Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: Lulu

În felul lor nu marginalii sunt cei care populează marginile scenei, spațiul din proximitatea arlechinilor și al cortinei atârnate în cui? Pată de culoare, amestec de inocență și viclenie svejkiană, Lulu a fost, într-o vreme, vocea – răgușită, dar îndrăzneață – a comunității clujene amorțită sub teroare și sedată de pierderea libertății. Poetul și romancierul Iulian Dămăcuș își amintește, cu o memorie autentică sau cu una adevărată, care vorbește cu vocea ficțiunii… (O.P.) 

 Acum încerc Doamne, pentru ultima dată să vin mai  aproape de tine; mă cam tem de iarna care se anunţă aspră, bag seama că orice an în plus nu-i decât o povară, chiar dacă umbli pe trotuar, chiar dacă uneori urci într-un troleu, fără bilet, contând că şoferul te cunoaşte… Urc anevoie pe scările Catedralei…

Când copil, am luat prima împărtăşanie, am înghiţit-o repede, pentru că-mi era foame şi-mi era sete. Nu mă gândeam decât să ies repede din biserică, s-ajung acasă cât mai curând, să mânc şi să beau pe săturate!

Am păşit apoi pe un drum despre care nu ştiam nimic, şi poate de-aia mi se părea mai interesant. Oraşul m-a mirat, pentru că mintea mea nu-l putea stăpâni; când în sat ştiam toate casele, drumurile, gardurile, oamenii şi cărările, aici într-un fel mi se părea o stradă când mergeam pe trotuarul din stânga, şi-n  altul când umblam pe cel din dreapta. Mult timp credeam că întâlnesc numai oameni pe care nu i-am mai văzut, că dau peste întâmplări la care nu m-am gândit, şi uimit, am realizat că niciodată nu voi putea vedea, şti, trăi tot ce se-ntâmplă în marele oraş!

Şi totuşi am avut neplăcerea să constat că uneori viaţa-i plictisitoare, atât de plictisitoare!… Chiar şi în libertate! Ar trebui să baţi drumurile lumii zi şi noapte, pentru a schimba peisajul, pentru a vedea mereu altceva. Atunci şi nici atunci!…, deoarece în dorinţa de-a uita de tine, ar trebui ca decorul să se schimbe cu viteza sunetului şi graba luminii, pentru-a te ajuta să fugi de tine. Neîncetat, până ce somnul… Dar dacă în somn visezi cu tine?

Lumea mea n-a fost nici mai veselă nici mai tristă decât a altora, numai că  eu am ales s-o trăiesc altfel. Altfel decât cei mai mulţi. Eu nu mă consider unic în oraşul ăsta, în ţara asta. Mai sunt destui ca mine. Şi sunt mult mai mulţi cei care ar vrea să trăiască la fel ca mine. Nu au curajul s-o facă, deşi se bucură de toate libertăţile democraţiei din care însă una lipseşte – libertatea de-a fi liber!

 E o libertate nu tocmai uşoară, nu tocmai simplu de pus în practică!

 Ştiam că trebuie să mă stăpânesc, dar cuvintele mele se alegeau singure,  şi asta depindea de persoana care mi se adresa. Mulţi, bărbaţi şi femei, tineri dar şi bătrâni doreau să mă provoace. Chiar şi câţiva ziarişti scriu că sunt nebun! M-am gândit să-i dau în judecată, dar nu cred că merită să-mi pun mintea cu ei; aşa se vinde ziarul, patronul le dă o primă, iar ei sunt fericiţi. I-am lăsat să mă fotografieze, dar nu credeam să scrie aşa…

Ciudat, la înjurăturile mele, ei n-au răspuns cu supărare, ci s-au distrat! Însemna că asta-şi doreau, şi prin urmare mie nu trebuia să-mi fie ruşine. Ei desigur n-ar fi avut curajul să răspundă astfel şefului, duşmanului lor faţă de care nutreau în realitate o mare invidie, dorinţa aprigă a unei răzbunări, o ură care le întuneca viaţa, transformând-o într-o noapte permanentă. În mintea lor eu nu eram nebunul care înjură sau îşi bate joc, eram ceea ce ei şi-ar fi dorit să fie şi să facă! Acestea şi multe altele. Din dorinţa de-a ieşi din făţărnicia la care familia şi instituţiile îi obligă.

Apărat de libertatea mea, eu n-am făcut rău nimănui. Mi-am bătut însă joc de cei care s-au purtat urât cu mine, de cei care se dădeau mai mari şi mai rotunzi decât îi încăpea pielea, în faţa celor de care nu se temeau şi-i ştiau slabi şi neajutoraţi, amărâţi care nici măcar nu cereau de pomană, doar poate aşa din când în când un leu de tri…

Îi auzeam pe unii strigând: terminaţi cu cerşitul! la lucru!  Tocmai ieşeau de la biserică, uşuraţi de sacul de cereri,  dar uitând să şi mulţumească… Cer salarii mai mari, şpagă, viaţă lungă, zile libere, succese, cer ploaie şi cer soare pentru plajă, iar când văd o mână întinsă cerând…

Am cunoscut multă lume, şi mulţi m-au cunoscut. După Ceauşescu, numai cu mine se mai făceau atâtea bancuri. Ce mai carte s-ar fi făcut cu ele! Da’ vremea-i târzie…

Alături de mine în bancuri afli mai ales miliţieni. Românaşii nu-i iubeau, şi-atunci îşi băteau joc de ei povestind ce le făceam, sau ar fi vrut ei să li se-ntâmple. Chiar mă-ntreba tata – şi el miliţian – Dumnezeu să-l ierte:

–  Mă Lulu (prima dată că nu mi-a zis pe numeasta-nsemna ceva…), ce tot ai cu tovarăşii mei?!

 – Ei au cu mine, da’ numai ăia proşti!  Altfel, şi ei oameni care câştigă o pâne, două pâni…, cât poate muşchii lor!

            Şi-apoi ştii Doamne, că eu aveam locul meu în biserică, şi mă rugam, dar cel mai mult îmi plăceau cântările. Uneori aţipeam, şi-atunci visam că urc pe un deal verde ca iarba de primăvară de la noi din sat, că soarele luminează un drum care urcă şi urcă spre cerul albastru, atât de albastru şi de blând ca oglinda unui lac pe timp de arşiţă. Dacă mă gândesc bine, e tocmai drumul pe care sui acum, Doamne fără să ştiu de voi ajunge – aşa cum aş vrea – până la tine.

            Îmi pare rău după străzile oraşului, după pita şi slănina de-acasă, după prietenii pe care n-o să-i mai văd, şi cred că m-am cam grăbit să vin încoace…

Cu frică mă gândesc la greşelile de pe pământ, dar te-oi sluji ca să mi le ierţi. Doar îmi vei găsi ceva de lucru pe la Poarta Raiului, că dup-atâta lume care merge şi vine, trebuie făcută curăţenie, nu? Pot griji florile, iarba, dar de cosit, nu ştiu, Doamne, că n-am avut răbdare să învăţ, dar pot face alte lucruri, numai s-ajung şi să mă odicnesc un ceas… Aşa departe să fie Raiul?! Că n-oi fi apucat pe alt drum!…

                                                ***

NB. Iosif Covaci, zis Lulu, n. în 1951, ar fi implinit 60 de ani  – a murit prin nov. 2006

Anunțuri
Published in: on 18 August 2011 at 8:48 am  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Eveniment! Prima ediție a Festivalului Antic și Medieval Aeternus Maramorosiensis. La Sighet

 
Clubul Rotary Sighet organizează sâmbătă 03 septembrie 2011, în cadrul Festivalului Aeternus Maramorosiensis, de la ora 14.00 – 14.30 Conferinţa „Maramureşul în ultima parte a secolului al XIII-lea” – Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican iar intre orele 14.30 –15.00:
 – Prezentare de carte – Ovidiu Pecican și istoria medievală a românilor:
Istoria românilor – Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2o10
Letopiseţul unguresc – Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2010.
Regionalism românesc –  Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2008.
Troia, Veneția, Roma– București, Ed. Europress, 2007.
Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj – Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2011.
 

