ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIX: REFUZUL DIFERENȚEI

5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).

Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil”[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.

Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.

Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.

Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.

---

[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XII: ROMÂNA ÎNTRE MONUMENTAL ȘI DESPLETIRE

În cea mai recentă carte publicată, Întâlnire cu un necunoscut (2010), Gabriel Liiceanu spune cu năduf, la un moment dat: „Mi-ar plăcea ca, după ce am tradus Ființă și timp și după șaisprezece ani de predare a ei, să pot s-o povestesc (așa cum a făcut Noica cu Fenomenologia spiritului), să scriu un «Sein und Zeit» pentru uzul leneșilor” (p. 127). Mărturisirea onestă a profesorului zain-und-țaitologie ajută la înțelegerea mai exactă a faptelor. Întâi, se poate pricepe de aici că, vreme de șaisprezece ani de zile, dl. profesor universitar dr. G. Liiceanu predă de șaisprezece ani același curs fără să se plictisească, fără să obosească, dar… repetându-se. Cu toate acestea, domnia sa se recunoaște incapabil să o povestească, să o spună, adică, în formă narativă, ca pe un scenariu coerent, fluid, care curge de la un capăt la altul, adecvat bunei înțelegeri a unui public mai mare. În al treilea rând el are, în mod evident, nostalgia formulei americane arhicunoscute S & Z for dummies.

Odată descifrat gândul, să încercăm să îl înțelegem. Ceea ce pare să afirme dl. Liiceanu este că degeaba bate pădurea pe margini, chitind și pritocind textul de peste un deceniu și jumătate, opera tot nu s-a deschis către el în asemenea măsură încât să o poată desluși ca pe o poveste cu farmec omului de cultură fără pregătire specială în heideggerologie. Să fie vorba de o insuficientă înțelegere a textului iubit? Dacă da, ce fel de barieră interioară, ce fel de inaderență este la mijloc?

Receptarea propunerilor filosofice ale lui Martin Heidegger nu presupune doar accesul la codul ei specific, de care vorbește G. Liiceanu în cuvântul introductiv la Ființă și timp. Ea te aduce în contact și cu veșmântul în care se prezintă conținuturile heideggeriene: cu limba. Dintre multiplele posibilități aflate la dispoziția filosofului, el le-a selectat pe cele care i s-au părut cele mai potrivite. Dintre acestea merită să fie enumerate: cuvintele grecești – ca atare sau preluate în traducere și adaptare în germană -, cuvintele latine și… expresiile poetice, neapărat din poezia de limbă germană (Hölderlin este, fără îndoială, resursa lui de căpătâi, dar nici Rilke nu lipsește dintre referințe). Cititorul ar căuta, probabil, în zadar printre limbile din care își derivă Heidegger conceptele limba ebraică. (Iată un alt mod de a constata că filosofia maestrului german are nu doar o coloratură clasicistă, ci și una națională, atent ferită de influențele semitice, deși profesorul lui a fost un fenomenolog… semit, Edmund Husserl).

La drept vorbind, cuvintele grecești și cele latine sunt doar puncte de pornire în reflecția proprie, așa cum se întâmplă în cazul lui Aletheia, de pildă. Ele nu trec însă în glosarul termenilor proprii, fiind folosite ca atare, și încă înscrise în pagină cu litere grecești, cum se cuvine în situația bunei cunoașteri a limbilor clasice (a se vedea în Ființă și timp „Indexul expresiilor eline”, pp. 669-670, impropriu numit astfel pentru că nu conține doar expresii, ci și cuvinte de sine stătătoare). Și cazul termenilor latini este similar – obiecția dinainte rămânând valabilă -, cuvinte precum habitus fiind prezente în textul heideggerian alături de expresii precum a potiori fit denominatio (vezi „Index al expresiilor latine”, în ibidem, pp. 671-672). Altminteri însă, Martin Heidegger acordă atenție alcătuirii unui vocabular fenomenologic propriu care este plin de termeni germani alăturați în sintagme construite de sine (Frage nach dem Sein) sau în termeni alcătuiți prin compunere (Umweltlichkeit, Unauffälligkeit ș.a.) ce au aspectul unor cocote împopoțonate și înzorzonate, pline de pretenții. Inutil să mai dau exemple, acestea putând fi identificate și în alte volume (de exemplu, în traducerea lui Bogdan Mincă și Sorin Lavric din Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, în „Glosar german-român”, pp. 546-559).

Oricum am judeca exercițiul de inventivitate și inovație lingvistică al lui Heidegger, un lucru este sigur. În demersul lui, el pariază din plin pe virtuțile limbii germane, identificate și exploatate mai ales în zona compunerii, nu a invenției de vocabular. Acest lucru înseamnă, în ordinea discuției de față, că el își cunoaște și prețuiește limba culturii în care performează, că este conștient de măcar una dintre posibilitățile acesteia de auto-îmbogățire și că are abilitatea necesară pentru a genera concepte, plecând de la cuvinte banale, anodine, așezate în monturi noi, nu o dată insolite. Chiar și atunci când ajunge foarte departe cu îndrăznelile conceptuale, Heidegger rămâne în interiorul expresivității potențiale a limbii și culturii lui de origine, refuzând instinctiv – sau programatic? – să se îndepărteze de ele.

S-ar spune că acest model se cere deplin înțeles de oricine aspiră la o bună înțelegere a acestei filosofii, mai cu seamă când vine vorba despre proiectul unor traduceri în altă limbă. Cel angajat în tălmăcirea universului filosofic heideggerian trebuie să refacă din interior, în limba receptoare, același proces; însă nu în literă, ci în spirit, dacă visează la rezultate relevante pentru modul de a se raporta Heidegger la limbă.

Stupoarea este însă să constați, atunci când vine vorba despre traducătorii în română ai textelor din constelația lui Sein und Zeit, că atitudinea față de limba în care se traduce (și care este limba propriei culturi și formări) aduce a dispreț, și nu a iubire.

Întrebarea cu care a plecat dl. Liiceanu la drum, în încercarea de a traduce cartea fundamentală a lui Heidegger în română, sună astfel: „… Este posibilă fabricarea mașinăriei heideggeriene sub patentul altei limbi, în speță cu piesele limbii române? Răspunsul, paradoxal, este acesta: în limba română, textul lui Heidegger devine mai limpede, dar ceea ce se câștigă în claritate se pierde, în schimb, în planul «esteticii construcției». Senzația de lucru perfect cumpănit, de sculptură în piatră dură. De alcătuire compactă, articulată până în ultimul detaliu, pe care ți-o lasă originalul se pierde în română, așa cum se pierde și în franceză, engleză sau italiană. Pe lângă germană, româna va apărea în cazul traducerii textului heideggerian ca o limbă despletită (subl. G.L.)” (p. XVII). Să încercăm să pricepem mai bine ce spune autorul român convertit la traducere. Româna face mai clar textul lui Heidegger, însă pierde la capitolul impresie monumentală. Același este, în general, cazul limbilor romanice. În comparație cu germana, limba noastră este despletită (calificativ defavorabil, desigur, menit nu să marcheze naturalețea, ci caracterul ei neîngrijit, în chip regretabil nedogmatic). Este, aici, o nemulțumire filo-teutonă explicabilă la un gânditor și scriitor care prețuiește mult filosofia germană (Kant, Schelling, Hegel, Heidegger), dar una care nedumerește pe oricine se întreabă de ce, de mai multe decenii, dl. Gabriel Liiceanu se străduie, totuși, să traducă în „despletită” opere filosofice de bazalt, pline de o semeață sobrietate.

Ce au înțeles de aici unii dintre discipolii domniei sale? Cu prudență, într-o epistolă adresată mie pe acest blog, dl. Cristian Mladin vorbea despre „o limbă precum cea română”. Când l-am chestionat asupra expresiei respective, solicitând informații suplimentare, domnia sa a adăugat: „… deși avem limbaje filozofice originale, Blaga, Noica, Șora, Liiceanu, etc., ne lipsește încă exercițiul de interiorizare a unui limbaj filozofic coerent. Pentru un început modest, este nevoie de muncă de pionierat. Pentru unii, începutul ăsta vine dinspre Heidegger, mergând poate pe urmele simplului motiv că toți cei pomeniți mai sus stau într-o strânsă legătură cu gândirea heideggeriană” (comentariu, 17 februarie 2011). Dl. Mladin mă purta și printr-un citat din dl. Bogdan Mincă, la viziunea căruia adera, și care, în două cuvinte, spunea că a-l traduce pe gânditorul german în română este un exercițiu îmbogățitor și benefic, întrucât „…pune în joc toate resursele limbii noastre” şi te forţează să faci o muncă de pionierat.

Dl. Bogdan Mincă se arată astfel mai încrezător în suplețea și „inteligența” limbii noastre, chiar dacă împărtășește cu alții – cum se va vedea – prejudecata că româna este pentru transplantul de terminologie filosofică la zi o terra virgina ce își așteaptă exploratorii. Interiorizarea unui limbaj filosofic coerent, crede însă dl. Cristian Mladin, nu ne este accesibilă, deocamdată, în română. Lipsa de accedere la coerența unui limbaj filosofic „rimează” cu despletirea avută în vedere de dl. Liiceanu.

Intervenind în discuție pe cont propriu, dna Ileana Borțun socotește că româna nu întrunește nici măcar calitățile de a reflecta corespunzător terminologia pusă în joc de vechii greci. Ca membră a echipei din jurul dlui Liiceanu, antrenată în exegeza heideggeriană și la curent cu traducerile colegilor, domnia sa vorbește despre o carte în felul următor: „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică: mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii” (Ileana Borțun). Doamna Borțun iubește, prin urmare, româna, chiar dacă o socotește o limbă inferioară prin incapacitatea sa de a permite filosofarea la nivelul presocraticilor. Ce să mai vorbim atunci despre complexitățile heideggeriene?

