PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. I: Despre libertatea și neîngrădirea abordărilor

Stimate Domnule Cristian Mladin,

Salut prezența dvs. în discuția de față nu (doar) din motive de curtoazie – blogurile sunt personale, iar dvs. vă aflați, în consecință, pe blogul meu în calitate de oaspete -, ci și pentru că aduce o lărgire a temelor și motivelor ce survin.

Dumneavoastră începeți prin a constata caracterul de „pseudo-dezbatere” al acestei discuții și, din punctele de vedere argumentate, aveți perfectă dreptate. Eu aș aminti însă că, până să încep eu, aici, discuția despre cartea dlui Mincă și, prin situare, și asupra contextului în care ea a apărut, nu am înregistrat, în pofida căutărilor mele prin revistele de cultură sau publicațiile de specialitate (mulțumesc, pentru orientarea în acestea din urmă, din nou, dlui Ciocan), nicio discuție similară. Abordările, când sunt, rămân protocolare și, fără a dori să supăr cu tot dinadinsul printr-o expresivitate prea acidă, aș aminti zisa lui Petru Maior, aplicabilă și aici: senzația rămâne că asinus asinum frecat.

Dezbatere? Poate de aici înainte. Nu poți dezbate nimic cu inși dogmatici, care știu totul și disprețuiesc pe emițătorii oricărei opinii contrare, precum primii interpelatori din comentariile de pe acest blog, după cum nu poți dezbate nimic nici cu mincinoșii patenți („am citit 30 de volume din Heidegger!”), care îți interpretează buna credință drept naivitate sau fraiereală.

Părerea mea este că nu se dorește și nu se așteaptă nicio dezbatere autentică. Membrii grupului „de interese” filosofice – aceasta e o glumă, nici măcar o ironie, luați-o ca atare, cu umor, vă rog – adunați în jurul tematicii heideggeriene în România își vor fi spunând, probabil, că receptarea unei cărți tehnice nu poate decât să înceapă și să sfârșească într-o manieră tehnică, prin reviste sofisticate de filozofie, pe care le scriu 10 autori și le citesc alți 10 (știu, exagerez; dar nu foarte mult, în câmpul meu de studii nu e altminteri). Dacă au obiecții, și le vor comunica între ei, i le vor înfățișa, poate, și dlui Mincă… Dar nici asta nu e sigur, fiindcă într-un asemenea grup, dacă este alcătuit din oameni și există în spațiul terestru, apar și competiții, poate invidii, și iarăși, obositoare baleturi sociale, disimulări etc. Apoi, câțiva, care doresc sau au autoritate, vor scrie recenzii, arătând că – inventez acum – „logica situării în orizontul Dasein-ului și scoaterea din ascunderea ascunzișului care revelază obscuritatea unei techné bla-bla-bla. Etc.”, publicându-le la urma studiilor așa-zicând serioase. În România însă, de cele mai multe ori, recenziile de acest fel rămân pedestre, laudative și descriptive, ca urmare a faptului că „greii”, singurii care pricep cu adevărat, poate, despre ce se discută și cum anume, lasă firimiturile de la ospețe tinerilor discipoli fără experiență, condamnându-i la cea mai grea muncă tocmai în perioada inițierii lor. Orice ar crede lumea, poate veți fi de acord, nu e așa greu să scrii un studiu pe o temă dată, cunoscută și investigabilă în chip focalizat, cât să concentrezi într-o pagină descrierea unei cărți, accentuarea punctelor bune și a eșecurilor cărții (tocmai am descris recenzia și recenzarea).

Să nu fi scris eu observațiile provocatoare respective, tăcerea compactă s-ar fi păstrat, cu probabilitate, pe mai departe, nestingherind ritualurile obișnuite ale filosofiei locului. Și totuși: unele dintre marile succese ale discuției de idei în sec. al XX-lea (dar nu numai) se datorează… spiritului cafenelei. Acolo, printre ochiuri de fum și în arome de coniac și bobi de cafea prăjită, cearta fertilă a cunoscut gloriile ei…

Datorită acestei împrejurări, drept să spun, mă așteptam la un mesaj – oricât de scurt – al colegului Mincă (suntem ambii reprezentanți ai mediului academic, fiecare în felul său, și în alte țări în miezul acestuia se exprimă și un anume ésprit de corps), în care să mulțumească pentru întâia semnalare critică, fie ea și socotită nedreaptă sau chiar ostilă (ceea ce nu este!) din spațiul public românesc. În loc de asta… s-a văzut.