Postul de televiziune FRANCE 5 a devenit partener media al festivalului și va fi prezent cu două care de emisie, imagini de la acest festival putând fi vizionate în cadrul unui material amplu ce va fi difuzat de către acest post de televiziune. 

Festivalul se va ține in fața Palatului Cultural din Sighet. 

http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=15494:ovidiu-pecican-la-festivalul-antic-si-medieval-aeternus-maramorosiensis&catid=37:cultura&Itemid=133

BREAKING NEWS! NORMAN MANEA – Fellow of The Royal Society of Literature

 
 In a letter of July 22, 2011, Mr. Colin Thubron, President of The Royal Society of Literature of Great Britain, had invited the Romanian writer to become a Fellow of RSL.
Created in 1920, by George IV, The Royal Society of Literature has as its goal „to excite literary talent and reward literary merit.” Among its Fellows are the Nobel laureates, Nadine Gordimer, Gunther Grass, Seamus Heaney, Doris Lessing, V.S. Naipaul, as well as Salman Rushdie, Ian McEwan, Alice Munro, John Banville, Umberto Eco, Kazuo Ishiguro, George Steiner.
 
Norman Manea is the first Romanian writer to be honored by the prestigious English institution.
 
 
Dacă mă gândesc bine, niciodată literatura română nu a cunoscut asemenea înalte recunoașteri ale valorii sale ca odată cu decernarea premiului Nobel Herthei, iar acum, cu primirea lui Norman Manea în rândul prestigioasei Societăți Regale de Literatură, alături de multe dintre cele mai reprezentative figuri ale scrisului universal actual.
 
Vorbesc, desigur, despre doi scriitori născuți în România, educați în România, care și-au publicat primele cărți în această țară. Nici unul dintre ei nu a socotit de cuviință ca, odată cu plecarea în exil, să se dezică de locul lor de origine, după cum nici unul nu a crezut oportun ca, odată cu faima internațională dobândită, să uite cu totul România.
 
Iată motive substanțiale pentru ca, în asemenea ceasuri privilegiate, scriitorii și publicul român – beneficiarii unor serii de opere din cei doi scriitori – să stea alături de cei care, într-un fel sau altul, le aduc nesperatele jerbe de bucurie.
 
Cu puțin timp înainte, ziarele și revistele noastre vuiau pe seama faptului că o scriitoare bănățeană stabilită în Germania răspândea din brilianța recunoașterii dobândite din partea comitelului Academiei suedeze și asupra noastră, a celorlalți.
 
Astăzi onoarea pe care o aduce Norman Manea poporului român și literelor sale este una directă, căci scriitorul nu a făcut niciodată uitată apartenența lui la literatura și cultura noastră.
 
Îndată ce mi-a parvenit vestea, l-am rugat pe cunoscutul autor primit în rândul membrilor Societății Regale de Literatură din Marea Britanie să comenteze, oricât de succint, pentru cititorii blogului, evenimentul. Am făcut-o formulându-mi cererea în engleză, ca omagiu pentru cultura care știe să întâmpine atât de generos performanța și calitatea literară.
 
Răspunsul l-am primit în aceeași limbă, aproape îndată, neechivoc, ceea ce îmi permite să îl transcriu aici, exact așa cum a venit:
 
The message to Romanian readers is implied already by the fact that I am a Romanian writer, that’s whom the Brits decide to have among them, a Romanian .
Sent via BlackBerry by AT&T
 
Felicitări, Norman Manea! Și mulțumiri pentru că, după atâtea vești umilitoare care ne parvin, nouă, românilor, din destule colțuri ale lumii – ca și de acasă – ne oferi privilegiul de a îndrepta puțin spatele și de a privi cu încredere înainte…
 
 
foto: Amalia LUMEI

Proză: Lucian POP: Călătoria

Lui Mihu îi plăcea singurătatea. Într-o zi de vară s-a dus în Poiana Veserişului la cules de căpşuni sălbatici. În poiană erau multe tufe de măcieşi pline de spini sâcâitori. Într-o astfel de tufă se încurcase şi de-acuma stătea resemnată o fată saturniană cu minunatele ei aripi de fluture.

– De ce nu eşti atentă, nebuno?! Te prinde noaptea pe Pământ, mori. Cum te-am atins, şi nu se poate altfel dacă îţi vreau binele, m-ai nenorocit!

Fata îţi muşcă doar buzele cu ochii în lacrimi.

Mihu tăie cu briceagul câteva beţe din tufă şi o descoase pe fată dintre spini cu mare atenţie la aripile-i fragile.

– Vino cu mine pe Saturn! izbucni ea patetică, ce viitor te aşteaptă aici dacă nu mai poţi merge la şcoală?  Vino, fii soţul meu, te voi iubi până la închiderea deplină în cântecul alb.

– Nu pot. Moare mama de dorul meu. Adio.

Ea îşi luă zborul, reveni, făcu deasupra lui câteva cercuri, el îşi flutură mîinile în semn că nu, nu, nici gând de plecare, rămâne.

Seara, când ajunse acasă, le spuse părinţilor ce ghinion avuse.

Şi tatăl şi mama lui făcură haz de necaz.

– Măcar ai scăpat de toceală şi de emoţiile examenelor!

Peste câteva zile se văzură urmările atingerii fetei de pe Saturn. Chiar şi pietrele erau pentru Mihu catifelate, îl îmbiau la lenevire şi pământul avea consistenţa, moliciunea nămolului paşnic, primitor. Iarba, copacii, florile, deveniră pentru el ceţuri verzi, aurii, cu picăţele de toate culorile, ceţuri în care se ascundea cu marea bucurie a pierderii identităţii.

Veni toamna şi toţi prieteni lui Mihu o luară către liceele marelui oraş, capitală de provincie. Numai el rămase acasă, într-o singurătate  ce se strânse deasupra lui în formă de frunză uscată, galbenă.

Iarna, cu albul ei imaculat, îl exasperă ca un citat latin scris pe frontonul de marmură al unei uşi medievale.

… Apoi… veni un soare orgolios şi primul sunet al primăverii, sâsâitul apei zlobii ce iese de sub zăpada grea. Rămase fără plapume, terenurile agricole erau umede, afânate, negre, un negru feciorelnic. Urmară zile şi nopţi în şir vânturile divine, blânde, verzui, vaporoase, peste dealurile şi şesurile despuiate de culori. Satul părea scufundat într-un capăt de vale a cerului. Urmând cursul acestei văi, treceau către şesurile dinspre răsărit ale satului, formaţii de păsări călătoare, vâslind în acelaşi ritm prin liniştea densă, albastră.

Pe la streşini, fără o clipă de odihnă, familiarele rândunici zvâcneau surprinzătoare ca nişte linii întrerupte între cuiburile vechi şi nevăzutele lor priorităţi.

În urma păsărilor călătoare, într-o seară, din cerurile suprapuse, încă neconsolidate, pline de fumul uscăturilor arse, coborî la marginea satului un coş împletit de nuiele, mare cât o ladă de căruţă, în care era înghesuită toată familia lui Arghir.

Tatăl lui Mihu merse repede la Arghir să-l tocmească pentru ridicarea unui grajd nou, cel vechi, cu pereţii derutanţi de strâmbi, având peste o sută de ani.

