NOTIFICARE – RECTIFICARE privind candidatura mea la președinția filialei clujene a Uniunii Scriitorilor

Dragi prieteni,

Mi-am înscris candidatura pentru președinția filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, cu privire la care decizia se va lua în 27 septembrie 2013.  Știrea – și programul propus de mine – au fost preluate și transmise de unii dintre colegii din presă. Din păcate comentariul care a însoțit relatarea brută a faptului și postarea propunerilor mele programatice s-au făcut fără profesionalism. Sunt prezentat ca istoric, deși înainte de a debuta în meseria pentru care dețin diplomele profesionale necesare și obișnuite, am debutat, în 1990, ca romancier. Din 1994 sunt și membru al Uniunii Scriitorilor din România, aspect care indică fără dubiu statutul meu de profesionist în domeniu. În fine, jumătate dintre cărțile pe care le-am publicat până astăzi – romane, proze scurte, teatru, interviuri și mese rotunde, poezie, critică literară și eseu – au relevanță literară, nu pentru câmpul istoriografic. Ce se înțelege de aici? Doar că ziariștii ori s-au documentat superficial, ori au deformat voluntar adevărul, din motive care, să zicem, îmi scapă. Cei needificați încă pot vizita prezentul blog și se vor convinge de adevărul acestei notificări trecând în revistă copertele postate ale cărților mele.

Fac cuvenita rectificare pentru buna informare a celor interesați.

Cu bune gânduri!

DIN NOU DESPRE CONCURSUL MANAGERIAL PENTRU REVISTA TRIBUNA

După articolul devastator al președintelui Uniunii Scriitorilor la adresa noii direcții a revistei clujene de cultură TRIBUNA, dl. Mircea ARMAN reacționează prin intermediul unui interviu acordat lui Ion SPÂNU și publicat în COTIDIANUL.

http://www.cotidianul.ro/mircea-arman-in-filosofie-nicolae-manolescu-este-necalificat-206459/

În cuprinsul respectivului interviu – a cărui calitate mă voi feri să o calific, lăsându-i pe cititorii Cotidianului și pe prietenii acestui blog să o facă – , noul manager al TRIBUNEI se referă și la prestația mea din cadrul concursului pentru ocuparea locului de manager al numitei reviste, expunând opinii întemeiate, din câte spune chiar domnia sa, pe relatări ale unui terț, membru al comisiei de concurs. Conform acestuia, proiectul pe care l-am prezentat în concurs ar fi existat (o reparație față de bizara informație pe care dl. Uioreanu, președintele Consiliului Județean Cluj, i-ar fi livrat-o dlui Nicolae Manolescu, părând în mod bizar că nu știe că însăși participarea la respectivul concurs era condiționată de existența unui asemenea proiect), numai că ar fi fost lipsit de… partea sa bugetară, economică.
Iată de ce nu este deloc bine să te referi la un subiect pe care nu îl cunoști cu acuratețe. Proiectul nu avea cum se dispensa de o astfel de abordare, care a fost alcătuită în chiar redacția publicației TRIBUNA, pentru care caietul de obiective prevedea expres posibilitatea unei astfel de cooperări.
Ceea ce nu știe cu precizie Mircea Arman este că răspunsul la contestația înaintată de mine în urma deciziei comisiei a fost semnat de însuși dl. Horia Uioreanu, împreună cu juristul CJ, ceea ce încălca, oricum, prevederile stabile transparent și public. Conform acestora, de eventualele contestații trebuia să se ocupe o comisie numită anume, comisia de contestații. Dornic, probabil, de o respingere definitivă a punctelor de vedere înscrise în contestație, dl. Horia Uioreanu nu a mai socotit important să respecte ceea ce însuși domnia sa hotărâse, așa încât s-a dispensat de această formalitate.
Respectivul răspuns, care pretexta o insuficientă detaliere a aspectelor economice ale chestiunii, eluda scorțos substanța obiecțiilor aduse de subsemnatul, în favoarea exprimării unei nemulțumiri cu privire la completarea anexelor la proiect. Or, este limpede din însăși denumirea lor, anexele rămân auxiliare la proiect și nu exprimă substanța acestuia. În caz că anexele erau indispensabile, obligatorii este de neînțeles de ce nu s-a precizat acest lucru în mod neechivoc cu prilejul stabilirii condițiilor de prezentare a proiectelor înscrise în concurs.
Oricum, tratarea revistei TRIBUNA ca instituție economic profitabilă arată în ce eroare se află organele de decizie atunci când vine vorba despre instituțiile culturale, văzând în acestea echivalentul unor unități de producție, probabil. Chiar și așa, în criza pe care o traversăm, este ridicol să dorești ca revista de cultură TRIBUNA să producă profituri mai mult decât ești capabil să obții, ca factor decizional cu autoritate, din partea unei majorități a intreprinderilor productive asupra cărora ai o anume jurisdicție.
Neînțelegerea se vădește a fi crasă. Principiul câștigării concursului apare, și el, într-o lumină nouă, după aceste precizări. Procedura lasă și ea loc întrebărilor, căci Clujul nu este o satrapie unde satrapul poate înlocui legitim, prin propria persoană și încruntare, o comisie legal numită care nu este convocată pentru a se achita de sarcină.