Nu mai insist, dar găsesc, iată, în aceste fapte, argumentele pentru a susține că murmurul meu la adresa scufundărilor filosofice în filosofia grecească via Heidegger nu și-au propus, nu s-au dorit și nu au ajuns încă să fie începutul unei dezbateri autentice. Chiar și noi doi, acum, stimate coleg, batem în continuare pădurea pe margini.

În shimb, nu cred, ca și dumneavoastră, că „Spun … „pseudo-dezbatere” pentru că vorbim în primul rând de o discuție absolut liberă, postată pe un blog personal”. În condițiile în care mediile instituționale consacrate – facultăți, reviste – tratează la modul descris noile apariții, poate îndrăznețe, care au o relevanță anume pe piața în principiu liberă a ideilor, blogul personal poate fi mediul alternativ de comunicare în care, în principiu, o astfel de dezbatere autentică ar putea începe. Cât despre caracterul absolut liber, neinhibat, spontan, rapsodic, ne-tehnic și oricum altfel ați dori să îl mai conotați și denotați al unei asemenea discuții, îmi permit să amintesc o banalitate: vechii greci așa au început, la piață (sau, dacă preferați, în agora), întinși într-o rână, ca să înfulece, tropăind sau marșând printre măslini, într-o grădină… Haideți să revenim, un pic, la spiritul grecesc, spre a asculta îndemnul domnului Mincă, renunțând la spray-uri și odorizante și aerisind un pic încăperile unde am pitit filosofia…

Cât despre faptul că „«Nemulțumirea» mea (= a dvs., dle Mladin – n. O.P.)… vine din faptul că (dvs., dle Pecican – n. O.P.) ați fi putut poate să scrieți în calitate de cititor și consumator de texte filozofice și o opinie să spunem la obiect, sau la subiect, depinde cum doriți”, aici îngăduiți-mi să remarc, cinstit, că de când e lumea autorul unui text scrie ce are el de gând să scrie, și nu ceea ce se așteaptă de la el. Și mie mi-ar fi plăcut ca Ion al lui Rebreanu sau Madame Bovary să nu moară. Dar autorul a decis altceva, și beneficiază de întregul meu respect pe această temă.

Nu e grav că îmi propuneți ca, într-un eventual caz similar, pe viitor, să încep prin a intra în comportamentul pe care îl socotiți dvs. potrivit pentru a discuta o carte. Este o convingere pe care o aveți și, cu regretul mărturisit că nu mă conformez ei, mi-o împărtășiți. Cred însă că, dacă îl iubiți sau măcar respectați pe Nietzsche, veți fi de acord că asemenea întâmpinare gânditorul german ar fi primit-o mult mai irascibil decât o fac eu. Aceasta fără a subînțelege vreo comparare a mea cu autorul lui Zarathustra, se înțelege.

Până data viitoare, vă propun să suspendați, momentan, revenirile, pentru a-mi îngădui să continuu argumentarea și pe celelalte teme propuse de dvs. Vă voi asculta ulterior, fiți sigur, cu toată atenția.

Anunțuri
Published in: on 16 Februarie 2011 at 8:47 am  Comments (12)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/16/pseudo-dezbatere-filosofica-i-despre-libertatea-se-neingradirea-abordarilor/trackback/

RSS feed for comments on this post.

12 comentariiLasă un comentariu

  1. Dragă Ovidiu,
    am să profit și eu de toată libertatea, dar respectând și limitările, specifice unei discuții pe blog. Astfel, pentru că filosoful care a agonizat o vreme în mine nu mai are exercițiul abordării sistematice, voi developa doar niște impresii. De la o anumită distanță (nu știu dacă e cea potrivită, pentru a nu altera prea tare ordinul de mărime), anumite grupe de interese filosoficești par a exercita o politică de monopol, un tip (cultural, mă rog) de imperialism al ideilor. Mai clar: pentru cineva nu destul de inițiat în istoria filosofiei românești ar putea să pară că în „România filosofică” domină autoritar doar tipul nicasian de a face filosofie, iar toate forțele filosofice validate (în nu importă ce instanțe) sunt încordate doar în descifrarea gândirii heidegger-iene. Impresia (rămân la acest nivel) este a unui formidabil efort de a transforma insule în continente! Am (încă o dată, sper să nu fiu amendat prea sever pentru asta) impresia că l-am cam uitat pe Kant pe drum! Mă gândesc, desigur, la recursul necesar la gândire critică, la raționalism și raționalitate.
    Să fie pace sub măslini!