Arghir bătu palma cu el şi ţiganii îşi ridicară cortul în fundul livezii lipită de casa lor.

Mihu se îndrăgosti de Margareta, fica cea mică a lui Arghir. Peste zi, Margareta lucra cot la cot cu surorile şi fraţii ei mai mari la frământat de chirpici pentru grajdul cel nou. Noaptea, mai exact în plină noapte, se întâlnea cu Mihu în podul grajdului cel vechi. Nici măcar nu se sărutau. Sporovăiau în şoaptă, critici, despre familiile lor, apoi, când terminară cu familiile, descoperiră înflăcăraţi satul, judeţul, ţara. Despre misteriosul drum al familiei ei către adăpăstul de iarnă  nu deschiseră subiectul.

Toamna îi prinse pe cei doi îndrăgostiţi în mijlocul unui inventar ambiţios. Bifau în ordine alfabetică toate animalele care trăiau pe Pâmînt.

Trecuse vara?!…

Fructele şi legumele coapte dormitau rotunjite de aromele lor.

Arghir ajutat de cele trei fice împachetau cortul să-l pună în coş.  Cei doi fii ai lui, Gombar şi Ciuli, umpleau la fântână damigenele cu apă. Cinci damigene mari.

Pe nerăsuflate, Mihu le mărturisi părinţilor că de când o cunoscuse pe Margareta, nu se mai afundase nici cu un milimetru în catacombele ceţurilor colorate, nici în somnul molatec al pământului din care zile în şir nu se putea zmulge.  – Şi Margareta mă iubeşte! îi asigură el.

Când îi auzi Arghir pe părinţii lui Mihu cu ce rugăminte vin la el, le zise răspicat:

– Sunteţi oameni cinstiţi, vă respect. Treaba lor dacă se iubesc. Numai bine şi fericire. Dar  Margareta n-are cum rămâne aici.  Chiar dacă o izolaţi în cel mai liniştit loc, în cel mai întunecos, o va arde timpul Pământului, prea tare pentru corpurile noastre ce intră în hibernare. De florile mărului călătorim noi până pe Marte?!

– Luaţi-l atunci şi pe Mihu cu voi!

– Ce vorbiţi?! Noi suntem adaptaţi pentru aşa ceva. Când ajungem acolo, ne aşteaptă o colibă uşoară din beţe de floarea soarelui cu nişte rogojini întinse pe nisip. Aşa ne trece iarna, pocnind din degete, într-un somn continuu, gândiţi-vă, nu ne trezim deloc până la începutul lui aprilie.

– Îi punem lui Mihu mâncare, n-ai grijă.

– Vă respect dar sunteţi iresponsabili!

Peste o zi, Mihu se îmbarcă alături de familia lui Arghir în coşul cel mare. Piesa principală din coş era un brăzdar de plug uzat de-atâta folosinţă. Brăzdarul era atârnat de o funie legată de capătul îndoit în jos al unui par înfipt în partea din faţă a coşului. Arghir bătu cu un ciocan în brăzdar. O dată, de două ori, de trei ori, pentru reglare, şi mai urmară câteva lovituri până când brăzdarul scoase nişte sunete limpezi, prelungi, nu ca cele de clopot, sferice. Odată sunetul reglat, Arghir începu să bată în brăzdar rar, sacadat.

Datorită unora dintre vibraţiile sonore ale brăzdarului ce intrau armonic pe aceleaşi frecvenţe cu gravitaţia universală, coşul se ridică de pe Pământ.

Arghir mări ritmul bătăilor până când ziceai că lucrează la brăzdar o ciocănitoare.

Pe Mihu îl apucă  ameţeala de cap când îşi văzu casa cât o machetă pe o masă verde. Paradoxal, îşi reveni odată ajuns dincolo de atmosferă, în pustiul oţelos al cosmosului, puctat cu nişte stele care nu mai străluceau, jurai că sunt  beculeţele obosite, roşii, ale lanternelor ce au bateriile pe terminate.

Arghir cu ai lui răsuflară uşuraţi. Gata cu munca, îi luară în primire unul dintre nenumăratele vânturi magnetice care se învârtesc în jurul soarelui cu viteze diferite. 

Cu brăzdarul dus de vântul magnetic, ajunseră din urmă planeta Marte.

Tac tac tac, tac tac tac, scoase îndemânatec Arghir coşul dintre malurile vântului cosmic şi-l plană lin pe Marte.

Suprafaţa planetei era formată parcă din sfărâmături de cărămidă, tasate şi nivelate de nişte concasoare grele de autostradă. Cât vedeai cu ochii aceeaşi situaţie. Şi o linişte atât de concentrată, ca în miezul unei nuci de piatră. De liniştea aceea, întregului grup i-se încleştă fălcile şi nu mai putea comunica decât prin semne.

Se luară din coş damigenele cu apă şi proviziile lui Mihu.

Deşi între beţele de floarea soarelui din care era făcută coliba erau nişte goluri de-o palmă, grupul aproape că alergă spre ea, cum între pereţii ei ar fi fost mai vesel decât afară!

Odată ajunşi în colibă, în liniştea ce le ţintuia buzele, se întinseră pe rogojini şi într-un minut puteai tăia lemne pe ei!

Mihu se foi şi se învârti lângă Margareta, care îl ţinea ocrotitoare de mână, chiar şi în somn.

Îşi lipi urechea de inima ei. Bătăile îi erau rare cât distanţa dintre staţiile de tramvai din marele oraş, capitală de provincie. Îşi desprinse mâna din mâna ei şi ieşi afară sub cupola liberă, neagră, vegheată respectuos de beculeţele roşii.

În timpul drumului de la Pământ la Marte, ca semn al încrederii, Arghir îi dezvălui lui Mihu toate secretele acestui mod arhaic de-a călători.

Chiar dacă nu-l avea pe maestru lângă el, Mihu se urcă în coş fără inhibiţii şi îl ridică în cel mai rapid vânt magnetic din sistemul nostru solar, un vînt care face turul sistemului de zece ori într-un an.

Când văzu în depărtare planeta Saturn, i se strânse inima de frică.

Planeta se comportă cu Mihu ca un gardian ce îl surprinde pe deţinut sus pe zid gata de-a sări dincolo. De la depărtarea aceea imensă îl somă cu irezistibilele ei culori şi arome să nu dea colţul.

Planeta Saturn este formată numai şi numai dintr-un fel de ceaţă, dintr-un fel de vapori, dar acolo, structurile şi formele solului, a vegetaţiei, se bazează pe cele mai pure şi trainice legături moleculare de tip olfactiv şi coloristic.

– Totul s-a sfârşit …, murmură Mihu când coborî prin norii rozalii cu miros de piersică către un pământ cald în care, sărind din coş se scufundă până la brâu şi muşcă pofticios din el. Avea un gust de ciocolată. Alăturea era  o tufă de iarbă. O onoră şi pe tufă mestecându-i câteva fire. Erau acrişoare şi-i stârni o foame de căpcăun. Ieşi din pământ şi se repezi disperat la nişte flori roşii cu gust de chiftele. Auzi nişte râsete îngăduitoare. Pe creanga unui copac alb şedeau tolănite două omizi, cât noi de mari. Acestea îl urmăreau cu nişte ochi zâmbitori cum băga tot câte trei chiftele deodată în gură. Văzându-le, Mihu paraliză pentru o clipă. Apoi le strigă:

– Margareta mea!!! Socrul meu! Cumnaţii! Cumnatele! şi sări în coş.

Cînd ajunse pe Marte, cei din colibă dormeau în aceleaşi poziţii în care-i lăsase, brăzdaţi de luciul negru, cosmic, ce pătrundea printre beţe.

