ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. X: FILOSOFIA CA REBO ELIPTIC

Deja, din punctul nucleic de pornire al gândirii heideggeriene, devenea vădită mutarea discursului într-un registru total diferit de orizontul tradițional al filosofiei. Diferența nu provenea, pur și simplu, din abordarea chestiunilor specifice interogației filosofice cu ajutorul mijloacelor specifice, ci din mutarea radicală a atenției către altceva decât problematica filosofică pe care o consacrase tradiția dinainte. În aparență, Heidegger vorbește despre Ființă și Timp, elaborând o ontologie regională de factură fenomenologică. Numai că prima grijă a acestei ontologii este să se dispenseze de om și valorile sale, preferând constructe alternative și împingând explorarea către alte orizonturi. Iarăși aparent, am avea de a face cu o lărgire a orizontului filosofic și o împingere a acestuia către noi limite. În fapt, respectiva deplasare poate fi foarte bine interpretată ca schimbare a țintei, îndepărtare a interesului de la adevărul și înțelepciunea legate de om și destinul lui.

Firește, noul scop solicita și un discurs adecvat. De aceea, Heidegger s-a afirmat devreme ca un meșter în forjarea de noi cuvinte. În general, derivarea lor are loc prin compunere, acțiune către care îl încuraja chiar specificul dezvoltării germanei. Astfel, după cum s-a observat deja, Dasein provine din „da” și „sein”. Pășind pe urmele sugestiei de a explora resursele limbii proprii, Constantin Noica se specializa, la maturitate, în depistarea vorbelor cu potențial filosofic din limba română. El recicla anumite cuvinte cu aparență desuetă („petrecere”), evidenția ceea ce socotea a fi valențele profunde ale altora („rostire”, „întru”), accentua sensuri secundare sau terțe pentru a obține aurul ascuns de siliciu. Noica însă iubea limba română și nu o privea de sus. El nu vedea în ea un stadiu prealabil adecvării la buna cunoaștere mediată filosofic, ci instrumentul suficient de flexibil al optimei exprimări a gândului. „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.

Noica nu ar fi socotit, s-ar zice, niciodată oportună mutilarea românei prin „heideggerizare”. Vor fi sunând, elementele noului vocabular filosofic propus de Heidegger, cum vor fi sunând, în germană. Se vor fi putând și traduce în alte limbi, de vreme ce există și reușite recunoscute în acest domeniu. (Dnii Liiceanu și Cioabă apreciază, spre exemplu, traducerile americană, a lui John Macquarrie și Edward Robinson, și franceză, a lui François Vezin, din Sein und Zeit). Ca să îl traduci însă bine pe Heidegger în română ar trebui să ai o cunoaștere a limbii de acasă, de la noi, cel puțin cât Ștefan Augustin Doinaș, traducător din Hölderlin și Goethe, căci preferințele lui Heidegger în materie de utilizare a germanei în registru poetic mergeau către Hölderlin și Stefan George.

Să fie, așadar, vorba de o dificultate a românei de a-l „suporta” pe Heidegger? Să fie lipsa de dibăcie a traducătorilor de până astăzi? Ori este în cauză o caracteristică a înseși filosofiei heideggeriene, intraductibilitatea (relativă)?

Heidegger este, din câte se pot vedea în textele lui, un meșter de cuvinte. Făurirea acestora prin compunere îl definește ca pe un maestru al rebo-ului eliptic (ca să mă exprim în termeni rebusistici). Un exemplu, pentru a se înțelege despre ce vorbesc: In-der-Welt-sein este o făcătură conceptuală în care expresia posibilă „a fi în lume” pretinde un nou statut, acela de concept. Urmarea este că Heidegger o conceptualizează cu ajutorul cratimelor (când vine vorba despre Miteinandersein nu le mai folosește nici măcar pe acelea). Traducătorii români traduc In-der-Welt-sein prin „faptul-de-a-fi-în lume” (se putea, desigur, și „a fi în lume”, „situare-în-lume” sau poate „condiție terestră”, însă convingerea lor este că situația respectivă trebuie descifrată ca… fapt). De ce nu, totuși, lumexistență, mundanitate, sau orice altceva care să spună același lucru? Dincolo de soluțiile discutabile rămâne însă In-der-Welt-sein, care este o manoperă extrem de asemănătoare, deși mai puțin ambițioasă, cu demersul celui care, alăturând sub genericul „Împodobește hainele militarilor”, așeza o ceapă și un mănunchi de praz, așteptând ca inșii pasionați de enigme să ajungă la cuvântul ceap(ă)+praz = ceapraz.

Pentru reboul eliptic evocat, vezi: http://suidualc-suidualc.blogspot.com/2011/03/rebo-eliptic-2.html

Din acest punct de vedere, orice vocabular explicativ heideggerian este o sursă estetică de satisfacții, mai cu seamă pentru amicii rebusului sau ai jocului de scrabble, căci oferă spectacolul desfășurat al unei erudiții puse pe șotii. Cui nu îi ajunge, i-aș recomanda admirabilul roman ininteligibil – dar plin de enigme lingvistice – Finnegan’s Wake, de James Joyce (nu m-ar mira ca și acesta să ajungă să fie tradus în română, într-o bună zi). Dacă, însă, cei care ajung la ediția românească din Sein und Zeit, răsfoind-o, dau de „Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni din Ființă și timp” (pp. 579-625) de dl. G. Liiceanu, și dacă, mai apoi, se vor încurca în indexul tematic și glosarul germano-român preluat și ajustat de dl. Cătălin Cioabă după ediția americană menționată mai sus, socotind că e prea mult pentru ei, le recomand Alfabecedarul lui Paul Goma, nu mai puțin inventat și mult mai imaginativ decât limba heideggeriană.

http://jocuridecuvinte.ro/inexistente.htm

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VII. IRONIA ȘI „RĂUTĂȚILE”

Domnule Cristian Mladin,

Din formularea „…nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră sau cu, din nou, ironia și parcă o anumită tendință răutăcioasă de categorisire generală” înțeleg că – cel puțin când vine vorba despre mine – asociați ironia cu generalizările răutăcioase. Socrate, Kierkegaard – doi maeștri ai ironiei cunoscuți în cultura română și de către dvs. – sunt sau nu sunt răutăcioși? A spune mai tinerilor parteneri de discuție, într-o piață ateniană sau la o petrecere, că nu e clar cum stau lucrurile în privința unor adevăruri pe care ei pariază e răutăcios sau nu? Pentru Kierkegaard, maieutica socratică presupune „negativitate absolută infinită”. Problema este dacă ne-am putea sau nu dispensa cu folos de asemenea radicală negativitate. La maestrul danez, s-a spus, „ironia își înghite propriul stomac”, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieși. De ce v-ar supăra sau speria, atunci, ironia în general și a mea în particular?

