Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (12): Cutia cu trei pereţi

Proză: Elena CESAR von SACHSE: BEŢIA (IV)

(urmare)

***

            Zilele treceau, dar de fiecare dată soarele îmi zâmbea, prin zâmbetul fetei de lângă mine. Totul era în casă la locul lui, dar „ceva” aparte, invizibil şi personal, accentua gustul şi hărnicia Mariei. Pot să spun că am trecut cu uşurinţă acel prag atât de greu de trecut, jurându-mi să nu mai apelez niciodată la licorile blestemate… Uneori, în întunericul unde lumina veiozei nu ajungea, mai căutam ochii verzi ai Evei. Însă ei n-au mai apărut. Prezenţa Mariei, cu felul ei dur, ca de granit, şi totuşi suav, mi-a devenit pe nesimţite indispensabilă.

            A găsit destule nereguli în conturi şi în actele de care se ocupase Cristian. Într-o zi, fără să mă întrebe ceva, l-a sunat la telefon din sufragerie, lăsând totuşi uşa deschisă spre terasă, să aud ce vorbeşte. Discuţia a fost scurtă.

– Domnule Cristian, vorbesc în numele domnului Andrei. Doresc să vă comunic că în urma controlului efectuat asupra situaţiei finaciare pe care aţi condus-o, am constatat că aţi retras fraudulos sume din contul dumnealui, înşelându-i bunacredinţă şi prietenia pe care i-aţi arătat-o. Pentru că nu a primit în scris o explicaţie rezonabilă din partea dumneavoastră, domnul Andrei vă destituie şi vă aşteaptă demisia, mâine, cu poşta de dimineaţă. A, era să uit. Am mai descoperit un secret interesant… Ştiţi la ce mă refer, nu?! Aha… Aveţi ceva de spus? Nu?… Perfect. Atunci, la revedere!

După câteva minute a apărut în faţa mea, explicându-mi:

– Mama dumneavoastră a insistat să procedez astfel. L-a bănuit de mult că e necinstit, lucru pe care am şi reuşit să-l demonstrez. Oricum, a avut noroc. Altul l-ar fi înfundat în puşcărie… Dar dacă asta a fost dorinţa dumneavoastră, înţeleg… Am vorbit eu în numele dumneavoastră doar din dorinţa de-a vă scuti de o convorbire neplăcută.

Am privit-o scurt, simţind că cu acest ultim demers a reuşit să şteargă tot trecutul în care m-am zbătut, scoţându-mă către un orizont deschis. Am luat poziţia unui om de afaceri, ascunzându-mi în acest fel bucuria unui gând care mi-a încolţit în acel moment în minte, şi i-am spus:

– Data viitoare, vă rog să mă anunţaţi în prealabil ce hotărâţi în privinţa mea, pentru că…

– Da, domnule Andrei. Aveţi dreptate. Aşa e corect, ţinând cont că dumneavoastră mă plătiţi şi sunteţi şeful meu.

A vrut să plece, dar, zâmbindu-mi, a mai adăugat:

            – Eu cred că în scurt timp misiunea mea va lua sfârşit. Amândoi am dat o luptă şi amândoi am ieşit învingători. E o mare bucurie pentru mine că nu mi-aţi fost duşman, ci un aliat blând şi înţelegător…

După aceea a ieşit.

– Hmm -, mi-am spus eu, zâmbind, în urma ei.- Parcă am avut altă soluţie cu tine?… Oare cum a ajuns fata asta în casa, în viaţa şi-n afacerile mele? Asta numai mama ştie…

Şi pentru că nu am reuşit să-i comunic hotărârea ce-o luasem, am sunat-o din nou, iar ea a apărut, ca de obicei, surâzătoare.

Am privit-o câteva clipe, spre a cântări şansele pe care le am cu această persoană interesantă, dar pentru că i-am simţit o uşoară roşeaţă în obraz, m-am simţit eu însumi stânjenit şi m-am grăbit s-o întreb:

– Bănuiesc că ştiţi cu cât l-am plătit pe managerul meu?

– Da! Dar pentru cât îşi mai lua el în plus, consider că l-aţi plătit chiar foarte mult pe acest… scuzaţi-mă, dar nu rezist să nu-l numesc porc de câine…

Fără s-o privesc, mi-am amintit amuzat că la început m-a onorat şi pe mine cu acest titlu nobiliar, tot la al doilea cuvânt… Deci i-am vorbit pe un ton grav:

– Nu pentru că aţi câştigat încrederea mamei mele, ci pentru că eu însumi doresc, observând că sunteţi foarte pricepută şi în acte, dar şi în felul în care puneţi problema în relaţiile oficiale, vă întreb dacă acceptaţi să deveniţi managera mea. Acum nu mai am nevoie de o menajeră specială. Sau… totuşi? –, o întreb eu, făcând o glumă.

– O, nu! Demult nu mai era nevoie de mine, dar recunosc, încă nu mi-am găsit de lucru ceva mai potrivit.

Faţa Mariei strălucea de bucurie. Am simţit cum se abţine să nu mă îmbrăţişeze. Mi-a mulţumit şi întorcându-se pe călcâie, aproape că a fugit din cameră.

Simţeam că face parte dintre acei oameni pentru care sentimentele explodează înafară, ca apa unui izvor de munte, şi asta pentru că se dăruia cu tot sufletul şi nu ţinea nimic pentru ea. După o oră a revenit ca să mă anunţe:

– Domnule Andrei, interviul de la televiziune începe peste o oră. V-am pregătit hainele cu care aţi dorit să vă îmbrăcaţi.

M-am ridicat de pe scaun surprins de aspectul ei. Era îmveşmântată într-un costumaş mov cu o mică bordură albă la guler. Jacheta îi marca supleţea, iar fusta scurtă, puţin deasupra genunchilor, lăsa să i se vadă nişte picioare superbe. Pentru prima dată îi vedeam părul lung şi bogat, de culoarea spicului în miezul verii, lăsat într-o frizură lejeră pe spate. Arăta ca un model. Ce transformare miraculoasă s-a petrecut în scurt timp cu femeia de lângă mine?… Nu aş fi bănuit-o niciodată în stare de o aşa metamorfoză. De când o ştiu avea părul prins într-o agrafă în vârful capului şi o bluză cu pantaloni albaştri, ca în spitale… Şi pentru că eu o admiram mai departe, ea, ca orice femeie, a intuit efectul care îl avea asupra mea. Mi-a zâmbit fericită, dar şi puţin intimidată de propriul aspect îndrăzneţ.

– După cum m-aţi anunţat, devenind managerul dumneavoastră, trebuie să apar într-o nouă postură.

– Într-adevăr, aşa este, şi mă bucur că aţi aceptat să mă reprezentaţi atât de strălucitor…

Aducându-mi însă aminte de convorbirea telefonică o întreb:

– Ce secret i-aţi descoperit lui Cristian?

– Doriţi, într-adevăr, să ştiţi?

Eu am aşteptat să-mi răspundă, zîmbindu-i.

