Cărțile mele (39): PÂLNIA ȘI BURDUFUL. TEORIE ȘI PRACTICĂ ÎN ISTORIOGRAFIE

 Ovidiu PECICAN

 PÂLNIA ȘI BURDUFUL.

 TEORIE ȘI PRACTICĂ ÎN ISTORIOGRAFIE  

  texte escortă, articole și polemici

  Cluj-Napoca, CA Publishing, 2011

  coperta: Alexandru Pecican

Pentru a colecționa de ici și de colo date și fapte s-ar zice că nu de minte ai în primul rând nevoie. Cunosc oameni care se dispensează de ea aproape în întregime, lăsându-și prestigiul exclusiv pe mâna bunelor obișnuințe. Măsurători, puneri împreună, citări judicioase și mai ales grija urmării unui model interpretativ preexistent îi scutesc de orice complicații nedorite, păstrându-i în cel mai rău caz în plutonul indistinct al profesioniștilor tolerați și necontestați, sau aducându-i, în circumstanțele mai favorabile, aproape de caftanele înalte din meserie.

Mircea Popa, cronică de întâmpinare la Pâlnia și burduful:  http://www.ziarulfaclia.ro/ovidiu-pecican-pilnia-si-burduful/

Cărțile mele (38): AVALON

 Ovidiu PECICAN

 AVALON

 Întâmpinări istoriografice

 Cluj-Napoca, CA Publishing, 2011

 coperta: Alexandru Pecican

 

În Avalon istoria arată altfel decât în realitatea cotidiană. Ea este infinit mai diversă, colcăind de tendinţe, generoasă cu genurile şi autorii neomologaţi încă, atentă la marginali (ca la o pepinieră) şi la megalomani, democrată şi plurală, vorbind în chipuri uneori antagonice, alte ori complementare despre atenția, preocuparea, eventual obsesia față de trecut.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIX: REFUZUL DIFERENȚEI

5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).

Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil”[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.

Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.

Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.

Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.

---

[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. II. NOICISM?

Astfel, în decursul celor mai bine de douăzeci de ani, dl. Liiceanu și-a consolidat poziția personală atât din punct de vedere logistic – în calitate de lider al grupului editorial Humanitas -, cât și civic (prin GDS și revista 22), și academic, în interiorul universității și a instituțiilor de rang universitar. Chiar și atât ar fi destul pentru a dobândi un relief special în dinamicile culturale ale actualității. Dar în cazul dlui Gabriel Liiceanu alianțele sunt mai complexe, iar prezența domniei sale ca spirit tutelar se face simțită în mai multe domenii.

Ucenici noicieni, și Liiceanu, și Andrei Pleșu, frecventându-l asiduu pe Noica, la București ca și la Păltiniș, în anii 70-80, părând a fi adevărații continuatori ai spiritului filosofului și asumând public această misiune, ei sunt, dintre toți cei acceptați de Noica în preajmă, nu doar cei mai îndrăgiți apropiați ai filosofului, ci și nucleul a ceea ce s-a socotit a fi „Școala de la Păltiniș”. De fapt, la o privire mai atentă, se observă că, din acest punct de vedere, Andrei Pleșu a făcut mai puțin caz de această moștenire decât prietenul domniei sale. Liiceanu, în schimb, a preluat, ca editor, la Humanitas, publicarea, pentru început, a operei celui dispărut. Apoi, în 1999, „… printr-un efort al Editurii Humanitas, fundația Humanitas Aqua Forte a cumpărat cabana în care a trăit Noica în ultimii patru ani ai vieții sale”[1]. Fundația respectivă a preluat, de asemenea, și Casa Lovinescu, întemeind în acel imobil, nu mai puțin semnificativ pentru moștenirea culturală a contemporaneității românești, Cenaclul Lovinescu și Cercul Noica[2]. Calitatea de fondator al Cercului Noica îi revine, fără îndoială, tot lui G. Liiceanu, după cum rezultă și din prezentarea postată pe blogul acestui program intelectual[3]. În cadrul cercului de studii noiciene nu putea lipsi, desigur, nici… Heidegger. Pentru început, doar dl. Răzvan Andrei s-a ocupat de o temă legată de filosoful german menționat, încercând să deslușească raportul „Heidegger și Stăniloae: premise pentru un dialog asumat critic”[4].

Legăturile blogului – și, implicit, ale Cercului Noica – sunt cu Casa Lovinescu, Ed. Humanitas, cu defuncta revistă Idei în dialog, cu Institutul Cultural Român, cu Revista 22, cu – o surpriză?! – revista Rost, cu Societatea Română de Fenomenologie și cu revista Dilema Veche. Ele ne conduc, astfel, la proximitățile instituționale ale tinerilor noicieni, dar și la anumite personalități și orientări culturale românești actuale; la G. Liiceanu, în primul rând (Casa Lovinescu și Humanitas, revista 22), la H.-R. Patapievici (Idei în Dialog, dar și Institutul Cultural Român), la discipolii liicenieni și la prietenii acestora grupați în Societatea Română de Fenomenologie (nucleul liicenian fiind ceea ce am numit Grupul HAH), la Andrei Pleșu (Dilema Veche).

O atenționare specială merită făcută în direcția revistei Rost, subintitulată „Revistă de cultură creștină și politică”, despre care pe blogul Arsenie Boca se spune: „Revista ROST este un manifest românesc, care nu are un caracter strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit resurecţiei morale şi spirituale a românilor, întru recăpătarea demnităţii naţionale şi impunerea unui posibil model românesc în lume”, iar prezentarea de pe situl wikipedia menționează: „La mai multe luni după apariția primului număr, în martie 2003, revista Rost a fost caracterizată drept «o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust», făcând cunoscute «o serie de valori tradiționale ale societatii românesti, pe care puțini oameni sunt dispuși să și le mai asume in ziua de astăzi»”. Chiar dacă nu în sens strict, cum se atrage atenția, totuși, îmbinarea creștinismului cu politica trimite deja către o anume orientare; nu neapărat creștin-democrată, câtă vreme sfera politicii include și abordări non-democratice. Într-adevăr, opțiunea pentru tradiționalism, ortodoxia, pro-românismul, incluse în programul fundației și al revistei, definesc opțiunile de dreapta ale revistei. Valorizările unor personalități cunoscute drept legionare, a haiduciei legionare etc. indică în mod convingător preluarea și popularizarea de către gruparea din jurul revistei Rost a cel puțin unora dintre poziționările extremei drepte culturale și politice.

Nu este de mirare că Sorin Lavric, autorul monografiei în care se încerca spălarea de păcate extremiste a tânărului Constantin Noica, include printre punctele de sprijin ale Cercului Noica și revista Rost, după cum nu trebuie să mire nici prezența aceluiași printre tinerii filosofi implicați în proiectul Heidegger al lui G. Liiceanu (Grupul HAH). Dimpotrivă, ceea ce părea un simplu accident – și era prezentat ca atare de Ileana Borțun, membră a grupului heideggerienilor dâmbovițeni – devine, în noua lumină, mai clar și mai inteligibil.

Toate numele de persoane și de instituții pomenite în anturajul Cercului Noica atrag atenția asupra sferei de iradiere a acestei pepiniere și a direcției în care, dincolo de declarațiile exprese, ea se îndreaptă. Ele pun în evidență și alianțele, punctele de sprijin pe care se reazemă noul val al noicienilor ori, mai bine zis, dinspre ce direcții și tendințe emană ei ca program filosofic și civic.

---

[1] În volum, textul continuă astfel: „Apoi, într-un al doilea pas, ajutat și de prieteni, am făcut ce se cuvenea făcut: am restaurat-o în întregime, am păstrat neatinsă camera lui Noica, am amenajat celelalte trei camere pentru a fi locuite din când în când de toți cei care erau dispuși să lucreze acolo imitând spiritul «isprăvilor culturale» ale Păltinișului. Într-o țară fără memorie și fără pietate autentică, am păstrat memoria culturală a unui loc de care, altminteri, s-ar fi ales praful” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, pp. 78-79). Dl. Liiceanu socotește, astfel, că intrarea cabanei de la Păltiniș în proprietatea domniei sale este un act patriotic și că transformarea acestui loc într-un sanctuar al venerării filosofice rezervat celor din cercul domniei sale ar fi o dovadă de… pietate autentică.