Dvs. păreți să dați nu numai o lectură plină de temeri ironiilor mele, ci și una conotată etic. Cum înțelegeți dvs. „generalizările răutăcioase” dacă nu ca pe niște priviri pripite și globalizante asupra unor categorii anume de obiecte/ subiecte, pornind de la particular către general fără o bună raportare între ele, în scopul de a produce efecte rele? Asta ați dorit să spuneți? Dacă da, îmi rezervați o lectură lipsită, de astă dată, de neutralitate, acuzatoare. Ea nu se susține însă pentru că scopul criticii, spuneau tovarășii de odinioară – atenție, ironie! – este „să îndrepte”, nu să omoare sau să discrediteze. La drept vorbind, m-aș aștepta la mulțumiri pentru gestul de a atrage atenția asupra unor posibile derapaje sau, cel puțin, a unei opacități care nu permite buna descifrare a mesajului pe care membrii grupului HAH îl transmit către cultura română (și cele germană și franceză, unde le-au apărut unele cărți). Că ele, mulțumirile, nu survin spontan și nu vor surveni nici după asta, nu mă miră. Trăiesc în interiorul culturii noastre și am ajuns să știu ce limite strâmte presupune culoarul pe care avansăm.

Mai spuneți: „Acel anonim comentator de pe blogul dumneavoastră (= cel care semna I.M., n. O.P.) nu trebuie să fie măsura și scala de la care și la care vă raportați…”. Nu? Până să apăreți dvs., el a fost singurul care s-a străduit să formuleze obiecții ceva mai precise la adresa postării mele inițiale (despre cartea dlui Bogdan Mincă). Din păcate, insinuările, afirmațiile fără acoperire și chiar amenințările mai mult sau mai puțin voalate au continuat și pe mai departe… Cum spuneam deja: când majoritatea tace sau înjură pe după măști, cu o floare nu se prea face primăvară, oricât am prețui apariția florală respectivă. Priviți însă la ce delațiuni joase, cu aer paranoid, se mai pretează câte unul dintre cei ce vă stau alături fără a fi, neapărat, demni de asta. Se merge cu jalbă în proțap la România liberă, cerându-mi-se capul pentru că aș fi „un om obsedat de o ură viscerală împotriva a tot ce ține de munca onestă a câtorva tineri filozofi grupați în jurul d-lui Liiceanu” și fiindcă „Acuzațiile se extend apoi împotriva editurii Humanitas, a dl.-lor Pleșu, Patapievici, ajungând la Noica, Nae Ionescu, Heidegger etc. etc.”. Turnătorul de serviciu confundă deci persecutarea unui grup de filosofi de către profesorul și scriitorul provincial care sunt cu critica exercitată asupra unei direcții din cultura noastră. Sărmanul! Cred că noua atitudine la care mă refer mă scutește să mai stărui asupra îndreptățirii expresiei referitoare la „cățeii” pe care îi menționasem cândva, pe la începuturile discuției noastre…

Revin, însă. Dvs. continuați șirul interogațiilor referitoare la atitudinea mea: „…de ce simțiți nevoia de categorisire rapidă și irevocabilă a unui presupus grup despre care poate nu știți atât de multe lucruri…”? Nevoia de a categorisi face parte din strădania de a înțelege și descrie mai bine o realitate. Ea ne este, probabil, specifică tuturor, chiar dacă în proporții inegale. De unde ați scos-o însă că ar fi „irevocabilă”?! Avem precedente comune, m-am arătat în vreun fel de piatră, precum statuia Comandorului din Don Juan? Nici poveste! Iar apoi, dacă grupul din care faceți parte vrea să fie cunoscut mai bine și mai în detaliu, eforturile sale de autoprezentare trebuie să continue. Aștept cu plăcere și interes cărțile și studiile tuturor celor care, făcând parte din el, socotesc că ar putea câștiga în mine măcar un cititor, dacă nu mai mult de atât. În orice caz, un lucru este sigur: dintre toți gânditorii din domeniul fenomenologiei, pe Heidegger îl iubiți cel mai tare. Nu prea am găsit informații despre colegi ai dvs. care s-ar ocupa de Karl Jaspers, de Emmanuel Lévinas, de Gabriel Marcel, de Maurice Merleau-Ponty, de Jan Patocka, de John Searle, de alții ca ei. SRF nu știu să îi fi făcut nicio propunere de editare lui Vianu Mureșan, care și-a publicat teza doctorală despre Lévinas la Cluj, într-o editură mai puțin puternică și mai puțin declarativă în dragostea ei pentru fenomenologie. (Am scris despre acest volum la vremea apariției sale.)