– Cristian şi Eva au fost împreună ani de zile şi au rămas şi după ce v-aţi mutat cu ea aici.

Eu o priveam calm, lovit de o paralizie verbală, aşa că ea a continuat:

– Şi nu numai atât. Împreună au scos sume mari din contul dumneavoastră personal, lucru care putea să vă ruineze dacă fata nu murea pe neaşteptate.

Auzind-o, am început să râd ca de o glumă bună…

– De multe ori o lovitură anihilează durerea. Mi-am dat seama că a fost o mare pasiune, adăugă Maria, căutând să mă liniştească.

Apropiindu-mă, i-am mărturisit:

– Întotdeauna omul vede doar „partea luminată a lunii”, dar e o minune să trăieşti „beţia” misterului ei nedezvăluit. Da! Ai dreptate! A fost o mare dragoste sau poate doar un foc de artificii pe un cer înstelat? Cine poate şti? Totul s-a petrecut atât de repede şi atât de dureros… Totuşi, într-un mod ciudat, această femeie a fost singura care a ştiut să-mi făurească o lume, în care să mă simt fericit…

Maria a rămas tăcută, răspunzându-mi printr-un zâmbet, iar eu m-am lăsat fascinat de intensitatea privirii ei, ce mi-a trecut prin inimă ca un fulger. Şi doar atunci am observat cu uimire că ochii Mariei aveau aceeaşi culoare de smarald ca ai Evei…

 SFÂRŞIT

Proza: Elena CESAR von SACHSE: BETIA (III)

(urmare)

***

După o săptămână s-a înseninat. Vântul n-a mai bătut atât de puternic.

Dimineaţa, Maria mi-a spus să mă îmbrac şi am început să facem zilnic jogging. După dejun m-a trimis pur şi simplu să exersez în studio sau să fac mişcare în sala de gimnastică.

După prânz m-a lăsat singur, să fac ce vreau. I-am urmat programul, mai în glumă mai în serios… De fapt, eram perfect conştient că trebuie să mă pun pe picioare.

– Am aşteptat doi prieteni să mă viziteze între orele 11 şi 12. N-au venit?-, am întrebat-o eu curios.

– Marcus şi Cristian? -, mă întrebă, ridicând o sprânceană.

– Chiar ei! -, i-am răspuns bucuros.

– I-am dat pe uşă afară şi le-am spus să nu mai vină pe aici, că le rup picioarele. Să ştiţi că nu a lipsit mult ca Marcus să încaseze pe merit una de la mine. Dar s-a oprit la timp…

– Cum adică să nu mai vină? – am întrebat-o, crezând că nu aud bine.

– Erau amândoi cu o sticlă de coniac în mână. Şi cu aşa ceva nu se intră aici, numai peste cadavrul meu. Un prieten adevărat nu-ţi laudă nebuniile, ci îţi deschide ochii atunci când eşti în cumpănă. Ăştia nu v-au fost prieteni, ci duşmani… Nu aţi pierde nimic dacă nu i-aţi mai vedea deloc. Auzi drăcovenia naibii, să vină ei aici cu băutură, în loc să vă ajute să vă lăsaţi de ea…

– Dar Cristian e managerul meu…

– Ştiu! Chiar de aceea l-am anunţat să vă aducă toate actele şi contractele pe care le aveţi în viitor, să le controlez!

– Cum adică să le controlaţi? -, o întreb eu din ce în ce mai uimit. – Cine te-a rugat să faci acest lucru? Şi, la urma urmelor, nu văd cum te-ai descurca în ele…

– Mama dumitale m-a rugat… Iar de descurcat, fiţi liniştit, mă descurc foarte bine. Am terminat managementul de doi ani de zile.

Fata mă uimea în fiecare zi cu ceva.

– Aţi terminat facultatea de ştiinţe economice? – am rămas stupefiat şi am întrebat-o curios: – Şi de ce nu lucraţi în meseria dumeavoastră?

– Ca menajeră specială câştig bine şi nu întâmpin niciun risc. Iar ca manager nu mi-am găsit de lucru. Noroc că am multă energie. O investesc bucuroasă într-o cauză dreaptă. De fapt munca mea e o luptă prin care încerc să smulg un om din ghearele alcoolului. Iar atunci când reuşesc, am o mare satisfacţie.

– Chiar bine aţi spus că smulgeţi. Cred că în asta constă specialitatea cu care vă lăudaţi, nu? Nu cumva era mai nimerit să fiţi dentistă? -, i-am spus pe un ton ironic, aducându-mi aminte de felul în care procedase cu mine.

– Nu mă laud, deşi trebuie să recunoaşteţi că e foarte greu să lupţi împotriva acestui drog. I-am dat dreptate în gândul meu şi trebuie să recunosc că, datorită programului încărcat de sport, cu mâncare hrănitoare, într-o atmosferă plăcută, am început să lucrez deja în studio, anunţând un nou album pentru primăvară.

În ochii Mariei, aşa cum mi-a prezis mama, mi-am redobândit respectul. Am remarcat la ea mult bun simţ şi o anumită intimitate. Ţinea la ea mult şi, la rândul ei, mi-o respecta şi mie cu sfinţenie. În fiecare după-masă se retrăgea în camera ei şi nu o mai vedeam decât a doua zi.

(va urma)

Proza: Maria V. CROITORU: Cu dosoiul in cap

         Floarea se întorcea grăbită de la magazin. Răspundea automat la întrebarea „Undea-i fost”, pusă de cei cu care se întâlnea.

         Intră  pe la Măria, vecina ei, strigând de la poartă:

         – Acasă eşti tu, Mărie?
         – Ia, aicè-s în şură! Da’ care-i baiu’?

         Floarea nu răspunde. Când ajunge în şură, începe să vorbească repede:

         – Tu, amu vin de la coparativă. Mâine bagă ăştia combina în mălaiu’ de După Tău şi nu dau nimic, dacă nu-l culegem noi. Merem astară să ne-aducem batăr pântru galiţă? Ş-am auzât că badea Iuăn îi beteag. A sta şi el acasă la noapte, n-a bate hotaru’.

         – Bine, merem! Pă la zăce?

         – La zăce-s la tine. Să nu uiţi să te muruieşti pă faţă cu funinjine şi să-ţi iei nădraji.

         – Şi tu să nu-ţi iei sac mare, să trebuiască să goleşti din el.

         Floarea pleacă mulţumită. Ajunge acasă. Îs multe de făcut şi trebuie să le isprăvească iute: să adape vaca, s-o mulgă, să dea la porci… Când termină, se uită la ceas. Era numai opt şi jumătate. Până la zece mai este. E singură acasă. Bărbatul ei e la lucru, în schimbul de noapte, iar copiii-s la internat.