Într-o recentă cronică dedicată cărții colegului cu care formase echipă în vremea când trudeau la transpunerea în română a Problemelor fundamentale ale fenomenologiei de Heidegger, dl. Sorin Lavric pune, în mod surprinzător, degetul pe rană, arătând ce socotește a fi utopia eronată a celuilalt: „Bogdan Mincă vrea să facă în română ceea ce fac nemţii în limba lor: să nască un idiom compact, bine întreţesut lăuntric, în care familiile de cuvinte cresc organic, într-o legare firească în virtutea căreia fiecare vocabulă trimite la alta. Numai că limba română nu are mlădirea flexionară a germanei, ea nefiind un aluat apt a se lăsa modelat ca o plastilină. Colorată şi intuitivă, româna e improprie pentru desfăşurarea unor calupuri conceptuale de tip chistic, rezultatul unor asemenea sforţări lexicale fiind un amalgam iremediabil artificios. Cînd traduci Anwesung cu „venire-în-fiinţă-şi-adăstare-în-venire“ (p. 107), nu poţi spera la înţelegerea contemporanilor.// Din acest motiv, limba pe care o creează Mincă, deşi corectă sub unghi etimologic, nu e vie sub unghiul uzului curent. Acesta e paradoxul lui Mincă: intuiţiile lui sunt bune, dar expresia lor nu e din lumea aceasta. Într-adevăr, Anwesung te trimite cu gîndul la ceva care ajunge să fie şi care stăruie în această tendinţă de a fi. Dar cum s-o spui pe româneşte într-o formă concentrată şi deopotrivă acceptabilă? Cum să spargi chistul fără să curgă? Din acest motiv, Bogdan Mincă salvează partea şi sacrifică întregul. Exegetul nostru are predilecţie pentru expresia precisă de întindere mică, lăsînd ansamblul cărţii să plutească într-o nebuloasă speculativă.” (Sorin Lavric, „Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011)

Prin urmare, pentru Sorin Lavric, româna este deficientă la nivelul „mlădierii flexionare” în raport cu germana, fiind, în schimb, „colorată și intuitivă”. Propunerea domniei sale pare rezonabilă. S-ar cuveni să se renunțe la decalcurile triste după germană, prin „despletirea” cuvintelor în ample operațiuni de… compunere, înlocuindu-se amalgamul artificios cu soluții dibuite în spiritul limbii. Se iscă astfel suspiciunea că nu limba este deficitară, ci buna cunoaștere a spiritului acesteia. Cine spune că Sich-aufhalten-bei, tradus de Lavric și Mincă prin „fapt-de-a-se-ține-în-preajmă”, nu s-ar putea traduce mai sintetic și mai fericit (de pildă prin… apropiere)? Poate crede cineva în mod serios că soluțiile găsite de bravii traducători se vor impune în uz, fie și numai în cercurile filosofilor pentru care limba în care se exprimă contează?

În anii când lucra la Rostirea filosofică românească, Noica spunea: „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.

Noicieni declarați, dl. Liiceanu și descendența lui spirituală preferă să trateze româna ca pe o limbă incompletă, inferioară, inadecvată marii ridicări la filozofie, încăpățânându-se, totuși, nu atât să traducă în această limbă heideggeriana, cât să înghesuie coloratul și intuitivul idiom propriu în tedesca artificioasă a fenomenologului neamț.

„Ceea ce a fost Fenomenologia spiritului a lui Hegel pentru Noica a fost Ființă și timp a lui Heidegger pentru mine. Numai că, în timp ce Heidegger este Hegel, eu nu sunt Noica” (p. 308). Acest gând liicenian se potrivește de minune și atunci când, ca acum, vine vorba despre programul de traduceri în românește al lui Martin Heidegger.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XI: HEIDEGGER PE DÂMBOVIȚA – INIȚIERE, MISTER, RITUAL, CEREMONIE

Refuzul lui Heidegger de a opera cu limbajul consacrat nu se datora, desigur, unei extravaganțe ci, pur și simplu, înlocuirii orizontului consacrat al filosofiei de până atunci. Pentru unii, această dinamică înseamnă revoluție în gândire, înnoire radicală a orizontului cunoașterii filosofice. Pentru alții, ea se lasă interpretată drept ieșire înafara convenției gândirii filosofice prin abandonarea, în mare măsură, a dimensiunii rațional-argumentative a discursului și apelul în exces la substituirea vocabularului filosofic, recursul la „bolboroseală” și „fornăială” opacă, dar încărcată de promisiuni numai parțial dezvăluite.

Cu aerul că ar elucida cauzele unei judecăți de valoare părtinitoare, dl. Sorin Lavric spune într-un loc că „… marxiştii Şcolii de la Frankfurt – de la Adorno şi Habermas pînă la Horkheimer şi Marcuse – văd în opera lui Heidegger o schlechte Theologie («teologie proastă») şi o Tiefenschwindelei («escrocherie în numele profunzimii»)…”. Nu marxismul îi conduce însă la asemenea observații pe aceștia, ci încrederea în rațiune și aerul suspect de demisie de la misiunea liber asumată a filosofiei, pe care îl răspândește cugetarea heideggeriană. Când promiți gândire și dai incantații și psalmodiere s-ar zice că e legitim să ți se denunțe atât deplasarea către un fel de teologie, cât și escrocheria.

Pe Heidegger nu îl interesează omul și proiectarea lui în orizontul ființei, ci conturarea unei utopii a Dasein-ului. În consecință, nici cuvintele care să exprime această alter-realitate nu îi ajung, și pentru asta recurge la derivări complicate, sapă rune proprii. În română stridențele nu se datorează doar, nepriceperii traducătorilor, despre a inadecvarea lor urmând să se pomenească mai departe. Cu titlul de simplă mențiune provizorie observ aici doar că, oricât de introduși în universul germanei și în glosarul termenilor heideggerieni, cât timp ei vor neglija caracteristicile limbii române, starea de fapt nu se va schimba. deși nu întotdeauna se traduce mai aproape de spiritul limbii (însă, iată, te întrebi, de vreme ce nu realitatea este reperul pentru filosofia lui Heidegger, de ce să faci să „sune” conceptele în româna trăită și vorbită?!). Iată câteva minunății din panoplia heideggeriană: „calitatea-de-a-fi-la-îndemână”, „ființarea-la-îndemână-intramundană”, „înclinația-irepresibilă a Dasein-ului”, „pornirea-impetuoasă” (și „simpla-pornire-impetuoasă”), „voința-de-a-avea-conștiință”, „ne cheamă-înainte în situație”.

Opera heideggeriană s-a citit, în cele câteva decenii trecute de la crearea ei, în anumite dominante interpretative care lasă încă loc și altor ipoteze. Reluarea ei prin investigarea mai atentă a temelor care migrează dintre politică spre sub-textul lucrărilor heideggeriene sau face drumul invers, de la acestea către politică, ar putea să mai scoată la iveală surprize.

Până atunci, să observăm că originalitatea heideggeriană se construiește pe mai multe tronsoane, în ambele planuri: la nivelul conținuturilor sale, dar și la nivelul formei sale. Las momentan deoparte chestiunea „păsăreștii” lui Heidegger, faima lui datorându-se parțial noii convenții în care își plasează contribuțiile terminologice și formulările sui generis. Am să spun, în schimb, câteva cuvinte despre conținuturi.

Mijloacele aduse în slujba noului fel de psalmodiere sunt pe măsură. Cineva observa că, de la o vreme, Heidegger nu mai argumentează, ci devine oracular, sentențios, înfundat în propria retorică enigmatică, promițătoare, îndrăgostită de crepuscul și penumbre, evocând un peisaj cam deșertic, lunar… S-a vorbit despre un „aspect bombastic, adeseori puțin argumentativ” al acestei filosofii. Amatorii de asemenea literatură – filosoful clujean Aurel Codoban a prezentat, la noi, primul filosofia ca… literatură – o gustă, o decriptează pe cont propriu sau în grupuri mici, socotind-o o mare contribuție la dezvoltarea gândirii înalte.

Iată cuvintele aceluiași domn S. Lavric, cu referire directă la subiectul atins aici: „Heidegger nu poate fi gustat decît în virtutea unei lecturi ritualice. Ceremonia gravă a conceptelor sale cere, drept condiţie a înţelegerii, o dispoziţie trează de ordin religios. Şi cum cele mai bune din textele lui au un sunet liturgic, de orgă vibrînd sub sugestia unor intuiţii suprafireşti, ele trebuie parcurse, precum notele imnice ale unei melodii de cult: cu mina reculeasă a martorului care asistă la desfăşurarea unui mister” („Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011). Filosofare? Rațiune? Argumentație? Nici pomeneală! „Ritualic”… „Ceremonie”… „Religios”… „Sunet liturgic”… „Intuiții suprafirești”… „Notele imnice ale unei melodii de cult”… „Desfășurarea unui mister”… Fără comentarii.

Cu un mic efort, Heidegger a poposit La Țigănci… Pe strada Mântuleasa… Comentatorii lui români – măcar unii dintre ei – l-au priponit în zona oficierilor de tip ecleziastic. Nu este vorba de vreo anexare a lui Heidegger la vreuna dintre bisericile creștine, cel puțin deocamdată. Dacă însă aruncăm, din nou, o privire către fragmentul din Viereck unde se spunea că autorul german împărtășea o atracție pentru „…mistica telurică de tip wagnerian, … cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice…”, ceea ce „… simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”, atunci începem să pricepem ce fel de direcție pot lua aceste ritualuri și ceremoniale crepusculare, oraculare, misterioase etc.

Și dl. Gabriel Liiceanu asigură că Heidegger e mai mult decât jargonul filosofic propriu, pe care i-l impută Cioran, și ceva peste suma ideilor sale. „Un gânditor nu este doar rezumatul ideilor sale…” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, p. 246). „La Heidegger e «poker mare», care se joacă după cu totul alte reguli decât jocul pe care-l joacă Cioran” (ibidem, pp. 245-246). Iar accesul în profunzimile acestei gândiri îl asigură… mersul racului: „Ființă și timp nu poate fi predată cu adevărat decât revenind, la început și umplând începutul acesta cu achizițiile pasului făcut. (…) «Abia drumul înapoi ne duce înainte, spune Heidegger undeva»” (ibidem, p. 278).

Prefațând Sein und Zeit în traducerea de la Humanitas, dl. Liiceanu descoperea însă, pe urma maestrului german, că „miza acestei cărți este totodată imensă și limitată” (p. XIII), volumul fiind „… o carte de inițiere în «misterele lumești»” (p. XIII), rămânând, însă, și „o carte fără mister” (p. XIV). Cu sau fără el, misterul e adus, în orice caz, în discuție, și de titularul cursului de la Universitatea din București. Iar cuvântul inițiere nu putea nici el lipsi.

Dl. Gabriel Liiceanu și dl. Sorin Lavric ne arată destul de limpede ce fel de lectură a lui Heidegger propun societății românești sau, mai exact, celor mulți sau puțini interesați de gândirea înaltă: nu o discuție deschisă, demnă de o agora a iubitorilor de înțelepciune, ci o mesă cu perspective de convertire la ritual și ceremonie, la mister și inițiere. A pomenit, oare, cineva de un aer ocultist și de atmosfera de grupare esoterică a adepților acestei filosofii? Desigur, am făcut-o chiar eu, mai înainte, în ciclul de postări-răspuns la interpelările dlui Cristian Mladin.

Parcă încep să se lege lucrurile…

DEZBATERE CU FENOMENOLOGI (1)

1. Aspirația lapidării

Ei, da! Dl. Oliviu Tisa a urnit vânătoarea de vrăjitoare pe care se flata descriind-o ca pe o inițiere de dezbatere. Pe scurt, în viziunea domniei sale, centrul acestei discuții trebuia să fiu eu însumi, și nu problemele pe care le semnalasem. Urmarea întârzierii mele în a răspunde chemării sale la disputatio cu insinuări (cine nu crede, să verifice postarea d-sale) era previzibilă, chiar dacă nu cu virulența cu care ea a venit. Dl. Tisa a propus dlui Aslam o emisiune radio în care… să fiu înfierat. (Mai trebuie, cumva, dovezi pentru aserțiunea că domnia sa a suferit o influență substanțială dinspre gândirea totalitară?!)

Calm și, oarecum naiv – pesemne pentru că își idealiza colegii și relația lor de colegialitate cu ei din cadrul SRF –, dl. conferențiar Adrian Niță a socotit util să aducă o corectură acestui început, citând și sintetizând observațiile mele referitoare la Grupul HAH, la nazismul heideggerian și la demersurile favorabile extremei drepte ortodoxiste și filosofânde (când nu filosofarde, de-a dreptul) din România interbelică (Nae Ionescu, tânărul Noica; îl adaug acum și pe Emil Cioran, omis din discuție până în acest moment, și pe care dl. Liiceanu l-a filmat, la intervievat și l-a reeditat integral încă din anii 90 ai secolului trecut).

Demersul mult mai echilibrat al dlui Niță a fost rău primit. A ridicat mănușa, ieșind onest, dar cam agresiv, din anonimat dna Ileana Borțun, membră a SRF. Tonul domniei sale este indignat – ceea ce înțeleg, desigur -, dar și acuzator, pamfletar. E foarte bine, la urma urmei, dacă îi dă mâna și dacă nu își pătează în acest mod blazonul. Rețin, deocamdată, din desfășurarea de forțe a domniei sale, câteva idei care intrigă. Una a r fi aceea că blogul „Izvoare de filozofie” al dlui Constantin Aslam ar fi un sit public, în timp ce blogul subsemnatului nu ar beneficia de același statut. Cum se explică, atunci, că îl frecventeză atâta lume, fiind accesibil fără restricții via internet, și mai ales că, exceptând trimiterile lăutărești la… youtube, am postat toate comentariile, necenzurând pe nimeni care avea de spus ceva substanțial?

2. Refutări borțuniene

Dna Borțun socotește potrivit să îl someze pe dl. Niță să declare în ce măsură împărtășește opiniile pecicaniene. Este vorba, din nou, de aceeași plicticoasă vânătoare de vrăjitoare încercată și de dl. Tisa. De fapt, accentul s-ar cuveni să cadă pe ideile în dezbatere, nu? Curioase mânii și recriminări („sunteţi membru al Societăţii Române de Fenomenologie (SRF)”; și o confuzie totală, fiindcă, așa cum am mai spus-o, nu îi am în vedere pe toți membrii SRF în demersurile mele de atenționare, ci doar pe cei numiți de mine Grupul HAH.

Aceeași cercetătoare în fenomenologie acordă vocabulei „interese” din formula „grupuri de interese” un înțeles dintru început restricționat și, oarecum, deviat de la ceea ce ele, ambele, spun. Nu este nimic neobișnuit să ai interese pe lumea asta. Ba, mai mult decât atât, să vrei, pe lângă atingerea unor dimensiuni celeste pe cerul intelectului, și un post, burse, ceva bani și cât mai multă glorie mi se pare cu totul rezonabil, de necondamnat. Dacă astfel de scopuri se încearcă a fi atinse conform regulilor jocului cultural și democratic – acestea îmi par cele la care s-ar supune un grup de interese alcătuit de niște filosofi în formare (sau în curs de afirmare) – nu este nimic de recriminat în toată povestea. Un om mânat de interese se poate asocia cu alții care au interese similare, unindu-și eforturile pentru a-și atinge țelurile. Vorba doamnei Borțun, la fel fac și agricultorii, plasticienii etc. Dar, adaug eu, fac asta și politicienii, mafioții sau, de ce nu, grupările antidemocratice.

Avem însă deplina certitudine că, în cazul HAH, lucrurile se petrec exact după aceste reguli? Este vreo competiție deschisă în care respectivii apar drept învingători? Nu prea și nu tocmai. Selectarea lor depinde în cea mai mare măsură, dacă nu exclusiv, de preferințele magistrului, dl. Gabriel Liiceanu. Vor fi fiind, fără îndoială, destule criterii formale în joc (cunoașterea elinei și germanei sau, altfel spus, „grila Noica”; traversarea cu succes a cursurilor și seminariilor, eventual a altor activități, în preajma dlui Liiceanu, împrejurări care i-au făcut remarcați etc.; poate că nu în ultimul rând, împărtășirea acelorași preferințe filosofice). Nu aș numi, neapărat, această selecție un concurs meritocratic, fiindcă decisivă rămâne umoarea maestrului. Scenariul este cunoscut, G. Steiner îl discută într-una din cărțile sale, nu mai reiau aici. Relația nu devine una de colegialitate, orizontală, ci una de sus în jos, maestru – ucenic, în care subordonarea celui de-al doilea în raport cu primul rămâne foarte importantă.

De aici, a răspunde care sunt interesele obligatorii ale membrilor anturajului dlui Liiceanu nu mai este atât de greu. E ca în vremea lui cujus regio, ejus religio; șeful grupării decide direcția deplasării de interes. Or, vedem astăzi mai clar, dlui Liiceanu îi plac Noica, Heidegger și, mai recent, Nae. În dreptul fiecăruia, numele domniei sale apare drept garant al calității (filosofice; dar și etice?). Desigur, dlui Liiceanu îi plac și „ceasurile cu” Părintele Galeriu – unde i se asociau și domnii Pleșu și Sorin Dumitrescu (volumul a apărut la începutul anilor 90 și, din motive neclare, nu a mai fost reluat, din câte știu). Dlui Liiceanu îi place și părintele Justin Marchiș. Tot așa cum dl. Pleșu îndrăgește îngerii și pe tinerii filosofi și antropologi culturali pasionați de ortodoxie. Dar să nu anticipăm…

Adevărat, poate că HAH nu este o siglă potrivită. S-ar putea să fi fost mult mai corespunzător realităților să îi numesc pe discipolii devotați ai dlui Liiceanu GGL (Grupul Gabriel Liiceanu). Din delicatețe m-am ferit să îi leg cu odgoane atât de vizibile pe promițătorii colegi de silueta profesorului lor. Dacă ne precizăm însă mai mult gândurile, sub somație, de ce n-am face-o? Recunosc însă că, văzând că ideea cu HAH a prins – revine în toate comentariile, semn că a fost o formulare fericită -, m-aș despărți cu regret de ea.

Doamna Borțun trece într-un mod amuzant în revistă numele și contribuțiile heideggerienilor din grupă, ceea ce eu m-am ferit să fac până acum. Cutare a studiat Heidegger, dar acum nu-i mai place și preferă să studieze… relația dintre Heidegger și Wittgenstein. Optimistă, domnia sa citește asta în jumătatea plină a sticlei, ca pe o îndepărtare de M.H. Mai prudent, eu văd, în schimb, în noua opțiune, o continuitate față de prima, câtă vreme M.H. persistă ca obiect de interes. (Și mai face caz, atunci, dna Borțun, de sofisme!… Firește, ale altora…) Alt personaj insistă, cum am arătat-o cândva, să îi citească pe presocratici prin ochelarii nemțești ai lui M.H. Asta nu o împiedică pe dna Borțun să ne explice că volumul acelei persoane „nu este o carte dedicată exclusiv lui Heidegger” (de parcă exclusivități rigide căutăm aici). Al treilea s-a ocupat de problema morții la M.H., dar acum se interesează de dimensiunea corporalității. Ar trebui, se pare, înțeles de aici că distanțarea care s-a produs este atât de mare acum, încât omul își repudiază interesul pentru rectorul freiburghez? Nu știu, dar m-ar interesa să aflu. Al patrulea a fugit de la viața cotidiană, așa cum apare ea la Heidegger, direct la profesorul acestuia, Husserl, de care rectorul de la Freiburg s-a dispensat după înșurubarea puternică în carieră. Și tot așa… Uite că, un pic mai petulanți fiind, putem susține orice. Minunat, distinsă doamnnă!

3. Infantilitatea românei

Cel mai interesant mi s-a părut modul avântat în care dna Borțun susține lucruri pline de speranță legate de limba noastră. „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică (subl. O.P.): mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii”. Se înțelege de aici că în cercul liicenian – sau numai în cazul dnei Borțun? Totuși, nu, fiindcă și în dialogul cu dl. Mladin ajunseserăm în zona aceasta incandescentă – limba română forjată până astăzi rămâne o „tânără speranță”, o simplă promisiune, ea neridicându-se încă la altitudinea unei limbi filosofice. Să vezi și să nu crezi!

Să fiu în locul dnei, după această paradă de trufie bornată, mi-aș ascunde, o vreme, obrazul (fie și prin pagini heideggeriene, dar neapărat în altă limbă decât româna). Cineva i-a șoptit că limba noastră este o schiță nereușită, deocamdată, însă cu bune speranțe de a deveni ceva mai bun. Nici măcar de dragul noicienei „rostiri filosofice românești” nu pare să își fi schimbat convingerea. Probabil că ultimele lecturi ale doamnei cu pricina provin din zona Dicționarului lui Massim și Laurian ori de prin publicistica filologică a autorului Lepturariului, Aron Pumnul. Avem o întreagă filozofie ce își exersează cu pricepere și frumoase mlădieri talentul în limba în care autorii ei s-au născut. Pe dna Borțun însă o impresionează mai curând păsăreasca heideggeriană a inovatorilor ei colegi decât D.D. Roșca, Blaga sau Bagdasar. Să fi dorit românii o germanizare a limbii lor o făceau în Banat și în Transilvania, din 1690 până în 1918. Înțelegem însă de la dna Borțun că au greșit, păstrându-și și cultivându-și, ca niște ageamii, idiomul incapabil de gândire înaltă.

După asta m-aș putea opri din bavardat pe seama profunzimilor filosofice prin care ne poartă autoarea comentariilor de pe situl „Izvoare de filozofie”. Nu ezit să le calific drept răutăți limitate de o proastă înțelegere a așezării sale în limba și cultura noastră. Rămân însă destule inepții de evidențiat și, fără a fi sadic, voi reveni curând asupra lor…

Autoarea poate fi întâlnită pe situl: http://www.phenomenology.ro/index.php/ileana-bortun.html

Luările de poziții la care trimit sunt postate pe situl Izvoare de filosofie: http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html?showComment=1298669958021

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. III: METAPOLITICĂ HEIDEGGERIANĂ

Am fost, câteva decenii, unul dintre cei care au sperat mult din partea dlui Liiceanu (ca, de altfel, și din partea celuilalt păltinișean, dl. Andrei Pleșu). Am primit ceea ce a primit toată lumea. Cărțile deja menționate, contribuțiile pomenite mai sus. Un lucru ce părea îndelung anunțat de luările publice de poziții ale dlui Liiceanu a întârziat însă, inexplicabil pentru mine, până astăzi rămânând o pia desideria: o monografie Noica, o cartografiere-program a Școlii de la Păltiniș. Nu înțeleg de ce, în pofida aerului că ar fi asumat moștenirea noiciană în mod legitim, dl. Liiceanu nu a elaborat o asemenea carte lămuritoare și pentru sine, și pentru ereditatea sa culturală.

N-aș fi spus nimic în legătură cu acest subiect dacă poziționările publice ale domniei sale, reiterate din timp în timp, cu destulă zarvă, nu ne-ar fi amintit tuturor că memoria lui Noicai i se află în gestiune (fie ea exclusivă sau nu). Unul dintre momentele memorabile a fost cel care a marcat inaugurarea ediției de opere Constantin Noica (”Seria Noica” a demarat cu publicistica îngrijită de Marin Bucur în 2 volume, apărute 1994 și 1996). Un altul a fost intervenția drastică din revista 22, dominată de umbra lui G. Liiceanu (oare și în vremea lui Stelian Tănase, ori numai după aceea?), împotriva unei dezbateri nuanțate pe seama lui Noica.

Pe urma acestei energice puneri la punct, lidera revistei, prozatoarea și jurnalista Gabriela Adameșteanu – situată în prima ligă a literaturii noastre – a fost înlăturată de la conducerea publicației (ori poate „convinsă” că, de-acum, s-ar putea dispensa de poziția pe care o ocupase până atunci, mulțumindu-se cu Bucureștiul cultural). Chiar ei i se datorează vestea – secret al lui Polichinelle – despre „… ponderea covârșitoare a uneia dintre cele două tabere, … (grupul de la Păltiniș) în cercul editorial al revistei, ca și poziția mea, devenită vizibilă în ultimul an, după polemica din iulie trecut cu Gabriel Liiceanu pe tema Noica” („Amurgul zeilor”, în 22, 26 august 1994).

În fine, m-a nedumerit că, dintre relativ numeroasele exegeze pe seama filosofiei lui Noica (de la Ion Hirghiduș la Laura Pamfil) nici măcar una nu pare să îi fi atras atenția patronului Ed. Humanitas. Poate fiindcă nu meritau osteneala, domnia sa socotindu-le irelevante profesional, sau poate fiindcă nu încercau în mod expres să spele de păcate junețea maestrului de la Păltiniș.

Așa rezultă din interesul brusc față de exegeza încercată de unul dintre foștii studenți, devenit apropiat al dumnealui, dl. Sorin Lavric. Se prea poate ca dl. Lavric să fi scris cartea despre Noica în urma unor consultări cu fostul său profesor. Nu spun aceasta pentru că aș subestima capacitatea dlui Lavric de a-și alege singur subiectele, ci pentru că se întâmplă să știu chiar de la domnia sa că volumul de junețe dedicat prezentării Crăciunului l-a scris la propunerea directă și explicită a dlui Liiceanu. (E o ucenicie tipică la Humanitas. Și talentatul prozator Radu Paraschivescu a trebuit să treacă printr-o serie de compilații umoristice până a fi publicat de patron cu povestiri și romane proprii.) Indiferent însă de amestecul sau neamestecul dlui Liiceanu în orientarea lui Sorin Lavric pe direcția abordării episodului legionar din viața lui Noica cu intenția de a-l explica și înțelege – unii preferă expresia a-l „spăla” -, un lucru nu poate fi contestat: faptul s-a consumat înainte ca seria de opere Noica să includă publicistica explicit legionară. Cartea Noica și mișcarea legionară (2007) nu cuprinde, de altfel, nici citate din articolele la care mă refer, nici vreo Addenda care să reproducă respectivele articole, fie și fragmentar.

Meritul abordării pieptișe a respectivei etape din publicistica noiciană îi revine cercetătorului bucureștean, care este și conferențiar universitar la Craiova, Adrian Niță, autorul volumului Noica: o filozofie a individualității (București, Ed. Paideia, 2009, 239 p.). În capitolul al IV-lea, „Individualismul extrem”, subcapitolele 2 („Elogiul individualului excepțional”, pp. 144-158) și 3 („Adeziunea la legionarism: motivație versus justificare”, pp. 159-173) aspectele despre care vine vorba aici sunt tratate explicit, cu referințe bibliografice și cu curajul opiniei. Evident, cartea nu a beneficiat nici până în acest moment de o receptare critică adecvată, aplicându-i-se nu politica punerilor la punct (iată, eu beneficiez măcar de ea), ci regula mafiotă a unei autentice omertà, trecerea completă sub tăcere. În schimb, cartea dlui Lavric, disputată vehement, cu expunere de susțineri și contestări care au reverberat și pe plan internațional, a beneficiat de binecuvântarea Academiei Române, atribuindu-i-se un premiu.

Concluzia care se poate trage din aceste întâmplări este că pe dl. Liiceanu nu îl interesează incursiunile în opera lui Constantin Noica și nici editarea acesteia în întregul ei, în pofida numeroaselor reeditări care umplu pagina Ed. Humanitas. Domnia sa pare să prefere „exercițiile de admirație” și „declarațiile de iubire”, după cum spun și două dintre titlurile cărților sale. Ele definesc un soi de partizanat, care poate fi foarte bine acceptat ca formă de omagiere a celui căruia îi datorează atât de mult, cu condiția de a se recunoaște acest lucru deschis. Preluarea selectivă și foarte atent orientată a gândirii unui filosof poate fi programul unui autor/ editor și chiar al unui grup de autori/ editori apropiați prin opțiuni, metode, vederi și interese. Numai că această atitudine fundamentează un program de receptare cu parti-pris, și nu o echidistanță înțeleaptă. Rezultatele previzibile ale unei astfel de practici vor fi, în cele din urmă, lectura lacunară și înțelegerea deformantă a unei personalități date.

Am insistat asupra acestui procedeu pentru că el i se aplică și lui Mircea Eliade și chiar lui Heidegger, ambii editați mai mult sau mai puțin sistematic în intenție, de către Humanitas (id est: de către G. Liiceanu). Articolele pro-legionare ale primului au trebuit însă recuperate de Ed. Dacia, în timpul conducerii ei de către prozatorul Radu Mareș, în anii 90. Perioada cu pricina din scrisul eliadesc se regăsește în analizele mai multor autori, printre care câțiva clujeni (Mihaela Gligor, Traian Vedinaș). Blocată după înaintări și reveniri explicabile prin strategiile de marketing ale editurii, ediția critică la care se visa după 1989 a ajuns să fie denunțată ca un eșec răsunător (nu doar al Humanitas-ului) de către Eugen Ciurtin, într-un recent articol; ceea ce, deocamdată, nu a remediat nimic, dar cel puțin cartografiază ruinele de pe șantier cu precizie.

În schimb, asupra cochetăriilor lui Heidegger cu nazismul tăcerea este compactă. Încă nu am văzut vreo carte apărută din programul de cercetare al Grupului HAH ori dintre cele semnate de G. Liiceanu pe tema maestrului german care să conțină vreun avertisment de genul „Cercetarea/ Traducerea de față este rezultatul unui interes pur filosofic față de temele și rezolvările abordate de Martin Heidegger și nu reprezintă în nici un fel o adeziune față de poziția politică de care acesta s-a făcut vinovat în perioada interbelică”; semn că problema nici nu deranjează, dacă va fi fost, măcar, sesizată vreodată. Nu știu, pe de altă parte, să fi apărut, în toți anii de după 1989, la Humanitas – editura care îl promovează cu obstinație pe acest gânditor, prin traduceri și aporturi exegetice – vreo carte care să menționeze, măcar în treacăt, o distanțare față de postura oficială și de colaborarea lui Heidegger cu al III-lea Reich. Încă nu s-a tradus, pentru o corectă informare a cititorului român, măcar cartea lui Victor Farias despre Heidegger și nazism.

Asemenea atitudini – și, mai ales, faptul că nici unul dintre exegeții heideggerieni HAH nu a pus o cât de mică surdină entuziasmului lor filosofic față de Heidegger (notă proastă pentru spiritul critic al acestor autori și pentru scara valorilor morale și civice la care ei subscriu) – mă neliniștesc și îmi atrag atenția asupra specificului necritic al receptării autorului în cauză pregătite pentru români de către dl. Liiceanu și discipolii lui. Ceea ce a apărut, poate, ca o alternativă la monopolul filosofic marxist din vremea ceaușismului, astăzi se transfigurează într-o dorință de a impune în prim-planul agendei filosofice actuale din România un nume și o operă elaborate într-un context istoric ocultat, însă cel puțin discutabil. Când dl. Cristian Mladin îmi vorbea despre gafa lui Heidegger din 1933, acest mod – punctual și minimizant – de a aduce vorba despre prestația lui Heidegger ca rector nazist îmi dădea de gândit. Nu poți pune conduita oportunistă a lui Heidegger, din acel moment, pe seama accidentului istoric și a unui act manqué, a unei scăpări involuntare, decât dacă alternativa considerării lui cu seriozitate te sperie sau ți se pare neconvenabilă. Când Emmanuel Faye vorbește, în chiar titlul unei cărți semnate de el, despre Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, nu face o metaforă sau vreo altă figură de stil, ci precizează cu claritate o situație dată. Iar mărturiile Hannei Arendt în această chestiune nu pot fi socotite, acum când corpusul corespondenței dintre ea și filosoful iubit a devenit cunoscut, o exersare a competenței critice față de filozofie, ci doar o mărturisire a dragostei.

Prima discuție referitoare la chestiunea relației lui Heidegger cu nazismul din bibliografia recentă – publicată pe când acest serial începuse deja, în revista clujeană Verso, an. 5, nr. 91, decembrie 2010, pp. 19-20 – îi aparține lui Vladimir Tismăneanu. „Cum poate deveni un mare filosof nazist? … Cum poate deveni un filosof autentic comunist?”, se întreabă autorul, răspunzând că „… național-socialismul a fost, în anii 20 și 30, o ispită… Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști, altminteri sofisticați…”. Cum se explică, totuși, că democrația nu a fost o ispită/ tentație similară pentru interbelicii noștri luați astăzi de model de o întreagă grupare filosofică? Hannah Arendt înțelegea adeziunea heideggeriană ca pe o dovadă de… naivitate politică a unui gânditor de excepție. Tismăneanu însă preferă – poate cu mai mult temei – formula explicativă a lui Pieter Viereck, autorul unei Metapolitici. „Ideea (= lui, n.O.P.) era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită. În acest pariu metapolitic (subl. V.T.) găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi «îndrăcirea» lui Martin Heidegger în acei ani tumultoși, chiar nebuni, anii 30”.

Acesta este orizontul pe care ni-l pregătesc exegezele tinerilor „boiernași ai heideggeriei”, cum am apucat să le spun într-un loc, autorilor din grupul HAH, în tumultoșii ani 2000 – 2011 (și mai departe)? Nemulțumiți de falimentul cadrului politic actual, însă situabil, totuși, în limitele democrației, asta ne pregătesc noii vizionari ai filosofiei românești, sub mantaua dlui Liiceanu și cu mandatul paideic al domniei sale? Este bine să ne întrebăm acest lucru, pentru a nu se mai invoca în viitor vreo atitudine naivă, parafrazată arendtian…

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. I: BILANȚ PRELIMINAR

Schimbul meu de opinii cu morocănosul domn I.M. și cu educatul domn Cristian Mladin, ca și multe dintre comentariile survenite în timpul acestuia din partea partizanilor heideggerieni ai dlui Liiceanu – de nu cumva a partizanilor liicenieni ai lui Heidegger (formulări aparent interșanjabile) – a adus în prim-plan câteva evidențe. O enumerare a lor, ca bilanț de etapă, înainte de a porni mai departe, merită să fie întreprinsă.

Întâi de toate, modalitatea mea necanonică de a atrage atenția asupra unei erori de orientare a stârnit reacții de o anume violență, fapt care indică atingerea țintei în puncte-cheie. Iată-le pe unele dintr-o ele, într-o succintă trecere în revistă:

– focalizare asupra unui filosof faimos nu doar prin contribuția lui la explorarea orizonturilor ontologice, ci și prin complicitatea cu nazismul (maladia Janus bifrons);

– expertiza filosofică înțeleasă ca investigare și transpunere terminologică în română (filosofia redusă la filologie);

– refugiul într-un argou pestriț, populat de cuvinte cvasi-intraductibile, preluate ca atare din limba germană, cultivarea unei limbi române rebarbative (sindromul „Hegel – Heidegger”, adică H.-H., pentru a-i pomeni pe cei mai „morocănoși stiliști” dintre filosofii germani);

– filosofarea „în genunchi”, abandonarea anvergurii gândului și supunerea alexandrină la marginalii filosofice (complexul Pythagora, substituirea celor șapte ani de tăcere cu o perioadă indeterminată de subordonare atentă la imperativele șefului școlii);

– postura ancilară în raport cu maestrul de aproape, Liiceanu, și cel de departe, Heidegger (gurul este perfect și nu poate fi criticat, prețuirea față de el trebuie să aducă cu adulația);

– continuitatea în raport cu gândirea fundamentalist-ortodoxistă a lui Nae Ionescu și cu cea a tânărului Noica, nu foarte departe de adeziunile ideologice ale profesorului său (tradiția gândirii de extremă dreaptă românească, ultraconservatorism);

– preluarea temelor și „tratamentelor” liiceniene (copierea atitudinilor fundamentale ale gurului ca substitut al originalității și, totodată, ca probă de lealitate);

– suspiciunea de îmbinare a intereselor teoretice cu cele pragmatice de felul burselor, slujbelor, înscrierilor în planuri editoriale (aplicarea dictonului „o mână spală pe cealaltă”).

Recursul la comentariul anonim, virulența contradictorie a contestărilor (negarea valorii adversarului, dar, cu toate acestea, continuarea dialogului; încercarea de delegitimare prin minimizare, dar acceptarea, de voie, de nevoie, a agendei tematice propuse de acesta; lipsa elementarului protocol al politeții venind dinspre educație și indiferența ostilă a unor oameni din mediul academic față de un coleg cu mai multă experiență culturală și mai calificat, prin titlul său universitar; canonizarea proprie după o carte sau două și disprețul suveran față de munca celuilalt, concretizată în mai multe zeci de cărți; etc.) au subminat, în modul cel mai concret cu putință, pretenția de elită a respectivilor. În același timp, însă, aceeași abordare comună a dialogului în contradictoriu a subliniat existența unui stil al grupului, a unei înțelegeri trans-personale a dialogului.

Neenunțată ca atare, subiacentă, dar nu mai puțin vizibilă, a fost atitudinea de dispreț față de (cel puțin unii) oameni de cultură veniți dinafara specializării în care adepții direcției descrise anterior se ilustrează (specializare fără orizont și contextualizare, sectarism, limitare drastică la un repertoriu de teme și prețuirea celuilalt în funcție de competența strict dovedită în raport cu temele date).

În legătură cu atitudinea de mai sus, autoizolantă în raport cu celelalte contexte instituționale sau informale din cadrul culturii române, dar cu tentă fuzionantă, în cazul fiecăruia dintre cei vizați în raport cu ceilalți, puțini, care împărtășesc aceeași atitudine și același set de convingeri, ea permite înțelegerea grupului respectiv prin desemnarea arealului specific de acțiune (preocupări pentru filosofia lui Heidegger, includere a lucrărilor lor de către șeful școlii în colecția „Academica” publicată la Humanitas), de unde și denumirea propusă de grupul HAH.

Elitismul, închiderea în cadrele tehnice ale dezbaterii – necritice, în sensul dezavuării anumitor idei și motive sau a anumitor tratamente la care sunt supuse acestea – pe teme și motive heideggeriene, fidelitatea (tot necritică, și ea) față de prestația mentorului/ editorului/ angajatorului lor, distanța față de celelalte tendințe din filosofia și din cultura română izolează orgolios și recomandă fără dubiu Grupul HAH ca pe un grup cu tentă esoterică. Nu e de exclus din explicarea acestor comportamente și practici o anume influență, mediată de prestigiul mitic al anticilor greci, survenită prin lecturi asidue (procesate cam adolescentin) din Diogene Laertios, știut fiind că aidoma se prezentau pitagoreicii și că Platon deosebea discipolii cu acces la învățăturile lui esoterice de ceilalți, cărora le preda cunoașterea exoterică.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VIII. FRUSTRARE, ONESTITATE, ORIGINALITATE

Domnule coleg Cristian Mladin,

Îmi mai mărturisiți că „Întotdeauna astfel de categorisiri (= precum cea pe care o operez eu în cazul grupului HAH; n. O.P.) mi se par complet nefericite și neproductive, ca să nu spun că exprimă cumva și o anumită frustare, îndoielnică și ea”. Mulțumesc pentru confesiune, acum știu cum vi se par ele. Oare asemenea gânduri v-au venit încă de pe când ați învățat despre definirea prin genul proxim și diferența specifică? Probabil că da, fiindcă „categorisirile”, operațiunile de măsurare, comparare, abstragere de la concret, generalizare, sunt inerente gândirii. Nu cred că ați dorit să subliniați că în viața dvs. cotidiană, ca și în activitățile dvs. intelectuale evitați operațiunile de acest gen, fiindcă asta ar însemna că preferați să operați cu idei de-a gata, cu clișee sau cu locuri comune. Nu-mi vine să cred că ați face asta, mai degrabă unii dintre tinerii domni insolenți, fără operă și maniere, care se agită prin zona comentaristicii anonime de pe siturile ziarelor și revistelor cu denunțuri ridicole s-ar asocia acestei imagini. Totuși, mă intrigă căderea dvs. în locuri comune și, dacă îmi permiteți, chiar și într-o anume ipocrizie: ce va fi fiind oare cu condamnarea frustrării, la care vă dedați? Cunoașteți vreun om care să nu aibă nicio reacție de frustrare, niciodată? Dacă da, vă felicit, dar e foarte posibil ca el să fie baronul Münchhausen sau vreun cetățean al Statelor Lunii, trimis de Cyrano de Bergerac cu vreun mesaj la dvs. Frustrarea pare să aibă cauze metafizice și teologic explicabile, dacă acceptăm gestul divin al izgonirii omului din Paradis. Cum să nu fim frustrați atunci prin însăși condiția noastră? Dvs. vă considerați un om lipsit total de frustrări? Ați atins fericirea deplină, sunteți cu totul mulțumit de ce aveți, nu vă simțiți nici măcar acum, în interiorul acestei polemici, nedreptățit, amar, puțin întunecat? Dacă e așa, felicitări, ați depășit performanța lui Diogene din Sinope, care se mortifica încercând să își reducă plafonul nevoilor la un minim care să îl absolve de neajunsurile frustrării. Veți fi fiind, în orice caz, într-un fel de Nirvana, în ataraxie, poate… Dar atunci – iertare că vă întreb – ce energie sublimă alimentează căutările dvs. întru perfecționarea de sine? Dezamăgitoare cădere în banal, comun și trivial, zău. Referința la frustrarea celuilalt nu explică nimic și nu ajută la nicio înțelegere a celuilalt. Ar fi păcat să persistați în această capcană facilă…

Dar îngăduiți-mi să mă mai apropii cu un pas de finalul epistolei dvs. Îmi spuneți că dvs. și colegii dvs. – presupun că vorbiți de cei din instituția căreia îi sunteți afiliați – evitați din răsputeri ceea ce separă, desparte. Iarăși spun: cu excepția dvs., n-am observat să se întâmple astfel. Dimpotrivă, o ranchiună semeață, prost servită de cei șapte ani de acasă (mai recent numai șase, lucru simptomatic) s-a lăfăit în comentariile de pe acest blog în toată goliciunea ei. Îmi veți răspunde, poate, că aceia care se fac vinovați de așa ceva nu aparțin cercului respectiv, fiind niște „voci din off”. Într-adevăr, parcă văd gospodine, muncitori, țărani sau oameni cultivați din alte domenii decât filosofia, sărind să apere exegeza heideggeriană și studiile de fenomenologie orientate către maestrul german asociat nazismului. Să fim serioși! Oricum, mențin pe mai departe oferta de a găzdui pe acest blog continuările discuției noastre și cu alți distinși tineri intelectuali, profesioniști într-ale filosofiei, eligibili în virtutea a numai două condiții sine qua non: coerența ideatică și respectul față de sine și față de interlocutor.

Pomeniți apoi despre „… onestitate și originalitate, atât cât poate fi ea în spațiul nostru cultural și, eu cred, că ea este din plin și una, și alta (exemple cred că aveți și dumneavoastră)”. După mine, este o exprimare prea prudentă, foarte autocenzurată, ceea ce mă face să vă întreb: oare filosofia nu folosește, printre altele, și lansării libere, neîngrădite, către cele mai de altitudine aspirații? Caută ea doar precizie, avans prudent, pas cu pas, în argumentări și demonstrații de circumstanță, aidoma unor exerciții impuse la bară? Este vorba numai de a dobândi abilități și virtuozitate? Mă gândesc la un provincial din orașul Königsberg, care, precis în ritualurile lui cotidiene până la monotonia absolută, uscat și previzibil, a cutezat, printre atâtea articulări filosofice memorabile să își înalțe gândul către… pacea eternă. „Pacea eternă!” Pare vreun gând mai ridicol decât acesta? Nu știu, dar cota de „avarie” a preciziei filosofice atunci când vine vorba de așa ceva devine vizibilă cu ochiul liber, căci pentru pacea eternă nu existau nici precedente, nici condiții; utopie curată, nu-i așa?

În virtutea acestei constatări cer dreptul pentru toți românii să viseze la onestitate și originalitate maximă, fiindcă altminteri vom ajunge să rămânem perplecși, incapabili de înțelegere, în fața șlefuirilor bezmetice, repetitive și obsesive ale lui Brâncuși, în prezența lui Henri Coandă și Traian Vuia. Spațiul nostru de acasă nu numai că are la îndemână numeroase exemple în acest sens, dar le poate produce în continuare dacă noi, intelectualii – și mai ales artiștii, savanții și filosofii – vom crea atmosfera mentală și socială favorabilă producerii și afirmării lor. Cât timp românii se vor tot văicări că e criză, că e corupție, că politica e nesatisfăcătoare, că e mai promițător să emigrăm etc., această atmosferă nu se va produce, iar consecințele benefice în planul creativității vor întârzia sau se vor subția. Nu publicarea în limbi străine mă interesează într-un moment când miniștrii de resort închid școli și spitale în România, nici să număr articole cotate ISI. Aș prefera – iertați-mă – puțin patriotism, așa cum l-a avut Emil Racoviță când, în loc să publice în Occident, în gazete științifice prestigioase, care îl solicitau, a socotit mai important să înființeze o revistă de speologie proprie, românească, aducând savanți prestigioși să publice în ea.

Mă opresc acum aici, dle Mladin, dorindu-vă cu sinceritate succes și orizonturi senine în ceea ce întreprindeți pentru cultura noastră însetată de performanțe ce nu se îndepărtează de nevoia de o viață eliberată de tenebre extremiste și disperări existențiale. Iar dacă, din neîndemânare, s-a întâmplat să vă aduc, prin acest dialog, prejudicii, consemnez aici dovada regretului meu.

Cu stimă, O.P.

P.S. Va exista, în cele din urmă, o cronică a mea la cartea dlui Mincă? Până una-alta, Sorin Lavric își laudă cu generozitate colegul în România literară. O consolare, nu?

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VII. IRONIA ȘI „RĂUTĂȚILE”

Domnule Cristian Mladin,

Din formularea „…nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră sau cu, din nou, ironia și parcă o anumită tendință răutăcioasă de categorisire generală” înțeleg că – cel puțin când vine vorba despre mine – asociați ironia cu generalizările răutăcioase. Socrate, Kierkegaard – doi maeștri ai ironiei cunoscuți în cultura română și de către dvs. – sunt sau nu sunt răutăcioși? A spune mai tinerilor parteneri de discuție, într-o piață ateniană sau la o petrecere, că nu e clar cum stau lucrurile în privința unor adevăruri pe care ei pariază e răutăcios sau nu? Pentru Kierkegaard, maieutica socratică presupune „negativitate absolută infinită”. Problema este dacă ne-am putea sau nu dispensa cu folos de asemenea radicală negativitate. La maestrul danez, s-a spus, „ironia își înghite propriul stomac”, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieși. De ce v-ar supăra sau speria, atunci, ironia în general și a mea în particular?

Dvs. păreți să dați nu numai o lectură plină de temeri ironiilor mele, ci și una conotată etic. Cum înțelegeți dvs. „generalizările răutăcioase” dacă nu ca pe niște priviri pripite și globalizante asupra unor categorii anume de obiecte/ subiecte, pornind de la particular către general fără o bună raportare între ele, în scopul de a produce efecte rele? Asta ați dorit să spuneți? Dacă da, îmi rezervați o lectură lipsită, de astă dată, de neutralitate, acuzatoare. Ea nu se susține însă pentru că scopul criticii, spuneau tovarășii de odinioară – atenție, ironie! – este „să îndrepte”, nu să omoare sau să discrediteze. La drept vorbind, m-aș aștepta la mulțumiri pentru gestul de a atrage atenția asupra unor posibile derapaje sau, cel puțin, a unei opacități care nu permite buna descifrare a mesajului pe care membrii grupului HAH îl transmit către cultura română (și cele germană și franceză, unde le-au apărut unele cărți). Că ele, mulțumirile, nu survin spontan și nu vor surveni nici după asta, nu mă miră. Trăiesc în interiorul culturii noastre și am ajuns să știu ce limite strâmte presupune culoarul pe care avansăm.