O anume, cum să-i spun, răceală față de cei care au devenit practicanți ai filosofiei fără să fi ieșit de sub mantaua dlui Liiceanu se observă, astfel, cu ochiul liber. Vă reamintesc că, tehnic și cronologic vorbind, prima traducere a lui Sein und Zeit s-a făcut de către clujeanul Dorin Tilinca, stabilit în Germania, secondat de clujeanul Mircea Arman. Domnii Pleșu și Liiceanu și-au exprimat nedumerirea cu privire la acest demers, realizat parțial, încă din 1987, când, într-o discuție cu mine purtată la colocviul despre „Interval”, la Arad, criticul – pe atunci – de artă Andrei Pleșu și-a exprimat nemulțumirea față de calitatea tălmăcirii, dar și nedumerirea față de Anton Dumitriu, care sprijinise apariția textului în „Revista de Istorie și Teorie Literară”. Ei bine, în loc să se intereseze de un asemenea demers ca un adevărat iubitor de fenomenologie și pasionat de Heidegger, dl. Liiceanu a preferat să obțină o interdicție de difuzare, pe motiv de rezervare de copyright, a cărții editate de Gabriel Cojocaru și Vasile Gogea la Ed. Grinta din orașul de pe Someș. Va fi fost motivată acțiunea în termeni de drepturi de autor, dar publicarea cărții este o problemă, iar prioritatea traducerii, cu totul alta. Nu știu, de altfel, nici ca prioritatea în materie de traduceri heideggeriene a profesorului bucureștean Alexandru Boboc să fie undeva recunoscută. Poate că este, dar unde? Mă veți lămuri dvs.?

Revenind la traducerea din Ființă și timp a „clujenilor”, preiau aici un fragment – citat chiar de dvs., într-un comentariu de pe acest blog – din dl. B. Mincă, relevant pentru discuție: “… Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” De ce, revin și întreb, aceste constatări sunt valabile în cazul dlui Bogdan Mincă și trebuie aplaudate, iar în cazul lui Dorin Tilinca, medic prin formație și poet prin vocație, nu ar trebui, autorul fiind destinat uitării cu premeditare? Să fie un poet mai puțin calificat în transpunerile conceptelor cu încărcătură (și) metaforică ale lui Heidegger mai puțin calificat decât absolvenții facultăților de filozofie? Mister!

M-ați mai întreba acum, cum ați făcut-o, „… de ce simțiți nevoia de a trasa o linie fermă și de neșters între București și Cluj”? Nu s-ar zice că eu sunt cel care o trasează. Adopțiile sunt posibile în cazuri particulare – cineva amintea de vreo trei autori care publică în seria „Academica”, dar dintre ei profesorul Virgil Ciomoș are o personalitate formată înafara cercului respectiv, ucenicind o vreme în preajma lui Anton Dumitriu, iar Alexandru Baumgarten coordonează serii de traduceri la alte edituri, volumul de la Humanitas reprezentând o reluare, amplificată, a unui titlu publicat înainte în altă parte -, însă regula de ansamblu o dau astfel de acte de indiferență sau ostilitate, precum în cazurile pe care le-am amintit anterior (Vianu Mureșan, Dorin Tilinca, Mircea Arman).

(Va urma)

FILOSOFIA ȘI SEMNELE VREMII: Intermezzo cu mai multe trimiteri

Până discut eu cu membrii sau suporterii grupului HAH, uite că vremurile mi-o iau înainte. Intru în dimineața asta pe situl hotnews.com și… ce descopăr?

Un articol ce readuce amplu în prim-plan, cu aportul direct al tânărului filosof liicenian Sorin Lavric, pe doi dintre discipolii lui Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu și Constantin Noica.

http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-8318867-doi-oameni-dreapta-vulcanescu-criminalul-razboi-martir-noica-saracul-nationalist-fara-dumnezeu.htm

N-am să comentez, deocamdată, în legătură cu sensul acestui articol. Voi spune doar că ambii sunt priviți ca doi mari români nedreptățiți de istorie și de ingratitudinea noastră (Vulcănescu nu a fost scos nici acum de pe lista criminalilor de război).

Cealaltă veste-poveste, cum a fost și nu mai este, se referă la aniversările lui Justin Pârvu de 90 și, respectiv, de 92 de ani. Un grup de măicuțe îi laudă, în două videoclipuri, de zor, aniversatului, opțiunile de extremă dreaptă din tinerețe, cântându-i Sfântă tinerețe legionară.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8318642-video-maicute-manastirea-petru-voda-canta-parintelui-justin-parvu-sfinta-tinerete-legionara-protest-oficial-centrului-pentru-monitorizarea-combaterea-antisemitismului.htm

Între timp, asiduitățile în jurul lui Martin Heidegger și a heideggerienilor din România continuă, cu toată buna credință și lipsa de responsabilitate. La fel și slăvirea idolatriei ortodoxe din jurul politicii naționaliste, de ieri și de azi. Încă nu i-am auzit pe domnii Liiceanu și Pleșu să dezavueze clar și sonor asemenea tendințe. Poate că o vor face în emisiunea lor televizată de duminica. Deși, dacă ar fi simțit nevoia, ar fi făcut-o decis de mai mult timp încoace, ba chiar de mai multe ori.

Transcriu aici și mesajul primit de la MCA România:

Stimate Doamne și Stimați Domni,

Așa cum deja cred că știți, pe data de 18 Februarie 2011, MCA România a adresat Patriarhiei Române un protest generat de faptul că măicuțe ale Bisericii Ortodoxe Române au celebrat ziua de naștere a unui duhovnic interpretând cântece legionare. Filmele cu aceste măicuțe au fost făcute publice, ele fiind postate pe internet.  

În mod cu totul surprinzător, protestul MCA a fost preluat de mass media, el fiind mediatizat atât în presa scrisă, pe posturile de televiziune, cât și în edițiile online ale principalelor ziare din România și nu numai. Reacțiile la acest protest au fost virulente, dar nu surprinzătoare. De la amenințări și înjurături până la tactici de defăimare “bazate” pe articole scrise în urmă cu ani buni, articole care prezentau “ fapte” și “date solide” legate de cazul EDF Duty Free, caz care de altfel a fost manipulat și în timpul alegerilor FCER din 2010.