         Dă drumul la televizor. Se aşează pe pat şi face cipcă. Nu-i place ce este la televizor şi-l închide: „Iară-s ăştia! Tăt umblă prin lume!” Continuă să facă cipcă. Cască. Se uită la ceas. Se ridică. Trage pe ea nişte pantaloni răi. Ia funingine de la sobă şi se mânjeşte pe faţă. În cap îşi pune un clop peste năframă. Ia sacul. „Da să ieu şi un dosoi? Oi pune săcuţul în el şi-oi vini mai uşor”. Închide uşa.

         Măria o aştepta la poartă. Pe drum nu-i nimeni. E lună, se vede bine. Nu vorbesc. Ajung la calea ferată. Dincolo este tarlaua de porumb a ceapeului. De pe calea ferată se uită-n stânga, se uită-n dreapta. Nicio mişcare, e linişte. Intră în tarla şi încep să culeagă porumb. Îl culeg curăţat. Nu vorbesc. Din când în când se opresc şi ascultă. Nimic.

         – Gata eşti, Mărie? întreabă în şoaptă Floarea.

         – Gata! Hai să merem!

         O voce groasă le îngheaţă inima:

         – V-am prins! Puneţi sacii jos! În temniţă vă bag!

         E şeful de post. L-au recunoscut. Floarea lasă dosoiul şi sacul jos. Ia dosoiul şi-l desface, în timp ce miliţianul le înjura de mama focului şi le ameninţa cu puşcăria.

         – Ia să văd eu cam câte kile aveţi! Şi se pleacă să ridice un sac. Câte kile, atâtea luni o să luaţi!

         N-apucă să pună mâna pe sac, că Floarea îi aruncă dosoiul în cap şi peste mâini. Măria sare şi ea şi-o ajută. Îl trântesc şi-l lovesc , în timp ce el înjura mereu. Cu dosoiul în cap şi tras peste mâini, trântit cu faţa în jos, abia putea respira.

         – Dă-i una-n coaie, cât îl ţin eu, şi s-o ştergem.

         Măria îl loveşte şi acesta urlă de durere. Ele o iau la fugă. Îl aud strigând:

         – Mama voastră, vă prind eu! O să înfundaţi puşcăria pe viaţă!…

         Au trecut calea ferată. Fug în continuare.

         – Să n-aprinzi lumina, când ajungi acasă! zice Măria intrând în curte.

         Ajunge şi Floarea acasă. Se spală pe întuneric, se schimbă şi se culcă. Mintenaş vine trenul de doişpe de la Baie şi-i vine bărbatul.

         Dimineaţa, Floarea duce vaca la gule. La pod, în crucile drumului, şefa de echipă povesteşte cu Viorica. O vede pe Floarea:

         – Ai auzât?

         – Ce s-aud?

         – Nişte femei îmbrăcate cu nădraji l-o bătut pe şefu’ de post.

         N-am auzât nimic. Asară m-am culcat devreme. Da’ cum o făcut?

         – I-o pus dosoiu-n cap şi l-o trântit jos. Da nici nu-i sigur dac-o fost femei ori bărbaţi, numa o voce i-o părunt că-i de femeie. Brigadira zâce c-o fost băut, aşè că n-a şti în veci cine-o fost.

         Floarea se duce cu vaca mai departe, murmurând:

                                                         „Colectivu’ nost îi mare,

                                                         Cine fură ăla are!”

………………………………………………………………..

 

                O întâmplare adevărată, auzită şi povestită de M.V.C.

Proza: Elena CESAR von SACHSE: Betia (II)

(urmare)

***

 

– Domnule Andrei! Andrei!… Sculaţi-vă!… am auzit un glas necunoscut.

– Unde sunt? Am murit? – am întrebat derutat, trezindu-mă. Explozia de lumină ce intra prin ferestrele larg deschise pur şi simplu mă orbea… Simţeam cum îmi vâjâie urechile. Capul mi-era greu, încercam să evit orice mişcare, de teamă ca durerea surdă pe care o simţeam ca pe o ameninţare să nu se amplifice şi mai tare şi să-mi amplifice chinul. În plus, mi-era o greaţă îngrozitoare…

– Dacă aţi murit? Da, în ultimul timp, în fiecare zi, cel puţin o dată. Am fost informată că aşa încercaţi să vă înecaţi necazul. Numai că nu în apă, ci în alcool. După aspectul general, într-adevăr, sunteţi mort de beat.

Am văzut ca printr-o ceaţă deasă doi ochi mari care mă sfredeleau cu o mustrare întipărită într-o cută ce se adâncea între sprâncene. Încă nu mi-am dat seama unde mă aflam… Persoana ce arăta o neînduplecare totală îşi oprise un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Mă gândesc că cel mai bun lucru, dacă încă nu sunt mort, e să fac pe mortul. Şi am închis ochii să scap de Judecata de Apoi. Dar ţi-ai găsit. Cu un ton apăsat, Marele Inchizitor îşi dădea ultimul verdict:

– Dar de azi, s-a terminat. Să nu-mi spui pe nume dacă nu te voi vindeca. I-am promis solemn mamei dumitale. Şi ce spune Maria, e spus!

Mă concentrez să pot descoperi figura persoanei care-mi vorbeşte cu aşa neobrăzare. În faţa mea, bine înfiptă în pământ, stă o femeie cu o figură hotărâtă, care mă priveşte nemulţumită. Deşi faţa ei e acceptabilă, privirea ei critică şi nemulţumită mă face să cred că am în faţă propriul călău. Ca să şterg această impresie, fac pe victima şi scâncesc:

– Mi-e rău, mi-e greaţă… ce să fac?

– Păi, scuzaţi-mă, domnule Andrei, dar aţi băut ca un porc, drept urmare aşa vă şi simţiţi. Bine vă stă! Uitaţi-vă în oglindă, să vedeţi în ce hal fără de hal aţi ajuns. Dacă v-ar vedea admiratoarele, s-ar sinucide cu siguranţă, decepţionate că le-aţi înşelat aşteptările. Şi ce tip grozav aţi fost şi cât de frumos cântaţi cîntecul “Îţi mai aminteşti?”! Doamne, Doamne…

A urmat un moment de linişte binefăcătoare, în care ea, probabil, suferea privind o imagine demolată, căzută de pe piedestalul pe care mă aflasem cândva, aşa cum m-a asigurat.

– Bine că mă lasă-n pace. În rest, mi-e indiferent ce spune despre mine.

Dar bucuria a fost de scurtă durată, pentru că vocea ei ajunse din nou în urechile mele prea sensibile datorită stării în care mă aflam.

– Ţi-ai pus în cap să crapi? -, începu ea să mă tutuiască, considerând probabil că a fost destul cât m-a dezmierdat cu un respect pe care nu-l mai merit din moment ce am devenit un porc.

Şi avea dreptate. Din punctul ei de vedere, ţinând cont de tot ce am înghiţit în ultimul timp, s-ar părea că am decăzut destul de mult în iadul în care am vrut să ajung. Dar mama, draga de ea, se pare că mi-a găsit exact drăcoaica postată la uşa acestui infern spre a mă cântări dacă sunt destul de păcătos ca să pot intra… Aşa că simt cum mă ridică cu forţă de pe canapea, ca să mă târască spre baie, continuându-şi predica.