[2] Punerea alături a lui Lovinescu și Noica, primul fiind de formație franceză și adept al sincronismului, al doilea preferând sursele germane și admirându-l pe autohtonistul și ortodoxistul Nae Ionescu, reprezintă, în sine, o performanță ce dovedește tipul de cernere a valorilor culturale specific gustului liicenian. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre expansiunea instituțională a puterii cultural-simbolice a dlui. Liiceanu.

Vezi: http://www.casa-lovinescu.ro/

În legătură cu Cenaclul Lovinescu, un interviu al Ioanei Pârvulescu, scriitoarea care se ocupă de această inițiativă, lămurește că așezarea domniei sale în fruntea cenaclului a survenit după refuzul altora și, mai ales, după abordarea ei, personal, de către Monica Lovinescu, dornică să știe că în casa tatălui ei, unde odinioară se țineau ședințele Cenaclului Sburătorul, activitatea cenaclieră se reia. Fapt de netrecut cu vederea, „La fiecare ședință avem un invitat-surpriză (nu îl spun dinainte), în funcție de tema discutată. Așa că între invitații de onoare au fost – îi înșir într-o ordine întâmplătoare – Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Andrei Cornea, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu. Și, firește, Gabriel Liiceanu, cel datorită căruia există această Casă Lovinescu și tot ce se petrece în ea (subl. O.P.)!”(Maria Bercea, „Interviu cu Ioana Pârvulescu”, Revista 22, 28 aprilie 2006 – 04 mai 2006). Iată că, dacă inițial părea că Monica Lovinescu are meritele ctitorului, Ioana Pârvulescu dezvăluie, în cele din urmă, rolul fundamental jucat de Gabriel Liiceanu în înființarea cenaclului, dar și în funcționarea Casei Lovinescu în general.

[3] Vezi: http://cerculnoica.wordpress.com/about/

„Cercul Noica a luat naștere în 2004, la inițiativa mai multor studenți ai Facultății de Filozofie. Inițial, întrunirile aveau loc în incinta facultății, în condițiile în care Casa Lovinescu nu era încă amenajată. Cercul este frecventat actualmente de aproximativ 40 de studenți și absolvenți de filozofie, reuniți în jurul unui nucleu format din Sorin Lavric, Cătălin Buciumeanu, Ana Petrache, Bogdan Duca, Răzvan Andrei și Paul Sandu. După cum declara Sorin Lavric, studenții sunt selectați pe criteriul formației filozofice, dublată de aptitudini literare, obiectivul cercului fiind acela de a forma un grup de tineri exegeți ai operei lui Constantin Noica. Potrivit lui Sorin Lavric, studiul operei lui Noica, demarat de Gabriel Liiceanu, riscă să se termine odată cu el, atâta timp cât nu se vor face eforturile necesare pentru ca demersul să aibă continuitate. Cercul Noica a beneficiat de sprijinul deplin al lui Gabriel Liiceanu chiar de la început, el fiind de altfel cel care a reușit să trezească în Facultatea de Filozofie entuziasmul pentru studierea operei gânditorului de la Păltiniș (subl. O.P.).

Cercul Noica este singurul cerc de studii filozofice din țară focalizat pe studiul unui autor român, cel puțin singurul care reușește să răzbată în presa culturală și de specialitate. Situație regretabilă, dacă e să ne gândim și la alte nume mari ale filozofiei românești care ar trebui să beneficieze de o astfel de atenție, concretizată prin abordări de nivel profesionist, și am putea să menționăm aici numele lui Lucian Blaga, spre exemplu. Sorin Lavric acuză, de altfel, lipsa unui cadru necesar menit să încurajeze acest gen de demersuri, indicând, printre altele, imposibilitatea ca studenții români să obțină burse de studiu în străinătate pentru studii ce îi privesc pe gânditorii români, printre care și Noica: «Noica nu este o valută forte la fel ca alți filozofi internaționali». În fapt, noi suntem cei care putem și cărora ne revine misiunea de a promova valorile culturii române, dezvăluindu-le apoi și pe scena culturii internaționale. Nu ne putem aștepta ca cei din afară să ne descopere și să ne facă valorile cunoscute. Drept pentru care, afirmă Sorin Lavric, avem nevoie de burse acordate de statul român sau de fundații culturale private (subl. O.P.) care să încurajeze studiul filozofilor români, avem nevoie de conferințe internaționale și de seminarii sau tabere de vară pe această temă (subl. O.P.), dar, mai mult decât orice, trebuie să ne străduim ca filozofii români să devină accesibili în afară, prin intermediul traducerii lor în limbi de circulație internațională. Cercul Noica poate reprezenta o inițiativă model pentru demersuri similare axate pe studiul altor gânditori autohtoni”. (Alexandru Racu, „Filozofia românească, valorizată la Casa Lovinescu”, Revista 22, an. XV (898), 25 mai – 31 mai 2007)

[4] http://cerculnoica.wordpress.com/category/heidegger/

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: SOS DE CĂRBUNE

Tulai, nu mai sosăşte primăvara, ne pedepsăşte Domnu de Sus pentru păcatele de jos! Apoi vin şi Paştile, da’ omu nu să satură de răutăţi carnivore. Îi drept că şi io mă pierd în ochii lui Niculiţă, de îmi trebe busolă să mai poci ieşi de-acolo.

Fely mi-o vorbit de ce ar fi după moarte. Ea crede în re-în-carne, adică îţi mai procuri carne pentru sufletu rămas gol pă drumuri.

Doctoru Polonic şi-o deschis restaurant, unde plăteşti o dată şi baji în tine cât poţi mesteca. Are macaroane de-alea din Italia, cu sos de cărbune proaspăt.

 Jojolu meu, săracu, prost îi! Ieri l-o prins controlu în troleu şi i-o cerut biletu… Apoi Jojo s-o scobit în dinţi cu biletu, că aşè obicei anormal are şi cu o şurubelniţă o reuşit să i-l scoată din măsea, ca să verifice număru de găuri, numa că biletu era foarte mozolit şi i-o dat o amendă grasă. Apoi cretinu de Jojolu s-o dus la frizerie şi o acceptat o spălare pe chelie. Când i-o aplicat prosopu pă ochi, cineva i-o luat sacoşa cu produse. O vinit boul acasă cu mâna goală. L-am bătut rău, că am uitat că posteam în rugăciune.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVIII: CRITICĂ ȘI… CRITICĂ

4. Interdicția asupra criticii, căci dezacordul înseamnă trădare. Modelul este bine cunoscut și vine dinspre Pitagora, în preajma căruia ucenicii trebuiau să păstreze șapte ani de tăcere. Supunerea la proba tăcerii a trecut ulterior și în monahismul răsăritean. În filosofia practicată de adepții liicenieni ea a luat forma burlescă a exegezei fără critică. Practic, explorarea analitică este îndreptată exclusiv către relevarea potrivirilor, reiterărilor, continuităților, structurării unui material ideatic etc. Orice luare de distanță consistentă este blocată din principiu, datorită a două atitudini pe care Gabriel Liiceanu le recomandă prin exemplu personal: atitudinea pioasă (adorația) și descifrarea gândului celui analizat cu continuarea lui în același spirit. Din acest punct de vedere, membrii Grupului HAH sunt niște liicenieni în toată puterea cuvântului. Lozinca în vogă este, cum am mai amintit, declarația de iubire. În cazul Grupului HAH, părintele său spiritual explică de ce i s-ar datora iubire tocmai acestui gânditor, și nu oricărui altuia: ”Heidegger a fost în secolul 20 un … loc, «vârf al unei lănci», în două feluri diferite: pe de o parte, în punctul suprem și extrem al gândirii sale, s-au strâns toate tendințele filozofice ale începutului de secol, pentru a fi apoi eliberate către strălucirea unei noi vârste a filozofiei; pe de altă parte, gândirea lui a acționat apoi încă o dată în diferite culturi ale lumii ca loc, dând naștere la tendințe și precipitări care s-au constituit ca «vârfuri de lance» ale unor filozofii autohtone…” („Prefață”, în Gabriel Cercel, Cartea experienței. Heidegger și hermeneutica vieții, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 8). Citatul este pilduitor pentru admirația nețărmurită pe care o mărturisește, nemoderată de vreun bemol. „Suprem”, „extrem”, „toate tendințele (fără excepție, așadar!)” sunt mărci stilistice ale unei apoteoze constatate de mentorul român pe seama celui venerat. Cei care îl urmează în această venerare prin eforturi proprii de descifrare – și nu de critică, ceea ce ar însemna părăsire a atitudinii de prosternare – sunt demni de un tratament special. „Noi, ceilalți, care suntem contemporani cu el, avem obligația (subl. O.P.) de a participa la el admirându-l și ocrotindu-l (subl. G.L.)”. Este vorba despre fenomenul constatat de Liiceanu împrejurul său, acela de a se fi adunat cinci exegeți heideggerieni pe care îi socotește – deja după prima lor carte – drept „«trimiși într-un loc anume» și apoi adunați în «vârful de lance» pentru a fi eliberați și a străluci într-o nouă vârstă a filozofiei românești, grație gândirii lui Heidegger” (ibidem, p. 8).