NICOLAE MANOLESCU despre revista clujeană TRIBUNA

După doar 2 apariții sub noua ei conducere, TRIBUNA își dezvăluie liniamentele noii sale direcții culturale. Prin articolul dlui N. Manolescu, Uniunea Scriitorilor se poziționează în raport cu aceste evoluții.
Un editorial din nr. 6 al României Literare, p. 3

IMAN FOUNDATION: Former Culture & Foreign Ministers join Iman’s Advisory Board Sunday, 20 January 2013

http://iman-worldwide.org/newsroom/our-news/former-culture-foreign-ministers-join-imans-advisory-board

Commenting on the new members, Ribal Al-Assad, Chairman of the Iman Foundation, said:

„I am delighted and honoured to have so many new distinguished people from across the world joining the Iman Foundation’s advisory board. They bring a wealth of international experience of politics, diplomacy, academia and the arts, and are highly respected across the world for their work and achievements. We look forward to working with them all to bring greater understanding, co-existence, reconciliation and peace in the world.”

Link to our Advisory Board :

http://iman-worldwide.org/about-us/advisory-board

Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: În vara aceasta se poartă alba-neagra

Întrucât în ţara noastră bogată şi mai ales frumoasă totul merge bine, dar cetăţenii – cei care nu au părăsit-o încă –,  obişnuiţi tot mai mult cu circul au cam început să se plictisească, şi cum până la alegeri mai e ceva timp (puţin pentru unii, mult, prea mult pentru alţii), opoziţia s-a gândit să agite niţel masele ale(r)gătoare şi să facă o repetiţie la varianta optimistă a  viitoarelor alegeri. Şi aşa s-au trezit la putere înainte ca opoziţia să se dezmeticească! Masele largi dar rare… s-au oprit brusc din marşul spre lumea promisă mai albă, mai uscată (vara asta se poară albul, prin care fosta putere se distinge de actuala –negrul – printr-o linioară când de unire când de despărţire)…

Văzându-se în şa, băieţii au devenit romantici. Cum adică?! Aşa!, cum scrie Pessoa în însemnarea 54 (Cartea neliniştirii, Humanitas, 2009), despre ,,tipul omului fatal’’ existent în visurile oamenilor obişnuiţi, romantismul nefiind altceva decât ,,domeniul cotidian al fiecăruia dintre noi, dar întors pe dos’’ pentru că ,,fiecare dintre noi visează în secretul sufletului, la realizarea unui mare imperialism propriu, avându-i în subordinea lui pe toţi bărbaţii, avându-le supuse lui pe toate femeile, adorat de toate popoarele’’… Aşadar visul s-a concretizat în acte justiţiare, în declaraţii în care masele erau motivul (paravanul) acţiunilor, iar replicile obraznice voiau să însemne indignarea proletară împotriva etc. şi etc…. – Iată, – au exclamat atunci, vrăjite, masele –  ăştia bărbaţi! Nici n-au zis c-au şi făcut! Mai merită cheltuiţi banii pe alegeri, referendum? Votul nostru va fi un carton alb sau unul negru, dar cum soarele de iulie decolorează atât de repede şi de eficient, cine ştie ce se va găsi/număra în urne?!…

            Apoi mai trece puţin şi romanticii vor lua cu asalt ce-a mai rămas. Chiar, ce-a mai rămas?