Mihu ieşi afară din colibă în mână cu un cârnat şi în cealaltă cu o bucată de pâine. În faţa lui se întindea platoul ruginiu şi brusc, dincolo de platou se înălţa ca propriul lui monument triumfal, în cinstea propriei lui prezenţe, spaţiul nemărginit, imperturbabil de negru, boltit, cu discretele lui beculeţe ce-i puneau  în valoare adâncimea. Cum stătea acolo şi muşca alternativ din cârnat şi bucata de pâine, ochii lui Mihu au fost atraşi de soare. Cât o minge de tenis. Aşa de mic se vedea de-acolo. Dar reuşea să însufleţească peisajul gigantic. Pentru că cerculeţul lui era albastru.

A fost prima şi ultima călătorie cosmică a lui Mihu.

Se întoarse acasă şi satul îi era îndeajuns. Doar în serile de aprilie când  aştepta la marginea satului coşul ce o aducea pe Margareta, îşi ridica ochii şi se delecta în voie cu distanţele scorburii ţuguiate a cerului, încă nerotunjită, abia ţesută de primăvară.

Published in: on 13 August 2011 at 10:51 am  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

LE CHEF (18): Elena Cesar von SACHSE: Supă de roșii

În timpurile în care abia apăruse radioul, iar de televizor nici pomeneală, eu şi fratele meu Costy aveam vreo 5-6 ani. Îmi amintesc că bunicul şi-a confecţionat singur un radio cu galenă la care ascultam cu toţii muzică populară la nişte căşti pe care le avea din timpul războiului.

Uneori, în serile lungi de iarnă alături de bunici, mamă şi mătuşă ne delectam cu fel şi fel de poveşti şi întâmplări, la gura sobei. Ca un preludiu la ceea ce urma să vină, bunica pregătea boabele de porumb şi coşul de sârmă, cu mâner – confecţionat special de meșterul cu care se măritase -, ca să ne facă floricele, deasupra jarului. Priveam fascinaţi transformarea bobului de porumb într-un fulg de zăpadă aromitor şi cântam voioşi:

„Ieşi moş

de sub coş

şi pocneşte

un cocoş

Ieşi babă

de sub ladă

şi pocneşte

o grămadă.”

Floricelele săreau într-o exlozie continuă, iar când erau gata, ajungeau într-un vailinguţ verde, smălţuit, spre care ne întindeam cu toţii, devorându-i conţinutul cu mare hărnicie.

Apoi urmau povestirile celor mari, iar noi, cei mici, eram spectatorii. Scopul era unul singur, să menţină buna dispoziţie. Toţi eram aşezaţi în faţa căminului ce ardea pocnind și trosnind…

– Nemţii se retrăgeau spre Ungaria, iar ruşii ajunseseră deja în Iaşi. Fiind şofer pe camion, bunicul vostru a primit misiunea să transporte de la Banca Naţională din Bucureşti la Banca din Cluj, saci plini cu bani. Eu eram foarte bolnavă. M-au urcat în maşină purtându-mă într-un cearceaf, deoarece nu mă puteam ţine pe picioare. Toţi credeu că am să mă prăpădesc, dar se vede că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Ica, mama voastră, avea vreo şapte ani, iar mătuşa voastră Lenuţa, vreo cinci -, începu să ne povestească bunica.

– Pe străzi era o adevărată nebunie. Lumea fugea speriată, sirenele parcă strigau după ajutor. Avioanele bombardau Bucureştiul, iar eu mă grăbeam să ies cât mai repede din capitală. Primejdia plutea peste tot -, completă bunicul, aprinzându-şi tacticos pipa şi pufăind cu patimă.

– Moşule, te-au însoţit şi poliţiştii, dacă zici că ai transportat atâţia bani ? -, l-a întrebat fratele meu Costy.

– Da de unde! Ce poliţişti, nici vorbă… Era o harababură peste tot şi un du-te – vino de nu-ţi poţi închipui. Nimeni nu ştia ce ne aşteaptă odată cu intrarea ruşilor în ţară. Toată lumea era speriată şi derutată, că de păstram un sac de bani, ba chiar tot camionul, nimeni nu ar fi observat nimic.

            Bunicul nu era prea vorbăreţ, dar în momentul când îl apuca povestitul, devenea ghiduş, spre bucuria noastră, care-l ascultam cu gurile căscate.

Bineînţeles, când se porneau amintirile, bunica, mama şi mătuşa veneau şi ele cu completări care nu făceau decât să sporească veselia generală.

– Tati, tot am vrut să te întreb: după ce ai predat banii în Cluj, de ce ne-am stabilit în Lugoj şi nu în Arad -,? vru maică-mea să știe.

– Păi, datorită bombardamentelor. Nu-s prost să-mi bag singur capul sub ghilotină. Aradul e un orăşel de graniţă. Retrăgându-se spre vest, nemţii aveau ordin să distrugă toate punctele strategice. Aşa că au bombardat gara, uzina de vagoane, uzina textilă şi multe altele. Lugojul e un orăşel obişnuit. Cu toate astea, şi pe deasupra lui treceau destule avioane germane -, răspunse el, scoțând mai departe fum din pipă, să nu o lase să se stingă, dându-l pe urmă afară pe nări.

– Ioane, mai bine povesteşte ce-ai păţit când a vopsit Colhonoaie cărămizile coridorului -, îl îmboldi bunica să-şi continue istorisirea, în timp ce râsul ei promitea ceva interesant.

– Păi, ce am putut să păţesc? Ne-am aruncat pe burtă, şi eu, şi ea, după ce un avion a coborât atât de jos încât puteam vedea pilotul.

Aşteptam, fără să clipim, povestea lui, în timp ce el îşi turnă într-un păhărel Triplu sec. Sorbindu-l încântat, continuă:

– Chiar scoteam apă din fântână, când văd că un afurisit de avion vine direct spre mine. Se apropia fioros, din ce ce mai mult. Vă daţi seama că n-am stat prea mult pe gânduri. Am aruncat găleata cât colo şi dă-i şi fugi.

– Eu cred că avionul era urmărit şi încerca şi el să scape, de-a coborât atât de jos. Dacă voia să-ţi facă vreun rău, trăgea cu mitraliera -, îl corectă bunica.

– Atât ar fi trebuit, să tragă, că mă făcea strecurătoare şi azi nu mai avea cine vă povesti -, răspunse el, abţinându-se să nu pufnească în râs, de propriile lui cuvinte.

Eu şi Costy îl sorbeam din ochii. Mie mi se părea că văd în bunicul un lupător din basmele cu feţi frumoşi şi zmei. Bineînţeles, el savura încântat efectul pe care îl avea povestea lui asupra noastră şi făcea într-adins, mereu, câte o mică pauză, trăgând tacticos din pipă şi privindu-ne peste ochelari cum aşteptam răbdători să aflăm deznodământul întâmplării.

Fratele meu era înnebunit să audă întâplări cu avioane, deoarece îşi propuse ca, atunci când va crește, să se facă aviator când.

– Ajuns în coridor, am strigat: «- La pământ!» Doamna Colhon văzându-mă că fug ca din puşcă, urmărit de avionul ce trecuse peste casa noastră, a sărit ca o căprioară la orizontală, deşi era o femeie destul de grasă. Când ne-am ridicat eram din cap până-n picioare plini de vopsea roşie.

Şi, ca să fie şi mai convingător, bunicul îşi ridică braţele în sus, ca şi cum chiar atunci s-ar fi prelins de pe mâinile lui vopseaua. Strâmbându-se a neputinţă, pufni în râs, împreună cu noi.