Critică pe cont propriu, așadar, înțeleasă ca deconstruire a ideației heideggeriene cu intenția de a-i identifica punctele slabe și de a desprinde grâul de neghină nu este de conceput în discursul Grupului HAH, pentru că o asemenea atitudine ar aduce, pur și simplu, retragerea grației maestrului. Este și motivul pentru care separarea – fie și pentru o secundă, așa-zicând – din îmbrățișarea maestrului nu poate fi gândită de ei. Heidegger și Liiceanu, iată două nume tabuizate, îmbălsămate în iubire, aceasta fiind atitudinea standard „la locul de muncă”, în atelierele HAH. Înafara ei, coerența și coeziunea grupului s-ar nărui, ceea ce, în mod evidențiat și de schimbul de replici prilejuit de publicarea paginilor mele pe blog, a revelat ca fiind un preț prea mare de plătit pentru propria libertate.

Pentru că documentele disponibile în spațiul public o permit, să vedem însă cum reacționează un membru al Grupului HAH la o abordare critică venită nu dinspre mine – invocarea unui astfel de exemplu ar duce, pasămite, la evidențierea unui discurs pro domo -, ci de la un om a cărui abordare este mult mai puțin incisivă, ba chiar binevoitoare. Mă refer, de astă dată, la schimbul de mesaje dintre dl. Bogdan Mincă și dl. Marcel Chelba postat la vedere pe blogul dlui Constantin Aslam, Izvoare de filozofie. Legând vorba dintr-un interes special, mărturisit, pentru cărțile lui Heidegger referitoare la raportarea acestuia la Immanuel Kant, dl. Chelba îl întreabă pe dl. Mincă dacă aceste volume (Kant și problema metafizicii/ Kant und das Problem der Metaphysik şi Întrebarea privitoare la lucru/ Die Frage nach dem Ding) sunt pe cale a fi traduse în seria tălmăcirilor din opera gânditorului german. Pe prima, dl. Chelba declară că ar fi fost chiar dispus să o sponsorizeze, plătind traducătorul, dar tratativele cu Ed. Humanitas s-au blocat. Aflând că volumul care îl interesa cel mai tare nici nu intră în vederile Grupului HAH, cel puțin în următorii ani, dl. Chelba formulează câteva judecăți critice la adresa demersului ca întreg. „Traducător sau cititor – a te arunca, de pildă, direct la Sein und Zeit, mi se pare un fel de a sări ca găina la boabe multe, direct în vârful grămezii.// Heidegger se sprijină pe Kant, precum titirezul pe masă. Sistemul gândirii heideggeriene pare a sta suspendat în aer, în virtutea propriei lui inerţii, dar, în realitate, el se sprijină pe conceptul lui Kant despre timp. A încerca să-l înţelegi pe Heidegger făcând abstracţie de Kant – filosoful pentru care întregul nostru univers inteligibil nu era altceva decât un fel de cută a timpului nostru subiectiv (în interpretarea mea) – mi se pare o întreprindere, dacă nu imposibilă, atunci puţin cam hazardată”.

Dl. Marcel Chelba își exprimă deci, cu toată politețea, reticența față de un program de traduceri care începe cu Sein und Zeit, adică pornind de la un volum central, de maximă dificultate, cu rol axial în cadrul întregii opere heideggeriene, mirându-se că nu se pleacă la drum pornind de la relația dintre gândirea lui Heidegger cu sistemul filosofic al lui Kant, fără care înțelegerea filosofului din sec. al XX-lea este posibil să nu fie tocmai bine înțeleasă.

Ce îi răspunde dl. Mincă? „În ceea ce privește afirmația Dvs. despre începerea traducerii lui Heidegger prin volumul Kant und das Problem der Metaphysik – nu sunt foarte convins… Probabil că primul volum cu care ar fi trebuit început era Ființă și timp și cărțile din jurul său (ceea ce s-a și întâmplat în anii trecuți). Apoi ar fi trebuit să apară lucrările traduse deja de Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger. Iar acum se cer traduse volume importante din Heidegger II, cum ar fi Conferințe și studii, care sper să apară prin aprilie la Humanitas. Și ar mai fi și altele: Unterwegs zur Sprache, Holzwege, Satz vom Grund etc. Iar în spatele tuturor se află extrem de dificilul volum Contribuții la filozofie, un al doilea Ființă și timp. La urma urmei, poate că e prea mult să ceri o ordine a traducerii. Sunt atâtea continente heideggeriene, încât orice efort serios de a defrișa pe românește unul din ele este binevenit”. În acest mod, dl. Chelba este trimis la plimbare fiindcă, nu-i așa, o serie de imperative formulate impersonal („ar fi trebuit”, „se cer”!) o arată în mod neîndoielnic – pe ce bază? – și fiindcă poate că e prea mult să ceri o ordine a traducerii (sic!). În plus, gândirea lui Heidegger include, nici mai mult, nici mai puțin decât… continente, estimare de ordin cantitativ cu înțeles vizat în ordine calitativă. Drept care – logica acestui gând impresionează, nu doar pentru că seamănă cu reacția solicitată din partea publicului de către G. Liiceanu însuși când vorbea despre cărțile Grupului HAH – orice efort serios de a defrișa pe românește unul din ele (= continentele heideggeriene) este binevenit.

Dar dl. Mincă reia, într-un alt mesaj, chestiunea: „Ar fi multe de spus despre Heidegger și Kant. Eu însumi nu sunt specialist pe această sub-specializare. Le-am citit la viața mea pe cele trei mari cărți despre Kant, dar nu sunt unul dispus să se angajeze să le traducă. Sunt de acord cu importanța covârșitoare a lui Kant pentru Heidegger (alături de Aristotel), dar totuși nu consider că un studiu al lui Heidegger ar trebui să înceapă cu scrierile lui despre Kant (subl. O.P.), ci cu Ființă și timp și cu trei-patru cărți din jurul său. Evident, într-un al doilea pas, se cer aprofundări de rigoare, iar scrierile despre Kant sunt de prim rang”. Dl. Chelba nu formulase expres ceea ce dl. Mincă acceptă, anume „importanța covârșitoare” a explorării substratului kantian al gândirii lui Heidegger. Cu toate acestea, din motive insuficient detaliate, el socotește că Sein und Zeit merita să apară prima. Se poate cred că opțiunea aceasta vine din ideea că, neputându-se traduce tot Heidegger în română într-o singură generație, cu forțele deocamdată existente, este de adus la dispoziția cititorului, cu prioritate, principala contribuție heideggeriană („…există momentan în România maxim 4-5 oameni capabili să traducă Heidegger iar operele sale complete însumează cam 100 de volume. Este utopic să crezi că vreodată România va avea mai mult de 20 de volume traduse”). Se prea poate însă ca dl. Mincă să nu facă decât să se conformeze proiectului liicenian preexistent. Nu se enervase dl. Liiceanu, încă din anii 80, în fața tentativei de traducere a lui Fiire și timp datorată lui Dorin Tilinca, cu ajutorul lui Mircea Arman, sprijinită să apară revuistic de logicianul Anton Dumitriu și criticul literar Mircea Muthu, reacționând și ulterior inamical față de acest demers? Nu este exclus deci ca graba de a oferi pieței de carte românești Sein und Zeit să fi tradus enervarea liiceniană în fața evidenței că tălmăcirea semnată de dânsul, împreună cu Cătălin Cioabă, nu este prima care se achită de sarcina ducerii la bun sfârșit. Și, la fel, zelul dlui Mincă de a aproba această strategie nu poate fi scutit de suspiciunea de a vedea în el o formă de conformare la proiectul dlui Liiceanu. Că este așa ori ba, să notăm, pe moment, convergența frapantă de opinii dintre domnii Liiceanu și Mincă, semn că nu doar cred în aceleași idealuri, ci pariază împreună chiar și pe detaliile unei strategii de acțiune comună.

