ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. IV: HEIDEGGER ȘI NAZISMUL

Să fie vorba numai despre heideggerită cronicizată, poate că lucrurile ar fi destul de simple și de clare. Nostalgia după profunzimile ontologiei în viziunea complicilor la Shoah – filosofii oficiali ai hitlerismului, nu neapărat ideologii acesteia – ar completa, cel mult, nostalgiile politice ale noilor generații de gardiști, ar ajusta, în cel mai bun caz, în profunzime proiectul naționalismului intransigent cu alteritatea etnică și rasială, și ar polei cu aur metafizic o vulgată molfăită de douăzeci de ani încoace de diverși tribuni vaticinari.

Iată însă că „A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (sic!), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune, o mistificare”, crede Vladimir Tismăneanu, de parcă despre o eventuală confuzie între filozofie și ideologia oficială aservită a celui de-al III-lea Reich ar fi vorba. Profesorul de la Maryland continuă însă: „A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel”. Probabil că are dreptate, în caz că se referă la raportarea lui Heidegger la Rosenberg. Să nu cădem, însă, în cea mai grosieră și inabilă lectură posibilă. Între „foarte jos” și „foarte sus” mai rămân destule nuanțe și sensuri, chiar și fără a pierde din vedere ansamblul, atunci când încercăm să înțelegem locul și rolul unei filosofii în epoca sa și dincolo de aceasta, nu?

Nu este vorba de a trivializa cu tot dinadinsul o chestiune de seriozitatea celei ce poate fi formulată astfel: cât și cum poate sminti/ corupe/ deturna un filosof tendințele culturale ale unei epoci și, prin aceasta, ale unei societăți? După părerea mea – nu doar a mea, dar vorbesc aici în nume propriu -, Heidegger tocmai asta și face. Iar despărțirea ontologiei lui de orice semnificație politică este nu doar eronată, ci chiar contrazisă de luările de poziție ale autorului discutat aici însuși.

După cum notează Michael Irwood, „În 1948 Heidegger îi scria unui vechi student, Herbert Marcuse, că în 1933, se „aștepta ca național-socialismul să producă o reînnoire spirituală a vieții sale în totalitatea ei, o reconciliere cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” (Heidegger, București, Ed. All, 2010, p. 160). Că Martin Heidegger aștepta, în anul ascensiunii lui Hitler la cârma Germaniei, o metanoia socială și spirituală este doar una dintre chestiuni. Indiferent dacă empatizăm sau nu cu așteptarea astfel mărturisită, rămâne de notat ca sigur un lucru: Heidegger era, în acel moment, departe de a fi indiferent sau îndepărtat de politică în general, și de național-socialism în particular. Chiar și rememorată restrospectiv, într-o epocă în care vechile adeziuni de extremă dreaptă erau sever condamnate (nu ca astăzi!), adeziunea filosofului la hitlerism rămâne aureolată de o mare speranță interioară, sinceră și profundă. (Nicăieri Heidegger nu vorbește aici despre o eroare, despre o proastă situare, despre remușcări.) Să nu ne mai ascundem, prin urmare, după deget, prefăcându-ne că nu știam acest lucru. Textul cu pricina este disponibil nu numai în original, ci și în română, cum se vede.

Mai importantă îmi pare însă partea a doua a citatului, întrucât ea permite fără greș sau dubiu legarea directă a miezului filosofiei heideggeriene de politică. Așteptarea, deopotrivă, în cazul filosofului german, a unei reconcilieri „cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” leagă conceptul fundamental al viziunii heideggeriene asupra ființei, pe de o parte, de ceea ce el numește „antagonismele sociale”, iar pe de alta, de „pericolele comunismului”, adică de ponoasele unei viziuni politice totalitare, de semn contrar celei căreia i-a subscris rectorul de la Freiburg. Aș spune, în acest context, că Dasein – cuvânt compus din vernacularul da-sein, care poate fi tradus cu atenția îndreptată către semnificația sa inițială prin „a fi acolo” sau prin „acolo-fiind” – evidențiază tocmai această viziune atentă la antagonismele sociale, la distanțele între păturile societății și, prin îngustare și aplicare la individ, la punerea unei distanțe între inși (de ce nu, la urma urmei, „a fi aici”, Hiersein?).