    • Dragă Vasile,

      N-aș zice că ai fi părăsit vreodată – tu, autorul Scenelor din viața lui Anselm – teritoriul unei legături de tandrețe cu filosofia. Dovada e și acest mesaj sintetic pe care mi-l trimiți și pentru care îți mulțumesc. El sintetizează succint și foarte plastic câteva teme(ri) care mă încearcă și pe mine: 1. senzația de pericol de monopol tematic ilicit în filosofarea de astăzi românească; 2. existența unor grupe/ grupuri de interes în filosofie, a căror focalizare este de definit abia în al doilea rând printr-o adeziune tematică (Heidegger nu este o temă, ci o direcție de cercetare care celebrează un personaj/ o personalitate, o direcție de înaintare în filosofie, o manieră de lucru, un tip de situare în lume, dar și de adeziune ideologic-politică etc.); 3. manifestarea – insidioasă, uneori mai subtilă, alte ori mai abrupt depistabilă – a unui (bine îi zici) soi de „imperialism al anumitor idei”ș 4. aparența unei dominații a tipului noician (tu preiei de la unii comentatori termenul de nicasian, care sună a găselniță de premiant și tocilar, să-mi îngădui ca eu să nu procedez la fel) de practică a filosofiei; 5. monopolizarea sau măcar convocarea – cu trâmbițe și promisiuni de notorietate mare, pesemne – a forțelor filosofice validate sau în curs de validare la altarul heideggerian; 6. paranteza Kant (însă și Descartes, Spinoza, Hobbes, Locke ș.a.) sau o anume obliterare, scufundare în clarobscurul uitării, a liniei viguros raționaliste a filosofiei europene și, de fapt, universale.
      Mi s-a părut extrem de sugestivă (și mi-a mers la inimă) constatarea despre transformarea insulelor în continente. Felicitări poetului și artistului Vasile Gogea.
      Cu îngăduința ta, voi relua, pe parcursul zilelor ce vin, temele acestea, poate și altele, socotind că a le tăcea în continuare, cum am făcut vreme de 20 de ani, într-un moratoriu provocat de încrederea că aceia pe care îi socoteam buni vor deveni și mai buni, producând operele așteptate, sau că de la cărturarii tratați cu respect poți aștepta reciprocitate, nu mai este tolerabil.
      Mulțumesc pentru popasul tău aici.
      Închei spunând că sunt și eu un admirator al păcii, dar uneori – cum se știe – si vis pace para bellum!

  2. Stimate domnule Pecican,

    până una alta vă spun sincer că mi-a plăcut teribil textul dumneavoastră, l-am savurat. Rămâne așadar de discutat despre subiect, inclusiv despre problemele semnalate de domnul Vasile Gogea. Cu respect CM.

    • Stimate Domnule Mladin,

      Mulțumesc pentru telegraficul mesaj, primit în absență, dar citit îndată ce a fost posibil. După cum i-am răspuns scriitorului Vasile Gogea, încetul cu încetul, și cu ajutorul dvs., și cu al lui, se alcătuiește, din mers, o agendă a posibilelor puncte de abrodat într-o discuție serioasă, mânată de interesul autentic pentru filosofarea actuală din România. Continuu să cred că unele observații critice, fie și exprimate mai acid, nu sunt letale, ci vor face mai mult bine decât rău.
      Până atunci însă, vă mai datorez niște tentative de clarificare ale poziționării mele, așa încât sper să vă pot răspunde printr-o nouă postare în puțin timp.