În acest context vă trimit un link la principalul articol, scris în urmă cu mai mult de 7 ani, și care în prezent este preluat și transferat de la un ziar la altul, de susținătorii/ simpatizanții mișcării legionare (care se pare că sunt mai numeroși decât se crede) , pentru a distrage atenția de la subiectul principal al ultimului protest MCA.

http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1298265334

Reacții din presa germană, un articol de William Totok:

http://www.taz.de/1/politik/europa/artikel/1/nazi-lied-als-geburtstagsstaendchen/

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. III. Știință, filosofie, esoterie

Trecând de aperitive, m-aș apropia acum de afirmațiile pe care, stimate dle Mladin, mi le contestați direct. Cea dintâi este că grupul de filosofi (mai) tineri din jurul dlui Gabriel Liiceanu ar avea alura unui grup esoteric. „Dacă aveți în vedere un grup ezoteric cu intenții suspecte care se strânge în jurul lui x sau y, atunci afirmația dumneavoastră e străină de realitatea «dambovițeană», cum spuneți dumneavoastră cu un ton, îmi pare, ușor sarcastic”, precizați dvs. Nu vă înșelați, dintr-un anume punct de vedere, deși mă miră că la opiniile mele precis adresate – pomeneam numele dlui Liiceanu acolo, nu-i așa? – dvs. edulcorați cu prudență conținutul mesajului meu, pesemne spre a nu răni sensibilitatea maestrului bucureștean. Eu însă nu îmi propuneam nimic de această factură, ci doar o distribuire mai precisă a rolurilor. Dlui Liiceanu nu i se poate refuza rolul de coagulant al noii grupări pro-heideggeriene din cultura noastră de după 1989, veți fi de acord cu mine. Să vedem însă dacă există argumente pentru a vorbi despre un caracter esoteric, măcar aparent, al acestei grup.

Esoteric, zice un dicționar englez, se referă la ceva privit sau presupus a fi destinat numai celor puțini și selecți, care au o cunoaștere sau un interes special” în chestiunea aceea („understood by or meant for only the select few who have special knowledge or interest”). În altă parte poți afla că esotericul se referă la informația care este înțeleasă de un mic grup sau de cei special inițiați, ori cu un interes rar sau neobișnuit” („information that is understood by a small group or those specially initiated, or of rare or unusual interest”).

Care ar fi primele semne ale esoteriei grupării din jurul dlui Liiceanu? Selectarea, spre a face parte din ea, a acelor tineri filosofi care manifestă interes și dorința de a se implica în traducerea și comentarea lui Martin Heidegger. După cum spuneați, pe bună dreptate, chiar dvs., ar merita să fie salutată cu exclamații admirative „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.)…”. De ce anume ar fi valabilă această convingere în cazul lui Heidegger și nu în acela al oricărui alt filosof? Motivul este evident și la îndemâna oricui: „… gândirea … lui Heidegger este una complexă și dificilă…” (Vorbiți despre etapa ei târzie, dar ce, vârstele anterioare ale acesteia sunt ușor de abordat și de înțeles?). Dintru început, invitația la exegeză heideggeriană înseamnă, deci, selectarea competitorilor la calitatea de membri ai grupului prin dificultatea temei, care plasează, volens nolens, într-un orizont al esoteriei.

Pe de altă parte, compromis ideologic și politic prin prestația lui universitar-administrativă din vremea ascensiunii hitlerismului, Heidegger se bucură și de faima unui autor de filozofie care a fost foarte greu acceptat în România totalitară roșie, a comunismului naționalist ceaușist. A-l aborda pe Heidegger devine astfel o dovadă de cutezanță cărturărească și pentru că, iată, omul a avut adeziuni brune și a fost rejectat de socialismul autohton. Veți spune, poate, că aceste lucruri nu îi privesc pe filosofii români tineri, formați și angajați în cercetare la două decenii după abolirea totalitarismului în țările din Estul Europei. Aș vrea să vă pot da dreptate, dar nu am prea multe motive, din păcate. Nu aș generaliza în ce privește opiniile membrilor grupului, dar cel puțin unul dintre ei a publicat deja nu numai o carte de exegeză heideggeriană, ci și una în care explicitarea adeziunii lui Constantin Noica la legionarism se face într-o manieră pe care destui publiciști au socotit-o simpatetică, insuficient de critică și nițel cam prea empatică. Mai recent, un alt membru al grupului din jurul dlui Liiceanu – o știm pentru că a beneficiat de recomandările călduroase ale domniei sale (și ale lui Andrei Pleșu) pe coperta finală a broșurii sale – glorifică personalitatea filosofului fără operă Nae Ionescu, extremist de dreapta și fundamentalist notoriu în anii dinaintea morții lui. (Reacțiile nu au întârziat nici în acest caz, și verificând presa veți vedea că mă număr și eu printre cei care au reacționat.). La urmă, deși trebuia să încep chiar cu asta, poate, menționez și afilierea mai timpurie a lui H.-R. Patapievici la acest vector de dezvoltare filosofică prin turnura marcată de lucrarea Omul recent, sceptică din cale afară cu raționalitatea lumii desacralizate, dar și prin traducerea unei lucrări, altminteri interesante, despre rozincrucianism (societăți secrete!). Pot susține deci cu precizie o dinamică învăluitoare a cel puțin doi dintre inițiații în Heidegger din jurul dlor Liiceanu și Pleșu în direcția unor tentative de „înțelegere” și recuperare a momentului extremist de dreapta din activitatea a doi filosofi români interbelici (Nae Ionescu și Constantin Noica).

Ca din întâmplare – încă una -, un prieten al dlui Andrei Pleșu, scriitorul și psihanalistul Ion Vianu (opozant al regimului emigrat cu prilejul mișcării Goma în 1977, în conjunctura căreia a și emigrat în străinătate, revenind după 1989 în țară) sesiza public, într-o polemică recentă cu autorul Minimei moralia (a noastră, nu a lui Adorno!), o anume ezitare a corifeului în a condamna extremismul brun din interbelicul nostru. (În treacăt observ că dl. Ion Vianu este tatăl dlui Ștefan Vianu, membru al grupului de autori publicat în colecția Academica, ratașabil interesului stăruitor pentru Heidegger).