– Ce să-ţi spun, ce tragedie ar fi fost dacă ai fi murit… Un beţivan mai puţin în lume. Pe cine ar interesa moartea ta? Să zicem că ar interesa… Ei, atunci ar apărea un anunţ la rubrica evenimentele zilei cam aşa: „Cel care a cântat atât de minunat dragostea eternă, a crăpat pe veci, datorită unui exploziv înghiţit într-un pahar de coniac Napoleon”. Sau cine mai ştie cum…

M-a pus în genunchi în faţa toaletei, explicându-mi foarte clar:

– Vâră-ţi degetele în gură şi încearcă să dai afară tot ce ai băut…

Aşa mă susţinea distinsa persoană, iar vocabularul cu care mă onora m-a lovit ca un par în moalele capului. Pentru că eram încă buimac, mă încuraja mai departe, foarte afectuos:

– De nu faci ce-ţi spun? Să ştii că am să îţi vâr apă caldă cu sare pe gât şi atunci precis vei borî.

Când am auzit ce metode dibace are femeia de lângă mine mi-a fost destul, aşa că am scutit-o de oboseală, rezolvând problema pe loc, fără ajutorul ei.

Dar tratamentul nu s-a terminat aici şi, deşi mă simţeam ca o cârpă, aşa a şi procedat mai departe cu mine. M-a vârât în vană, unde apa era deja pregătită, după care a ieşit val-vârtej neuitând să-mi mai spună, cu o privire şi pe un ton care nu sufereau împotrivire:

– Aici să rămâi până mă întorc. Mă duc să aerisesc şi să strâng prin casă. Dacă vrei ceva, sună.

Şi-mi puse în mână un clopoţel. Eu, buimăcit, n-am spus nici „mâc”.

După un sfert de oră s-a întors:

– Păi nici nu mă mir că arăţi ca un descreierat. Cu sticlele goale pe care le-ai împrăştiat prin cameră, puteai să îmbeţi un batalion întreg. Ce ţi-e cu artiştii! Dragoste, lacrimi, beţii… Am văzut că te-a apucat plimbatul… Ai încălţat pantofi de vară pe aşa un potop?… Mă întreb ce-ai căutat afară?! Ai avut călduri? Mă şi mir că ai găsit casa să te întorci… De fapt, se spune că şi beţivanii au îngerii lor păzitori… Te-o fi condus unul şi te-a vârât gol puşcă sub pături…

Şi uite aşa îi turuia gura fără oprire şi fiecare cuvânt era ca un ciocan care îmi lovea tâmplele.

A ieşit în sfârşit şi m-a lăsat în plata Domnului singur… dar a reapărut cu o altă idee diabolică… Mi-a vârât pe gât un pahar cu lapte, cică mă ajută, după care am crezut că-mi voi vărsa stomacul însuşi. A avut răbdare şi chiar o anumită blândeţe, că doar nu ei îi era rău, ci mie… M-a ajutat să mă şterg, să mă îmbrac în pijama şi m-a pus în pat. Eram ca o marionetă în mâinile ei puternice şi îndemânatice, timp în care nu înceta să mă descânte, nici măcar un minut. M-a făcut cu ou şi cu oţet. Şi, deşi eram într-o stare de semi-trezie, au fost destule cuvinte care m-au durut, pentru că avea dreptate să-mi reproşeze toate cele… Aşa că nu-i de mirare că ajuns în patul curat şi-n camera aerisită, am adormit pe loc.

Când mi-am revenit, mă simţeam cu mult mai bine. Ea terminase curăţenia şi aerisitul camerelor. A venit lângă patul meu cu o supă de pui şi mi-a spus pe un ton aparte:

– Poftă bună!

Eu numai poftă nu aveam, dar la un aşa îndemn mi-am dat toată silinţa să înghit câteva linguri. Nu a comentat nimic şi am fost mirat de transformarea omenoasă din glasul şi privirea ei. Mi s-a părut dintr-o dată că diavolul îşi luase pentru scurt timp chipul unui înger blând, cu o privire caldă şi încurajatoare. Şi, pentru că m-am simţit deja demn de a vorbi cu ea, am întrebat-o:

– Am înţeles că vă numiţi Maria!

– Da, aşa mă numesc.

– Dar de fapt nu ne cunoaştem. Sau da? – am întrebat eu derutat. Cum aţi ajuns în casa mea?

– M-a angajat mama dumneavoastră, disperată de stadiul în care aţi ajuns.

– Ce profesie aveţi?

– Menajeră de specialitate…

– Există aşa ceva? – m-am mirat de unul singur. Şi ce specialitate aveţi?

– Alcoolicii! – răspunse ea pe un ton care nu suferea controverse.

– A, bineînţeles, trebuia să-mi dau seama.

– Doriţi ceva special? Vreţi să vă deschid televizorul?

– Nu, mulţumesc! Puteţi să-mi aduceţi telefonul?

Mi l-a dat şi a ieşit din dormitor, respectuoasă. Ardeam de nerăbdare s-o găsesc pe mama.

– Bine, mamă, dar ce-ţi veni să mă cadoriseşti cu aşa o menajeră?

-A, tu eşti, Andrei? Nu te-am cadorisit, fii liniştit. Am angajat-o în numele tău, aşa că o vei plăti lunar cu 2.000 de euro. Va dormi în camera de oaspeţi. Şi se va ocupa de tine îndeaproape. De fapt, poţi fi mulţumit. E singura care nu te va părăsi, cum te-au părăsit celelalte pe rând, la câte-o demonstraţie pe bază alcoolică. Trebuie să te informez că are alergie la băutură şi reacţionează brutal. A avut o viaţă grea. Soţul ei a fost alcoolic şi a murit într-un accident. Deci încearcă să-ţi revii, spre binele tău. În ea mi-am pus toată nădejdea.

– Să plătesc 2.000 de euro şi să trăiesc cu propriul meu călău în casă? Cel puţin ştii cum îmi vorbeşte şi mă pune la punct?

– Dragul meu, i-am dat mână liberă cu condiţia să te pună pe picioare. Iar dacă vrei să te respecte, comportă-te ca atare. Încearcă, fiule. E spre binele tău. 

 (va urma)

EVENIMENT! DRUMUL SPRE INDII o premieră iminentă la Teatrul Naţional din Cluj

Echipa de actori alcătuită de regizorul VADAS Laszlo şi de actorul Emanuel PETRAN a început repetiţiile cu piesa DRUMUL SPRE INDII de Alexandru PECICAN şi de subsemnatul.

Iniţiativa are loc în contextul unui program excelent al Asociaţiei JAD, condusă de Emanuel PETRAN, în colaborare cu TEATRUL NAŢIONAL „LUCIAN BLAGA” din Cluj, condus de regizorul şi scriitorul Mihai MĂNIUŢIU, lansat încă de anul trecut, sponsorizat de Primăria oraşului de pe Someş. Obiectivul acestui program este acela de a oferi în decursul anului 2012 şapte spectacole pe şapte texte scrise de autori clujeni în viaţă.