Să revenim însă. La drept vorbind, chiar dacă nu s-a privilegiat raportarea lui Heidegger la Kant – cum sugera dl. Marcel Chelba că ar fi nimerit, având în vedere o tentativă de înțelegere a lui Heidegger pornind de la sursele importante ale gândirii lui -, se putea avea în vedere principiul menționat, abordându-se, întâi și-ntâi, volume dintre cele care mărturisesc relația cu presocraticii (Parmenide este numai unul dintre acestea, singurul tradus, deocamdată) sau cea cu Husserl.

Dlui Chelba nu îi scapă poziționarea fragilă a interlocutorului său. Redau în întregime partea secundă a mesajului ironic prin care se raportează, cu finețe, dar fățiș, la cele susținute de discipolul și colaboratorul dlui Liiceanu: „«Traduttore, tradittore!» – spun italienii – pentru că, precum ştiţi, orice traducere este de fapt o operă de interpretare.// Am impresia însă că acest program de «traducere» a operei heideggeriene al Editurii Humanitas încearcă o «interpretare» într-o perspectivă oarecum inversată – mai degrabă în cheia fenomenologiei husserliene (pur analitică, formală, ruptă de context), decât în aceea a fenomenalismului kantian şi a fenomenologiei hegeliene – adică făcând abstracţie de firul epic al tradiţiei filosofice în prelungirea căreia a venit Heidegger.// Viciul de procedură al traducătorilor de ocazie – care traduc la comandă – nu din propria lor iniţiativă, sub imperiul unor necesităţi (interese) spirituale proprii – este să se apuce imediat de treabă, începând cu pagina de titlu, şi, apoi, să o ţină tot aşa, frază cu frază, până la sfârşit, fără a citi nimic împrejur, dinainte, nici măcar cartea pe care o traduc. Tocmai de aceea unele traduceri sunt lipsite de acel fior («feeling») metafizic specific marilor opere de filosofie, deşi, tehnic vorbind, sunt corecte.” (Marcel Chelba, „Dlui Bogdan Mincă (2)”, postare din 12 februarie 2011, ora 17.09, situl Izvoare de filozofie moderat de C. Aslam)

Cum se vede, Marcel Chelba precizează cât se poate de explicit în ce măsură traducerile sunt interpretări, că socotește greșită abordarea lui Heidegger în stil analitic, formal, decontextualizat (abordarea husserliană, cum îi spune), importanța genealogiei intelectuale heideggeriene în buna descifrare a operei acestuia și greșeala abordării exercițiului tălmăcirii în cheie „tehnic”-pragmatică, fără prealabila pregătire. Dacă am căuta originea acestor posibile erori procedurale, s-ar vedea că ea rezidă în actul volitiv, înțeles în termeni competiționali, ai lui Gabriel Liiceanu de a da cât mai urgent pieței românești de carte propria tălmăcire din Sein und zeit. De aici înainte, până și soluțiile proprii – nu o dată neinspirate – ale traducerii terminologiei heideggeriene, au trebuit să fie luate în seamă de traducătorii cărților maestrului, chiar și atunci când, neavând încotro, ei le-au revizuit, pe ici, pe colo (a se vedea în acest sens notele lor introductive la cărțile lui Heidegger în ediție română).

Ce se poate întrezări din exemplul acesta? Ce învățături am tras din intervențiile la secțiunea comentarii a blogului meu a pseudonimilor sub care se drapau una sau două siluete din Grupul HAH? Că în materie de critică a opțiunilor, pozițiilor și metodelor lor totul este îngheț. Ori este admirație, extaz, atitudine pioasă față de Heidegger, Liiceanu și temele favorite ale membrilor grupului, ori se ajunge, inevitabil, la grave dezacorduri (exprimate destul de rudimentar, nu o dată, prin jigniri). Critica Grupului HAH se epuizează în tentativa de a pricepe mai bine ce spune Heidegger și în discriminarea între opțiunile liiceniene și celelalte, venind dinspre orice ins exterior cercului.

ALIANȚE DE GRUP ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. I. CUMULUL DE PRESTIGIU PERSONAL

Am ezitat înainte de a decide cum ar fi mai potrivit de procedat, dacă să continuu șirul postărilor dinainte, departe de a-și fi dus la bun sfârșit tentativa de demonstrație, sau să inaugurez o nouă discuție (înrudită, dar totuși alta). În cele din urmă, libertățile pe care ți le îngăduie un blog, m-au determinat să optez pentru o soluție intermediară. Voi posta „în paralel” – de fapt, alternativ, după ritmul elaborării lor – noi episoade în dreptul ambelor texte: și a celui care continuă, și a celui care abia începe. (O.P.) 

Teoria despre acțiunea ca acțiune, urmărită în viața intelectuală, unde ea se poate converti în așa-numitul terorism intelectual observat și analizat de Jean Sévillia permite observarea anumitor forțe intelectuale românești postcomuniste, construite în jurul unor personalități și instituții, dar și a unor mituri-reper. În societatea românească a ultimelor două decenii s-au putut afirma grupuri interesate nu de competiția afirmării, ci de-a dreptul de supremație în spațiul cultural eliberat de cenzură și de dictatura ideologică a Partidului Unic. Unele au intrat în competiție unele cu altele, altele par să se ignore – cooperând, de fapt -, iar altele se sprijină prin acțiuni concentrice fără nici un fel de paravan. O călătorie prin aceste geografii mișcătoare se dovedește utilă pentru cei interesați de tema grupurilor de interese, fie că le-am identifica pe acestea cu grupări ale căror ține par (și poate chiar sunt) dezinteresate, orientate de un anume sublim idealism și focalizând pe viața și jocul ideației, fie că am vedea în ele alianțe cu pretext cultural al căror țel este mai degrabă promovarea disimulată a unei anumite orientări ideologice, situarea cât mai sus în ierarhiile sociale ale zilei și, nu în ultimul rând, anumite preocupări de natură pur materială.

Aici, deocamdată, voi aminti numai dispunerea de resurse din jurul prestigiosului cărturar care este dl. Gabriel Liiceanu, amintind mai mult în treacăt unele dintre alianțele acestuia, care merită analize de sine stătătoare, aparte. Ulterior, prin forța lucrurilor, vor surveni în discuție și alte grupări concurente sau complementare, într-o tentativă de a surprinde tensiunile concurențiale ale unor tentative de „terorism intelectual”, deci de luptă pentru puterea simbolică. Deoarece, însă, în contextul prezentului eseu ceea ce îmi reține atenția este mai cu seamă ceea ce am numit „direcția nouă în filozofie” – reprezentată de gruparea filosofică în fruntea căreia s-a erijat Gabriel Liiceanu -, aceasta va fi discutată cu mai multă luare aminte.

Dl. Gabriel Liiceanu a fost un cercetător în filosofie și un autor socotit filosof de-a lungul anilor 70-80 ai secolului trecut, deși pentru calitatea de filosof se cuvine probată consistența și strălucirea unei gândiri originale. Această calificare domnia sa a obținut-o în ochii publicului din România printr-un doctorat în filosofie, prin poziția de cercetător în domeniul filosofiei la un institut specializat și, mai ales, prin recunoașterea lui ca atare, în cadre informale (deci cu atât mai semnificative, în contextul monopolului filosofico-ideologic oficial al P.C.R.) de către autenticul gânditor care a fost Constantin Noica. Pe atunci atât era suficient, ba chiar susceptibil de a atrage o anumită glorie, ținând seama de faptul că orice rudiment de gândire originală neconvențională se confrunta în modul cel mai vizibil și mai direct cu înghețarea teoretică marxistoidă oficială. În 1987, când Noica a decedat, în virtutea unui mandat filosofic care părea nu numai transmis cu convingere către el și Andrei Pleșu de maestrul decedat, ci și liber asumat de către beneficiar(i), dl. Liiceanu a început să fie socotit succesorul într-ale magisteriatului filosofic underground al lui Noica, o linie de continuitate opusă traseelor oficiale controlate ideologic de către puterea comunistă.