            – Ce să vă spun, am arătat ca nişte indieni. Eram vopsiţi pe mâini, pe frunte şi pe nas… de haine nici nu mai vorbesc.

– Eraţi ca Pat şi Pataşon în arena circului. Cu toată frica de avioane, când aţi devenit nişte „piei roşii”, eu şi Lenuţa ne-am ascuns în casă, să nu ne vezi cum murim de râs de necazul vostru -, mărturisi maică-mea, pufnind într-un hohot molipsitor.

– La prânz am avut supă de roşii, aşa că erai şi dumneata în acelaşi ton cu supa -, adăugă tuşa Lenuţă, amuzându-se.

– Staţi aşa… – completă bunica. – Ce nu ştiţi e că biata Colhonoaie a venit la mine de dimineaţă cu un caiet de bucătărie, să scrie reţeta supei de roşii. Ce să spun, ce mare filozofie e să faci o supă atât de simplă. Parcă o aud şi acum: «- Doamna Popiţa, n-am să uit niciodată reţeta asta. Am tras o spaimă..». Săraca, am auzit că după terminarea războiului a fost trimisă în lagărele de concentrare din Rusia şi s-a prăpădit. A fost o femeie tare de treabă -, mai spuse Buni cu părere de rău, dar pe noi nimic nu ne putea opri din hohoteală.

De mică mi-au plăcut poveştile celor mari. Chiar dacă vreo întâmplare nu era prea veselă, cei din familia mea aveau un simţ al umorului care transforma întotdeauna realitatea într-o poveste cu un sfârşit fericit. Probabil de atunci a rămas în inima şi mintea mea acea fantezie vie, care m-a îmbiat să scriu poveşti pentru copii.

Bunica a fost o gospodină extraordinară. Sucul de roşii şi-l prepara singură. De la ea ştiu că să ştii cum să potriveşti gustul sucului de roşii e cel mai important lucru. Ea punea o mână de zahar, iar sare doar atât cât să iasă dulcele şi acrişorul roşiei şi mai mult în evidenţă. Mai punea şi o frunză de dafin, un ardei mic şi câţiva stropi de ulei. Uneori fierbea în supă orez, alte ori făcea găluşte de făină sau găluşte de gris. Şi, ca să fie sigură că ne săturăm, de fiecare dată când făcea supă de roşii, ne făcea şi clătite cu gem de caise…

Published in: on 12 August 2011 at 10:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Lansare de carte la Bistrița: Maria D LANG – TRECĂTOR…

 Editura Eikon din Cluj-Napoca,

Biblioteca Județeană din Bistrița-Năsăud

și

Uniunea Artiștilor Plastici – Bistrița

vă invită la lansarea romanului

TRECĂTOR…

de

Maria D LANG

Joi, 11 august 2011, orele 19,

la Galeria ARCADE 24

din Bistrița

Piața Centrală nr. 24

 

Vor vorbi: Radu ȚUCULESCU, Virgil RAȚIU, Ovidiu PECICAN și Oliv MIRCEA

CONCURS DE DEBUT 2011: BISTRIȚA ediția a XIV-a

Complexul Muzeal Județean Bistrița-Năsăud

anunță

un concurs de proiecte pentru o expoziție personală

(într-unul dintre domeniile artelor plastice, decorative, vizuale).

Se admit concurenți care, chiar dacă au avut până la acea dată participări în expoziții de grup, nu au avut o expoziție personală. Aplicantul trimite: cv, recomandare, fotografii ale lucrărilor, ideea expoziției personale susținută de un mic text teoretic.

 

Juriul va fi format din artiști plastici, membri U.A.P.

 

Se premiază originalitatea, talentul, potențialul viitorului artist.

 

Muzeul oferă ca premiu câștigătorului banii necesari editării primului catalog , precum și spațiu în muzeu pentru expoziția personală.

 

 Termen-limită de trimitere a proiectelor : 5 noiembrie 2010.

 

Adriana BARNA organizator

 

Adresa la care se vor trimite proiectele : COMPLEXUL MUZEAL JUDEȚEAN BISTRIȚA-NĂSĂUD, BISTRIȚA

Str. General Grigore Bălan nr. 19

Județ Bistrița-Năsăud

Cu mențiunea : DEBUT 2011

Published in: on 9 August 2011 at 2:01 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

In memoriam BERNARD GUENEE: O prefaţă inedită la o editare românească restantă

În aprilie 1993 m-am prezentat, deci, la Sorbona, la seminarul condus de profesorul universitar – pensionat deja, dar nu şi depus la lada de gunoi a pasiunii şi bucuriei lui de a împărtăşi ceea ce ştia cu discipolii (în ţările civilizate, cu o lungă tradiţie instituţională în domeniul educaţiei şi culturii, talibanismul nu se practică derizoriu) – Bernard GUENEE. Se discuta istoriografia medievală franceză, era acolo o mică lume de specialişti din Franţa şi Marea Britanie, din România, iată (eram doi, colega mea Greta MIRON şi cu mine), şi profesorul m-a programat pentru o întâlnire, apoi încă una, ducându-mă într-un restaurant din proximitatea Sorbonei, la data stabilită, unde am discutat despre traducere şi editare. Cuvântul înainte solicitat cu prilejul întâiei noastre întâlniri mi l-a adus la a doua, în mai, după ce ajunsesem să ne cunoaştem un pic mai bine şi fusesem îndrumat de domnia sa la cursurile lui Alain BOURREAU şi Jean-Claude SCHMITT, şi după ce îi fusesem prezentat şi lui Jean DEMURGER (urma să îi traduc, prin 2000, o carte pentru Ed. Cartier de la Chişinău, la solicitarea poetului Emanuel GALAICU-PĂUN). Decesul profesorului parizian, de o statură impresionantă şi având aerul conţinut şi seniorial al lui Charles de GAULE, petrecut în 25 septembrie 2010, mă determină să salut – fie şi cu întârziere – trecerea marelui expert în cronici şi anale, în istoriografie medievală occidentală, de la care am învăţat meserie, cu capul plecat, în picioare, dorindu-i pace eternă (O.P.).   

 

CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA ROMÂNĂ

          Că Ovidiu Pecican a tradus cartea mea în română e pentru mine o mare onoare şi o mare fericire. Sînt bucuros că lucrarea mea a atras atenţia unui istoric român, cu atît mai mult cu cît în România, de multă vreme deja, istoria istoriografiei este o disciplină autonomă, cultivată cu succes.

            În Franţa, dimpotrivă, o bună bucată de vreme, istoria istoriografiei nu s-a bucurat deloc de favorurile istoricilor. Natural, aceştia cunoşteau importanţa izvoarelor narative. Dar nu vedeau în naraţiunile cronicarilor, pe care le credeau naive, decît „cariere de fapte”. Şi luînd de aici o dată, de dincolo alta, îşi constituiau propria naraţiune, pe cît de coerentă şi de verosimilă era posibil, fără a se preocupa de a şti ce va fi putut vrea să spună fiecare dintre cronicarii pe care-i utilizau. Ei nu se interesau de altfel decît de partea „originală” a fiecărei cronici, cea în care cronicarul relata vremea sa. Neglijau total părţile anterioare unde cronicarul, făcînd operă de savant „compilator”, se silise să-şi reconstruiască trecutul. În mod curios, aceşti istorici refuzau ideea că avuseră nişte predecesori în evul mediu. Din fericire astăzi nu mai sîntem în aceeaşi situaţie. Fiecare ştie că au existat nişte istorici în evul mediu, şi că ei s-au izbit de constrîngeri în cercetarea lor, că au existat nişte idei în discursul lor de care este mai bine să fii conştient înainte de a le utiliza operele.

