Îmi permit să atrag atenția amabililor companioni ai acestui blog – fie ei prieteni ai mei sau ba – asupra secțiunii de comentarii a postului nr. XVI din ciclul În contra direcției de azi…, unde se dezbate justețea sau injustețea tezei că, în volumul său Omul recent, dl. H.-R. Patapievici se afirmă ca antimodernist. Teza am formulat-o eu, așteptând prilejul de a o dezvolta și argumenta comprehensiv, dar reacțiile nu au întârziat. (O.P.)
PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. III. Știință, filosofie, esoterie
Trecând de aperitive, m-aș apropia acum de afirmațiile pe care, stimate dle Mladin, mi le contestați direct. Cea dintâi este că grupul de filosofi (mai) tineri din jurul dlui Gabriel Liiceanu ar avea alura unui grup esoteric. „Dacă aveți în vedere un grup ezoteric cu intenții suspecte care se strânge în jurul lui x sau y, atunci afirmația dumneavoastră e străină de realitatea «dambovițeană», cum spuneți dumneavoastră cu un ton, îmi pare, ușor sarcastic”, precizați dvs. Nu vă înșelați, dintr-un anume punct de vedere, deși mă miră că la opiniile mele precis adresate – pomeneam numele dlui Liiceanu acolo, nu-i așa? – dvs. edulcorați cu prudență conținutul mesajului meu, pesemne spre a nu răni sensibilitatea maestrului bucureștean. Eu însă nu îmi propuneam nimic de această factură, ci doar o distribuire mai precisă a rolurilor. Dlui Liiceanu nu i se poate refuza rolul de coagulant al noii grupări pro-heideggeriene din cultura noastră de după 1989, veți fi de acord cu mine. Să vedem însă dacă există argumente pentru a vorbi despre un caracter esoteric, măcar aparent, al acestei grup.
Esoteric, zice un dicționar englez, se referă la ceva privit sau presupus a fi destinat numai celor puțini și selecți, care au o cunoaștere sau un interes special” în chestiunea aceea („understood by or meant for only the select few who have special knowledge or interest”). În altă parte poți afla că esotericul se referă la informația care este înțeleasă de un mic grup sau de cei special inițiați, ori cu un interes rar sau neobișnuit” („information that is understood by a small group or those specially initiated, or of rare or unusual interest”).
Care ar fi primele semne ale esoteriei grupării din jurul dlui Liiceanu? Selectarea, spre a face parte din ea, a acelor tineri filosofi care manifestă interes și dorința de a se implica în traducerea și comentarea lui Martin Heidegger. După cum spuneați, pe bună dreptate, chiar dvs., ar merita să fie salutată cu exclamații admirative „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.)…”. De ce anume ar fi valabilă această convingere în cazul lui Heidegger și nu în acela al oricărui alt filosof? Motivul este evident și la îndemâna oricui: „… gândirea … lui Heidegger este una complexă și dificilă…” (Vorbiți despre etapa ei târzie, dar ce, vârstele anterioare ale acesteia sunt ușor de abordat și de înțeles?). Dintru început, invitația la exegeză heideggeriană înseamnă, deci, selectarea competitorilor la calitatea de membri ai grupului prin dificultatea temei, care plasează, volens nolens, într-un orizont al esoteriei.
Pe de altă parte, compromis ideologic și politic prin prestația lui universitar-administrativă din vremea ascensiunii hitlerismului, Heidegger se bucură și de faima unui autor de filozofie care a fost foarte greu acceptat în România totalitară roșie, a comunismului naționalist ceaușist. A-l aborda pe Heidegger devine astfel o dovadă de cutezanță cărturărească și pentru că, iată, omul a avut adeziuni brune și a fost rejectat de socialismul autohton. Veți spune, poate, că aceste lucruri nu îi privesc pe filosofii români tineri, formați și angajați în cercetare la două decenii după abolirea totalitarismului în țările din Estul Europei. Aș vrea să vă pot da dreptate, dar nu am prea multe motive, din păcate. Nu aș generaliza în ce privește opiniile membrilor grupului, dar cel puțin unul dintre ei a publicat deja nu numai o carte de exegeză heideggeriană, ci și una în care explicitarea adeziunii lui Constantin Noica la legionarism se face într-o manieră pe care destui publiciști au socotit-o simpatetică, insuficient de critică și nițel cam prea empatică. Mai recent, un alt membru al grupului din jurul dlui Liiceanu – o știm pentru că a beneficiat de recomandările călduroase ale domniei sale (și ale lui Andrei Pleșu) pe coperta finală a broșurii sale – glorifică personalitatea filosofului fără operă Nae Ionescu, extremist de dreapta și fundamentalist notoriu în anii dinaintea morții lui. (Reacțiile nu au întârziat nici în acest caz, și verificând presa veți vedea că mă număr și eu printre cei care au reacționat.). La urmă, deși trebuia să încep chiar cu asta, poate, menționez și afilierea mai timpurie a lui H.-R. Patapievici la acest vector de dezvoltare filosofică prin turnura marcată de lucrarea Omul recent, sceptică din cale afară cu raționalitatea lumii desacralizate, dar și prin traducerea unei lucrări, altminteri interesante, despre rozincrucianism (societăți secrete!). Pot susține deci cu precizie o dinamică învăluitoare a cel puțin doi dintre inițiații în Heidegger din jurul dlor Liiceanu și Pleșu în direcția unor tentative de „înțelegere” și recuperare a momentului extremist de dreapta din activitatea a doi filosofi români interbelici (Nae Ionescu și Constantin Noica).