Odată cu plecarea lui Noica în lumea celor drepți interesul dlui Liiceanu față de filosofia heideggeriană a continuat și s-a amplificat, devenind curând principala – dacă nu exclusiva – direcție a dezvoltării interesului autorului în materie de filosofie. Datorită însă tristului eveniment al expierii autorului Rostirii filosofice românești, și mai cu seamă pe urma zguduirii sociale, politice și culturale din decembrie 1989, și în cazul lui Gabriel Liiceanu s-a produs, se pare, o răsturnare a priorităților. Ambițiile cercetării filosofice pe cont propriu au părut să pălească în fața urgențelor – manifestele civice de tipul „Apelului către lichele”, manageriatul cultural și mai ales economic de la Ed. Humanitas, implicarea în activitatea Grupului pentru Dialog Social și a revistei 22, prioritatea intrării în contact cu marile nume disponibile din emigrație și a realizării unor reportaje-interviuri filmate cu aceștia (E.M. Cioran) –, liniștea și concentrarea pe care le solicita meditația filosofică diluându-se și risipindu-se în vânzoleala și agitația turbulentei tranziții românești. Practic, semnele alunecării înafara discursului filosofic propriu-zis s-a produs încă din anii 80, căci Jurnalul de la Păltiniș era o scriere literară, aparținând genului confesiv, iar Epistolarul – exercițiu dialogal între cărturarii neoficiali ai culturii alternative românești, privit, pe bună dreptate, ca o manifestare a libertății de opinie și de spirit și, totodată, ca mărturie a existenței active și lucide a unor nuclee de societate civilă în timpul dictaturii – înmănunchea eseuri elaborate de mai mulți autori în convenția epistolelor literare (strălucit reprezentată în Euroa încă din vremea clasicismului francez).

Una peste alta, după 1989, Gabriel Liiceanu a devenit o conștiință civică activă, un literat prețuit, inițiatorul unui program editorial răsunător prin readucerea în circuitul de idei românesc a unor autori interbelici și din exilul comunist, interziși și necunoscuți anterior. Tot atunci, în aceași perioadă aurorală, dl. Liiceanu a încercat să intre în parlamentul României – alături de dl. Pleșu, de Stelian Tănase, de Radu Filipescu și de alți membri ai GDS[1] -, manifestând un interes accentuat pentru implicarea în viața publică, în multiple posturi (ca moralist – Adam Michnik spunea „procuror” -, ca activist civic, în calitate de publicist, ca literat, ca eventual om politic, ca patron de editură, ca realizator de filme, ca universitar, ca actor al lecturilor pe CD-uri, ceva mai târziu). În relativ puțin timp a ajuns astfel să exercite o influență directă, prin aparițiile sale de impact la televiziunea publică din România și nu numai (de la însoțirea lui Bernard Henry-Lévy și André Glucksmann la TVR până la prezentarea socotită autorizată a unor puncte de vedere în emisiunea de 24 de ore dedicată României de teleastul Frédéric Mitterand pe canalul francez TV 5). Formator de opinie s-a dovedit și prin cărțile editate; ale sale, ale prietenilor apropiați (de serii de autori beneficiază, dintre români, la Humanitas, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, dintre „noicieni”, un istoric precum L. Boia, câțiva literați precum Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu și Ana Blandiana). În interiorul GDS și în grupul care s-a exprimat în revista 22, dl. Liiceanu a asumat, tot mai vizibil, mai ales după plecarea lui Stelian Tănase de la cârma revistei, în 1991, rolul unui soi de eminență cenușie, ceea ce s-a văzut destul de curând, când cei care nu împărtășeau entuziasmul său față de „noicieni” au început să fie îndepărtați. Cazul cel mai flagrant a fost al opozantului la dictatură Gabriel Andreescu, pe la mijlocul anilor 90[2], dar ulterior, în urma unei polemici pe tema așa-zisei „Școli păltinișene”, însăși longeviv deținătoarea postului de redactor șef, prozatoarea și publicista Gabriela Adameșteanu, a fost înlăturată de la cârma revistei, concedându-i-se doar publicarea unor suplimente lunare pe teme culturale (Bucureștiul cultural)[3]. Numirea pe un post de conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în 1992, i-a adus lui Gabriel Liiceanu – bun cunoscător al filosofiei, de altfel – șansa de a-și exercita magisteriatul academic și de a face ca ideația lui să aibă impact asupra tinerei generații studioase. Așa s-a născut, treptat, voga postuniversitară pentru fenomenologie și, într-un mod special, pentru gândirea lui Martin Heidegger, în rândul unor absolvenți care, ulterior, ca masteranzi și apoi doctoranzi, și-au continuat studiile inițiate în preajma domniei sale, cei mai realizați dintre ei dobândind titlul de doctori în filozofie în țară sau la universități din Franța și Germania. Cei ale căror lucrări au recompensat prin natura preocupărilor și calitatea exegetică așteptările profesorului lor au fost editați în colecția „Academica” a Ed. Humanitas. După cum arată titlurile cărților acestora, cei mai mulți dintre ei au asumat cercetarea anumitor teme din gândirea heideggeriană, alți autori (2) s-au ocupat de filosofia lui C. Noica, iar alții – mai puțini decât heideggeriano-noicienii ce reprezintă opțiunile filosofice ale dlui Liiceanu însuși – incluși în aceeași colecție, fiind colegi ai profesorului la universitatea din capitală (precum logicianul Mircea Dumitru sau epistemologul, acum profesor consultant, Mircea Flonta), de la Universitatea Babeș-Bolyai (Virgil Ciomoș, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea) sau de la Universitatea din Iași (George Bondor). După anul 2000, împreună cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu a realizat un ciclu de emisiuni la postul privat Realitatea TV, iar din 2011 o nouă emisiune îi are drept protagoniști pe cei doi pe programul 1 al televiziunii naționale.

---

[1] http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/independentii-lui-1990-gabriel-liiceanu-stelian-tanase-radu-filipescu-mircea-dinescu-ion-caramitru-542400.html

[2] Pentru litigiul în justiție dintre Gabriel Andreescu și Andrei Pleșu, ambii colegi, inițial, în cadrul GDS, a se vedea hotărârea CEDO la http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=867

Despre îndepărtarea lui Gabriel Andreescu din GDS a se vedea articolul Sabinei Fati, „GDS și cazul Gabriel Liiceanu vs. Andrei Pleșu” la http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html, text publicat în 22 februarie 2001.

Despre îndepărtarea anumitor nume de membri GDS din caseta redacțională se poate citi punctul de vedere publicat de Gabriel Andreescu la 14 februarie 2001, a se vedea Observator cultural, nr. 52, din februarie 2001: http://www.observatorcultural.ro/index.html/Replica*articleID_3596-articles_details.html?&articleID=3596&printPage=1&setWindowName=shEAPopUpWnd

[3] Pe pagina web a Internationales Literaturfestival Berlin, prezentarea autoarei include și următoarele referințe: „Having trained as a journalist in Berlin, Vienna and Brussels, she ran »22« (1991-2005) a political, social, economic and cultural weekly edited by the G.D.S. As a member of »Women’s Edition« (1998-2001), an international team of editors organised by the Population Reference Bureau, she championed women’s rights. For her commitment to the democratisation of Romania she was awarded the Hellmann Hammett Grant by Human Rights Watch (2002), and now manages a literary supplement, »Bucureştiul Cultural«”. În contrapartidă, în 2010, Evenimentul zilei dezvăluia că scriitoarea a fost „sursă D.I.E.” (vezi http://www.evz.ro/detalii/stiri/cnsas-gabriela-adamesteanu-a-fost-sursa-die-883051.html).

Un interviu recent rememorează momentul despărțirii de conducerea revistei 22 astfel: „AC: De ce ați renunțat să mai lucrați la Revista 22, unde ați fost mulți ani redactor-șef?

GA: Am fost 13 ani redactor-șef acolo. În momentul când am plecat, deja știam că independența e limitată, că în orice grup sunt interese diferite și apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat și ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecința unor lucruri acumulate. A fost pur și simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, așa cum era el” („Gabriela Adameșteanu: Nimeni nu trăise jurnalism adevărat”, 26 februarie 2011).

vezi: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:m1Ed7w30-FcJ:news.corect.com/arts/books/gabriela-adamesteanu-nimeni-nu-traise-jurnalism-adevarat+gabriela+adamesteanu&cd=36&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

„Profesorul şi discipolii” – serie de docudrame la TVR Cultural

TVR Cultural începe grila de primăvară în spaţiul rezervat documentarelor cu seria de docudrame intitulată „Profesorul şi discipolii”. Seria va fi difuzată în fiecare sâmbătă, de la ora 13.00, între 26 martie şi 30 aprilie 2011.

Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală.

Discipolii lui Nae Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului din urmă şi au performat excepţional în diferite domenii ale gândirii. Gândul liber, neîncorsetat în canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor deschis sub semnul funcţiei epistemologice a iubirii… Personalitatea lui Nae Ionescu şi modul în care aceasta s-a afirmat a stârnit polemici şi patimi încă din epoca interbelică, iar acestea au traversat şi anii comunismului, renăscând cu putere după 1990.

Radu Găină a invitat la o dezbatere vie pe această temă diferite personalităţi ale culturii noastre din cele mai importante centre universitare: Eugen Simion, Neagu Djuvara, Virgil Ciomoş, Ioan Ică jr., Sorin Alexandrescu, Ion Dur, Mihail Neamţu, Paul Cernat, Sorin Lavric, Dan C. Mihailescu, Liviu Bordaş, Anton Adămuţ, Petru Bejan, Ştefan Afloroaie, Wilhelm Dancă, Dan Ciachir, Răzvan Codrescu, Alexandru Laszlo, Ovidiu Pecican.

Autorul acestei serii a realizat şi reconstituiri de epocă pornind de la memorialistica epocii reflectată în „Umbre şi lumini” de Maruca Cantacuzino Enescu, „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit” de Jeni Acterian, „Jurnal 1935-1944” şi „Jurnal II „de Mihail Sebastian. Au întruchipat personajele timpului actorii Gavril Pătru, Ana Ioana Macaria, Ilinca Goia, Carmen Ungureanu precum şi realizatori şi prezentatori din Televiziunea Română ca Irina Mohora, Marius Constantinescu, Claudiu Lucaci, Dana Vlad, Dragoş Porojnicu, Alina Ciocan, Andreas Petrescu.

Au fost realizate filmări la Brăila, oraşul în care s-au născut Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, precum şi la Păltiniş pe dealul numit „Coasta Boacii”, amintit mereu de Emil Cioran în scrierile sale.

 

http://www.tvr.ro/articol.php?id=99687&c=99

eugenia ţarălungă: poeme

 Prezența literară a poetei Eugenia Țarălungă este asigurată, în anii de după revoluția din 1989, prin gesturi, apariții și premii care, într-o cronologie inversă, de la prezent spre trecut, arată astfel:

2010 – “biu”, poeme şi texte-bloc, Ed. Limes

2002 – “mici unităţi de percepţie”, Ed. Muzeul Literaturii Române, Premiul pentru debut al Fundaţiei Laurenţiu Ulici acordat de Uniunea Scriitorilor din România

2002 –  Concursul “Aurel Dumitraşcu” – premiul II pentru volum în manuscris

2002 – Premiul revistei “Steaua” la Concursul naţional “George Coşbuc”

2001 – Poezii publicate în volumul colectiv “Stare de necesitate” în urma unui concurs de poezie organizat la Bacău de către cenaclul “Avagarda XXI”

2001 – Premiul II la concursul “George Coşbuc” – Bistriţa Năsăud

2000 – Poezii publicate în “Luceafărul”

1996 – Poezii publicate în “Poesis”

1991 – Menţiune la concursul “Arthur Rimbaud” organizat de Ambasada Franţei

Pe acest blog, Eugenia Țarălungă publică, astăzi, câteva poeme. (O.P.)

 

 

 

agende ale zilei siameze

când vine un om la cer

 *

 

33 ar fi putut fi o cifră magică

10 martie (oare cât o fi fost?!) – pentru elfi

scară pe potriva voastră

 *

 

de fapt nu aveam de ales 

un raft ţinea un etaj

derapaje controlate de fum

Salud per agua

 

-//- 

 

agende ale zilei siameze

catapultaţi spre peluza de miere şi ienupăr

vă plimbaţi tacticos prin parcul Libertăţii

faceţi naveta între cei doi uriaşi ai lui Paciurea

cu talpa de-un cot

*

defilaţi cu flori pe internet

ai avut dreptate injuncţie

noi nu suntem ai noştri

dreptate şi frăţietate

agende ale zilei siameze

şi Luna cu fazele în sizigie

şi mama e ocolită tacticos

ambasadorial

tu ieronim ar fi trebuit să stai departe de noi

noi nu suntem ai noştri

-//-

când vine un om la cer

a căzut vineri dintr-un pom vopsit şi ruginit

nu era tata

nu era marţi

*

când se umple cerul de lumină?

când vine un om la cer

*

nu s-a schimbat lumina

nu s-a schimbat vocea

tăioasă ca un topor pe tulpina axială a unui cireş

ce nu se vede este ucis

-//-

33 ar fi putut fi o cifră magică

te duci şi iei din galantar ca la autoservire

Cuba libre s-a mutat aici

lângă sămânţa luminii

distanţă elastică până la dispariţie

33 ar fi putut fi o cifră magică

dacă nu te-ai fi risipit pe 5 continente

*

ayudame plămânul şi soarele erau unite

încleştate într-o anatomie sumeasă

undeva în jurul vertebrelor

în susul glandei pituitare

summum de culori schimbătoare

nişte cercei de os ROGVAIV

atârnaţi de un om cu capul în jos

uitat îngenuncheat în poziţie de foetus

*

ca o prelungire a genezei

trofeu de demisol

o demoazelă gri într-aripată

şi vine motostivuitorul

şi o depozitează temporar herculean

sau mai binezis

daaa, mai binezis

-//-

10 martie (oare cât o fi fost?!) – pentru elfi

niște zarzavaturi tocate

verzituri găsisem sinteza alchimică

*

şi totul în urmă se orienta polar bipolar

*

toate aşchiile verzi din urmă

indicau acelaşi punct fix alfa

toate cioturile vlăstarelor posibile

brusc reveniseră la viaţă

*

şi sevele îmi vorbeau despre deplina folosinţă

foarte răspicat

sinteză din prezenţa luminii

o alchimie a fotonilor

*

şi dacă v-aş spune oare că

tot trecutul care trecuse de vegetal

zdrobise regnurile într-o erupţie fără margini

fulminantă fără rest?! 