            În ce mă priveşte, pe mine istoria politică m-a împins către istoria istoriografiei. Am urmat o formaţie istorică într-un timp cînd domnea ca o dogmă ideea că totul se explică prin economie. Din realităţile economice decurgea în mod mecanic tot restul. Dar această idee prea simplă nu mă satisfăcea. Mă interesa mai mult ponderea politicului. Am studiat statul, instituţiile sale, finanţele, armatele, slujbaşii săi. Pentru a conchide că, cel puţin în evul mediu, instituţiile statale nu erau suficient de puternice pentru a-i constrînge pe oamenii care nu acceptau statul. Deci statul îşi extrăgea principala sa forţă din faptul de a fi consimţit. Pentru a o explica, studiul instituţiilor mi-a părut curînd mai puţin important decît cel al mentalităţilor. Şi printre toate ideile, toate convingerile, toate sentimentele care asigurau coeziunea statului, ceea ce numim sentiment naţional ocupa un loc esenţial.

            Nimic mai dificil de definit decît sentimentul naţional. E insesizabil. Componentele sale variază de la o ţară la alta. În fiecare ţară, formează un ghem de o redutabilă complexitate, căruia nu i se vede începutul, căruia i se disting rău iţele. Studiez de treizeci şi cinci de ani sentimentul naţional francez la sfîrşitul evului mediu. Şi vorbesc despre el cu tot mai puţină siguranţă. Cred totuşi că pot să spun că regatul Franţei, în secolele XIV şi XV, a rezistat, în pofida tuturor necazurilor sale, pentru că sentimentul naţional francez a existat. Şi una dintre componentele esenţiale ale acestui sentiment naţional era convingerea francezilor că aveau în comun un trecut. În construirea Franţei, istoria şi istoricii au jucat deci un rol esenţial. La sfîrşitul unui lung şi epuizant război, englezii au fost învinşi de către tunarii şi arcaşii lui Carol al VII-lea, dar şi de Clovis, primul rege creştin, de Carol cel Mare, marele împărat, şi de sfîntul Ludovic, regele sfînt.

            Am fost deci îmboldit în mod cu totul natural despre istoria politică spre istoria istoriografiei. Am dorit să-i studiez pe istorici şi să-i văd la muncă. Trebuie să spun că aici am fost ajutat de numeroase şi admirabile cercetări erudite. Dacă necesitatea istoriei istoriografiei nu apărea deloc istoricilor francezi, arheologia cărţii manuscrise, istoria bibliotecilor, ca să nu citez decît aceste două discipline, ajungeau la rezultate spectaculoase de care istoria istoriografiei trebuia să profite. Şi astfel am încercat să arăt grandoarea şi servituţile meseriei de istoric, prins între fapte şi ideile sale. Faptele pe care le extrăgea din naraţiunile pe care le asculta, din cărţile pe care le citea, din arhivele pe care le despuia, de care era mai mult sau mai puţin constrîns. Şi convingerile religioase sau politice care îl împingeau să scrie. Ar trebui de altfel să spun convingeri religioase şi politice, căci regele este imaginea lui Dumnezeu; ambii domină împreună lumea în care trăiesc istoricii şi cititorii lor; sacrilegiu şi lezmajestate au aceeaşi natură. Ni se va obiecta că istoricii şi cititorii lor sînt o minoritate. Şi ce este atunci la ceilalţi cultura istorică? Cu ce greutate a apăsat asupra lor trecutul? Din ce componente este alcătuit sentimentul lor naţional? Cît priveşte evul mediu, istoria noastră politică şi istoria noastră culturală nu pot, din păcate, atinge decît elitele. Este adevărat că în vremuri obişnuite, soarta statului depinde de aceste elite.

            Iată treisprezece ani de cînd a fost publicată această carte. În aceşti treisprezece ani am continuat să studiez istoria statului şi istoria istoriografiei în Franţa la sfîrşitul evului mediu. Regăsînd astăzi această sinteză sînt străbătut de un sentiment dublu, de stupefacţie şi  de satisfacţie. Stupefacţia de a o fi cutezat atunci, cînd cunoştinţele mele erau, trebuie să o spun, după doar zece ani de cercetări, atît de fragile. Satisfacţia că,. în pofida a orice, cercetările celor treisprezece ani care au urmat n-au ruinat prea tare generalităţile pe care am cutezat să le formulez. Dar simt nevoia de a cunoaşte mai intim pe toţi aceşti savanţi ale căror eforturi au dăruit Franţei trecutul său. În Anglia, în Germania, în Italia, în Spania, excelente sinteze fac bilanţul istorigrafiei medievale din fiecare dintre aceste ţări. Va trebui ca într-o bună zi şi Franţa să dispună de o punere la punct similară. Aceasta e o operă de largă respiraţie la care mă încurajează interesul arătat de Ovidiu Pecican primei mele lucrări. Îi mulţumesc, din nou, foarte călduros.

Paris, 25 mai 1993

traducerea textului de Ovidiu Pecican

în fotografie, Bernard Guenee împreuna cu baroneasa de Bourbon-Sicilia la un semniar din 2005

Published in: on 5 August 2011 at 8:04 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , ,

INEDIT ANIVERSAR: POMPILIU TEODOR – ZECE ANI DE POSTERITATE

Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la intrarea în posteritate a academicianului profesor doctor Pompiliu TEODOR public alăturat prefaţa inedită scrisă de domnia sa în 1991 la traducerea – rămasă inedită şi ea (din proverbiala lipsă de disponibilitate a editorilor români) – la excepţionala sinteză istoriografică a specialistului francez Bernard GUENEE (născut la Rennes în 6 februarie 1927 şi mort la Paris în 25 septembrie 2010) , Istorie şi cultură istorică în Occidentul medieval. Tradusă de mine în anii 1989 – 1991, propusă editurii Dacia din Cluj – care a înscris-o în programul său ferm pe 1991 dar nu a mai găsit resursele să o tipărească -, propusă ulterior Editurii Didactice şi Pedagogice (1993), apoi Doinei Uricariu şi Ed. DU Style (1994-1995), propusă, iar, la sugestia prof. univ. dr. Stelian BREZEANU Editurii Corint (1999 – 2000), cartea a rămas până astăzi în manuscris, deşi ea se regăseşte în programele specializării medievistică a principalelor facultăţi româneşti de istorie, datorită calităţii ei Excepţionale. Guenee şi-a publicat volumul, rod al unui travaliu de un deceniu, prin 1981, la Ed. Aubier. Ulterior, drepturile de difuzare au fost trecute la Ed. Flammarion, unde s-a şi tipărit ediţia secundă a cărţii. Prezentele rânduri se doresc un omagiu, întârziat, dar nu uitat, faţă de memoria maestrului meu, Pompiliu TEODOR şi faţă de maestrul îndepărtat, ale cărui cursuri şi seminarii le-am urmat vreme de trei luni la Paris, în 1993, Bernard Guenee (O.P.).

 

PREFAŢĂ

 

     Apariţia în limba română a cărţii medievistului francez Bernard Guenée, intitulată Histoire et Culture historiques dans l’Occident médiéval (Paris, 1980) marchează un eveniment în peisajul istoriografic românesc. Cartea este reprezentativă pentru medievistica contemporană şi evident, pentru istoria istoriografiei evului mediu latin. În cursul unui sejur la Universitatea din Utrecht (1984) am avut prilejul s-o parcurg în liniştea unei admirabile biblioteci şi mă gîndesc la semnificaţia ei pentru înţelegerea veacului de mijloc şi, nu în ultimul rînd, pentru destinul istoriei scrisului istoric.