Piesa DRUMUL SPRE INDII, plasată într-o Moldovă fabuloasă medievală aşezată, ca în istorie, la răscruci de dominaţii străine şi invazii, a fost scrisă în 1984 şi completată în 2012. Versiunea iniţială a apărut în volumul ARTA RUGII semnat de cei doi autori, carte premiată de filiala Uniunii Scriitorilor din România în anul 2007 cu premiul Mongolu.

 

Vă invit, dragi prieteni, de pe acum, în sala Studio a Teatrului Naţional clujean la premieră sau la spectacolele următoare, evenimente pe care toamna ce se apropie le va oferi iubitorilor scenei.

Anunţ, totodată, că întreaga salbă de spectacole cu cele şapte piese clujene actuale va face obiectul unui festival de teatru al TNC programat pentru aceeaşi toamnă 2012.

 

M-aş bucura ca emoţia mea să fie şi a celor dintre dvs. care iubiţi teatrul şi pe excelenţii artişti care îl reprezintă astăzi în capitala Transilvaniei!

 

Voi reveni cu detalii despre echipa de actori şi cu postarea afişului.

Proza: Codrina BRAN: Iubire

            Pechinezul  gras cu blăniţa moale şi ochi exoftalmici pufăie sacadat pe nasul scurt şi umed. O picătură atârnă din nara dreaptă şi o cataractă vizibilă umbreşte uşor ochii  negri şi afectuoşi. Vârsta lui înaintată este trădată de mersul nesigur şi de faptul că se izbeşte frecvent de picioarele scaunelor mai greu vizibile pentru ochii lui obturaţi. Unicul dinte care-l mai are şi care urmează să cadă şi el se apleacă înafară ieşindu-i din botişorul din care se iveşte limbuţa la fel de roşie şi fină ca o petală de trandafir proaspăt. Din când în când scutură din cap. Este şi surd. L-au năpădit toate necazurile bătrâneţii. Încearcă să se caţere pe divanul scund pe care stăpâna l-a aranjat cu două perne moi, culcuşul lui la care revine tot mai des, dar nu mai poate singur, aşa că stăpâna îl ajută împingându-l de funduleţul gras. Odată instalat îşi roteşte ochii de la una la alta, îşi scutură urechile şi începe să plângă.

            – Să-l vezi cum plânge noaptea! Trebuie  să-l ţin în braţe că altfel nu tace. L-am dus la doctor să-l rog să-i facă injecţia. Ce să fac cu el când eu abia mă mişc? Ce ne facem? El bătrân, eu bătrână, cine ştie câte zile mai avem! Taci mă, şi nu mai plânge!

            Oprit o clipă, căţelul se puse iar pe plâns, într-un alt registru, un plâns înduioşător de om.

            – Îl doare. Uite aşa m-am dus cu el la doctor. L-am pus într-o sacoşă şi greu-greu, cu bastonul în cealaltă mână abia ne-am dus. Mă tot opream să-mi trag sufletul. N-am să mai pot încă odată, nu mă mai ţin picioarele şi nici inima.

            Mă uitam la braţele ei subţiri, la spatele cocârjat şi mă gândeam că fragilitatea aceea se poate frânge oricând.

            – Închipuie-ţi că doctorul a refuzat să-l eutanasieze. Zicea că nu-i bolnav şi încă mai are vitalitate. Dar ce, bătrâneţea nu e şi ea o boală? Trebuie să am grijă să nu intre în cameră. Se scapă peste tot. El care era atât de curat şi făcea numai pe ziar în baie.

            Am întrebat-o despre motanul Alicuţă.

            – Îl aştept. De două zile a plecat şi încă nu s-a întors.

            Ieşim pe o terasă  comună. Fluieră, îl strigă pe nume.

            – Alicuţă, hai la mama! Numai mama te iubeşte! Dacă l-a omorât cineva?

            Acoperişuri roşii, diverse, mai joase, mai înalte, case vechi în centrul istoric văzute de sus par un cu totul alt oraş. Mai departe cupola bisericii. La etajele inferioare leandri înfloriţi, cerul de un albastru pal, prăfos şi aerul cald,totul în cuptorul uriaş al lui iulie. Acoperişurile proptite unul în altul păreau de aici de sus un joc de cuburi de copii.

            – Vezi, venea pe acoperişurile acelea când îmi auzea fluieratul. Uf, mi-a căzut un dinte şi nu mai pot fluiera. Fluieră slab. Mai mult şuieră.

            Pe acoperişuri nu se zăreşte nici o mişcare.

            – El e prietenos şi se tăvăleşte la picioarele oamenilor. L-o fi călcat cineva pe cap şi i-a zdrobit ţeasta. Am văzut aşa pe cineva omorând o pisică. Animalul îi dădea semne de iubire, iar omul i-a zdrobit capul. Ce mă fac acum? Căţelul se stinge sub ochii mei în chinurile neputinţelor bătrâneţii, iar motanul tânăr, puternic, iubitor, zace undeva cu creierii împrăştiaţi. Mi se pare câteodată că-l aud la uşă chemându-mă: Ma-Ma! Alerg la uşă, dar nu-i nimeni.

            – Poate l-a luat cineva şi l-a dus undeva departe, încerc eu un alt scenariu. Am auzit eu de pisici care s-au întors acasă de la mari depărtări.

            – Poate. Stăpâna se mai înviorează. Poate vine spre casă prelingându-se pe lângă pereţi. Vine, vine spre casă prin oraşul aglomerat, speriat de maşini, cu blăniţa zdrenţuită, vine la mama unde ştie că îl aşteaptă bunătăţi şi mângâieri. Dacă era bătrân nu pleca nicăieri. Stătea aici cu mine şi cu Noni. Oare-i bine să fii tânăr? Te pasc atâtea pericole. Dacă eşti bătrân un singur pericol te mai paşte, moartea, pe care o aştepţi acasă ca pe poştaş.

            Noni a murit după câteva zile în braţele stăpânei. Pe Alicuţă îl mai aşteaptă şi acum. Iese pe terasă şi îl cheamă. Când e prea slăbită îl cheamă din casă. Mai mult şopteşte:

            – Alicuţă, hai la mama!

             Închide ochii şi i se pare că o strigă de undeva: Ma!  Îl vede prelingându-se pe lângă ziduri, căutând drumul spre casă condus de instinctul sigur al pisicilor.

Proza: Elena CESAR von SACHSE: Betia (I)

Se întunecase de-a binelea. În liniştea ciudată care plutea în jurul meu, doar ticăitul mecanic al ceasornicului încerca să spargă tăcerea care devenise din ce în ce mai apăsătoare.

De câteva zile ploaia şiroia fără-ncetare. Stropi mari şi grei loveau geamurile aburite ale camerei mele în ritmul semnalelor Morse.