-//-

scară pe potriva voastră

piei din faţa ochilor mei

vinerea

un sigiliu de ceară, nu de turmalină

o apăsare grobiană în unghi malefic

e necesară o delimitare monşer

între parizienii perverşi plini de nobleţe

*

de pe sensul interzis autocarul se întorcea

către instanţele antumităţii

urcase puţin pe trotuarul în curbă

lângă mama zmeilor

*

şi toate erau prezentate într-un email

vioi şi spaţios

aşa

pe potriva ta

pe potriva voastră

*

oximoronic sau toxic de-a dreptul

experimentează pe alt poligon alte stări de fapt

literatură aplicată neînghiocată matematici aplicate

mă voi transfera pe 1 iunie

în contumacie

reflexul pavlovian s-a întărit

*

cu sau fără papion

cu sau fără botforii desperecheaţi de la Auschwitz

viaţa merge înainte

din uşă în uşă

din vitrină în vitrină

sau latrină

defilare aliniată fără nazuri sau poticniri

vai mie, adu-mi o scară

să ajung până la organele ei odorate adorate

şi asta ar fi singura verticală îngăduită

neacaparată

-//-

de fapt nu aveam de ales

pe dibuite

îl aleg pe Dumnezeu

mă orientasem spre seminţele cele mai bune

sărisem de seminţe

rămăseseră cele mai bune

bântuisem prin Bucureşti

pierdusem

erau de cărat baloturi de colo-acolo

plecam trebuia să mă întorc

nimerisem printre schelele metroului

în pântecele semilunii

şi mă supărasem brusc şi îndreptăţit

*

toate colţurile erau rupte şi lipite cu scotch

mă simţeam pustiită

a trebuit să aleg

de fapt nu aveam de ales

urma să recuperez ce aveam de recuperat

2 bărbaţi mă invitau într-o crâşmă

şi ei îşi imaginau că mai fuseseră cu mine acolo

-//-

un raft ţinea un etaj

colecţia cărţilor de seamă

din capu’ locului ne aminteşte că verbele sunt încăpătoare

atotcuprinzătoare

substantivele consistente sau subţiratice

nu au de-a face cu infinitul sau infinitivul

*

departe de a fi fost unul triumfal

cu momente succesiv apoteotice

izomorfe pe de-a-ntregul

*

alunecam pe o bibliotecă un raft ţinea un etaj

jos erau excavatoare

pământul era amestecat cu haine şi frunze

scurmam într-o frăţie albă

în preajma excavatoarelor

în vremea războiului o săpăligă

îţi poate salva viaţa

dacă o plasezi la locul potrivit

-//-

derapaje controlate de fum

pârjolind fântânile

un notar pe cinste

sobru cu două ferestre

se ridică pe vârfuri

consideră o onoare după ceasu’ amiezii

pârjolind fântânile

*

o femeie uscăţivă

îşi îndesă ceva în guriţă

după care luă la rost asistenţa

o gheară prinsă între două lumi

tutelată de alte forţe

sângerând fântânile

*

şi o să vă luăm măsurile

greutăţile sunt legate

aruncaţi tot balastul peste bord

fumul era foarte gros

derapajele controlate sunt viaţa lor

evidenţa care să îmi scoată ochii

pârjolind fântânile

*

ce greu e fără tine

tată

nu aş fi crezut

te-a tras fratele inelar după el

*

pârjolind fântânile

când tu erai deschizător de drumuri

mă rupeşti

nu pot reface trecutul

mişeleşte ticluit

ploaia de leac

pârjolind fântânilor fumul gros

înlocuind ceva deja cenzurat

-//-

stropi din agheasmatarul de plastic

puşcaşi marini rătăciţi pe uscat printre bancomater

se suie pe banda cardio şi alternează împleticit picioarele

grea încercare pentru unii ca ei obişnuiţi să păşească doar pe ape despărţite de uscat

îndârjiţi că vor fi plătiţi cu bani grei ca să se lase curăţaţi

degeaba chibiţează unii şezând rânduiţi pe gradene

foametea îşi mănâncă automat copiii

pe nepusă masă a început asta

tocmai acum când masele rânduite păreau a nu crea probleme

şi Ţara Făgăduinţei era ba America, ba Israelul, depinde ce urmăreai

*

ba eu urmăream să instaurez ziua mondială a sinuciderii

contrasă în fiecare oră

şi curg stropi din agheasmatarul de plastic

coboară în devălmăşie

grav e că decantarea ar fi trebuit să aibă loc deja

îmi lăsasem rând

căpătasem un strop de vlagă de mă miram şi eu

comunicarea dintre noi ar fi trebuit să fie fără fisură

*

mă miram văzând cum unii sunt plini de ei cu asupra de măsură

de parcă limbajele nu ar fi negreşit casante

-//-

Salud per agua

Miere şi sare odoare

consecinţe ale unei stări de bine pripăşite

*

aici de faţă personaje de poveste

se perindă pe la etajul XI

când se îngână ziua cu noaptea

*

să iubeşti fără discriminare

balot tăvălug

tot blocul tot autobuzul

chiar dacă nu au absolvit cursul de energii

în vremea iniţierilor la colţ de stradă

*

vin apele să ne salute să ne înveţe

salud per agua

învăţătorule

*

şi vezi un loc unde găseşti toate răspunsurile

şi nici nu ştii când faci cele 200 de exerciţii

când faci slalom între tine şi tine

găsind drumul cel mai scurt

spre o nouă consecinţă

*

Mişcarea este o cruciadă a stării de bine

şi te trezeşti într-un balansoar

cauză-efect printre revărsări de cărnuri balot

în fapt de seară

*

omul este o maşinărie minunată perfectă

uns cu ulei de la maslu

daaa, abia ce vorbeam despre epifizioliză

*

să nu te înfometezi

să bei multă apă şi să îţi ţii mineralele

la locul cuvenit

putea fi cel mai frumos loc din oraş

* 

nu ştiu dacă e cea mai inteligentă mişcare

îmi spuseseră să mai las ceva din el

cerul, de pildă

*

nişte delăsări virau către o lene definitivă

şi intraductibilă

unii oameni au voie să se mai odihnească

printre slalomuri şi prinţese

trec tropăind anii şi nu îţi dai seama

ba nu trec

trăsese feriga spre soare

da’ ce soare!

*

3 ani legat de glie – de una transoceanică

de care tot încercai să scapi

nişte foste beţişoare indicau spre Taj Mahal

NOI AM FOST PRIMII ŞI CEI MAI BUNI

asta nu-i de la NASA, e de pe vremea romanilor

 *

 cunoscător din alt plan

un învăţător pe lângă care te fâţâi

beleuză

înfăşurată într-o variantă

unică şi pe cale de dispariţie

*

aparatele s-au revoltat

m-au electrocutat m-au amuzat

şi brusc am devenit supusă ca o plajă

şi m-am mutat cu tot fun-clubul meu

într-o penumbră în care cineva fredona o melodie

când nu vorbea de Beria sau Socrate

*

parcursese drumul printre ape şi copaci

ajunsese dar nu vedea fluturii din sidefii

*

povesteşte, prinţesă, despre insomniile tale

sau fredonăm, mai bine, o melodie

în penumbra Taj Mahalului

când drumul copiilor e închis cu simţ de răspundere

şi obrajii sunt înfierbântaţi din cale-afară

*

ai greşit sintagma

ŞI NE VOM ŞTERGE SUDOAREA UNU’ ALTUIA

cât de relaxată să fii ca să uiţi

ultima jumătate de minut trăită împreună?!

*

Ansa sunt eu, spune Regele Soare

care a făcut tot timpul ce-i plăcea

*

nimeni nu e perfect mai am multe de învăţat

un oraş luat în stăpânire

prin toate simţurile

şi dincolo de simţuri

încă de la Congresul de la Belgrad

*

Trebuie să existe un shortcut, ayudame

furia gelozia sau frica.com

de pe un perete electronic perpendicular privirii

aş veni cu mâinile spre ale tale

la 180 de grade

numai să ştiu adevărul

o fiinţă în masivă devenire

la poalele unei piramide mexicane

unde a învăţa este egal cu a te bucura

*

Apa ne ţine la un loc

unii se închină la o piază

catamarane ambarcaţiuni pentru o lume a bărbaţilor

o prinţesă de serie m-a atenţionat: TBC este altceva

dar  mereu există oaze

noroc că am găsit-o eu pe asta – unică

şi pe cale de dispariţie.

*

Invitat onorific pe Terra pentru un an

stau aici, că sunt mai aproape de cer

e locul cel mai ferit

depinde cum te poziţionezi

când privirea spartă-n bucăţi

baleiază antebraţul în contre-jour

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVII: ACȚIUNEA PENTRU ACȚIUNE ȘI TERORISMUL INTELECTUAL

3. Cultul acțiunii pentru acțiune este o idee care, pentru Eco, circulă între Goebbels („Când aud că vine vorba de cultură, scot pistolul”) și sloganurile anti-intelectualiste anonime. Nu ducem nici noi lipsă de asemenea reacții în presa cotidiană, unde intelectualii sunt arătați cu degetul de toată lumea și de oricine. Reflecția, în general, pare să fie suspectă pentru mulți români, o serie de remarci critice dezvăluind că, atunci când tace, intelectualul este învinovățit de neimplicare și dispreț față de societatea care l-a format și în care trăiește, iar când se implică, este suspectat și acuzat de partizanat, de corupție (își „vinde” atașamentele etc.). Deși nu se spune, câștigă, în asemenea cazuri, ideea că acțiunea socială fără reflecție este preferabilă, că abordarea „tehnică”, prin tehnocrație, a treburilor publice, este preferabilă, că intelectualul trebuie marginalizat și nu e bun de nimic.

De pe urma acestor atitudini, destul de răspândite și, mai ales, recurente, reacțiile intelectualilor s-au decantat în două linii majore. Unii dintre ei par dispuși să se detașeze de imaginea tradițională distribuită pe seama condiției de oameni de carte, aceea a unor studioși și oameni de opinie, preferând să interpreteze uvertura specializării țintite, a „profesionalizării” și „tehnicizării”. Aceștia sunt adepții abordărilor utilitariste și pragmatiste, atribuind categoriei pe care o reprezintă roluri sociale indiscutabile și solicitând pe seama acestora locuri strategice în ansamblul social (vezi ideea guvernului de tehnocrați). Alții își radicalizează opțiunile pentru ceea ce reprezintă pasiunea și zona lor de expertiză particulară, socotind că o condiție cum este cea intelectuală are și trebuie să aibă rolul edificării minții și sufletului dincolo de circumstanțele triviale ale contextului. „Turnul de fildeș” în care par dispuși să se refugieze nu diminuează importanța travaliului lor, iar faptul că sunt bine antrenați în descifrarea limbilor moarte (precum clasiciștii, a urmelor materiale îndepărtate (ca arheologii) sau că se ocupă de chestiuni ținând de abstragerea totală de la imperativele clipei (precum unii dintre comentatorii de filosofie și istorici, mulți plasticieni, poeți și prozatori, muzicienii) este o expresie a convingerii că misiunea intelectualului este aprofundarea cunoașterii pe seama unei societăți în orice condiții, dincolo de tot ce se întâmplă în jur.