  3. Domnule Pecican,
    Revin cu câteva gânduri pe marginea celor scrise pe acest blog de la prima dumneavoastră postare, urmată de răspunsul lui I.M.
    Mai întâi, m-a dezamăgit modul în care, preţ de mai multe postări, v-aţi folosit de pretextul anonimatului domnului I.M. pentru a-i ataca repetat persoana, şi nu argumentele. Ce contează faptul că nu şi-a dat numele întreg, dacă acest nume tot nu v-ar fi spus nimic? În acest context, contau ideile sale (din prima sa postare), şi nu numele său. Nu contează revenirile sale ulterioare, sub alte nume şi prenume; poziţia din primul său mesaj era justă şi, îmi pare rău s-o spun, nu v-aţi ridicat la înălţimea ei.
    Apoi, m-a uimit faptul că aţi evitat provocarea de a citi cartea lui Bogdan Mincă şi de a scrie în cunoştinţă de cauză despre ea, îndreptându-vă întreaga artilerie spre comentariile lui I.M., fără a nimeri măcar punctele fierbinţi. Ba chiar acuzându-l de insinuări şi prezumţii, când tocmai dumneavoastră aţi făcut aşa ceva încă din cea dintâi postare, când aţi insinuat, de pildă, că Bogdan Mincă nici nu ar ţine, pesemne, chiar un curs de greacă veche, ci şi-ar ameţi studenţii cu heideggerianisme.
    Dar cel mai amuzant lucru a fost că în privinţa comentariilor critice, aţi fost extrem de atent la cea mai mică greşeală de redactare, pe care aţi ţinut s-o semnalaţi apăsat. Cu domnul Cristian Mladin, însă, aţi decis să fiţi surprinzător de blând (poate pentru că v-a dat pe ici pe colo dreptate?), deşi mesajul său are de suferit şi stilistic, şi gramatical. În acest context, cu atât mai amuzantă a fost observaţia domnului Mladin cum că textul cărţii domnului Mincă ar fi „într-adevăr greu [de citit] dar nu doar datorită scriiturii autorului[,] care ar putea fi probabil amendată, ci mai degrabă datorită problemei pe care o abordează”. E îmbucurător că domnul Mladin are indulgenţa de a spune că „ar putea fi probabil amendată”, şi nu că trebuie amendată…
    Culmea culmilor, în ultima postare vă declaraţi dezamăgit că dl. Bogdan Mincă nu va răspuns! La ce să răspundă? La duelul cu I.M.? La exprimarea unor păreri neinformate despre o carte pe care nu o cunoaşteţi, despre un filosof (i.e. Heidegger) pe care nu îl cunoaşteţi? (Iniţial, aţi lăsat de înţeles că l-aţi cunoaşte… dat fiind teancul de xeroxuri…; când v-aţi lovit însă de „domnul” Kehre, aţi dat înapoi…)
    În sfârşit, pot să vă spun că până acum a fost mai degrabă distractiv, dat fiind că aveţi tendinţa să acoperiţi oponentul cu de 10 ori mai multe rânduri câte a scris el, întorcându-i vorbele pe toate feţele, numai să cadă cum e bine pentru dumneavoastră. Trebuie să recunosc, demersul e spectaculos.

    Cu bine,
    A. Crunt

    • Domnule Crunt,

      Mulțumesc pentru că îmi împărtășiți, în continuare, opiniile dvs. Nefiind nici foarte interesante, nici constructive cine știe cât – în sensul deschiderii de noi perspective -, n-aș vrea să vă socotiți obligat a o mai face pe viitor.
      Până în acest moment am postat pe blogul meu și verdictele pe care le socoteam injuste, la adresa mea (venind de la niște anonimi, cum mi se pare că sunteți și dvs., ascuns de un pseudonim menit să ne sperie, ah!, nimic nu mă obliga să le dau spațiu de exprimare pe domeniul gestionat de mine în nume propriu, „la vedere”). Sunt împotriva cenzurii, dar, nefiind masochist, nu văd de ce m-aș mai supune la plictiseala reiterării de către dvs. și alții – ori alte întruchipări ale dvs. – a acelorași verdicte, reluate cu noi false argumente. (Exemple? Unde am pomenit eu de „teancuri” de xeroxuri? Hiperbolizați, sper că nu sub impresia anumitor pufăieli etnobotanice, hahaha!) Mă gândesc foarte serios să… vă tai microfonul la următoarele tentative de intervenție, dacă, în loc să încercați o discuție pe cât posibil competentă și de bună credință, veți mai trăncăni resentimentar. Fiindcă observ că acum ați achiziționat o ciudată invidie că pe dl. Mladin îl tratez altminteri. Secretul e simplu, dl. Mladin pare să se respecte și să își respecte și partenerul de discuție, chiar dacă nu îi împărtășește opiniile. Și, spre deosebire de dvs., dl. Mladin nu intră în „casa mea” – simbolic vorbind – fără să bată la ușă, fără să folosească ștergătorul de pantofi din fața intrării și împroșcând cu vorbe în loc să înceapă prin a saluta. Să știți că efortul meu nu este de a vă răspunde, ci de a vă trata cu o anume considerație, în pofida acestor atitudini grobiene pe care le etalați. Nu s-ar zice nici că exercițiul filosofic pe care îl aveți (dar… îl aveți oare?) vă face sensibil la retractările oneste, în caz de eroare. Veți fi fiind, pesemne, infailibil. Numai că, atunci, nu mai avem, iarăși, ce discuta, pentru că eu… nu sunt.
      Ca să o scurtăm: veniți la o altitudine a discursului pasabilă sau plimbați ursul! Iar injuriile, păstrați-le pentru cercurile de amici frecventați de dvs., nu le aduceți pe blogul meu. Cu o anume, vagă, tentație de a vă vorbi, recunosc, de sus (pentru că nu orice biped merită respectul meu!).