 Fernando Pessoa era nemulţumit că nimeni n-a formulat împotriva romantismului ceea ce el consideră principala acuzaţie: ,,aceea că el reprezintă adevărul interior al naturii umane’’ şi că ,,excesele lui, postùrile lui ridicole, multiplele lui posibilităţi de a emoţiona şi seduce vin din faptul că el este figurarea exterioară a celei mai interioare şi mai concrete realităţi sufleteşti’’.

Urmează iarna când crinii şi trandafirii vor fi o dulce amintire. Caii băieţilor aflaţi în şa vor necheza cerând ovăz, dar ovăzul va fi puţin (vezi vara secetoasă, greaua moştenire…). Câţi dintre visători îşi vor păstra ,, destulă luciditate cât să poată şi să râdă de posibilitatea (…) de a visa în acest fel? se întreba Pessoa.

Daniel DON, Forțele de Muncă (Cluj): NEROZII CU GURA PLINĂ

Directorul AJOFM Cluj, Daniel Don, este de părere că ar putea exista o colaborare între instituţia pe care o conduce şi UBB, însă aceasta necesită transparenţă. „UBB are la această oră 3.600 de angajaţi. Anumite secţii nu-şi justifică existenţa, atâta vreme cât meseriile cu care se aleg studenţii nu sunt cerute pe piaţa muncii. Noi am putea, de exemplu, primi o listă cu studenţii absolvenţi şi să facem un studiu. Să vedem, după şase luni sau după un an, câţi au reuşit să se angajeze în domeniul pentru care s-au pregătit, nu ca recepţioneri sau agenţi în vânzări. Pentru asta trebuie transparenţă. Şi atunci am şti exact care facultăţi merită să fie susţinute din bani de la buget”, a explicat Daniel Don.

Sursa: http://ro.news.yahoo.com/noul-rector-al-ubb-vrea-s%C4%83-elimine-nepotismul-070048039.html

În logica gândirii domnului Daniel DON ar trebui început cu desființarea secțiilor „neproductive” ale Universității: cu filologia clasică, întâi, și-întâi (ce atâta latină? de ce greacă?), cu studiile iudaice (n-avem nevoie, nu suntem evrei!), cu istoria (gata cu trecutul, să privim numai spre viitor), cu matematica (cine angajează matematicieni?!), cu științele politice (figurile de prim-plan ale politicii n-au studii universitare de profil la bază!), cu jurnalistica (cine vrea să fie ziarist, să se angajeze la un ziar/ post TV/ radio etc.).

Spre a mă păstra în limitele tipului de gândire al lui Daniel DON, vin și eu cu o propunere constructivă: dacă numărul de șomeri din județul Cluj depășește numărul de posturi disponibile la AJOFM, să se desființeze acest oficiu ca unul ce și-a dovedit inutilitatea.

De acord?

F. M. DOSTOIEVSKI: Un portret

O spun deschis: Stepan Trofimovici a jucat mereu, printre noi, un rol anumit, cum să spun, civic, și-i plăcea la nebunie rolul acesta, așa încât, cel puțin așa mi se pare mie, nici nu putea exista fără el. (…)

De exemplu, îi plăcea în mod deosebit poziția de „persecutat” și, cum să spun, de „exilat”. În aceste două cuvințele este un fel de strălucire clasică, și care-l ademenise pentru toată viața; această situație l-a ridicat treptat în propriii ochi, timp de atât de mulți ani, l-a urcat în cele din urmă pe un fel de piedestal destul de înalt și de plăcut pentru amorul-propriu. (…)