Mai spuneți: „Acel anonim comentator de pe blogul dumneavoastră (= cel care semna I.M., n. O.P.) nu trebuie să fie măsura și scala de la care și la care vă raportați…”. Nu? Până să apăreți dvs., el a fost singurul care s-a străduit să formuleze obiecții ceva mai precise la adresa postării mele inițiale (despre cartea dlui Bogdan Mincă). Din păcate, insinuările, afirmațiile fără acoperire și chiar amenințările mai mult sau mai puțin voalate au continuat și pe mai departe… Cum spuneam deja: când majoritatea tace sau înjură pe după măști, cu o floare nu se prea face primăvară, oricât am prețui apariția florală respectivă. Priviți însă la ce delațiuni joase, cu aer paranoid, se mai pretează câte unul dintre cei ce vă stau alături fără a fi, neapărat, demni de asta. Se merge cu jalbă în proțap la România liberă, cerându-mi-se capul pentru că aș fi „un om obsedat de o ură viscerală împotriva a tot ce ține de munca onestă a câtorva tineri filozofi grupați în jurul d-lui Liiceanu” și fiindcă „Acuzațiile se extend apoi împotriva editurii Humanitas, a dl.-lor Pleșu, Patapievici, ajungând la Noica, Nae Ionescu, Heidegger etc. etc.”. Turnătorul de serviciu confundă deci persecutarea unui grup de filosofi de către profesorul și scriitorul provincial care sunt cu critica exercitată asupra unei direcții din cultura noastră. Sărmanul! Cred că noua atitudine la care mă refer mă scutește să mai stărui asupra îndreptățirii expresiei referitoare la „cățeii” pe care îi menționasem cândva, pe la începuturile discuției noastre…

Revin, însă. Dvs. continuați șirul interogațiilor referitoare la atitudinea mea: „…de ce simțiți nevoia de categorisire rapidă și irevocabilă a unui presupus grup despre care poate nu știți atât de multe lucruri…”? Nevoia de a categorisi face parte din strădania de a înțelege și descrie mai bine o realitate. Ea ne este, probabil, specifică tuturor, chiar dacă în proporții inegale. De unde ați scos-o însă că ar fi „irevocabilă”?! Avem precedente comune, m-am arătat în vreun fel de piatră, precum statuia Comandorului din Don Juan? Nici poveste! Iar apoi, dacă grupul din care faceți parte vrea să fie cunoscut mai bine și mai în detaliu, eforturile sale de autoprezentare trebuie să continue. Aștept cu plăcere și interes cărțile și studiile tuturor celor care, făcând parte din el, socotesc că ar putea câștiga în mine măcar un cititor, dacă nu mai mult de atât. În orice caz, un lucru este sigur: dintre toți gânditorii din domeniul fenomenologiei, pe Heidegger îl iubiți cel mai tare. Nu prea am găsit informații despre colegi ai dvs. care s-ar ocupa de Karl Jaspers, de Emmanuel Lévinas, de Gabriel Marcel, de Maurice Merleau-Ponty, de Jan Patocka, de John Searle, de alții ca ei. SRF nu știu să îi fi făcut nicio propunere de editare lui Vianu Mureșan, care și-a publicat teza doctorală despre Lévinas la Cluj, într-o editură mai puțin puternică și mai puțin declarativă în dragostea ei pentru fenomenologie. (Am scris despre acest volum la vremea apariției sale.)

O anume, cum să-i spun, răceală față de cei care au devenit practicanți ai filosofiei fără să fi ieșit de sub mantaua dlui Liiceanu se observă, astfel, cu ochiul liber. Vă reamintesc că, tehnic și cronologic vorbind, prima traducere a lui Sein und Zeit s-a făcut de către clujeanul Dorin Tilinca, stabilit în Germania, secondat de clujeanul Mircea Arman. Domnii Pleșu și Liiceanu și-au exprimat nedumerirea cu privire la acest demers, realizat parțial, încă din 1987, când, într-o discuție cu mine purtată la colocviul despre „Interval”, la Arad, criticul – pe atunci – de artă Andrei Pleșu și-a exprimat nemulțumirea față de calitatea tălmăcirii, dar și nedumerirea față de Anton Dumitriu, care sprijinise apariția textului în „Revista de Istorie și Teorie Literară”. Ei bine, în loc să se intereseze de un asemenea demers ca un adevărat iubitor de fenomenologie și pasionat de Heidegger, dl. Liiceanu a preferat să obțină o interdicție de difuzare, pe motiv de rezervare de copyright, a cărții editate de Gabriel Cojocaru și Vasile Gogea la Ed. Grinta din orașul de pe Someș. Va fi fost motivată acțiunea în termeni de drepturi de autor, dar publicarea cărții este o problemă, iar prioritatea traducerii, cu totul alta. Nu știu, de altfel, nici ca prioritatea în materie de traduceri heideggeriene a profesorului bucureștean Alexandru Boboc să fie undeva recunoscută. Poate că este, dar unde? Mă veți lămuri dvs.?

Revenind la traducerea din Ființă și timp a „clujenilor”, preiau aici un fragment – citat chiar de dvs., într-un comentariu de pe acest blog – din dl. B. Mincă, relevant pentru discuție: “… Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” De ce, revin și întreb, aceste constatări sunt valabile în cazul dlui Bogdan Mincă și trebuie aplaudate, iar în cazul lui Dorin Tilinca, medic prin formație și poet prin vocație, nu ar trebui, autorul fiind destinat uitării cu premeditare? Să fie un poet mai puțin calificat în transpunerile conceptelor cu încărcătură (și) metaforică ale lui Heidegger mai puțin calificat decât absolvenții facultăților de filozofie? Mister!

M-ați mai întreba acum, cum ați făcut-o, „… de ce simțiți nevoia de a trasa o linie fermă și de neșters între București și Cluj”? Nu s-ar zice că eu sunt cel care o trasează. Adopțiile sunt posibile în cazuri particulare – cineva amintea de vreo trei autori care publică în seria „Academica”, dar dintre ei profesorul Virgil Ciomoș are o personalitate formată înafara cercului respectiv, ucenicind o vreme în preajma lui Anton Dumitriu, iar Alexandru Baumgarten coordonează serii de traduceri la alte edituri, volumul de la Humanitas reprezentând o reluare, amplificată, a unui titlu publicat înainte în altă parte -, însă regula de ansamblu o dau astfel de acte de indiferență sau ostilitate, precum în cazurile pe care le-am amintit anterior (Vianu Mureșan, Dorin Tilinca, Mircea Arman).

(Va urma)

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VI. AFILIERI

Stimate Domnule Mladin,

Acum că am aflat statutul dvs. de cercetător în cadrul Centrului de Studii Fenomenologice de pe lângă Universitatea din București pot înțelege într-un mod mai complex cuvintele bune referitoare la activitatea grupului de fenomenologi români tineri. Pe de o parte, este vorba despre un pariu al dvs. pe fenomenologie, ca vocație personală. Pe de alta, de o afiliere instituțională. În primul caz, voi trata ca pe o confesiune încrezătoare cuvintele dvs. referitoare la faptul că „… de câteva luni tocmai s-a încheiat cu succes (subl. O.P.) cel de-al 7 lea colocviu național organizat de SRF si CSF, Fenomenologie și etică”. (Am participat la destule conferințe naționale și internaționale din câmpul studiilor umaniste, dar nu prea înțeleg ce vreți să spuneți menționând succesul din finalul conferinței. S-a descoperit ceva important? S-a elucidat definitiv vreo problemă? Vă mulțumesc de pe acum pentru viitoarele precizări.) În cel de al doilea, voi vedea aici o dovadă de afiliere profesională fericită, în care angajatul (voluntar sau plătit) întâlnește un grup profesional și un cadru instituțional fericit pentru afirmarea propriei vocații. Totuși, în România de astăzi acest al doilea caz pare să fie atât de rar, încât el devine, în ochii multora, automat suspect și compromițător pentru cel care îl mărturisește.

Să vă povestesc ce îmi reproșează mie, prin reviste și pe bloguri, un tânăr critic de la revista Cultura, dl. Mihai Iovănel. Principala obsesie a domniei sale în ce mă privește este că, dintre sutele – contabilizez, nu mă laud – de articole livrate de mine într-un an pe la revistele de cultură și prin presă -, unul sau și mai puțin dintre ele (unul la doi ani, să zicem) îl pomenește pe filosoful Andrei Marga. Uneori am scris cronici de întâmpinare la anumite cărți ale domniei sale, alte ori m-am poziționat în acord cu domnia sa (față de noua lege a Educației, de exemplu). Și fiindcă acest fost profesor al meu este și șeful catedrei unde lucrez, coordonând și Universitatea unde sunt angajat, în calitate de rector, faptul îi pare criticului suficient pentru a dovedi… mizeria etică a subsemnatului. Nicio clipă nu-i poate trece prin minte sclipitorului critic că s-ar putea ca acest profesor să aibă niște merite de cărturar, ca unele dintre cărțile lui, cel puțin, să mă intereseze în mod autentic, sau ca anumite critici exprimate de domnia sa în raport cu o inițiativă legislativă să le întâlnească și pe ale mele. Desigur, dacă gândești ca un sclav, vei vedea peste tot dovezi ale sclaviei. Nu îl condamn, așadar, pe dl. Iovănel mai mult decât îl condamnă propria logică.