            De la prima lectură am reţinut una din aserţiunile istoricului: „Un grup social, o societate politică, civilizaţia se definesc în primul rînd prin memoria lor, adecă prin istoria lor, nu istoria pe care au avut-o cu adevărat, ci aceea pe care le-au confecţionat-o istoricii”. Afirmaţia vizează, fără îndoială, o problemă esenţială a cunoaşterii istorice, oferind un subiect de meditaţie pentru istoricul oricărei epoci. Ea este, desigur, importantă pentru studiul evului mediu a cărui reconstituire trebuie să parcurgă lectura surselor narative, în ultimă analiză, istoriografia medievală.

            Cunoaşterii acesteia din urmă istoricul i-a dedicat cartea la care ne oprim în cele cîteva pagini ce urmează, avînd un titlu semnificativ pentru viziunea împărtăşită de autor. Istorie şi cultură istorică, şi nu istoriografia evului mediu, ceea ce înseamnă că istoricul a avut în vedere nu o prezentare a literaturii istorice medievale, portrivit unei scheme tradiţionale în istoriile istoriografiei, şi nici ideile istorice, ci istoricul cu rolul său, opera istorică, receptarea, istoria şi cu deosebire cultura istorică.

            Profesorul Bernard Guenée, o autoritate în medievistica contemporană, cunoscut prin cărţile sale, studiile şi articolele publicate, prin calitatea de profesor la Sorbona, la Şcoala de Înalte Studii şi ca preşedinte al Academiei de Inscripţii şi Arte Frumoase, este prin excelenţă un istoric al istoriografiei medievale. Cu deosebire cercetarea istoriografiei reprezintă domeniul său prioritar de investigare pe care îl ilustrează la École pratique des Hautes Études (Secţia IV), unde i s-a creat o direcţie de studii de istoriografie medievală. Faptul era, desigur, o recunoaştere a unei strălucite investigări într-un domeniu, dar şi o consacrare a istoriei istoriografiei care a învins reticenţe şi chiar rezistenţe vizavi de o disciplină considerată mai mult o „carieră de date”. Cu toate că în Franţa încă în secolul al XVI-lea La Popélinière conceptualiza, în Histoire des Histoires, o tentativă, istoria istoriografiei a fost un gen neglijat, cum remarca în 1965 Jean Glénisson, excepţie făcînd cursul lui Georges Lefebvre, publicat sub titlul La naissance de l’historiographie moderne şi volumul publicat de Jean Ehrard şi Guy Palmade, intitulat Histoire (în care scrisul istoric era, însă, văzut ca o parte a literaturii). Situaţia din istoriografia franceză o remarcă însuşi autorul cărţii de faţă, atuci cînd discuta destinul studiilor dedicate istoriografiei medievale.

            Histoire et Culture historique dans l’Occident médiéval deţine în istoria istoriografiei şi, deopotrivă, într-un sens mai larg, în medievistică, un loc privilegiat dacă avem în vedere că prin substanţa ei dizloca o prejudecată adînc înrădăcinată despre un ev mediu lipsit de simţul istoric, motiv pentru care, cu excepţii, desigur, istoria istoriografiei începea cu istoriografia modernă. Exemplul lui Eduard Fueter este relevant, deoarece el proceda astfel, neglijînd atît istoriografia antică cît şi istoriografia medievală, neţinînd seama că Renaşterea se întemeia pe valorile antichităţii şi că evul mediu le-a vehiculat şi el, fie şi într-o receptare fragmentară. Or, în această anchetă fără de precedent în istoria scrisului istoric medieval, istoricul Bernard Guenée afirma dimpotrivă că evul mediu nu i-a lipsit simţul istoric, că, în măsura în care a existat, acesta şi-a avut istoricii şi cititorii săi, şi că de fapt cîmpul istoric în această perioadă este nemărginit, încît incursiunea merită efortul unui adevărat benedictin.

            Cunoscător desăvîrşit al istoriei medievale, al statului cu deosebire, lucrările L’Occident aux XIV et XV siècle. Les États (1971), şi Politique et Histoire au Moyen Âge. Recueil d’articles sur l’Histoire politique et l’histoiriographie médiéval (1956-1981) sînt numai nişte exemple posibile despre drumul parcurs de istoric de la istoria politiciă la istoria istoriografiei medievale. Pătrunzînd în laboratorul istoricului medieval, în arhive şi biblioteci, căutînd dosarele compilatorului sau cartiulariile medievale, a descoperit şi pentru alţii că evul mediu a cultival istoria potrivit unei sensibilităţi proprii, a avut referinţele sale la trecut, încercînd să-l scutească de uitare.

            La apariţia ei, cartea a constituit o relevaţie în istoriografie, impunîndu-se ca o tentativă esenţială pentru cunoaşterea lumii medievale prin încercarea pe care o făcea autorul ei de a răspunde la unele întrebări capitale, menite să argumenteze convingerea pe care o împărtăşea despre existenţa unei istoriografii medievale. „Ţelul meu precis – scria Bernard Guenée – era să pun cîteva întrebări. Care a fost în evul mediu locul istoriei? Cum au muncit aceşti istorici? Cine i-a citit? Cine i-a înţeles? Ce sumă de cunoştinţe, ce imagine a trecutului au putut lăsa moştenire contemporanilor şi urmaşilor? Şi cu ce profunzime au putut lăsa moştenire contemporanilor aceste cunoştinţe şi aceste imagini?” Un set de interogaţii care însemnă de fapt osatura unei lucrări, iar răspunsurile, socotite ipoteze sau „idei propuse”, reprezintă un şantier la scara istoriografiei europene şi, de ce nu, universale; un program, în orice caz, pentru oricare din perioadele istoriografice.

             Conştient de limitele posibilului în materie de cunoaştere istorică, profesorul Bernard Guenée a desfăşurat nu numai o extraordinară incursiune într-o bibliografie copleşitoare, dar, cum am şi semnalat, o investigare în depozite de manuscrise, colecţii şi arhive ce i-au îngăduit cunoaşterea atelierului istoricului şi, paralel, o reflexie despre locul şi rolul istoriei într-o epocă asupra căreia s-au proiectat prejudecăţi, dispreţ sau, pur şi simplu, tendinţa de a i se substitui la un moment dat politicului şi spiritualului exclusivitatea economicului prin tentativele vulgarizatoare ale marxismului.

            Studiind adîncurile unui trecut prin mijlocirea istoriilor istoricului participant, Bernard Guenée a fost în măsură, pe această cale, să restituie faptele, cît mai multe fapte, să aducă răspunsuri la probleme ce ţin de tehnica scrisului sitoric, de condiţia istoricului, de locul pe care istoria îl deţine, dar şi de calitatea faptelor şi de imaginea ce putea s-a transmită unui mediu receptor.