… Activitatea lui Stepan Trofimovici se încheie chiar în clipa în care tocmai începuse, cum să spun, „din cauza vârtejului iscat de un concurs de împrejurări”. Și ce să vezi? Nu numai „vârtejul”, dar chiar și „concursul de împrejurări” se dovediră până la urmă a nu fi existat, cel puțin în acest caz. Numai acum, zilele acestea, am aflat, spre marea mea uimire, dar din surse cu totul sigure, că Stepan Trofimovici trăise în mijlocul nostru, în gubernia noastră, nu numai fără a fi exilat, așa cum obișnuiam noi să credem, dar nici măcar nu se afla sub supraveghere. Ca să vedeți, după toate acestea, până unde te poate împinge forța imaginației! A crezut cu sinceritate toată viața sa că în anumite sfere unii se tem de el, că pașii lui sunt cunoscuți în permanență și sunt numărați și că fiecare dintre cei trei guvernatori ai noștri care se succedaseră, venind aici să conducă gubernia, era deja stăpânit de un gând anumit și tulburător referitor la el, care i se insuflase de mai sus și mai ales cu prilejul instalării în fruntea acestei gubernii. Dacă atunci cineva ar fi încercat să-i demonstreze respectabilului Stepan Trofimovici, prin dovezi incontestabile, că nu avea deloc de ce să se teamă, cu siguranță că el s-ar fi supărat. Dar, de fapt, era un om foarte înzestrat, cum să spun, chiar un om de știință, deși, de fapt, în domeniul științei… ei, într-un cuvânt, în domeniul științei nu făcuse așa de multe și, se pare, chiar nimic. Dar cam așa se întâmplă la tot pasul în Rusia cu oamenii de știință”.

(F.M. Dostoievski, Demonii, traducere de Antoaneta-Liliana  Olteanu, vol. I, București, Ed. Adevărul Holding, 2011pp. 11-13)

ACTUAL: Ion VARTIC comentându-l pe D.D. ROȘCA. Din nou despre mitul utilului

La noi s-a consolidat nocivul mit al utilului imediat, manifestat în disprețul față de învățământul teoretic și cultura superioară. Cultul pentru utilul direct, biologic, a produs o scară axiologică imanentă respectivei mentalități, în care valorile sunt ilustrate numai de omul politic și diverșii practicieni: economistul, financiarul, „omul de știință aplicată”, „cu rezultate palpabile și cât se poate de imediate”. Conform aceleiași mentalități îngust utilitare, non-valorile sunt reprezentate de teoretician și de omul de știință neaplicată, ale căror rezultate au efect îndepărtat, iar pe „treapta cea mai de jos a scării, aceea pe care se pot urca și rațele”, se află, firește, „contemplativii puri, visătorii, adică artiștii în sensul cel mai larg al cuvântului”, precum și filosofii. Cultul nostru semidoct și exclusivist pentru utilul imediat și pentru homo oeconomicus nu ne face însă europeni cu adevărat, ci ne conservă statutul periferic de țară subdezvoltată: „Căci nu e întâmplător faptul că popoarele cari sunt mai tari în domeniul utilului sunt totodată și popoarele cu speculație filosofică și științifică originală și mare”. După cum marea civilizație europeană este tocmai creația „inutilului” devenit „cauza creatoare a utilului”.

(Ion Vartic, Cioran naiv și sentimental, Iași, Ed. Polirom, 20121 p. 30)

Vezi și: http://pagina.adunareapentrufilosofie.ro/dd-rosca-mitul-utilului-0

http://www.jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-ion-vartic-592317.htm

Dan Gulea: Despre silenţioasele preocupări ale intelectualilor lui Băsescu. Aceleaşi cazuri

Un final trebuia realizat. Echipa Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” Ploieşti decide să se retragă din concursul de cultură generală organizat de Editura Humanitas, avînd în vedere precaritatea întrebărilor formulate de dl Andrei Cornea, precum şi girul pe i-l acordă în mod nemijlocit şi tacit dl Gabriel Liiceanu.