  4. … Nevoind să vă răpesc din timpul pe care i l-aţi promis domnului Mladin, mă voi corecta singur: „Mincă nu v-a răspuns” (în loc de rebelul „va răspuns”).
    Asta e, oricum ar da-o, oponenţii tot greşesc… 🙂
    Cu bine,
    A.C.

    • Vai! Cum? Nici dvs. nu sunteți infailibil? Sunteți atent cu timpul meu? „Oponenții tot greșesc?” Nu mai sunteți chiar atât de crunt acum, parcă. Te pomenești că ambianța acestei discuții, bună-rea, cum va fi fiind, vă rafinează, puțin câte puțin, până și pe dvs…
      M-aș bucura sincer. Din rouseeau-ism momentan. Dar nu-mi fac mari speranțe, trăim în România, printre tineri filosofi radicali și abrupți, doar.

  5. Stimate A.Crunt,

    devin „conspiraționist”, sper că nu e și ăsta încă un pseudonim… Vă mulțumesc oricum pentru observațiile făcute. Și îmi cer scuze pentru eventualele incoerențe sau formulări rebarbative. Cu toate acestea, insist în a atrage atenția că orice tip de discuție cu ton ironic excesiv nu duce la niciun rezultat. Îmi păstrez în continuare gândurile exprimate și aștept un răspuns de bun simț și onest. Frustrarea nu este un ingredient fericit, oricât de delicat s-ar exprima. De aceea insist și asupra acestui aspect, ar fi îmbucurător dacă am avea cu toții un dialog relaxat. Cu stimă, CM.

  6. Cred, recitind mesajul dlui Crunt, că reproșul se referea la faptul că ați făcut jumătate de pas către tabăra cealaltă („dușmană”?!), acceptând că dl. Mincă putea scrie și mai bine, eventual, decât a făcut-o. Atâta e de ajuns ca să vă compromită în ochii unora dintre comilitoni, aparent. Intransigenți, acești boiernași ai heideggeriei (scuzați ironia, nu m-am putut abține)! Oricum, felicitări pentru că încercați să ridicați capul dintre mâini, redându-i libertatea de mișcare. Serios!

  7. Nu am făcut pasul în nicio tabără, tocmai asta e ideea mea, să ne debarasăm de ideea de tabere. Faptul că mie personal îmi pare că modul în care Bogdan Mincă a abordat problemele ar fi putut să fie și altfel nu mă situează încă în nici o tabără și nici nu decide asupra conținutului lucrării. În orice parte s-ar fi exagerat, aș fi avut în mod sigur aceeași poziție. Însă cum discuția a început prost, nu aș vrea să o continuăm la fel și cu atât mai puțin să o încheiem prost. Ce a încercat I.M este probabil tot o încercare de ridicare a capului, doar că într-o formă „rebelă”, căci argumentele pe care le-a adus în prima parte a răspunsului său sunt plauzibile. Dar cum „începutul” are de cele mai multe ori ultimul cuvânt, totul s-a mutat în altă direcție. După cum și insistența dumneavoastră de a categorisi, „boiernași ai heideggeriei”, merge în același registru. Dar să revenim la cele senine. Cu stimă CM.

    • Asta e, mă tem, o utopie. Nu de alta, dar colegii dvs. nu pot accepta argumente de tipul „cartea în discuție putea fi scrisă (un pic) mai bine”. Deși credeți că e o nuanță, pentru ei tot declarație de război pare. Recitiți adagiile crunte de mai sus… Nu vă plasați dvs. într-o tabără? Las că vă plasează ceilalți.
      Pentru mine, amplasarea dvs. e cât se poate de limpede: sunteți de partea dlui Mincă, din convingere și cu argumente proprii, numai că exprimați cu onestitate și bunăcredință îndoielile referitoare la aciditățile mele. Nu am nicio problemă cu asta, e în perfectă și deplină regulă, câtă vreme e, în mod sincer, poziția dvs. și cât timp o argumentați plauzibil.
      Dar să nu credem că între noi s-a instalat pacea. Rămânem fiecare pe poziții proprii, articulate.
      Acuma, despre sintagma „boiernași ai heideggeriei”. Am zis că este ironică – alții vor zice că e crudă și sarcastică, ne-am obișnuit cu epiderma lor sensibilă când e să o încaseze, dar aspră și tăbăcită, când e să dea -, însă nu vă pripiți în a decripta sensul ironiei. De ce nu ați observa că e un decalc minimizant după găselnița colegului nostru Sorin Adam Matei și o deformare vag pamfletară a filo-heideggerismului? Nu, ironiile nu sunt univoce și nu merg neapărat în direcții previzibile. Sigur, însă, că boiernaș e mai puțin decât boier și heideggerie un lucru mai mic decât heideggerismul.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: