ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XI: HEIDEGGER PE DÂMBOVIȚA – INIȚIERE, MISTER, RITUAL, CEREMONIE

Refuzul lui Heidegger de a opera cu limbajul consacrat nu se datora, desigur, unei extravaganțe ci, pur și simplu, înlocuirii orizontului consacrat al filosofiei de până atunci. Pentru unii, această dinamică înseamnă revoluție în gândire, înnoire radicală a orizontului cunoașterii filosofice. Pentru alții, ea se lasă interpretată drept ieșire înafara convenției gândirii filosofice prin abandonarea, în mare măsură, a dimensiunii rațional-argumentative a discursului și apelul în exces la substituirea vocabularului filosofic, recursul la „bolboroseală” și „fornăială” opacă, dar încărcată de promisiuni numai parțial dezvăluite.

Cu aerul că ar elucida cauzele unei judecăți de valoare părtinitoare, dl. Sorin Lavric spune într-un loc că „… marxiştii Şcolii de la Frankfurt – de la Adorno şi Habermas pînă la Horkheimer şi Marcuse – văd în opera lui Heidegger o schlechte Theologie («teologie proastă») şi o Tiefenschwindelei («escrocherie în numele profunzimii»)…”. Nu marxismul îi conduce însă la asemenea observații pe aceștia, ci încrederea în rațiune și aerul suspect de demisie de la misiunea liber asumată a filosofiei, pe care îl răspândește cugetarea heideggeriană. Când promiți gândire și dai incantații și psalmodiere s-ar zice că e legitim să ți se denunțe atât deplasarea către un fel de teologie, cât și escrocheria.

Pe Heidegger nu îl interesează omul și proiectarea lui în orizontul ființei, ci conturarea unei utopii a Dasein-ului. În consecință, nici cuvintele care să exprime această alter-realitate nu îi ajung, și pentru asta recurge la derivări complicate, sapă rune proprii. În română stridențele nu se datorează doar, nepriceperii traducătorilor, despre a inadecvarea lor urmând să se pomenească mai departe. Cu titlul de simplă mențiune provizorie observ aici doar că, oricât de introduși în universul germanei și în glosarul termenilor heideggerieni, cât timp ei vor neglija caracteristicile limbii române, starea de fapt nu se va schimba. deși nu întotdeauna se traduce mai aproape de spiritul limbii (însă, iată, te întrebi, de vreme ce nu realitatea este reperul pentru filosofia lui Heidegger, de ce să faci să „sune” conceptele în româna trăită și vorbită?!). Iată câteva minunății din panoplia heideggeriană: „calitatea-de-a-fi-la-îndemână”, „ființarea-la-îndemână-intramundană”, „înclinația-irepresibilă a Dasein-ului”, „pornirea-impetuoasă” (și „simpla-pornire-impetuoasă”), „voința-de-a-avea-conștiință”, „ne cheamă-înainte în situație”.

Opera heideggeriană s-a citit, în cele câteva decenii trecute de la crearea ei, în anumite dominante interpretative care lasă încă loc și altor ipoteze. Reluarea ei prin investigarea mai atentă a temelor care migrează dintre politică spre sub-textul lucrărilor heideggeriene sau face drumul invers, de la acestea către politică, ar putea să mai scoată la iveală surprize.

Până atunci, să observăm că originalitatea heideggeriană se construiește pe mai multe tronsoane, în ambele planuri: la nivelul conținuturilor sale, dar și la nivelul formei sale. Las momentan deoparte chestiunea „păsăreștii” lui Heidegger, faima lui datorându-se parțial noii convenții în care își plasează contribuțiile terminologice și formulările sui generis. Am să spun, în schimb, câteva cuvinte despre conținuturi.

Mijloacele aduse în slujba noului fel de psalmodiere sunt pe măsură. Cineva observa că, de la o vreme, Heidegger nu mai argumentează, ci devine oracular, sentențios, înfundat în propria retorică enigmatică, promițătoare, îndrăgostită de crepuscul și penumbre, evocând un peisaj cam deșertic, lunar… S-a vorbit despre un „aspect bombastic, adeseori puțin argumentativ” al acestei filosofii. Amatorii de asemenea literatură – filosoful clujean Aurel Codoban a prezentat, la noi, primul filosofia ca… literatură – o gustă, o decriptează pe cont propriu sau în grupuri mici, socotind-o o mare contribuție la dezvoltarea gândirii înalte.