Intelectualii dragi ai lui Băsescu nu au făcut decît să îşi trimită, sub nemijlocita protecţie a anonimatului, une porte-parleuse (dacă există cumva termenul…), care să discute pe cîteva forumuri la întîmplare, crezînd că toată lumea i se adresează.

În afară de acest motiv, nu putem trece peste o evidentă relaţie de apropiere care există între coordonatoarea concursului şi cea a echipei liceului „Caragiale” din Ploieşti; argumentul de două rînduri şi jumătate de pe siteul concursului este că echipa „Caragiale” nu a putut participa vineri 17 februarie din cauza înzăpezirii concurentelor. Fals.

Coordonarea „Caragiale” a fost execrabilă, pentru că au fost făcute afişe cu doar două nume de concurenţi din trei, ca şi cum (als ob, ca să se înţeleagă…) echipele ar fi avut doar doi membri. E clar că pe cei de la „Caragiale” nu i-a interesat participarea. (Ca să nu mai zic de micile discuţii din etapa din decembrie, la care a asistat şi coordonatoarea concursului, insistînd pentru modificarea structurii echipei „Caragiale” în afara termenului reglementat şi deci pentru încălcarea regulamentului conceput chiar de Humanitas, de fapt o încercare de schimbare a regulilor în timpul jocului).

Al doilea argument pentru falsitatea aserţiunii de pe siteul concursului este o confuzie a celui (sau mai degrabă celei) care a scris că, citez din versiunea consultată pe 2 martie 2012, „Elevele (s.m., D.G.) care formau echipa acestui liceu sunt izolate” etc.

Nu erau eleve, ci o elevă şi un elev.

Al treilea argument este că înzăpezirea nu a însemnat izolare în Prahova în ziua concursului pentru nici o localitate limitrofă Ploieştiului (demonstrabil prin comunicate oficiale şi prin presă).

 Ţinînd cont şi de întrebările pe care le-am adresat în urmă cu cîteva zile, la care intelectualii dragi lui Băsescu (şi ei lui!, ar zice copchilul universal din noi toţi) nu au putut răspunde (decît poate printr-un entremetteur), le transmitem textul de mai jos. Plecăm deci dintr-un concurs dubios de pe locul 7 din 22 de participanţi, dintr-un concurs unde am tolerat poate în mod exagerat atitudini îndoielnice.

Domnule Director Gabriel Liiceanu,

  Avînd în vedere precaritatea întrebărilor formulate în etapa a III-a, „Grecia antică”, din 17 februarie 2012, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Ploieşti decide retragerea echipei din concurs, în semn de protest faţă de imaginea deformată pe care autorul întrebărilor o crede implicită elevilor şi şcolii româneşti.

 Credem necesar ca decizia noastră să fie comunicată tuturor participanţilor, motiv pentru care vom trimite acest mesaj şi celorlalte echipe, în mod public şi privat.

 

Cu sentimente fireşti,

 prof. Gabriel Ţaga, directorul CN „Mihai Viteazul” Ploieşti,

prof. dr. Dan Gulea, coordonatorul echipei liceului:

Rizea Cerasela, cls a XII-a

Popescu Elena, cls. a XII-a

Şulţ Luiza, cls. a XI-a

Reacții rapide: Dan GULEA: Despre simplele preocupări ale intelectualilor lui Băsescu. Cazul lui Cornea

Care este situaţia.

În concursul organizat de Editura Humanitas la nivelul liceelor, etapa a III-a (17 feb 2012) a adus întrebari formulate de dl Andrei Cornea despre Grecia antică, pe baza Banchetului (ed. Petru Creţia) şi a lui Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle (trad. Liana Lupaş, 2011).

Întrebările au sunat aşa cum le reproduc mai jos (în italice); ele au fost împărţite în cîte două seturi, unul negru (primul set reprodus aici), al doilea gălbui (celălalt set reprodus).

Îmi permit să formulez şi eu cîteva întrebări la formularea acestor întrebări, întrucît consider întrebările dlui Cornea tendenţioase şi deviante; sînt convins că ar fi trebuit să îşi răspundă măcar la cîteva dintre punctele pe care i le adresez. Nu acum, ci mai demult.