Și cum să condamni așa, nitam-nisam, epoca marilor împliniri de după 1918, chiar dacă în a doua parte a acesteia, ortodoxismul – și nu ortodoxia! – a făcut corp comun cu ascetismul încruntat maniacal al unor elite studențești decise să termine cu corupția din politica românească folosind revolverul și eliminând definitiv alogenii semiți? Dulceața spunerilor despre îngeri, contribuțiile laice de angelologie pregătesc, s-ar zice, o recuperare domoală, dar progresiv ofensivă, a unui ortodoxism interbelic care, în bătălia dezvăluirilor colaborărilor cu Securitatea, a luat forma absolvirii călduroase a părintelui Iustin Marchiș, de către G. Liiceanu, la puțin timp după executarea fără drept de apel a Monei Muscă. Cazuri similare, soluții diferite… Ca să vezi unde poate duce înțelegerea prea largă față de interbelici.

Oricum ar fi, și de m-aș înșela cu toate aceste temeri, învecinarea glorificării gândirii extremiste a dreptei interbelice cu atitudinile și retorica ortodoxistă mă îngrijorează, recunosc. Să fie vorba despre niște actori marginali ai scenei noastre publice, poate că m-aș sinchisi mai puțin. Însănu acesta este cazul…

Ultima, deocamdată, dovadă de esoterie (conștientă sau nu): iritarea la critică vădită de intervențiile irascibile și cu intenții delegitimante (n-ați citit, nu știți, sunteți un impostor etc.) ale tuturor membrilor „conspirați” ai cercului despre care vorbim – primiți deja sau aspirând la grația membrilor en tittre -; cu excepția dvs., sau a scriitorului Vasile Gogea. Nimeni nu are dreptul la actul critic decât în condițiile socotite juste de cei ce alcătuiesc grupul (detalii tehnice; trimitere riguroasă la pagină; acceptare de principiu a îndreptățirii de ansamblu a demersului; presupoziția tacită că demersul respectiv este nu doar necesar, ci chiar prioritar pentru filosofia românească; că nu poate fi făcut decât de cei mai aleși membri ai elitei filosofice români – chestiune exprimată și în prezentarea colecției Academica de la Humanitas, citată de dvs.; că numai acest tip de originalitate, bazată pe lectură filologică a textului, exersare a științei etimologiei; mimetism al ticurilor metodologice și discursive ale lui Heidegger; convingerea că dacă nu ești investit de Liiceanu – care a fost, la rându-i, investit de Noica, investit, și acesta, de Nae etc. -, nu poți urca mai sus de plutonul doi al filosofiei).

Asemenea coincidențe – dar și altele, pe care nu le voi pomeni aici spre a nu mă lungi – mă fac să cred că apăsarea pe opțiunile extremiste ale unor filosofi români interbelici („ultimul” Nae și „tânărul” Noica, spre a intra în jargonul consacrat) nu este fără legătură cu fascinația față de Heidegger, filosoful de nădejde coincident cu nazismul. De altfel, unele dintre temele lui Noica de după război și de după anii de temniță la comuniști, sunt heideggeriene în cea mai mare măsură (cuvintele care… filosofează etc.).

Ce nevoie avem de democrație și ce aproape se situează cultura înaltă a anumitor tendințe de resuscitarea unor interese hermeneutice care n-au dus, în secolul trecut, România spre nimic bun…

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. II. Eventual, Heidegger

Domnule Mladin,

Dvs. socotiți, pornind probabil de la o convingere personală – și nu doar de la reproducerea unui gând răspândit cu autoritate de mediile filosofice pe care, poate, le frecventați (dascăli, colegi, prieteni admirați ori prețuiți de dvs., mode intelectuale propagate persuasiv cu mijloacele unei edituri prestigioase) că „… gândirea târzie a lui Heidegger este una complexă și dificilă…”. Complexă și dificilă? Fără îndoială! Cum însă nu orice lucru dificil este important pentru viață și nu orice concepție filosofică este importantă în ordinea cunoașterii, de ce ne-ar deranja că Heidegger, ultimul în special, este dificil? Nu există, în filosofia universală, un consens asupra importanței gândirii heideggeriene. Probabil că, sub raportul recunoașterii, Karl Marx a fost mult mai recunoscut decât cel despre care vorbim, de vreme ce concepția lui a produs revoluții sociale, întorcând lumea pe dos și asigurând fundamentele ideatice ale unui sistem politic pentru mai multe zeci de ani. Există o sumedenie de oameni, destui dintre ei chiar printre filosofii acestei planete, care pot trăi netulburați, preocupându-se mai departe de câmpul lor de studii, fără grija lui Heidegger. Altminteri spus: de când, pentru cine și de ce a devenit Heidegger un popas obligatoriu, o stațiune a drumului necesară în chip, așa-zicând, legic? Sunt, nu doar personalități, ci orientări întregi filosofice, care se dispensează de formulările oraculare și încifrate ale autorului lui Sein und Zeit. Să nu pornim așadar de la eroarea unei recunoașteri universale a celui invocat cu mare emoție și studiat prin demersuri mari consumatoare de timp de către unii mai tineri sau mai puțin tineri gânditori din România (desigur, nu numai).

Dacă s-ar demonstra irefutabil că filosofia lui Heidegger asigură o cunoaștere de o valoare fără seamăn a existenței, ființei, ființării etc. și, eventual, dacă respectiva demonstrație ar avea consecințe practice de mare impact, apte să aducă un salt în modul de viață și cunoaștere al omenirii, aș fi, probabil, de acord cu dvs. că „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.), care și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane, este absolut bine-venită, mai ales atunci când este prima de acest fel și atunci când ea apare într-o limbă precum cea română”. Din păcate, nu cred că aveți dreptate, pariind pe faptul că Heidegger „și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane”. Mi le-ați putea enumera? Nu sunt sigur că știu care sunt ele și, în orice caz, nu-mi vine în minte prin ce anume a modificat Heidegger discursul istoriografic, domeniul meu de referință. Dar psihologia? Sau geografia?