Plictisit, mă ridic să privesc pe fereastră şi constat apatic cum rarii trecători se afundau până-n glezne în bălţile apărute de-a lungul străzii, deoarece canalele erau pur şi simplu sugrumate de abundenţa apei.

Vântul şuieră prelung, împotrivindu-se tuturor celor care s-au încumetat să iasă pe un aşa potop.

Întunecimea rece şi umedă de afară m-a făcut să mă întorc din nou în patul îmbietor şi cald. Am luat cu mine încă o sticlă de coniac şi m-am lăsat furat de iuţeala focului din cămin, care proiecta umbre şi lumini vălurite pe peretele din dreapta mea. Cu toată ameţeala pe care o simţeam că mă cuprindea încetul cu încetul, nu am reuşit să-mi alung nemulţumirea ce mă apăsa.

Amintirile mă pândeau din colţurile întunecate al încăperii, luând forma unui păianjen ce, metodic şi precis, încearcă să ţeasă din păreri de rău o plasă din care să nu mai pot scăpa.

Doream să-mi fac curaj împotriva reproşurilor cu care mă învinovăţeam singur, ajungând să beau ca un apucat din elixirul inventat cândva de un francez.

– Bun băiat -, mi-am spus încântat de gustul lichidului care-mi aluneca pe gât.

Simţeam deja că-mi pierd echilibrul şi că plutesc ca un halucinat. O palpitaţie neplăcută m-a avertizat că n-ar fi rău să ies la aer.

– Poate răceala de afară, în bătaia vântului şi-a ploii, o să-mi facă bine, mi-am spus, şi în acelaşi timp m-am întrebat: – Şi cu asta ce-am rezolvat? Ce doresc de fapt? Să dispar sau să-mi revin?

Neliniştit, mă plimb de-a lungul şi de-a latul încăperii, cu băutura după mine, vorbind de unul singur:

– Recunosc, sunt slab. Remuşcările mă termină… Îmi pare atât de rău că nu i-am arătat mai multă afecţiune, că nu i-am dăruit mai mult din timpul meu…

Şi, ca un blestem, în mintea mea, zâmbetul, vocea, drăgălăşenia ei erau mai vii acum ca niciodată…

– Oh, Doamne. Mi-ai dat o fericire mult prea scurtă. Iar eu, ca nebunul, am jucat-o pe o carte. Muzica, compoziţii, turnee… Am şi reuşit… Atunci de ce mă simt nefericit şi singur fără ea?

Din nou mi s-a părut că văd ochii păianjenului, cum mă fixau, hipnotizându-mă. M-am revoltat şi am strigat ca un apucat:

– Târâtura asta vrea să-mi paralizeze şi ultima dorinţa de-a ieşi din hău… Degeaba îţi întinzi firele lipicioase. N-am să cad în plasa ta!

Şi pentru că doream să-mi demonstrez acest lucru, am aruncat cu sticla aproape goală, să strivesc monstrul făţarnic. Apoi am ieşit din casă.

Pe strada pustie a oraşului, vântul sufla supărat, dar eu l-am înfruntat cu bucuria luptătorului care acceptă provocarea. Am renunţat şi la umbrelă. Nu-mi folosea la nimic. Viforniţa mi-a răsucit-o în sens invers. M-am amuzat când am observat că, luând nişte pantofi la întâmplare, apa pătrunsese prin găurile modelului, iar acum ieşea în bulbuci noroioşi pe deasupra ciorapilor. Totuşi, duşul rece de noiembrie m-a înviorat, aşa că am hotărât să mă întorc. Dar, ca un făcut, farurile unei maşini m-au orbit şi m-am trezit stropit de sus până jos. I-am auzit frânele, iar conducătorul ei a coborât ameninţător spre mine, strigându-mi supărat:

– Idiotule, vrei să te sinucizi? Aruncă-te de la etaj, dar nu sări sub roţile maşinii mele. Nu vreau să fac puşcărie pentru un beţivan.

Eu îl priveam prosteşte, de fapt era singura expresie pe care o aveam la îndemână în acel moment. O voce de femeie l-a strigat pe înfuriatul din faţa mea şi, în timp ce acesta s-a aşezat din nou la volan, am auzit:

– Alex, lasă-l cu Dumnezeu. E Andrei Bak… Cum cine?… Cântăreţul…

– De rock, am strigat după maşina care pornise deja.

Şi pentru că incidentul m-a trezit la realitatea umedă şi rece, am început să dârdâi ca un apucat. Dar frigul m-a făcut inventiv, dansez şi cânt în ploaie, vestita melodie I’m singing in the rain.

Sigur că m-am bucurat când am constatat că sunt din nou în faţa porţii casei mele. De data asta am deschis-o ca un cuceritor, deşi întunericul care domina locuinţa îmi dădea o senzaţie de pustietate. Doar focul din sobă mocnea firav, cu o ultimă speranţă…

– Ai sosit? – mă întâmpină lumina slabă a veiozei, învăluindu-mă prietenoasă în lumina ei slabă şi încercând să ascundă în colţuri de umbre, resturi dintr-o viaţă dezordonată şi haotică.

M-am dezbrăcat de hainele jilave şi reci cu o bucurie renăscută. Aveam o dorinţă ispititoare de-a schimba ceva în decorul prăfuit al camerei mele şi chiar atunci, din jarul pe care-l crezusem mort, din ultima scânteie, a izbucnit o flacără prelungă, îmbrăţişând lemnele într-o lungă sărutare.

– Te-am aşteptat, iubitule.

Ştiam că şoapta ei e o provocare, dar nu am mai putut opri scânteia pornită din dragoste de viaţă, şi am strigat bucuros:

– M-aş bucura să fii din nou cu mine…

După un timp mi-am auzit propriul glas:

– Dar ştiu că-i prea târziu…

Trecusem criza. Tristeţea devenise resemnare şi-n clipa următoare mi-am recăpătat din nou liniştea. Nu mai eram supărat nici pe mine, nici pe soartă, de aceea am acceptat intimitatea ivită din moliciunea păturii în care m-am învelit. Am închis ochii, cuibărindu-mă-n fotoliul de lângă cămin şi mi-am întins picioarele reci spre căldură, acceptând sărutul muşcător al focului ce-mi ardea tălpile.

Am deschis televizorul din obişnuinţă. Dar ceva m-a făcut să-i închid sonorul şi să urmăresc mai departe jocul flăcărilor pe lemnul de brad, ce risipea scântei la fel ca focurile de artificii împrăştiate pe cerul grădinii mele, cu un an în urmă. M-am lăsat furat de un dans ameţitor şi viu, în care m-a împins fantezia.

Şi parcă din jarul încins a apărut Eva, ca o părere. O invit la dans, atras de frumuseţea ei bizară şi aspectul ei delicat. Zâmbetul copilăresc m-a făcut să o cuprind cu teamă, pe după talia firavă. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am atins-o cu un sărut pe frunte. A încercat să fugă prin mulţimea de invitaţi, lăsând în urma ei doar fâşâitul rochiei de tafta şi mireasma unui parfum suav, speriată probabil că timiditatea a trădat-o, roşindu-i obrajii palizi.