Nu cred, pe de altă parte, că dl Andrei Cornea va avea timp să răspundă. Cred că va fi ocupat să redacteze ale cărţi de felul „De la Socrate la Pleşu” (dacă a putut scrie cum ar veni „De la şcoala din Atena la cea din Păltiniş”, no?)

Deci.

Setul negru

1. Cine sunt?

Sculptorul Praxitele, după ce mi-a fost amant, m-a luat drept model pentru statuia Afroditei. Aşa-i că sunt o frumuseţe? Cine sunt?

 

Vă mai dau un indiciu: Mai înainte, cînd eram fată cuminte, mă chema „cea care-

şi aminteşte de virtute”, dar mai tîrziu, pretinzîndu-se că am ajuns fată rea, mi s-a spus „broasca”. Cică aş fi avut tenul gălbui! Bărbaţii ăştia sunt chiar nesimţiţi!

 

R: Sunt Phryne. (supliment: mai înainte mă chema Mnesarete)

Aşadar:

a. Întîi amant, apoi sculptor? Nu zău? Nu cumva invers? Sau simultan?

b. Ce înseamnă fată cuminte? Dar fată rea?

3. Ce sunt?

 

Mi s-a întîmplat, într-o noapte, să fiu presedintele republicii. Din păcate, doar o singură noapte. După asta au dat preşedinţia altuia. (Pardon, nu sunt cine vă gîndiţi!) Ce sunt?

 

M-au ales prin tragere la sorţi împreună cu ceilalţi 49 de colegi. Locuim cu toţii într-o casă rotundă, Tholos. De multe ori, dormim aolo, ca vai de lume de altfel! Deşi cică am fi magistraţii supremi în stat, nu primim de la democraţia noastră decît un fleac de drahmă pe zi. Ce? Pe la voi nu sunt drahme de loc? Ce trist!

 

R: Sunt un pritan

Prin urmare:

a. Grecii nu aveau funcţia de preşedinte al republicii, ci pe cea de preşedinte al Adunării celor 50 de pritani; acesta nu era ales noaptea, ci ziua (!);

b. „Numele funcţiei era epistates”. De ce un răspuns alternativ, de ex. „epistates”, nu e posibil? (Flacelière, p. 41-42: „În secolul V, preşedinte al Adunării era pritanul desemnat în fiecare zi prin tragere la sorţi, iar numele funcţiei sale era epistates.”)

c. De unde ştii la ce mă gîndesc?

d. De ce e trist că nu sunt drahme? Unde să fie? Cu ce scop?

e. Preşedintele oricărei republici moderne este unul singur, pe cînd pritanii erau 50. O ambiguitate lipsită de gust sau de discernămînt?

f. Aud?

9. Ce sunt?

Stăpînul meu are un băiat şi m-a pus să-l duc la şcoală şi să-l aduc de acolo în fiecare zi. Dea zeii să nu-l pierd pe drum! Acasă îl pun să repete literele pînă adormim. Ce sunt?

 

Îi car şi bagajul, tăbliţele pentru scris, ba în ultimul timp chiar şi lira. Îl ţin strîns să nu fugă. Îl cert dacă scoate limba la trecători şi îl învăţ să fie cuviincios. Cînd se mînjeşte cu noroi, îl curăţ. Cînd se ia la harţă cu un cîine strig la el să se astîmpere. La cîine, nu la el. La voi e invers?

R: pedagogul

Deci:

a. Copilul e cumva retardat de se ceartă cu cîinii?

b. Dar pedagogul, de face observaţie cîinilor?

c. Cine se dispreţuieşte atît de mult încît să creadă că „e invers”?

10. Cine sunt?

 

Se zice că eu sunt cel care a inventat mita electorală. Într-adevăr, chemam pe săraci, în fiecare zi, la supa populară în grădina mea. Tot eu am dat jos gardurile cere-mi înconjurau moşia, pentru atenienii să adune fructe de acolo. Vă încruntaţi? Dar ce era să fac? În Grecia începuse deja criza. Apropo, s-a terminat între timp? Bine, deci cine sunt?