… Haideți să nu exagerăm prea tare importanța unui filosof care nu și-a prea încheiat gândul din lucrarea lui fundamentală, Sein und Zeit, promițând o parte secundă care nu a mai survenit. Îi va fi fost contextul istoric nefavorabil? De ce ne-am mira? La urma urmei, vorbim despre năruirea nazismului, în numele căruia dl. rector Heidegger conducea destinele unei universități interbelice importante. Foarte bine că s-a întâmplat așa, dacă prețul pentru a avea partea nescrisă (continuarea) lucrării pomenite ar fi fost continuarea epurărilor rasiale (Shoah și eliminarea țiganilor/ romilor), domnia Gestapo-ului și militarizarea Europei prin prezența armatelor celui de-al III-lea Reich în spațiul Europei.

Dați-mi, vă rog, dacă dvs. sunteți lămurit asupra lor, argumentele pentru care aporturile filosofiei lui Heidegger sunt atât de mari, încât merită să îi fie trecute cu vederea, oarecum, simpatiile naziste (exprimate, de acord, cu intensități diferite, în funcție de perioada la care ne referim). În caz că aceste argumente există, tentativele de „orice încercare … de a înțelege ceva din această gândire” se pot dovedi legitime.

Să nu ne pripim, prin urmare, cu aprecierea asiduităților dlui Mincă în preajma lui Heidegger până nu știm dacă este, realmente, un timp bine cheltuit.

Nu ignor posibilitatea ca unii dintre contemporani să spună: de vreme ce destui germani, japonezi, americani, francezi, pakistanezi, malgași, albanezi, sanmarinezi socotesc că Heidegger etalează o gândirea filosofică majoră, cu mare impact asupra prezentului și viitorului, de ce n-am crede și noi, românii, același lucru? Să ne… sincronizăm, așadar (visul de aur al lovinescianismului!). Îmi permit să atrag însă atenția că o asemenea trimitere se încadrează tot în tipul de argumentare prin recursul la autoritate (vezi Doamne, oricare dintre aceste popoare ar fi mai îndreptățit la o corectă judecată asupra valorii filosofului decât noi, românilor nemairămânându-le decât să se conformeze).

Pentru a nu lungi vorba prea mult, aș vrea să înțeleg mai bine ce anume doriți să spuneți cu formularea „mai ales atunci când … prima (= cercetare, n. O.P.) de acest fel … apare într-o limbă precum cea română”. Ce va fi fiind cu limba română? Este ea nemulțumitoare în vreun fel? În care anume? Doar în raport cu cuvintele compuse, inventate sau derivate de Heidegger? Să ne dăm demisia din română din această cauză? Sau să încercăm precum domnii Liiceanu, Kleininger și cei care le-au urmat – dl. Mincă printre domniile lor – să inventăm noțiuni și combinații de noțiuni pentru necesități conceptuale heideggeriene în idiomul nostru național? Aș aprecia niște precizări suplimentare la acest punct.

PROVINCIALĂ. FILOSOFIA ÎNTRE CLUJ ȘI BUCUREȘTI

OMULUI ÎI POT veni tot felul de idei, unele banale, altele mai ciudate. Într-una din zile m-am gândit că, dacă tot apar comentarii filosofice pretențioase și ademenitoare scrise de tineri autori români, ele ar merita să fie semnalate pe blogul meu. În general, blogurile adăpostesc vrute și nevrute; materiale preluate și reflecții personale; imagini realiste și simboluri universale; contribuții valoroase, interesante, și umplutură subiectivă. Al meu încearcă să ofere o imagine caleidoscopică, de tip „magazin” asupra unor domenii de interes pe care le frecventez și în care mă ilustrez; dar și arealuri unde protagoniștii sunt invitați ai mei, prieteni de tot felul, mai apropiați sau mai îndepărtați, figuri ilustre ale culturii (unele intrate demult în panteon) sau oameni care abia își anunță intrarea pe sub arcadele gotice ale unui domeniu de creație ori altul.

În acest context, mi s-a părut o idee bună să încerc o reflecție liberă, sinceră și dezinhibată cu privire la mersul înainte al eforturilor filosofiei tinere românești, oarecum complementar seriei de eseuri pe care le public, de vreo doi ani încoace, în revista ieșeană Timpul și pe care, un tânăr om de cultură, activ la Societatea de Studii Fenomenologice Române, anume dl. Cristian Ciocan, le reține, uneori, în semnalările sale periodice de natură bibliografică. S-a nimerit astfel, mai ieri, ca un distins domn din echipa heideggerienilor români adunați în jurul dlui Gabriel Liiceanu, să propună un titlu nou în domeniu, reactivând o reacție dezagreabilă avută și cu alte prilejuri. Ea se referă la senzația că sub ochii mei se naște o nouă sectă, cu inițiați și inși rămași la porți și disprețuiți de cei dinauntru, cu ritualuri mai mult sau mai puțin publice, cu oficieri ce s-ar dori misterioase și pretenția la acces într-o zonă interzisă bine împrejmuită… Un ansamblu de practici și de reprezentări nu lipsite de prestigiu, și nici de recompense materiale (stagii în străinătate, burse, acces la publicare și publicitate în case editoriale de răspândire națională etc.).

Acest mod de a transmite învățătura – dar și idiosincrasiile – mie mi se pare datat, prea legat de mitologii ale seducției și subjugării, un ansamblu lipsit de lumina și transparența pe care, ca profesor, obișnuiesc să le asociez învățării, ideii de cultură, modului cultural și spiritual de a fi împreună cu ceilalți. Firește, nu ignor precedentele cele mai faimoase ale acestui mod de a te concepe în spațiul social. Ierarhic, esoteric, ceremonios și sectar s-au manifestat, la vremea lor, și Pitagora cu discipolii săi, și Platon împreună cu o parte a audienților peripatetici ai prelegerilor lui, dar și membrii societăților secrete de tipul templierilor, rozincrucienilor, francmasonilor… până la versiunile impure și degradate ale yoghinismului postcomunist al gurului Gregorian Bivolaru și al discipolilor lui.