Dar am strigat-o:

– Opreşte-te! Nu pleca…

Şi s-a oprit, cuminte, zâmbitoare şi tăcută, acceptând tot tumultul vieţii mele agitate, complicate, de compozitor şi cântăreţ, dăruindu-mi doar o clipă… dintr-o întreagă fericire, pentru ca într-o zi să se ridice, în albastrul unei dimineţi de vară…

Ciudat, dar în ultimul timp, culoarea ochilor ei verzi mă urmărea dintr-un ungher îndepărtat al camerei, făcându-mă să cred că, de fapt, ea nu m-a părăsit cu adevărat niciodată, ci a rămas în continuare în preajma mea, vrând probabil să aducă echilibru şi stabilitate în viaţa-mi dezordonată şi nebună.

Lumina mişcătoare a televizorului m-a făcut să mă întorc spre el, în timp ce o şoaptă mă îndemna:

– Priveşte… priveşte…

Am dat sonorul mai tare chiar când prezentatoarea anunţa:

– Dragi telespectatori, azi se împlineşte un an de la moartea cântăreţului rock Freddie Mercury. Vă invităm să vizionaţi ultimul lui spectacol.

Anunţul m-a trezit din moleşeala în care căzusem, înfăptuind o teribilă metamorfoză care m-a ridicat din umbra amintirilor, ca un rege neîncoronat, dar proslăvit şi aplaudat de o mare de oameni. Simţeam cum sufletul mi se umple din nou de beţia succesului.

Visam sau, printr-o plăsmuire a minţii mele, mă identificam cu el? Nu-mi dădeam seama prin ce fel eram eu şi el în acelaşi timp. Ne dăruiam publicului fără rezervă, din tot sufletul, emanând prin muzica noastră, puterea unor trăiri intense, pline de viaţă. Cântam şi publicul cânta cu noi.

Deodată el a început să alerge pe scena vastă, într-un dans leonin, cu o atitudine dârză, măreaţă, princiară. Era aclamat, aplaudat! Vocea lui puternică, plină şi gravă îi vrăjea pe toţi şi-i făcea să-l recunoască pentru ultima oară ca învingător.

Melodiile lui vechi le-a reînviat pe clapele unui pian, doar scurt timp, ca să nu se bănuiască că ar avea slăbiciuni, chiar acum când se pregătea de plecare… În vocea lui a apărut o notă de nostalgie abia schiţată, care s-a revărsat voalată după fiecare cuvânt, după fiecare ton cântat. În aplauzele şi aclamaţiile fără sfârşit ale publicului, el trăia împlinirea destinului său, şi-şi cânta de fapt „cântecul de lebădă”.

Şi, ca întotdeauna la sfârşitul spectacolului, surâzător, cu mersul solemn şi nepăsător, a urcat scările eternităţii încoronat ca un adevărat REGE, purtându-şi pe umeri mantia roşie cu hermină şi având microfonul ca sceptru.

Luptând cu toropeala care mă cuprinsese încetul cu încetul, îi eram recunoscător că muzica lui m-a făcut să-mi retrăiesc într-un fel propriul destin. L-am văzut ca prin ceaţă cum coboară de pe scenă. Ajuns lângă mine mi-a şoptit:

– Viaţa mea a fost o clipă…

– Dar ce clipă! – îi răspund eu cu admiraţie. – Scăldată în culorile reflectoarelor şi încărcată de dragostea admiratorilor.

– E adevărat, dar sub blazonul de husar s-au ascuns multă muncă şi încercări, frământări şi îndoieli, sucese şi lacrimi, zâmbete şi durere, răzvrătiri şi mulţumiri. Am fost trădat, înşelat şi pierdut, invidiat, urât şi bârfit. Dar şi iubit! -, îl mai aud eu, cu ultimul pâlpâit al focului din cămin.

Spectacolul s-a terminat. Nu mai simţeam nici căldură, nici frig. În schimb, auzeam foarte clar cum vântul sufla ca un nebun, în timp ce picăturile de ploaie loveau geamurile aburite ale camerei mele, ticăind ca un pendul nemilos. Şi dintr-o dată m-am simţit uşor ca un abur, chemat de zâmbetul cuiva de undeva de sus. Şi-apoi… nimic mai mult.

(va urma)

Cărțile mele (48): ROMÂNIA COMUNISTĂ. ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE

 Ovidiu PECICAN (ed.)

 ROMÂNIA COMUNISTĂ.

 ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE

 Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2012

 coperta: Alexandru PECICAN

 Al doilea volum din trilogia dedicată istoriei şi istoriografiei româneşti de după 1989 a apărut de curând întrunind semnături prestigioase, dar şi nume tinere, şi propunând o revizitare a comunismului din perspective inedite. În pregătire se află volumul dedicat perioadei postcomuniste.

Proză: Lucian POP: Mă gândesc…

   Mă gândesc, adesea, vag, cum aş  avea la dispoziţie o eternitate, să mă mut din Cluj. Dar unde? Întrezăresc un oraş, cam de aceeaşi întindere ca şi el. Noul oraş ar trebui să aibă, categoric, cele două catedrale emblemă, ca şi Clujul din care mă duc, aceleaşi străzi şi clădiri.  Cred că locuitorii sunt sursa nostalgiei de-a mă muta. Am nişte indivizi, nu mulţi,  pe care nu-i vreau în noul meu Cluj.

 Şi ce mi se întâmplă într-o vară? Nu mai am bani de petrecut concediul la mare. Trebuie să stau în oraş.

   În plină vară, un Cluj galben, golit de locuitori şi maşini, cu clădiri  dinspre care se auzeau murmurul unor piane, frânturi de romanţe în vogă pe la începutul secolului trecut.

   Ies din holul blocului opulent, construit în anii 30,  şi mă duc direct în mijlocul bulevardului, pe linia albă, continuă. Pentru că zilnic traversam bulevardul în fugă, de mai multe ori printre claxoane, cu un ochi pe poliţaiul îndepărtat ce sta şi el pe linia albă, dar ca posesor el ei, gelos foc.

    Sunt singur în mijlocul bulevardului! Văd linia albă până la sensul giratoriu din piaţa Libertăţii, linia albă, o coloană vertebrală a liniştii ce-a pus stăpânire peste toate  clădirile aliniate pentru paradă, de-o parte şi de alta a bulevardului. O iau pe jos, agale, către piaţă.

    Poliţaiul traversărilor mele fortuite, stă pe trotuar. În dimineţile tensionate de puţinătatea minutelor, când omizile sclipitoare formate din maşinile bară la bară, umpleau bulevardul, el se lupta cu claxoanele, să fie mai presus de ele, cu sunetul mult mai ascuţit, unic, pe care, prin lege, numai el îl putea folosi, cel scos de fluierul de arbitru. De pe trotuar, poliţistul îmi zâmbeşte duios. Îşi vede visul cu ochii. Bulevardul gol.