Filosofia dasein-ului nu este, prin urmare, doar anticomunistă, ci și încărcată de proiecții pline de speranță asupra național-socialismului. Iată un prim răspuns pe care îl dau cu privire la inducția insidioasă de – să-i zicem – „atenție favorabilă și favorizantă” îndreptată către nazism prin frecventarea lui Heidegger. Desigur, vizitarea lui, oricât de atentă, rămâne oricând posibilă, câtă vreme păstrăm în prim-planul atenției avertismentul autosituării (și în epocă, și ulterior, în 1948, cel puțin) heideggerismului în proximitatea – de nu direct în interiorul –unei anumite viziuni compatibile, de nu chiar (meta)politicește osmotice cu hitlerismul. Hannah Arendt și Paul Celan sunt două personalități de statură ale gândirii și artei universale a sec. al XX-lea, prezentând, în același timp, și garanția automat anti-nazistă a originii lor evreiești (dacă descifrez corect gândul lui Vladimir Tismăneanu atunci când i-a invocat pe cei doi). Arendt a fost însă iubita personală a filosofului, iar Celan rămâne un (mare) poet. A-i invoca drept autorități în cazul dat înseamnă să recurgi la argumentul autorității, pe de o parte, iar pe de alta, să aduci în discuție doi oameni a căror situare nu este cea mai potrivită pentru emiterea unui verdict axiologic privitor la heideggerism (Mă încăpățânez să numesc astfel, pe cât pot, doctrina lui Martin Heidegger, pentru a feri fenomenologia ca ansamblu și direcție de o respirație paralizantă; dar și fiindcă în multe cercuri se mai discută încă despre arondarea lui Heidegger la fenomenologie sau la existențialism.).

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. II. Eventual, Heidegger

Domnule Mladin,

Dvs. socotiți, pornind probabil de la o convingere personală – și nu doar de la reproducerea unui gând răspândit cu autoritate de mediile filosofice pe care, poate, le frecventați (dascăli, colegi, prieteni admirați ori prețuiți de dvs., mode intelectuale propagate persuasiv cu mijloacele unei edituri prestigioase) că „… gândirea târzie a lui Heidegger este una complexă și dificilă…”. Complexă și dificilă? Fără îndoială! Cum însă nu orice lucru dificil este important pentru viață și nu orice concepție filosofică este importantă în ordinea cunoașterii, de ce ne-ar deranja că Heidegger, ultimul în special, este dificil? Nu există, în filosofia universală, un consens asupra importanței gândirii heideggeriene. Probabil că, sub raportul recunoașterii, Karl Marx a fost mult mai recunoscut decât cel despre care vorbim, de vreme ce concepția lui a produs revoluții sociale, întorcând lumea pe dos și asigurând fundamentele ideatice ale unui sistem politic pentru mai multe zeci de ani. Există o sumedenie de oameni, destui dintre ei chiar printre filosofii acestei planete, care pot trăi netulburați, preocupându-se mai departe de câmpul lor de studii, fără grija lui Heidegger. Altminteri spus: de când, pentru cine și de ce a devenit Heidegger un popas obligatoriu, o stațiune a drumului necesară în chip, așa-zicând, legic? Sunt, nu doar personalități, ci orientări întregi filosofice, care se dispensează de formulările oraculare și încifrate ale autorului lui Sein und Zeit. Să nu pornim așadar de la eroarea unei recunoașteri universale a celui invocat cu mare emoție și studiat prin demersuri mari consumatoare de timp de către unii mai tineri sau mai puțin tineri gânditori din România (desigur, nu numai).

Dacă s-ar demonstra irefutabil că filosofia lui Heidegger asigură o cunoaștere de o valoare fără seamăn a existenței, ființei, ființării etc. și, eventual, dacă respectiva demonstrație ar avea consecințe practice de mare impact, apte să aducă un salt în modul de viață și cunoaștere al omenirii, aș fi, probabil, de acord cu dvs. că „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.), care și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane, este absolut bine-venită, mai ales atunci când este prima de acest fel și atunci când ea apare într-o limbă precum cea română”. Din păcate, nu cred că aveți dreptate, pariind pe faptul că Heidegger „și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane”. Mi le-ați putea enumera? Nu sunt sigur că știu care sunt ele și, în orice caz, nu-mi vine în minte prin ce anume a modificat Heidegger discursul istoriografic, domeniul meu de referință. Dar psihologia? Sau geografia?

… Haideți să nu exagerăm prea tare importanța unui filosof care nu și-a prea încheiat gândul din lucrarea lui fundamentală, Sein und Zeit, promițând o parte secundă care nu a mai survenit. Îi va fi fost contextul istoric nefavorabil? De ce ne-am mira? La urma urmei, vorbim despre năruirea nazismului, în numele căruia dl. rector Heidegger conducea destinele unei universități interbelice importante. Foarte bine că s-a întâmplat așa, dacă prețul pentru a avea partea nescrisă (continuarea) lucrării pomenite ar fi fost continuarea epurărilor rasiale (Shoah și eliminarea țiganilor/ romilor), domnia Gestapo-ului și militarizarea Europei prin prezența armatelor celui de-al III-lea Reich în spațiul Europei.

Dați-mi, vă rog, dacă dvs. sunteți lămurit asupra lor, argumentele pentru care aporturile filosofiei lui Heidegger sunt atât de mari, încât merită să îi fie trecute cu vederea, oarecum, simpatiile naziste (exprimate, de acord, cu intensități diferite, în funcție de perioada la care ne referim). În caz că aceste argumente există, tentativele de „orice încercare … de a înțelege ceva din această gândire” se pot dovedi legitime.

Să nu ne pripim, prin urmare, cu aprecierea asiduităților dlui Mincă în preajma lui Heidegger până nu știm dacă este, realmente, un timp bine cheltuit.

Nu ignor posibilitatea ca unii dintre contemporani să spună: de vreme ce destui germani, japonezi, americani, francezi, pakistanezi, malgași, albanezi, sanmarinezi socotesc că Heidegger etalează o gândirea filosofică majoră, cu mare impact asupra prezentului și viitorului, de ce n-am crede și noi, românii, același lucru? Să ne… sincronizăm, așadar (visul de aur al lovinescianismului!). Îmi permit să atrag însă atenția că o asemenea trimitere se încadrează tot în tipul de argumentare prin recursul la autoritate (vezi Doamne, oricare dintre aceste popoare ar fi mai îndreptățit la o corectă judecată asupra valorii filosofului decât noi, românilor nemairămânându-le decât să se conformeze).

Pentru a nu lungi vorba prea mult, aș vrea să înțeleg mai bine ce anume doriți să spuneți cu formularea „mai ales atunci când … prima (= cercetare, n. O.P.) de acest fel … apare într-o limbă precum cea română”. Ce va fi fiind cu limba română? Este ea nemulțumitoare în vreun fel? În care anume? Doar în raport cu cuvintele compuse, inventate sau derivate de Heidegger? Să ne dăm demisia din română din această cauză? Sau să încercăm precum domnii Liiceanu, Kleininger și cei care le-au urmat – dl. Mincă printre domniile lor – să inventăm noțiuni și combinații de noțiuni pentru necesități conceptuale heideggeriene în idiomul nostru național? Aș aprecia niște precizări suplimentare la acest punct.