Maria Tereza | Ovidiupecican's Blog

BACALAUREATUL ȘI UNIVERSITATEA, ÎNTRE ANALIZĂ ȘI PAMFLET

Dl. Ștefan Vlaston nu este nici lipsit de spirit de observație, nici păgubit de inteligență și nici neinstruit. Și cu toate acestea, glisările interpretative ale domniei sale se produc cu o anumită dezinvoltură. Să vedem un exemplu recent, articolul intitulat „Bacalaureat 2011. Prime concluzii și observații” (http://www.contributors.ro/fara-categorie/bacalaureat-2011-prime-concluzii-si-observatii/), unde – spre a înțelege ziua de azi și experiența din proximitate, domnia sa invocă două decenii de experiențe.

„Ce s-a întâmplat la bacalaureatul 2011 își are originea în evoluția educației de după 1990. Un număr de oameni întreprinzători și cu viziune au înțeles cererea enormă de diplome universitare și au dat drumul unei afaceri de cca un miliard de euro pe an: fabricile de diplome din învățământul superior”, începe domnia sa racursiul istoric ce-i aparține. La fel de bine putea invoca întreaga istorie a educației românești, cu golgotele ei endemice, decăderea cunoașterii și moravurilor – constatate de învățații moldoveni ai sec. al XVII-lea – sau obiceiul haiducirii oricărei autorități, cu care cinematografia națională se mândrește constant… Nu căutarea cauzelor mai îndepărtate este însă de refutat aici, deși ea explică multe și nu ajută la nimic remedierea situației. Lipsa de bună credință devine vădită atunci când autorul asociază, așa cum se vede în text, „viziunea” celor care au căutat să dea formă educației în România cu „afacerismul”. Estimarea este nedreaptă și descalificantă pentru acuratețea analizei, pentru că – în mod obligatoriu – nu toți cei cu viziune au fost afaceriști universitari, după cum nu toți aceștia din urmă s-au dovedit oameni de viziune.

A numi apoi, cu deplină imprecizie, universitățile națiunii „fabrici de diplome” este expresiv, stilistic vorbind, dar procedura aparține pamfletului, nu analizei judicioase. În 1990 și încă vreo câțiva ani eram încă departe de a înregistra pe harta învățământului academic românesc hemoragii de diplome. Dimpotrivă, eram – atunci ca și acum, culmea! – într-o flagrantă lipsă de instrucție superioară, ca urmare a politicii Partidului Comunist de a controla și restrânge la maximum posibil numărul și componența elitelor cărturărești naționale.

A socoti, așadar, că deschiderea învățământului către populația tânără a fost o greșeală, o ticăloșie sau un soi de populism educativ, numai pentru că unii și-au făcut obiceiul de a prelua aluvionar absolvenții de liceu și de a le elibera în chip superficial diplome superioare, este mai mult decât o eroare; este o vinovăție. Gândirea care limitează accesul la cunoaștere a fost depășită, în spațiul românesc, încă din vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, întemeietorii de școli înalte la Iași și București, în timp ce în Transilvania colegiul princiar de rang academic întemeiat de iezuiți datează din anii 80 ai sec. al XVI-lea. Înainte mai încercase numai Despot Vodă, în Moldova, ceva similar, cu resurse protestante, dar opoziția religioasă și, poate, și suspiciunea față de instrucție și erudiție, a prăvălit totul în pulbere, după numai doi ani. Oricum, din nevoile bunei guvernări, domnii fanarioți de mai târziu și împărații vienezi iluminiști (Maria Tereza și Iosif al II-lea) au încurajat înființarea școlilor de orice rang, așa cum începuseră deja să o facă și principii calvini ai Transilvaniei autonome din sec. al XVI-lea și al XVII-lea, ori sașii brașoveni și sibieni tipăritori de carte românească.

Prin urmare, cenzura didactico-pedagogică a regimului comunist a fost o abatere de la linia dezvoltării educației din România, nicidecum o situație de regretat datorită excelenței sale sau oricărui alt motiv. Deschiderea accesului la universitate din anii 90 a fost una dintre marile împliniri ale acestor ani, după cum și înmulțirea asimptotică a numărului de doctori în științe și arte la cote nemaiîntâlnite pe aceste plaiuri mioritice.