Iată cuvintele aceluiași domn S. Lavric, cu referire directă la subiectul atins aici: „Heidegger nu poate fi gustat decît în virtutea unei lecturi ritualice. Ceremonia gravă a conceptelor sale cere, drept condiţie a înţelegerii, o dispoziţie trează de ordin religios. Şi cum cele mai bune din textele lui au un sunet liturgic, de orgă vibrînd sub sugestia unor intuiţii suprafireşti, ele trebuie parcurse, precum notele imnice ale unei melodii de cult: cu mina reculeasă a martorului care asistă la desfăşurarea unui mister” („Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011). Filosofare? Rațiune? Argumentație? Nici pomeneală! „Ritualic”… „Ceremonie”… „Religios”… „Sunet liturgic”… „Intuiții suprafirești”… „Notele imnice ale unei melodii de cult”… „Desfășurarea unui mister”… Fără comentarii.

Cu un mic efort, Heidegger a poposit La Țigănci… Pe strada Mântuleasa… Comentatorii lui români – măcar unii dintre ei – l-au priponit în zona oficierilor de tip ecleziastic. Nu este vorba de vreo anexare a lui Heidegger la vreuna dintre bisericile creștine, cel puțin deocamdată. Dacă însă aruncăm, din nou, o privire către fragmentul din Viereck unde se spunea că autorul german împărtășea o atracție pentru „…mistica telurică de tip wagnerian, … cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice…”, ceea ce „… simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”, atunci începem să pricepem ce fel de direcție pot lua aceste ritualuri și ceremoniale crepusculare, oraculare, misterioase etc.

Și dl. Gabriel Liiceanu asigură că Heidegger e mai mult decât jargonul filosofic propriu, pe care i-l impută Cioran, și ceva peste suma ideilor sale. „Un gânditor nu este doar rezumatul ideilor sale…” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, p. 246). „La Heidegger e «poker mare», care se joacă după cu totul alte reguli decât jocul pe care-l joacă Cioran” (ibidem, pp. 245-246). Iar accesul în profunzimile acestei gândiri îl asigură… mersul racului: „Ființă și timp nu poate fi predată cu adevărat decât revenind, la început și umplând începutul acesta cu achizițiile pasului făcut. (…) «Abia drumul înapoi ne duce înainte, spune Heidegger undeva»” (ibidem, p. 278).

Prefațând Sein und Zeit în traducerea de la Humanitas, dl. Liiceanu descoperea însă, pe urma maestrului german, că „miza acestei cărți este totodată imensă și limitată” (p. XIII), volumul fiind „… o carte de inițiere în «misterele lumești»” (p. XIII), rămânând, însă, și „o carte fără mister” (p. XIV). Cu sau fără el, misterul e adus, în orice caz, în discuție, și de titularul cursului de la Universitatea din București. Iar cuvântul inițiere nu putea nici el lipsi.

Dl. Gabriel Liiceanu și dl. Sorin Lavric ne arată destul de limpede ce fel de lectură a lui Heidegger propun societății românești sau, mai exact, celor mulți sau puțini interesați de gândirea înaltă: nu o discuție deschisă, demnă de o agora a iubitorilor de înțelepciune, ci o mesă cu perspective de convertire la ritual și ceremonie, la mister și inițiere. A pomenit, oare, cineva de un aer ocultist și de atmosfera de grupare esoterică a adepților acestei filosofii? Desigur, am făcut-o chiar eu, mai înainte, în ciclul de postări-răspuns la interpelările dlui Cristian Mladin.