În felul lor, fiecare dintre cele două poziții descrise mai sus sunt, de fapt, pledoarii pentru acțiune; desigur, o acțiune în termeni specifici, o acțiune cărturărească, metamorfozată prin dinamica publicării de carte, a expozițiilor și a concertelor, a conferințelor științifice și a simpozioanelor cele mai felurite. Chiar dacă nu descrie o dinamică socială în înțelesul pe care termenul îl evocă îndeobște – organizarea de mișcări civice și participarea la dinamica politică propriu-zisă, militantismul cu finalitate direct socială și economică și cu impact asupra modului de a gândi al unei generații – și „tehnocratismul” și și abordarea abstrasă („Turnul de fildeș”) sunt, de fapt, expresii ale unor ideologii și nu trebuie confundate cu absența situărilor în societate.

Între cele două se întinde însă plaja amplă, diversă și foarte nuanțată a celor care, intelectuali fiind prin formație și statutul social-profersional îndeplinit, socotesc că este important ca vocile lor să contribuie la armonia sau la reglarea funcționării societății proprii. Ei pot vorbi solitar, în nume propriu, întemeindu-se pe autoritatea pe care o au sau doresc să o cucerească, dar se pot și grupa – în formațiuni instituționale preexistente, în altele special create sau în grupuri mai mult sau mai puțin informale, din preajma unor publicații, a unor platforme de idei -, acționând în felul care convine cel mai bine profilului preocupărilor lor și scopurilor pe care le urmăresc. Atunci când intervențiile lor sunt strict contextualizate, sporadice, conjuncturale și, mai ales, întâmplătoare, când nu au un caracter persuasiv și nici nu aspiră la vreo sistematicitate, poziționăriule trebuie luate ca atare, mărturii ale unei sensibilități specifice, a rezonanței la anumite teme și motive, exemple de situări personale. Când, însă, ele sunt expresia unei „politici” de grup, dobândind, mai mult sau mai puțin, caracterul unor manifeste și programe pentru o întreagă categorie cărturărească, oricât de restrânsă, atunci aspirația de a influența efectiv și de a modela mai mult sau mai puțin direct viața publică dobândește preeminență și trebuie interpretată ca atare; cu atât mai mult cu cât tendinței respective i se raliază o acțiune intelectuală persuasivă, formulări și reformulări, revenirea, din timp în timp, la aceleași teme.

Grupurile intelectuale care, formulând programe proprii, participând la dezbaterea publică în mod repetat, de-a lungul unor perioade mai mult sau mai puțin reprezentative (luni, ani, decenii), au în posesie – sau la dispoziție – și mijloace instituționale (mediatice, academice, editoriale) capabile să influențeze cu destulă forță opțiunile dintr-o societate dată sunt, fără îndoială, dintre acelea ale căror autosituări, programe și formulări posedă forța cea mai mare de impact social, atât în actualitate, cât și pe termen lung. Când membrii unui grup intelectual coerent, cu obiective precise, având în frunte lideri de opinie cunoscuți, dețin poziții academice (conducere de instituții de învățământ superior, sunt premiați, medaliați, au contacte nesporadice cu tinerii în formare și cu cei aflați la început de carieră, pot influența luarea de decizii și acordarea de foloase precum premii, burse, facilități de documentare și studiu etc.), mediatice (posedă canale de radio sau/ și televiziune proprii, au emisiuni personale, dețin reviste și/ sau ziare, susțin rubrici cu apariție recurentă etc.) și au parte de o recunoaștere publică semnificativă, puterea lor de impact social este considerabilă.

Când lucrurile au ajuns atât de departe, ele dobândesc contururi din ce în ce mai precise. În România, unde, urmând exemplul președintelui Traian Băsescu, toată lumea vorbește despre moguli – căci, pe vremea P.S.D.-ului, a lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, cei ce dețineau pârghiile puterii politice, banul din afaceri private și controlul de tip mafiot cu impact public se numeau baroni, locali sau nu -, diferența între acești potentați de stil nou și vechii baroni este că mogulii au acaparat și puterea mediatică. Ei dețin televiziuni, ziare și reviste, ba editează și cărți. Te poți întreba la ce bun, de vreme ce au deja majoritatea mijloacelor menite să le asigure prosperitatea, inițiativa în materie de decizie economică și politică. De ce ar râvni și la mijloacele de informare cu impact de masă, la ustensilele mediatice modelatoare de conștiințe? Răspunsul este simplu: dorința lor este de a-și asigura longevitatea și expansiunea, în competiția cu alții asemeneni lor, prin captarea și seducerea unor segmente cât mai importante din public.

Competiția se susține cu mijloacele imaginii, sunetului și cuvântului. Propaganda a devenit privată, chiar și atunci când ea a ajuns să se producă cu mijloacele statului și, aparent, în numele lui, după cum statul însușii s-a privatizat, în beneficiul alternativ al uneia sau alteia dintre instabilele coaliții aflate efemer la putere. Când omul, împreună cu grupul său, a ajuns la pârghiile acestui tip de putere ce îmbină dimensiunea materială cu cea simbolică, războiul se duce cu mijloacele persuasive ale terorismului intelectual, după cum numea Jean Sévillia această metodă de acțiune specifică grupărilor intelectuale.

Terorismul intelectual ar fi „… nici mai mult, nici mai puțin decât un sistem totalitar. Dar … un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizează să-i ia cuvântul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de sânge: numai prin cuvinte. Cuvintele conștiinței liniștite. Cuvintele marilor conștiințe. Cuvintele care ucid.// Circumstanțele variază, dar procedeul rămâne același. Mai întâi, în imaginarul țării este imprimat un arhetip al răului. De la război încoace, această funestă figură a fost întruchipată de fascist, capitalist, imperialist, colonialist, xenofob, rasist, partizanul ordinii morale. Aceste etichete, în cel mai bun caz, deformează realitatea; în cel mai rău caz, mint. Aplicate de mâini experte, ele îmbracă un sens nedefinit, a cărui elasticitate permite înglobarea tuturor elementelor asupra cărora ideologii aruncă anatema. Apoi, tehnica obișnuită duce la asimilarea adversarului cu arhetipul răului. Efectul acestei amalgamări este radical disuasiv: cine și-ar asuma riscul de a fi, de pildă, tratat drept fascist sau rasist? Acuzația poate fi explicită sau poate fi efectuată prin insinuare, deschizând ușa spre procesul de intenție: orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândește, ci pentru gândurile care îi sunt atribuite. Manichéisme oblige, maniheismul constrânge la acest lucru: o altă logică intră în ultimă instanță în funcțiune: diabolizarea. Nici nu se pune problema de a discuta pentru a convinge: e vorba doar de a intimida, a culpabiliza, a descalifica.// Terorismul intelectual … constituie un sistem. Nu trebuie să căutăm un complot îndărătul lui, și nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. De altfel, el nu apără o temă unică și nu reprezintă interese neapărat concordante. E o mașinărie care se sprijină pe complicități doctrinare și pe rețele de generație; trebuie reținut însă că avem de-a face cu o mașinărie oarbă.// (…) Istoria, arta, literatura, știința sau ecologia sunt terenuri de vânătoare pentru terorismul intelectual…” (Jean Sévillia, Terorismul intelectual, București, Ed. Humanitas, 2007, traducere de Ileana Cantuniari,  pp. 8-9)

Cum spuneam, în lumea intelectuală, acțiunea pentru acțiune se traduce prin dinamica de idei, demersuri publicistice și gesticulația academică, ce nu dau rezultate directe și imediate și nu duc la schimbări sociale și politice de unele singure. Forma persuasivă la maximum a acestora, prin procedurile avute în vedere de Jean Sévillia, este terorismul intelectual. Nici România actuală nu duce lipsă de așa ceva, după cum nici interesele care să mâne în luptă taberele beligerante, ori actorii care să se bată în numele lor nu absentează din peisajul nostru social și intelectual.