Să presupunem însă că măcar jumătate din ele – dacă nu mai mult sau mai puțin – reprezintă titluri necomparabile cu marile performanțe de la Oxford și Cambridge. Ei și? Sunt ele, prin aceasta, nemotivate și inutile? Trăim cumva pe malurile Tamisei sau ale Potomacului, fără a ști acest lucru? Ori poate scopul școlii românești este să producă experți pentru multinaționale, separându-i pe aceștia de restul populației definitiv, făcând nemaifăcutul. Înafara mândriei prostești că avem și noi, un premiat Nobel, un bursier Rotschild sau un ialomițean la NASA (să zicem) ce anume aduce un asemenea fapt patriei de origine și performanțelor sistemului educativ de la noi? Praful de pe tobă, desigur.

Toată șmechereala cu articolele mai importante decât cărțile și editurile străine – indiferent care – mai strălucite decât cele din țară aduce cu bucuria sărăcimii la etalarea tinichelelor pe piepturi militare, în cursul paradei dintr-o leșinată sărbătoare însorită. Rezultatul? Mult zgomot pentru nimic. Discreditarea publicațiilor științifice românești, văzute ca omologabile mai ales dacă îi publică tot pe străini. Cu alte cuvinte, românul care dorește prestigiu are de ales între a fi marginalizat în mediul profesional propriu ori a fi trimis la plimbare, prin străini, spre a conta.

Deschiderea amplă a accesului la școală, posibilitatea de a urma mai multe specializări și facultăți, introducerea sistemului masteral neîngrădit și posibilitatea înscrierii în programe doctorale fără necesitatea dovedirii vreunei fidelități partinice, numai pe baza interesului unui proiect propriu și a dovedirii calităților personale de natură intelectuală, a înscris merite reale pe seama generației care a orientat tranziția, în pofida oricăror limite și derapaje aferente.

Introducerea taxelor în învățământul universitar – nocivă în măsura în care elimină din start tinerii defavorizați, dar corectată parțial și nesatisfăcător prin programe de burse și posibilități de sponsorizare, de la stat sau din alte resurse – a fost urmarea slabei finanțări de la stat a instituțiilor relevante pentru domeniu și a acompaniat discursul separării tranșante de socialism și a avansului înspre economia de piață.

Înainte – sau în loc – de a deveni o afacere veroasă, învățământul universitar de după 1989 a fost un manifest pentru resurecție intelectuală, pentru elite de tip nou, pentru recuperarea înapoierii, pentru alinierea la standardele lumii libere din Vest. A trece toate aceste lucruri sub tăcere este, în cel mai bun caz, o miopie.

Published in:

Box populi

on 5 iulie 2011 at 11:04 am Comments (2)
Tags: bacalaureat 2011, blog, Box populi, fanarioti, Iosif al II-lea, Maria Tereza, Matei Basarab, Ovidiu Pecican, Stefan Bathory, Stefan Vlaston, universitate, Vasile Lupu

Ovidiu PECICAN:Eroi şi istorici martori

La decorarea lui Vasile Paraschiv, recent răposat opozant la derapajele comunist-naționaliste ale ceaușismului, am publicat într-o revistă clujeană acest text. Îl reiau acum, socotind că adevărurile – oricât de incomode – se cuvine să ajungă la cât mai mulți oameni. Îi aduc astfel, totodată, mărturia respectului meu, încă o dată, lui Vasile Paraschiv, retras întru contemplarea Absolutului. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească! (O.P.)

Nu sunt dese ocaziile în care istoricul are şansa de a înregistra pe viu acţiunile protagoniştilor istoriei. De aceea, asemenea ocazii sunt preţioase, oricând survin. Cu atât mai speciale sunt prilejurile de a-i observa atât pe eroi, cât şi pe cei care, în principiu, imortalizează deopotrivă în paginile lor prestaţiile de excepţie, cu consecinţe pentru evoluţiile din societate, ca şi pe iniţiatorii lor.

Când am văzut la televizor ştirea referitoare la conferirea unei decoraţii înalte, la Cotroceni, unui grup de personalităţi ale zilei, în semn de apreciere a contribuţiei lor la dezvoltarea culturii şi a unei atmosfere de elevaţie morală şi spirituală, am privit cu justificată curiozitate la aleşii anului 2008 ai preşedinţiei. Erau acolo actorii Radu Beligan şi Marin Moraru, criticul literar Nicolae Manolescu, muziciana Mariana Nicolesco, regizorul Lucian Pintilie şi alte câteva figuri, dintre care unele la fel de cunoscute. Nu l-aş fi recunoscut însă pe Vasile Paraschiv, unul dintre puţinii care au avut curajul să lupte cu regimul Ceauşescu din interiorul ţării, aproape de unul singur, înfiinţând un sindicat liber, fiind chinuit şi hărţuit apoi de Securitate şi scăpând în Occident după ralierea lui la demersurile antitotalitare ale lui Paul Goma. Vasile Paraschiv a ajuns însă şi cu acest prilej festiv în atenţia jurnalelor de ştiri, refuzând demn şi răspicat – poate nu şi cu tact, dar asta este altceva – Steaua României în grad de cavaler. „Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul” – i-a spus decoratul preşedintelui Băsescu. „Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată”.