Parcă încep să se lege lucrurile…

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. III. Știință, filosofie, esoterie

Trecând de aperitive, m-aș apropia acum de afirmațiile pe care, stimate dle Mladin, mi le contestați direct. Cea dintâi este că grupul de filosofi (mai) tineri din jurul dlui Gabriel Liiceanu ar avea alura unui grup esoteric. „Dacă aveți în vedere un grup ezoteric cu intenții suspecte care se strânge în jurul lui x sau y, atunci afirmația dumneavoastră e străină de realitatea «dambovițeană», cum spuneți dumneavoastră cu un ton, îmi pare, ușor sarcastic”, precizați dvs. Nu vă înșelați, dintr-un anume punct de vedere, deși mă miră că la opiniile mele precis adresate – pomeneam numele dlui Liiceanu acolo, nu-i așa? – dvs. edulcorați cu prudență conținutul mesajului meu, pesemne spre a nu răni sensibilitatea maestrului bucureștean. Eu însă nu îmi propuneam nimic de această factură, ci doar o distribuire mai precisă a rolurilor. Dlui Liiceanu nu i se poate refuza rolul de coagulant al noii grupări pro-heideggeriene din cultura noastră de după 1989, veți fi de acord cu mine. Să vedem însă dacă există argumente pentru a vorbi despre un caracter esoteric, măcar aparent, al acestei grup.

Esoteric, zice un dicționar englez, se referă la ceva privit sau presupus a fi destinat numai celor puțini și selecți, care au o cunoaștere sau un interes special” în chestiunea aceea („understood by or meant for only the select few who have special knowledge or interest”). În altă parte poți afla că esotericul se referă la informația care este înțeleasă de un mic grup sau de cei special inițiați, ori cu un interes rar sau neobișnuit” („information that is understood by a small group or those specially initiated, or of rare or unusual interest”).

Care ar fi primele semne ale esoteriei grupării din jurul dlui Liiceanu? Selectarea, spre a face parte din ea, a acelor tineri filosofi care manifestă interes și dorința de a se implica în traducerea și comentarea lui Martin Heidegger. După cum spuneați, pe bună dreptate, chiar dvs., ar merita să fie salutată cu exclamații admirative „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.)…”. De ce anume ar fi valabilă această convingere în cazul lui Heidegger și nu în acela al oricărui alt filosof? Motivul este evident și la îndemâna oricui: „… gândirea … lui Heidegger este una complexă și dificilă…” (Vorbiți despre etapa ei târzie, dar ce, vârstele anterioare ale acesteia sunt ușor de abordat și de înțeles?). Dintru început, invitația la exegeză heideggeriană înseamnă, deci, selectarea competitorilor la calitatea de membri ai grupului prin dificultatea temei, care plasează, volens nolens, într-un orizont al esoteriei.

Pe de altă parte, compromis ideologic și politic prin prestația lui universitar-administrativă din vremea ascensiunii hitlerismului, Heidegger se bucură și de faima unui autor de filozofie care a fost foarte greu acceptat în România totalitară roșie, a comunismului naționalist ceaușist. A-l aborda pe Heidegger devine astfel o dovadă de cutezanță cărturărească și pentru că, iată, omul a avut adeziuni brune și a fost rejectat de socialismul autohton. Veți spune, poate, că aceste lucruri nu îi privesc pe filosofii români tineri, formați și angajați în cercetare la două decenii după abolirea totalitarismului în țările din Estul Europei. Aș vrea să vă pot da dreptate, dar nu am prea multe motive, din păcate. Nu aș generaliza în ce privește opiniile membrilor grupului, dar cel puțin unul dintre ei a publicat deja nu numai o carte de exegeză heideggeriană, ci și una în care explicitarea adeziunii lui Constantin Noica la legionarism se face într-o manieră pe care destui publiciști au socotit-o simpatetică, insuficient de critică și nițel cam prea empatică. Mai recent, un alt membru al grupului din jurul dlui Liiceanu – o știm pentru că a beneficiat de recomandările călduroase ale domniei sale (și ale lui Andrei Pleșu) pe coperta finală a broșurii sale – glorifică personalitatea filosofului fără operă Nae Ionescu, extremist de dreapta și fundamentalist notoriu în anii dinaintea morții lui. (Reacțiile nu au întârziat nici în acest caz, și verificând presa veți vedea că mă număr și eu printre cei care au reacționat.). La urmă, deși trebuia să încep chiar cu asta, poate, menționez și afilierea mai timpurie a lui H.-R. Patapievici la acest vector de dezvoltare filosofică prin turnura marcată de lucrarea Omul recent, sceptică din cale afară cu raționalitatea lumii desacralizate, dar și prin traducerea unei lucrări, altminteri interesante, despre rozincrucianism (societăți secrete!). Pot susține deci cu precizie o dinamică învăluitoare a cel puțin doi dintre inițiații în Heidegger din jurul dlor Liiceanu și Pleșu în direcția unor tentative de „înțelegere” și recuperare a momentului extremist de dreapta din activitatea a doi filosofi români interbelici (Nae Ionescu și Constantin Noica).

