un benefic amestec de feminitate, umor şi cochetărie sub care se ascundeau profunzimile unei naţii cu rădăcini adânci care păreau că se adapă de la însuşi izvorul primordial. Femeile bătrâne ştiau totul despre viaţă şi chiar despre moarte. O femeie bătrână valora greutatea ei în aur; îşi extrăgeau înţelepciunea, aceste femei, din chiar filonul central, prin nişte sonde speciale. Era ceva misterios în etnia aceea care, răsădită aiurea, nu pierduse legătura cu inima pământului. Plecaţi demult în bejenie, luaseră totul cu ei, chiar şi piatra filosofală. Treptat au fost asimilaţi, dar o asimilare ciudată în care ei, factorul asimilat care trebuia să-şi piardă identitatea, venise ca o esenţă tare, concentrată, care nu se dilua, ci determina schimbări în alţii. Erau ca un catalizator.

          Olivia asculta. Asculta şi cuvintele, şi tăcerile. Cele două femei îşi petrecură ore bune la sfatul de taină, după care musafira plecă la o oră a după-amiezii din casa părintească dăruită cu dulceaţă de trandafiri, cu sufletul mai uşor şi cu nepreţuitele sfaturi materne.

          O soţie are un atu imbatabil: ea a organizat universul familiei, ea a născut copiii, ea a dat identitate bărbatului. O femeie deşteaptă nu renunţă la acest atu al ei, pe care trebuie să-l păstreze cu calm şi răbdare. Nebunia dragostei care l-a prins pe bărbat trebuie lăsată să se consume pentru că de obicei  incendiul devorează concomitent înseşi sentimentele, astfel că cei doi amanţi, după un timp, devin cenuşă, sau, mai bine zis, se scoală din cenuşă şi îşi caută reperele. Îşi caută instinctiv nordul, centrul de greutate. E greu să pui pe foc totul, întreaga ta avere, să poţi trăi apoi pe stâncă goală şi cu sentimentul ratării. Cât de mare trebuie să fie acea dragoste, sau cât de valoros acel om pentru care eşti gata să sacrifice totul, pentru ca să poţi lua totul de la zero? Nu, niciodată nu poţi lua totul de la zero. Punctul zero a fost depăşit demult, la vremea când încă nu aveai conştiinţa timpului şi acolo nu mai poţi reveni niciodată, curgerea timpului nu are decât un singur sens.

          În timpul mersului cu trenul, la reîntoarcerea acasă, privea tarlalele verzi alergând în evantai şi se gândea că la vremea secerişului totul va fi treierat, că anotimpurile duc şi aduc cu ele schimbări chiar şi în sufletul omenesc, că ceea ce trăieşti în primăvară s-ar putea să uiţi în toamnă. Pare că sufletul este o vietate cu trăiri distincte, cu aşteptări, reaşezări. Acolo în interior timpul se măsoară după un alt ceasornic, nevăzut, probabil mai adevărat şi care împărţea viaţa cu alte unităţi de măsură. Avea senzaţia că acest timp se mişcă în fiinţa ei întocmai ca şi feţii ei când se răsuceau sau se dădeau peste cap în pântecele ei devenit mare interioară.

          Acest timp interior care ascultă de porunci tainice îl rostogolea pe Augustin prin ierburile moi şi mătăsoase care aveau să devină tarla pârjolită în toamnă. Ea trebuia să aştepte ca totul să se coacă, să se consume şi el să revină firesc de unde plecase, cu aceeaşi răbdare cu care aşteptase maturarea feţilor. La urma urmelor era şi asta o sarcină… Da, aşa spusese şi mama, că nouă luni nu este un termen întâmplător, că înseamnă un ciclu nu numai pentru oul care devine om, iar mediul în care se răsucesc, se tăvălesc, la început lichid vital, se transformă după termen în otravă distrugătoare.  

(fragment)

Published in: on 25 Octombrie 2011 at 5:40 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , ,

ÎN PREGĂTIRE: Istorie și istoriografie în România comunistă

Proiectatul triptic de volume colective menite să analizeze evoluțiile scrisului istoric, ale istoricilor și ale istoriei înseși din 1918 încoace, din care anul trecut a apărut primul volum (România interbelică. Istorie și istoriografie), ajunge în aceste zile către stadiul pregătirii intrării în tipar. Anunțând intenția ca, după apariția în 2011 a acestui volum secund – România comunistă. Istorie și istoriografie -, anul viitor să aducă și al treilea volum (evident: România postcomunistă. Istorie și istoriografie), anunț de pe acum publicul interesat care sunt analizele pe care deja proiectul actual le cuprinde (O.P.).

Mariano Martín Rodríguez, Exiluri paralele: scriitorii spanioli și români alungați de război și destinele lor diverse

Amalia Lumei, Rememorări ezitante: Eliade postbelic despre interbelicul Eliade

 

Adrian Niță, Noica și istoria filosofiei

Ovidiu Pecican, Mihai Șora în opus magnum. Câteva reflecții diletante

 

Andi Mihalache, Putere, ideologie, epistemă: rescrierea trecutului şi reeducarea istoricilor în anii „democraţiei populare”

Gabriel Moisa, Istoriografie  și politică în România comunistă sau despre instrumentalizarea istoriei. Câteva studii de caz

Anca Stângaciu, Costin Murgescu, reper al intelectualității românești postbelice

Victor Neumann, Pompiliu Teodor: un întemeietor de școală

Ovidiu Pecican, Adrian Andrei Rusu. Tinerețea unui istoric actual în comunism

 

Dragoș Sdrobiș, Urbanizarea – între umor şi limbă de lemn (reflectarea urbanizării din perioada comunistă în caricaturile revistei Urzica)

Gelu Teampău, Banda desenată istorică din România în perioada comunistă

Raluca Rus, (titlu rezervat)