Cuvintele fostului opozant anticomunist mi-au atras atenţia printr-o naivitate oarecum măreaţă, ca – probabil – în toate cazurile când directeţea şi onestitatea merg la ţintă, eliberându-se de meandrele nuanţărilor şi ale retoricii pe multiple tonuri, amestecate, care ne fac să vorbim, în atâtea cazuri, de subtilitate, inteligenţă, persuasiune, dar nu şi de adevăr spus pe de-a-ntregul. Am privit, deci, cu sentimente amestecate, episodul, asociindu-l cu situaţia arhetipală a petiţionarului împilat, care în Ardealul românesc ia mereu chipul lui Horia în audienţă la împăratul Iosif al II-lea sau al lui Avram Iancu, opusul primului, refuzând demn să se înfăţişeze în faţa tânărului suveran Francisc Iosif. Am revăzut cu coada ochiului veşmântul episcopal al lui Inochentie Micu făcând anticameră la împărăteasa Maria Tereza, obstinată în a nu-l primi, şi şirul memorandiştilor în redingote, aşteptând să vină dreptatea de la Schönbrun sau Belvedere… Este, cred, şi motivul pentru care am căutat ulterior filmul ceremoniei pe câteva site-uri internet, refăcând iar şi iar parcursul de câteva clipe al intervenţiei lui Vasile Paraschiv în cursul previzibil al decernărilor de medalii oficiale.

Răspunsul lui Traian Băsescu a fost decent şi a căzut bine, distingând între nivelul personal al frustrării fostului luptător împotriva sistemului comunist şi cel oficial, unde oamenii şi gesturile devin instituţii şi simboluri. M-a frapat însă, de fiecare dată, să observ în fundalul secvenţei, siluetele familiare a doi istorici renumiţi, nu dintre cei mediocri sau slabi, Andrei Pippidi şi acad. Şerban Papacostea. Întorşi vag, pe jumătate, plecând privirile jenaţi, într-o parte, cei doi păreau să deplore ruptura de ritm, tulburarea apelor, fluieratul în biserică, pe scurt, penibilul situaţiei momentane.

Desigur, refuzul lui Vasile Paraschiv şi declararea făţişă de către acesta a dezavuării preşedintelui, ca produs al sistemului împotriva căruia luptase, nu avea cum să nu distoneze, să nu apară ca strident, în contextul dat, luând chiar chipul unei crase impoliteţi, a unei fronde nepotrivite în contrast cu protocolul momentului. Dar dincolo de asta, dintre toţi cei prezenţi, era, cred, de aşteptat ca tocmai istoricii să fie primii care să înţeleagă mai exact semnificaţia gestului şi să fie gata să îl întâmpine mai adecvat decât alţii. S-a întâmplat sau nu aşa ceva, imaginile păstrează numai gesticulaţia reţinută, dar neechivocă, a celor doi istorici, jenaţi de moment, preferând – s-ar fi zis – mai degrabă ca totul să fi decurs lin, ca întreruperea să nu se fi petrecut. Şi totuşi: atât Andrei Pippidi, cât şi Şerban Papacostea au fost şi continuă să fie unii dintre aceia care au susţinut procesul de democratizare al societăţii româneşti. Publicistica din revista 22 şi calitatea de membru al Grupului pentru Dialog Social a nepotului lui Nicolae Iorga, ori semnarea manifestului resurecţiei istoriografice alături de cei mai importanţi istorici, în decembrie 1989, şi, mai recent, curajoasa dezvăluire a plagiatului din tratatul de istorie al Academiei Române, în cazul lui Papacostea, îi recomandă pe ambii drept membri ai societăţii civile de calitatea civismului cărora nu s-ar cuveni să se îndoiască oamenii de bună credinţă. Ar fi prins bine, cred, în legătură cu momentul evocat mai sus, o ieşire la rampă în care membrii breslei istorice pomeniţi aici să desluşească raportarea lor la cele întâmplate spre a scuti interpretările inadecvate ori lectura bruiată a faptelor.