Format la izvoarele academice ale spiritului occidental al almei mater din Cluj, sunt, vrând-nevrând, parte a unei tradiții a educației persuasive, la lumină, pusă în scenă întâi de fondatorii iezuiți și raționaliști ai colegiului fondat de Ștefan Bathory la sfârșitul sec. al XVI-lea, de infuzia iluminismului Școlii Ardelene și al iluminiștilor maghiari, de componenta democrată a gândirii sec. al XIX-lea transilvan, intrat în conflict româno-maghiar la 1848 nu pentru că nu avea un proiect democratic, ci fiindcă existau două înțelegeri distincte ale acestuia: varianta individualistă și elitară maghiară, și versiunea comunitară, grass root oriented a lui Bărnuțiu, Papiu-Ilarian și Iancu. Nici în domeniul filosofiei noastre lucrurile nu stau altfel la Cluj. Singura sinteză românească comprehensivă asupra tendințelor, orientărilor și personalităților din filosofia contemporană – publicată în anii 80 ai sec. al XX-lea și reluată, într-un prim volum, în anii 2000 – a fost elaborată la Cluj de Andrei Marga (Introducere în filosofia contemporană, Editura Polirom, Iași, 2002, 560 p.).

Tendinței pe care o practică, la București, grupul agregat în jurul dlui Gabriel Liiceanu, aceea de a traduce asiduu și a comenta din mers opera unui singur gânditor – socotit major, al contemporaneității – și însoțit, mai inconsistent, editorial vorbind, de prezența unor traduceri din Husserl, Wittgenstein și alți gânditori contemporani, Clujul i-a preferat, din câte îmi pot da seama, recuperarea unor ansambluri. Și ceea ce face Marga în materie de filozofie contemporană fac Alexandru Baumgarten în domeniul filosofiei medievale occidentale sau profesorul Muscă în materie de gândire iluministă și romantică germană.

În mintea mea, asemenea tendințe diferite nu pot fi decât benefice, prin complementaritatea lor. Ele ar trebui să ofere platforma comună unor discuții critice, aplicate la text sau distanțate de acesta, unind prin iubirea comună de filozofie, și nu dezbinând în virtutea cine știe căror sentimente. Pesemne am rămas un nostalgic al „triunghiularelor” din anii 80, când studenții în istorie și filozofie – specializări ce mergeau împreună pe atunci – se întâlneau bucuroși, odată pe an, când la Cluj, când la București, când la Iași, celebrând prin competiții intelectuale, bahice și spectaculare respectivele întâlniri.

Ce se va fi întâmplat între timp, nu știu. Constat însă că, la puțin timp după postarea pe blogul meu a unor întrebări libere, deschise și neconformiste legate de abordarea problematicii ființei și la heideggerianism, am primit întâmpinări joase, anonime sau, în cel mai bun caz, pseudonime, în care se terfelește filosofia românească actuală în general, spiritul universitar românesc de astăzi, corpul profesoral de la Facultatea de Filozofie din Cluj, recriminându-se însăși ideea mea de a-mi permite să comentez critic o carte a unuia dintre membrii grupului bucureștean.

Acesta să fie, oare, spiritul colegial și cel critic al heideggerienilor dâmbovițeni? S-ar zice că da, câtă vreme această abordare nu este decât ecoul polemicii lipsite de simțul onoarei și de altitudine etică pe care o încearcă un anume domn Liviu Bordaș – autor de broșură referitoare la filosoful Nae Ionescu -, în același moment, în Observator cultural (și) împotriva mea, neavând nici măcar eleganța de a-și preciza ținta. Limbajul cinic, suspiciunea și aroganța unora dintre mesaje – nu le detaliez, se găsesc postate pe acest blog – nu pot să nu dea de gândit. La fel, și coincidența aproape perfectă a atitudinilor. Ai zice că se afirmă o gardă pretoriană cu ideație fixă, imobilă, și piele iritabilă.

Să presupunem că, provincial, Clujul ar trece printr-o criză valorică în filozofie pe care, ce bine, Bucureștiul nu ar împărtăși-o, zburând sus, în sfere celeste, aureolate etern de lumina solară… Așa arată noua tendință filosofică românească ce se dorește dominantă și este încurajată la scenă deschisă de corifeii Școlii de la Păltiniș? Domnii Pleșu și Liiceanu au fost primiți curtenitor, nu o dată, în aula clujeană. De ce și-ar asmute cățeii, atunci, asupra amfitrionilor lor transilvani? Trebuie să fii tare înghesuit sufletește și moral ca să faci așa ceva…