Ca din întâmplare – încă una -, un prieten al dlui Andrei Pleșu, scriitorul și psihanalistul Ion Vianu (opozant al regimului emigrat cu prilejul mișcării Goma în 1977, în conjunctura căreia a și emigrat în străinătate, revenind după 1989 în țară) sesiza public, într-o polemică recentă cu autorul Minimei moralia (a noastră, nu a lui Adorno!), o anume ezitare a corifeului în a condamna extremismul brun din interbelicul nostru. (În treacăt observ că dl. Ion Vianu este tatăl dlui Ștefan Vianu, membru al grupului de autori publicat în colecția Academica, ratașabil interesului stăruitor pentru Heidegger).

Și cum să condamni așa, nitam-nisam, epoca marilor împliniri de după 1918, chiar dacă în a doua parte a acesteia, ortodoxismul – și nu ortodoxia! – a făcut corp comun cu ascetismul încruntat maniacal al unor elite studențești decise să termine cu corupția din politica românească folosind revolverul și eliminând definitiv alogenii semiți? Dulceața spunerilor despre îngeri, contribuțiile laice de angelologie pregătesc, s-ar zice, o recuperare domoală, dar progresiv ofensivă, a unui ortodoxism interbelic care, în bătălia dezvăluirilor colaborărilor cu Securitatea, a luat forma absolvirii călduroase a părintelui Iustin Marchiș, de către G. Liiceanu, la puțin timp după executarea fără drept de apel a Monei Muscă. Cazuri similare, soluții diferite… Ca să vezi unde poate duce înțelegerea prea largă față de interbelici.

Oricum ar fi, și de m-aș înșela cu toate aceste temeri, învecinarea glorificării gândirii extremiste a dreptei interbelice cu atitudinile și retorica ortodoxistă mă îngrijorează, recunosc. Să fie vorba despre niște actori marginali ai scenei noastre publice, poate că m-aș sinchisi mai puțin. Însănu acesta este cazul…

Ultima, deocamdată, dovadă de esoterie (conștientă sau nu): iritarea la critică vădită de intervențiile irascibile și cu intenții delegitimante (n-ați citit, nu știți, sunteți un impostor etc.) ale tuturor membrilor „conspirați” ai cercului despre care vorbim – primiți deja sau aspirând la grația membrilor en tittre -; cu excepția dvs., sau a scriitorului Vasile Gogea. Nimeni nu are dreptul la actul critic decât în condițiile socotite juste de cei ce alcătuiesc grupul (detalii tehnice; trimitere riguroasă la pagină; acceptare de principiu a îndreptățirii de ansamblu a demersului; presupoziția tacită că demersul respectiv este nu doar necesar, ci chiar prioritar pentru filosofia românească; că nu poate fi făcut decât de cei mai aleși membri ai elitei filosofice români – chestiune exprimată și în prezentarea colecției Academica de la Humanitas, citată de dvs.; că numai acest tip de originalitate, bazată pe lectură filologică a textului, exersare a științei etimologiei; mimetism al ticurilor metodologice și discursive ale lui Heidegger; convingerea că dacă nu ești investit de Liiceanu – care a fost, la rându-i, investit de Noica, investit, și acesta, de Nae etc. -, nu poți urca mai sus de plutonul doi al filosofiei).

Asemenea coincidențe – dar și altele, pe care nu le voi pomeni aici spre a nu mă lungi – mă fac să cred că apăsarea pe opțiunile extremiste ale unor filosofi români interbelici („ultimul” Nae și „tânărul” Noica, spre a intra în jargonul consacrat) nu este fără legătură cu fascinația față de Heidegger, filosoful de nădejde coincident cu nazismul. De altfel, unele dintre temele lui Noica de după război și de după anii de temniță la comuniști, sunt heideggeriene în cea mai mare măsură (cuvintele care… filosofează etc.).

Ce nevoie avem de democrație și ce aproape se situează cultura înaltă a anumitor tendințe de resuscitarea unor interese hermeneutice care n-au dus, în secolul trecut, România spre nimic bun…