Ca din întâmplare – încă una -, un prieten al dlui Andrei Pleșu, scriitorul și psihanalistul Ion Vianu (opozant al regimului emigrat cu prilejul mișcării Goma în 1977, în conjunctura căreia a și emigrat în străinătate, revenind după 1989 în țară) sesiza public, într-o polemică recentă cu autorul Minimei moralia (a noastră, nu a lui Adorno!), o anume ezitare a corifeului în a condamna extremismul brun din interbelicul nostru. (În treacăt observ că dl. Ion Vianu este tatăl dlui Ștefan Vianu, membru al grupului de autori publicat în colecția Academica, ratașabil interesului stăruitor pentru Heidegger).
Și cum să condamni așa, nitam-nisam, epoca marilor împliniri de după 1918, chiar dacă în a doua parte a acesteia, ortodoxismul – și nu ortodoxia! – a făcut corp comun cu ascetismul încruntat maniacal al unor elite studențești decise să termine cu corupția din politica românească folosind revolverul și eliminând definitiv alogenii semiți? Dulceața spunerilor despre îngeri, contribuțiile laice de angelologie pregătesc, s-ar zice, o recuperare domoală, dar progresiv ofensivă, a unui ortodoxism interbelic care, în bătălia dezvăluirilor colaborărilor cu Securitatea, a luat forma absolvirii călduroase a părintelui Iustin Marchiș, de către G. Liiceanu, la puțin timp după executarea fără drept de apel a Monei Muscă. Cazuri similare, soluții diferite… Ca să vezi unde poate duce înțelegerea prea largă față de interbelici.
Oricum ar fi, și de m-aș înșela cu toate aceste temeri, învecinarea glorificării gândirii extremiste a dreptei interbelice cu atitudinile și retorica ortodoxistă mă îngrijorează, recunosc. Să fie vorba despre niște actori marginali ai scenei noastre publice, poate că m-aș sinchisi mai puțin. Însănu acesta este cazul…
Ultima, deocamdată, dovadă de esoterie (conștientă sau nu): iritarea la critică vădită de intervențiile irascibile și cu intenții delegitimante (n-ați citit, nu știți, sunteți un impostor etc.) ale tuturor membrilor „conspirați” ai cercului despre care vorbim – primiți deja sau aspirând la grația membrilor en tittre -; cu excepția dvs., sau a scriitorului Vasile Gogea. Nimeni nu are dreptul la actul critic decât în condițiile socotite juste de cei ce alcătuiesc grupul (detalii tehnice; trimitere riguroasă la pagină; acceptare de principiu a îndreptățirii de ansamblu a demersului; presupoziția tacită că demersul respectiv este nu doar necesar, ci chiar prioritar pentru filosofia românească; că nu poate fi făcut decât de cei mai aleși membri ai elitei filosofice români – chestiune exprimată și în prezentarea colecției Academica de la Humanitas, citată de dvs.; că numai acest tip de originalitate, bazată pe lectură filologică a textului, exersare a științei etimologiei; mimetism al ticurilor metodologice și discursive ale lui Heidegger; convingerea că dacă nu ești investit de Liiceanu – care a fost, la rându-i, investit de Noica, investit, și acesta, de Nae etc. -, nu poți urca mai sus de plutonul doi al filosofiei).
Asemenea coincidențe – dar și altele, pe care nu le voi pomeni aici spre a nu mă lungi – mă fac să cred că apăsarea pe opțiunile extremiste ale unor filosofi români interbelici („ultimul” Nae și „tânărul” Noica, spre a intra în jargonul consacrat) nu este fără legătură cu fascinația față de Heidegger, filosoful de nădejde coincident cu nazismul. De altfel, unele dintre temele lui Noica de după război și de după anii de temniță la comuniști, sunt heideggeriene în cea mai mare măsură (cuvintele care… filosofează etc.).
Ce nevoie avem de democrație și ce aproape se situează cultura înaltă a anumitor tendințe de resuscitarea unor interese hermeneutice care n-au dus, în secolul trecut, România spre nimic bun…
Ovidiupecican's Blog 