   Ajung în piaţă, intru în cafeneaua „Verde”. Vera, chelneriţa, îmi face semne insistente să mă aşez la masă. Îmi aduce cafeaua, promptă şi autoritară, cafeneaua este pe mâna ei, îşi exersează rolul de patroană. Numai trei clienţi la mese, cu mine patru. Lodi, semicerşetorul, citeşte preocupat ziarul, singur la o masă. La altă masă, doi bătrâni inseparabili, discută despre primar.

   Mă întorc acasă, îmblânzit. Lodi, unul dintre personajele publice pe care-l antipatizam, renăscuse, era parcă acelaşi tip limpede şi sigur pe el ca acum douăzeci de ani. Pe aceeaşi listă cu Lodi se găseau şi cei doi bătrâni. În timp ce la masa din „Verde” îl purecau pe primar, le dispăruseră colţii de mistreţ, caracteristici românilor mari, erau echilibraţi, cumpătaţi, îngrijoraţi de soarta romilor de la Pata Rât. Şi Vera. Crescusem în ochii ei. Numai la vipurile cafenelei, puteai să-i numeri pe degete, li se aducea cafeaua la masă.

  Ajung acasă ca un curcan umflat în pene. Acasă,  adică în blocul opulent din anii 30, unde am o garsonieră, de lăţimea unei străzi-cărări din Napoli. Intru şi mă simt în garsonieră, ca într-un sicriu. Mă  lăudam prietenilor cu intimitatea degajată de garsonieră, le ziceam că un burlac aude cum susură izvorul singurătăţii, numai într-o cameră mai mare de 10 metri pătraţi. Dintr-o dată în garsoniera-sicriu, sunt traversat ca de un tren, de un şir nesfârşit de apartamente, prin natura meseriei, poştaş, intru în casele oamenilor şi toate apartamentele acelea care mă traversau, erau goale, fără stăpânii lor ce-şi aşteptau pensiile, ori plicurile cu taxe. Mă traversau pe post de oferte, să mi-l opresc pe cel dorit.

    Oferta avea ceva demonic în ea. Chiar vremelnic, pentru o lună de zile, dacă îmi alegeam un apartament confortabil, şi acel apartament nu trebuia să-l caut departe, nici nu trebuia să cobor din bloc, îl găseam la etajul meu, odată mutat în el, intuiam cum ar  începe să încolţească în mine speranţa că cei ce-l locuiesc nu se vor mai întoarce, îmi va rămâne mie definitiv.

  M-am întins, întristat de construcţia umană, pe pat. Mă atinge într-o expansiune lentă, ca limba ceasului ce arată orele şi care se mişcă insesizabil pentru ochiul nostru,  singurătatea compactă, neclintită, de care au parte cele 6000 de statui de teracotă, găsite lângă mormântul primului împărat chinez.

    Plecând, toţi locuitorii Clujului îşi lăsară, ca pe nişte carcase goale, în urma lor, imaginile tridimensionale, în şanţurile memoriei mele. Acuma îmi dădeam seama ce vastă memorie am, şi iarăşi mă tentă, singur, întins pe patul din garsoniera mea, o dorinţă perfidă, în oraşul gol, eu puteam fi judecătorul, cine rămâne ca amintire în el, cine este şters. Pentru că şi dintre cele 6000 de statui lipseau soldaţii pedepsiţi cu zile de carceră, cei pe care nu-i înghiţeau comandanţii lor, ori cei cu  fizionomii obraznice, prea orgolioase, ori tâmpe. Nu mai trebuia să mă mut în alt Cluj, trăgeam doar nişte x-uri pe  câţiva indivizi antipatici  ce-l populau!

    A doua zi m-am dus iarăşi la „Verde”. Veta, cum mă vede că intru în cafenea, îmi aduce cafeaua la masă, este de-acuma neutră, o neutralitate solemnă. Apar cei doi bătrâni şi apoi Lodi. Se aşează toţi trei la o masă, la masa clasicilor Arizonei, personalităţi despre care odată ieşit din Cluj, eşti întrebat pe tren, dacă îi cunoşti, şi ce tabieturi mai inedite, mai ciudate au.

   Odată instalaţi la masa celor patru celebrităţi, pensionarii şi Lodi reluară polemica acestora înainte de migrarea către staţiuni.

    Întâmplător, cu o zi înaintea exodului de vară,  eram la masa alăturată când unul dintre cei patru clasici, întrebase:

   – Ce este mai folositor pentru formarea unui caracter puternic, nesfârşitele lupte politice din cadrul democraţiei ori teroarea planificată a dictaturii?

   Ceilalţi trei clasici îşi dădură sec cu părerea, unul era pentru democraţie, ceilalţi doi pentru dictatură.

    Acuma, la masa lor, la care se găseau numai cei doi pensionari şi Lodi, Lodi se străduia din răsputeri să glorifice democraţia, pe când pensionarii, cu priviri subţiate, deveniră doi tirani în miniatură.

   Am ieşit din cafenea şi-am luat-o pe bulevardul pustiu către sediul Poştei centrale.

   Oraşul, cu clădirile lui, ca un magazin pentru copii, supraaglomerat de machete multiplicate îm mii de exemplare.

   Urc la etajul unu, unde este cabinetul directorului general. Mă aşez pe scaunul lui tapiţat, rotativ. Apare un paznic ce mânca neglijent un covrig. Ne cunoştem.

    – Salut.

    – Salut, zic. Numai tu eşti pe-aici?

    – Numai eu.

    Paznicul dădu ocrotitor din cap şi se retrase.

    Rămân singur, pradă unor gânduri obositor de fixe, legate de decapitarea poştei de către internet. Cum cei patru sute de mii de locuitori ai oraşului migrară către alte spaţii, aşa se evaporară şi scrisorile poştei, cu toate ceremoniile pe care le presupunea scrierea lor.

    Să zicem că oraşul este o caleaşcă uriaşă, elegantă, pe care o întreţin şi la care trag sute de mii de oameni. Nici o povară nu-i mai grea decât să te trezeşti peste noapte, singur şi neajutorat, minuscul, printre spiţele uneia dintre roţile ei uriaşe, înţepenite.

   M-am întors în cafenea şi am complectat cel de-al patrulea loc la masa celebrităţilor, cum  masa aceea avea ceva special, o forţă de atracţie a ideilor, şi pe idei nu le-ar fi interesat deloc ce oameni le întrupează în cuvinte.

   După o lună de zile, valurile de locuitori umplură, îndestulară oraşul, şi oraşul îşi începu cântecul difuz, greoi, familiar de vuiet de ocean.

    Se crease o complicitate între noi, între cei ce i-am fost paznici vreme de o lună de zile.  Ne surâdeam scurt, ocult, secret, când ne întâlneam, pentru că eram cei mai generoşi oameni. Fără locuitori, căzut într-o linişte amorfă, oraşul semănase cu un uriaş glob de sticlă subţire, îi dădeai un cot şi se spărgea.