            Să recunoaştem că ne aflăm în preajma unor necesare reconstituiri de care atîrnă, în hotărîtă măsură, înţelegerea discursului istoric medieval ce nu poate să se contureze la nivel inteligibil în afara cunoaşterii culturii evului mediu. „Nu e deci, poate, nelegitim să îmbrăţişăm dintr-o singură privire cultura acestei perioade, chiar dacă marcăm diferenţele şi evoluţiile”. De aici şi încercarea de a elucida nu numai faptele conţinute de genurile istorice medievale, nu doar „povestirea celor ce s-au petrecut – rerum gestarum narratio -, ci şi cunoaşterea istoricului, a modului în care şi-a conceput opera, mentalităţile sale sau ale mediului cultural în care a lucrat, mentalităţile unei epoci, pentru a înţelege din „maniera de lucru, mobilurile ascunse ale ideilor şi cuvintelor lor”. Împărtăşind convingerea lui H.I. Marrou, care a redat istoricilor din evul mediu demnitatea lor şi a marcat continuitatea tradiţiei istorice din adîncurile antichităţii pînă în zilele noastre, prin cercetările sale erudite Bernard Guenée era îndrituit să afirme că reconstituirea nu a fost nici decăzută, nici neputincioasă în evul mediu. Problema era, afirmă Domnia Sa, nu de a ne interoga dacă au existat istorici în evul mediu, ci de a le cunoaşte adevărata identitate şi operele cărora le-au dat viaţă. „Mi s-a părut atunci că n-ar fi, poate, inutil să pun punct şi să arăt cum nenumărate lucrări franceze şi străine permit astăzi definirea şi situarea istoriei în Occidentul medieval, să se vadă ce fel de oameni au fost istoricii şi să li se înţeleagă munca”. Deci, înainte de a detaşa idei, de a reconstitui concepţii, premergător generalizărilor  şi ideilor preconcepute, o insistenţă asupra istoricului şi culturii istorice şi a propriului laborator de creaţie. Cu acest punct de plecare istoricul istoriografiei medievale a constatat că „în decursul unei perioade de aproape un mileniu care se schiţează între sec. IV şi V şi e depăşită între secolele XIV şi XVI, deasupra diversităţii ţărilor şi vremurilor, se regăseşte o unitate: aceste ţări şi aceste timpuri sînt cele ale creştinităţii latine, ele recunosc preeminenţa pontifului roman; limba lor de cultură e latina, au în comun cel puţin anumite credinţe, anumite idei şi anumite lecturi”. Desigur, cu diferenţe cronologice notabile, într-un ev mediu întîrziat (deşi nu în totalitate), în lumea răsăriteană ne întîmpină chiar în afara ariei limbii latine sau confesiunilor, o unitate creştină, aceleaşi genuri istorice, aceleaşi tehnici istorice în care regăsim, de fapt, unitatea creştinităţii europene.

            Avînd ca start studiul istoriei politice, aceasta l-a convins că viaţa şi „trăinicia statelor depind mai puţin de instituţiile lor decît de ideile, de sentimentele şi de credinţele celor guvernaţi”. Pentru aceste raţiuni, ni se pare perfect legitimă şi întrebarea: Dar aceste mentalităţi politice înseşi nu sînt larg modelate de trecutul pe care şi-l crede fiecare?” Desigur, o întrebare perfect îndreptăţită şi astăzi, în lumea contemporană, în istoria imediată, cutreierată de controverse şi înfruntări a căror rădăcină ne pare că este stăruitor ataşată de experienţa trecutului real sau imaginat. Într-o Europă a naţiunilor, a cărei geneză este evul mediu, acesta -ca şi Europa de astăzi – poate fi înţeles în legatul său fundamental pornind de la istoria lui şi de la greutatea şi însemnătatea pe care istoria o avea în geneza naţiunii. Este, cred, nimerit să remarc contribuţia esenţială a profesorului Bernard Guenée la explicarea naţiunii, a celei medievale în special, esenţială pentru evoluţia naţiunii moderne şi a naţionalismului secolului XIX sau XX.

            Evident că această carte care şi-a propus o imagine globalizantă a scrisului istoric medieval şi a culturii istorice este cu anevoie să fie prezentată în toate compartimentele şi articulaţiile sale. De altfel nu acesta a fost scopul prezentelor rînduri. Am dorit mai curînd să atragem atenţia – astăzi mai mult ca oricînd – asupra unui demers care a marcat un domeniu de investigare actuală şi de actualitate nemijlocită într-o vreme de regîndire a istoriei şi istoriografiei. Traversarea experienţelor politice din ultimii ani arată că într-o epocă de prăbuşiri şi recidive, de confruntări între tendinţele fragmentariste şi cale unificatoare, o meditaţie asupra meseriei istoricului şi a cunoaşterii istorice este de neocolit.

            Începînd cu definiţia istoriei – în diferitele ei accepţiuni în lumea medievală, discutînd obiectul relatării sau locul precum şi raporturile istoriei cu disciplinele învecinate, istoricul a stăruit la profilul istorilor, la noţiunile sub care apare, la munca istoricului, asupra tehnicilor de compoziţie, la genurile istorice (tratate, la un moment dat, într-un studiu aparte), Bernard Guenée a conferit o substanţială expunere culturii istoricului, succesului operei în societate şi greutăţii pe care istoria o avea în evul mediu.

            Dintr-un ansamblu problematic, istoricul a oferit răspunsuri la întrebările pe care le-a formulat şi care, să o recunoaştem, erau – aşa cum am mai remarcat – esenţialele probleme ale scrisului istoric medieval. Investigînd istoriografia evului mediu latin, occidental prin excelenţă, el a avut în vedere marile istoriografii care au conferit unitate culturii istorice medievale. A făcut o operă de cercetare şi reconstituire la care îl îndemna demersul pe care şi l-a propus şi care obligă la o examinare a istoriilor medievale dintr-un unghi diferit şi printr-o nouă lectură a textelor. Printre multe alte probleme evidenţiate în urma reconstituirii, problema timpului şi spaţiului, cea a criticii istorice medievale, a autenticului şi apocrifului, originalului şi falsului sînt evident aspecte de natură să ne facă să pătrundem mentalitatea medievală de care depinde în mare parte stabilirea faptelor istorice. De asemenea, relevante sînt şi reconstituirile interesînd cultura istorică a evului mediu, cu fondul ei comun de opere, stabilit de Cassiodor; lecturi care rămîn, cu alte cîteva adaosuri, principale referinţe bibliografice, care au dat o unitate geografiei culturii istorice.

            Istoricul şi-a îndreptat atenţia şi asupra raportului istorie-societate, spre funcţia istoriei, a discutat uzul şi abuzul istoriei într-o societate care nu dispunea de posibilitatea de a discerne adevărul de inventarea lui. Puse în aceşti termeni problemele, autorul cărţii aduce în discuţie chestiunea instrumentalizării istoriei, angajarea studiului trecutului unor scopuri partizane; nu însă fără să sublinieze rolul generaţiilor succesive de erudiţi care au făcut să înainteze frontiera cunoaşterii istorice. Concluzia ce se detaşează din carte este că descifrarea trecutului solicită cunoaşterea istoricului şi culturii istorice; a perioadei medievale, în cazul de faţă.

            Bineînţeles, aceste cîteva consideraţii despre o carte în care erudiţia se împleteşte armonios cu claritatea ideilor şi judecăţilor de valoare nu reuşesc să sublinieze îndestul aportul şi însemnătatea ei pentru progresul studiilor medievale şi definirea cîmpului cunoaşterii istoriei istoriografiei. Traducerea în limba română a lucrării, prin remarcabila pricepere a Domnului Ovidiu Pecican, contribuie, sîntem convinşi, la progresul istoriei istoriografiei în universităţile româneşti şi, deopotrivă, la înţelegerea evului mediu. Să nădăjduim că această tentativă, susţinută generos de încuviinţarea autorului cărţii – şi nu mai puţin de cuvintele scrise în prefaţa ediţiei româneşti – va determina o meditaţie despre istoric şi istorie în lumea de astăzi. Nu putem încheia decît referindu-ne la consideraţiile lui Bernard Guenée din Tendinţele actuale ale istoriei politice a evului mediu francez ce merită să fie reproduse. „Istoria nu a fost gratuită. Ea vrea şi poate marca profund spiritele. Interesul purtat mentalităţii politice trebuie deci să antreneze reînnoirea istoriei istoriografiei”. Chiar dacă istoricul avea în vedere istoriografia evului mediu, problemele pe care le-a evidenţiat, studiul istoricilor oficiali, al şcolilor istorice de diferite inspiraţii, nu pot decît să consolideze în zilele noastre rosturile reale ale unei istoriografii într-o societate.