 

Noi, în familie, suntem generali din tată în fiu. Taică-meu a fost marele Miltiade, care s-a bătut cu perşii la Maraton şi… Deci cum e cu criza?

Păi:

a. Grecia nu exista în vremea ta. Era Atena, da, era Sparta, poate Theba. Dar în nici un caz Grecia.

b. Astfel, neexistînd Grecia, nu existau nici crizele Greciei. Poate ale Atenei, astea da, dar ar fi o reducere la general, no?

c. Doar ca fiul tatălui te poţi prezenta?

11. Cine sunt?

Eram în Sicilia şi comandam armata ateniană. Eram încolţiţi din toate părţile şi am decis să ne retragem. Dar luna s-a întunecat şi prezicătorul mi-a spus că e de rău. L-am ascultat, am stat locului şi duşmanii ne-au făcut fărîme. Cine sunt?

 

Am fost lăudat de atenieni pentru excepţionalele mele merite de general. M-au citicat doar fiindcă mi-am luat un prezicător incapabil. Cică, pentru o retragere, eclipsa era semn bun. Între noi fie vorba: la numirea prezicătorului au funcţionat ştiutele presiuni politice. De aia s-au umplut funcţiile de răspundere cu incompetenţi!

 

R: Sunt Nicias.

a. Bon!

b. Eclipsa e de bine au ba? Emiţătorul este 1. prezicătorul; 2. ceilalţi, gura lumii; enunţarea ambiguă a emiţătorului duce la posibilitatea înţelegerii că A şi non A sînt valabile sub acelaşi raport, al emiţătorului.

c. Ce relevanţă au „presiunile politice pentru numirea prezicătorilor” aici?

d. Ce rost are ultimul comentariu, cu incompetenţii. E o punere în abis?

Setul gălbui

2. Ce sunt?

Sunt rotund. Semăn la rotunjime cu Luna din care provin. Am patru mîini şi patru picioare. Cînd merg, mă învîrt în cerc, folosindu-mă de toate cele opt membre. Nu sunt o caracatiţă. Şi ceva cool: sunt pe jumătate bărbat, pe jumătate femeie. Ce sunt?

 

Mai sunt şi alţii asemănători mie şi foarte cool, dar unii au sosit din Soare şi alţii din Pămînt şi sunt un pic altfel decît mine. Cu toţii am pierit de mult, fiind tăiaţi în două de Zeus, drept pedeapsă pentru înfumurarea noastră. Voi sunteţi descendenţii noştri şi, cînd vă iubiţi între voi, ne readuceţi cumva la viaţă. (Ura!)

 

R-: Sunt androgin.

Adică:

a. Ceva sau cineva?

b. O jumătate de bărbat plus o jumătate de femeie egal două jumătăţi. Superioare sau inferioare? Sau şi, şi?

c. „Între noi” adică cum?

4. Ce sunt?

Sunt de lut ars. Servesc la amestecatul vinului cu apă, vin care astfel iese mai mult sau mai puţin tare, după cum decid comesenii. Dar tot un fel de şpriţ rămîne, cum aţi zice voi! Ce sunt?

 

R: Sunt un crater

Cum ar veni:

1. Noi, adică elevii?
2. Chiar aşa spunem noi, „şpriţ”? De unde ştii?

5. Cine sunt?

Eu sunt femeia care l-a învăţat pe Socrate tot ce ştie despre amor. Şi ştie destule! Fără ironii, vă rog, fiindcă lecţia mea nu seamănă cu nimic din ceea ce vă gîndiţi! Cine sunt?

 

Luaţi-mă în serios cu lecţia mea despre amor! Asta fiindcă mai întîi sunt preoteasă şi merit respect. Al doilea, fiindcă sunt musafiră şi vin de departe, tocmai din Mantineea. În fine, fiindcă am reuşit să întîrzii ciuma din Atena cu zece ani. Nu credeţi? Întrebaţi-l pe Platon!

R: Diotima

Adică:

a. De unde ştii că ştie?

b. De unde ştii ce gîndim?

c. De ce crezi că nu te luăm în serios?