Vreau să spun doar că în lectura de tip Iovănel păreți/ sunteți tentat să lăudați activitatea dlui Liiceanu, a Centrului de Studii Fenomenologice și colocviile naționale ale SRF și CSF din… pur spirit ancilar. Personal, nu cred asta despre dvs. Constat doar că și o asemenea interpretare devine posibilă în atmosfera încinsă din mediile culturale de la noi și simt o adiere de publicitate pro domo în formulări de genul „… cei despre care vorbim (= tinerii fenomenologi români, n. O.P.) cu asta sunt preocupați, deși o conferință despre fenomenologie și etică atacă unele dintre problemele cele mai actuale care au în vedere și domenii non-fenomenologice. Aici totul ține de cât anume vrem și putem să fim deschiși. La astfel de întâlniri participă tineri cercetători din toată țara, cu cele mai diverse propuneri”. Succes, inserție în actualitate, abordări dincolo de specificul fenomenologiei și, mai ales, deschidere! Iată un palmares fericit pentru niște instituții tinere. Desigur, însă, deschiderea trebuie și probată, nu doar afirmată. Or, ce constată „intrusul” care sunt? (Vai, „intruziunea” mea au fost niște simple note, pe un blog particular, la adresa cărții recente a unuia dintre membrii grupului; nici măcar note care să vizeze conținutul propriu-zis al cărții”) Numai unul dintre membrii CSF, dumneavoastră înșivă, domnule Mladin, s-a arătat interesat de dialog, s-a ridicat la înălțimea – banală, în alte culturi – a unor interpelări ponderate ca ton, politicoase ca retorică și critice în fond -, celelalte voci (din interiorul sau dinafara grupului, din rândul aspiranților ori susținătorilor acestuia) preferând tăcerea sau abordările suburbane, farsele răutăcioase („puțoismele”, în limbajul străzii și al adolescenților).

Dragă domnule Mladin, ceea ce mi se pare important în acest punct al epistolarului nostru este nu să ajungem la încheieri comune, la fraternizări de circumstanță etc., ci să constatăm că, de bine, de rău, vorbim aceeași limbă. Mare lucru! „… Cât anume vrem și putem să fim deschiși”? Statistic vorbind, mai deloc sau foarte puțin, s-ar zice. Iar faptul contrazice constatarea dvs. optimistă și apreciativă referitoare la grupul tinerilor fenomenologi. Dacă ripostăm brutal sau întoarcem spatele primului contestatar, nu cumva ne baricadăm într-un salon al laudelor reciproce continue, evoluând către vanități fără acoperire? O temă de meditat pentru experții români din HAH, poate și pentru fenomenologii pe care îi menționați.

Centrul de Studii Fenomenologice: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:Uoo2WFLc9XAJ:www.phenomenology.unibuc.ro/+center+for+research+in+phenomenology,+bucharest&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

P.S. Pentru că unii dintre cei care urmăresc această discuție se întreabă în legătură cu dvs., permiteți-mi să trimit la situl unde vă pot găsi: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:XjDgMSfT_QcJ:unibuc.academia.edu/CristianMladin+cristian+mladin&cd=9&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. I: Despre libertatea și neîngrădirea abordărilor

Stimate Domnule Cristian Mladin,

Salut prezența dvs. în discuția de față nu (doar) din motive de curtoazie – blogurile sunt personale, iar dvs. vă aflați, în consecință, pe blogul meu în calitate de oaspete -, ci și pentru că aduce o lărgire a temelor și motivelor ce survin.

Dumneavoastră începeți prin a constata caracterul de „pseudo-dezbatere” al acestei discuții și, din punctele de vedere argumentate, aveți perfectă dreptate. Eu aș aminti însă că, până să încep eu, aici, discuția despre cartea dlui Mincă și, prin situare, și asupra contextului în care ea a apărut, nu am înregistrat, în pofida căutărilor mele prin revistele de cultură sau publicațiile de specialitate (mulțumesc, pentru orientarea în acestea din urmă, din nou, dlui Ciocan), nicio discuție similară. Abordările, când sunt, rămân protocolare și, fără a dori să supăr cu tot dinadinsul printr-o expresivitate prea acidă, aș aminti zisa lui Petru Maior, aplicabilă și aici: senzația rămâne că asinus asinum frecat.

Dezbatere? Poate de aici înainte. Nu poți dezbate nimic cu inși dogmatici, care știu totul și disprețuiesc pe emițătorii oricărei opinii contrare, precum primii interpelatori din comentariile de pe acest blog, după cum nu poți dezbate nimic nici cu mincinoșii patenți („am citit 30 de volume din Heidegger!”), care îți interpretează buna credință drept naivitate sau fraiereală.

Părerea mea este că nu se dorește și nu se așteaptă nicio dezbatere autentică. Membrii grupului „de interese” filosofice – aceasta e o glumă, nici măcar o ironie, luați-o ca atare, cu umor, vă rog – adunați în jurul tematicii heideggeriene în România își vor fi spunând, probabil, că receptarea unei cărți tehnice nu poate decât să înceapă și să sfârșească într-o manieră tehnică, prin reviste sofisticate de filozofie, pe care le scriu 10 autori și le citesc alți 10 (știu, exagerez; dar nu foarte mult, în câmpul meu de studii nu e altminteri). Dacă au obiecții, și le vor comunica între ei, i le vor înfățișa, poate, și dlui Mincă… Dar nici asta nu e sigur, fiindcă într-un asemenea grup, dacă este alcătuit din oameni și există în spațiul terestru, apar și competiții, poate invidii, și iarăși, obositoare baleturi sociale, disimulări etc. Apoi, câțiva, care doresc sau au autoritate, vor scrie recenzii, arătând că – inventez acum – „logica situării în orizontul Dasein-ului și scoaterea din ascunderea ascunzișului care revelază obscuritatea unei techné bla-bla-bla. Etc.”, publicându-le la urma studiilor așa-zicând serioase. În România însă, de cele mai multe ori, recenziile de acest fel rămân pedestre, laudative și descriptive, ca urmare a faptului că „greii”, singurii care pricep cu adevărat, poate, despre ce se discută și cum anume, lasă firimiturile de la ospețe tinerilor discipoli fără experiență, condamnându-i la cea mai grea muncă tocmai în perioada inițierii lor. Orice ar crede lumea, poate veți fi de acord, nu e așa greu să scrii un studiu pe o temă dată, cunoscută și investigabilă în chip focalizat, cât să concentrezi într-o pagină descrierea unei cărți, accentuarea punctelor bune și a eșecurilor cărții (tocmai am descris recenzia și recenzarea).

Să nu fi scris eu observațiile provocatoare respective, tăcerea compactă s-ar fi păstrat, cu probabilitate, pe mai departe, nestingherind ritualurile obișnuite ale filosofiei locului. Și totuși: unele dintre marile succese ale discuției de idei în sec. al XX-lea (dar nu numai) se datorează… spiritului cafenelei. Acolo, printre ochiuri de fum și în arome de coniac și bobi de cafea prăjită, cearta fertilă a cunoscut gloriile ei…

Datorită acestei împrejurări, drept să spun, mă așteptam la un mesaj – oricât de scurt – al colegului Mincă (suntem ambii reprezentanți ai mediului academic, fiecare în felul său, și în alte țări în miezul acestuia se exprimă și un anume ésprit de corps), în care să mulțumească pentru întâia semnalare critică, fie ea și socotită nedreaptă sau chiar ostilă (ceea ce nu este!) din spațiul public românesc. În loc de asta… s-a văzut.

Nu mai insist, dar găsesc, iată, în aceste fapte, argumentele pentru a susține că murmurul meu la adresa scufundărilor filosofice în filosofia grecească via Heidegger nu și-au propus, nu s-au dorit și nu au ajuns încă să fie începutul unei dezbateri autentice. Chiar și noi doi, acum, stimate coleg, batem în continuare pădurea pe margini.

În shimb, nu cred, ca și dumneavoastră, că „Spun … „pseudo-dezbatere” pentru că vorbim în primul rând de o discuție absolut liberă, postată pe un blog personal”. În condițiile în care mediile instituționale consacrate – facultăți, reviste – tratează la modul descris noile apariții, poate îndrăznețe, care au o relevanță anume pe piața în principiu liberă a ideilor, blogul personal poate fi mediul alternativ de comunicare în care, în principiu, o astfel de dezbatere autentică ar putea începe. Cât despre caracterul absolut liber, neinhibat, spontan, rapsodic, ne-tehnic și oricum altfel ați dori să îl mai conotați și denotați al unei asemenea discuții, îmi permit să amintesc o banalitate: vechii greci așa au început, la piață (sau, dacă preferați, în agora), întinși într-o rână, ca să înfulece, tropăind sau marșând printre măslini, într-o grădină… Haideți să revenim, un pic, la spiritul grecesc, spre a asculta îndemnul domnului Mincă, renunțând la spray-uri și odorizante și aerisind un pic încăperile unde am pitit filosofia…

Cât despre faptul că „«Nemulțumirea» mea (= a dvs., dle Mladin – n. O.P.)… vine din faptul că (dvs., dle Pecican – n. O.P.) ați fi putut poate să scrieți în calitate de cititor și consumator de texte filozofice și o opinie să spunem la obiect, sau la subiect, depinde cum doriți”, aici îngăduiți-mi să remarc, cinstit, că de când e lumea autorul unui text scrie ce are el de gând să scrie, și nu ceea ce se așteaptă de la el. Și mie mi-ar fi plăcut ca Ion al lui Rebreanu sau Madame Bovary să nu moară. Dar autorul a decis altceva, și beneficiază de întregul meu respect pe această temă.

Nu e grav că îmi propuneți ca, într-un eventual caz similar, pe viitor, să încep prin a intra în comportamentul pe care îl socotiți dvs. potrivit pentru a discuta o carte. Este o convingere pe care o aveți și, cu regretul mărturisit că nu mă conformez ei, mi-o împărtășiți. Cred însă că, dacă îl iubiți sau măcar respectați pe Nietzsche, veți fi de acord că asemenea întâmpinare gânditorul german ar fi primit-o mult mai irascibil decât o fac eu. Aceasta fără a subînțelege vreo comparare a mea cu autorul lui Zarathustra, se înțelege.

Până data viitoare, vă propun să suspendați, momentan, revenirile, pentru a-mi îngădui să continuu argumentarea și pe celelalte teme propuse de dvs. Vă voi asculta ulterior, fiți sigur, cu toată atenția.