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. V: EU ȘI HUMANITAS

„Faptul că această carte (= a lui Bogdan Mincă, n. O.P.) a apărut la ed. Humanitas justifica executarea ei și a autorului (subl. O.P.)?” întreabă dl. I.M. Pesemne că domnia sa nu are umor nici cât negrul sub unghie. Mă chiar întreb cum nu obosesc unii de atâta seriozitate. Într-o recentă ediție televizată a dialogurilor Pleșu – Liiceanu, primul vorbea despre prostie ca despre o încruntare și încrâncenare permanentă, o seriozitate fără zăgaz. Îi dădea dreptate chiar și dl. Liiceanu, pe care nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată spunând o glumă sau râzând public din inimă. Supăratul domn I.M. se referă la încheierea postării mele pe care, iată, mă văd silit a o reda aici, spre a i-o explica pe înțeles. „Oare ce s-ar întâmpla dacă tânăra filosofie românească s-ar ridica puțin din genunchi? Probabil nimic rău, înafară de faptul că n-ar mai publica, eventual, la Humanitas”, glumeam eu pe seama zidului de heideggerieni docili, refugiați în studii foarte tehnice și traduceri felurite, cu care s-a înconjurat dl. Liiceanu de un timp încoace, recrutându-i dintre foștii studenți și discipoli. Glumele și ironiile le facem, dle I.M., în general, cu oamenii pe care îi socotim, în principiu, capabili să intre în acest joc al inteligențelor. A-i coopta în el înseamnă că îi considerăm compatibili cu un asemenea joc; că avem bănuiala că sunt suficient de deschiși, iuți la sinapse, spontani pentru a le lua ca atare. Dacă am dori să îi jignim, poate i-am înjura sau am fi sarcastici și necruțători la adresa lor, căutând să îi umilim. Fiindcă, însă, ne par nu numai inteligenți, și nici doar egalii noștri (nu râzi de un inferior și nu-ți prea dă mâna să o faci nici cu un spirit superior ție, nu?), ci și oameni de spirit, înzestrați cu o brumă de umor, ne îngăduim, uneori, cu unii, o asemenea licență ludică.

Dar să revenim la ideea inițială, că aș avea un dinte împotriva editurii dlui Liiceanu. La urma urmei, știm cu toții că la ea nu publică doar exegeți din domeniul filosofiei. Cel mai adeseori apar romancieri străini. Nu neapărat cei mai buni, poate. Din rațiuni pe care nu le discut aici, sunt preferate numele și titlurile cele mai vandabile. Firesc sub raport economic, nesigur sub raport cultural (Dan Brown „vinde”, Homer… mai puțin). Nu aș îndrăzni, Doamne ferește, să vi-l recomand cu entuziasm pe atât de vandabilul Paolo Coelho, deși, probabil, dintre toți autorii de beletristică ai Humanitas-ului, s-a vândut cel mai bine. Personal îl prefer pe Mario Vargas Llosa, dinainte cu mult ca acest autor să fie recunoscut prin decernarea Nobelului pentru literatură.

Mai sunt, apoi, și cărțile de istorie, și seria de beletristică italiană, câte și mai câte… Nici vorbă de a contesta activitatea de ansamblu a unei edituri din cărțile căreia cumpăr, încă de la începuturile ei, destule titluri dorite.

Cu filosofia de la Humanitas este însă altceva. Atunci când vine vorba despre români, contemporani și încă tineri, mă delectez observând că editura preferă să publice mai cu seamă cărți – cum să le spun? – compatibile cu vederile filosofice ale dlui Liiceanu.

Am și obiecții de altă factură, referitoare tot la producția filosofică românească, dar ele sunt detaliate în altă parte și nu au legătură cu discuția de aici. Înseamnă asta antipatie la adresa editurii? Nici pomeneală.

Dar revin și întreb: să fie oare o mică împunsătură pe seama criteriului de selecție o „execuție”, a autorului, dar și a operei? Vorba lui Caragiale: fugi d’aci, domne!

Ca să lămurim suplimentar lucrurile mai spun ceea ce oricine vizitează blogul meu sau caută pe google (efort mare, deh!) numele pe care îl port poate găsi cu ușurință: colaborări la scenă deschisă cu prestigioasa editură. Sunt ani de când vorbesc public, la lansări de carte, despre producția Humanitas. Am lansat la ore extravagante, în noapte, pentru a crește vânzările din Harry Potter ale librăriei clujene, am stat alături de Radu Paraschivescu atunci când Humanitas a încercat să inaugureze o serie de proză tânără românească (Mihnea Rudoiu și ceilalți își amintesc precis cum a fost), iar de foarte curând am vorbit cu plăcere despre romanul cel mai recent al lui Radu însuși. Nu am lipsit nici de la lansarea versiunii înregistrate pe CD a poveștilor „corozive” ale lui Creangă. Săptămânal, bucurându-mă de stima colegilor Humanitas, am prilejul de a prezenta cărți ieșite la această editură în emisiunile televizate pe care cu onor le moderez pentru cine se nimerește să le privească (Lecturile mele, pe TVR Cluj, duminica la 11). Am făcut-o și anii trecuți, în cadrul rubricii Lecturi de… Cluj din emisiunea Cap de afiș (TVR 3) și o voi face de câte ori voi descoperi ceva ce mi se pare demn să fie semnalat, în aceleași cadre. Poate că o astfel de colaborare îmi îndreptățește măcar speranța la corectitudine și bună credință, dacă nu și la critici și împunsături colegiale. Sau nu?

Cred că Humanitas, alături de Polirom, Curtea Veche și RAO (se mai pot adăuga și alte câteva nume) face de 2 decenii încoace lucruri semnificative pentru cultura română. Dar mai cred, totodată, că excesul de Heidegger și resuscitarea lui Nae Ionescu, ca și publicarea de tentative monografice care încearcă să reabiliteze traseul de extremă dreaptă al lui Noica nu conduc cultura noastră actuală într-o direcție salutară, în contextul strădaniilor de democratizare a țării. Este, firește, o opinie personală, pe care o susțin deschis. Pot fi contrazis sau aprobat, fiecare este liber să creadă ce dorește. Dar a susține gogomănii pe degeaba, fără a fi verificat măcar temeiul acestora în prealabil, descalifică.

Ajuns la capătul acestor postări, dle I.M., regret încă odată că, dedicându-vă cinci episoade – din respect față de cei ce poposesc pe această pagină -, v-am nemurit întru anonimat. Amestecul de trufie elitistă, erudiție disprețuitoare, rea-credință și rigiditate fără umor care vă caracterizează merita o ilustrare mai bogată cromatic, pe care numele dvs. ar fi putut-o oferi. În absența lui, ne mulțumim cu ceea ce este: mult praf pe tobă; scuturat de pe stindardul heideggerianismului dâmbovițean.

Situl Editurii Humanitas:

 http://www.humanitas.ro/

Siglele incluse în această postare provin de pe situl Editurii Humanitas.