A apărut un nou roman din ciclul binecunoscut al scriitorului GEORGE ARION despre detectivul privat Mr. Andrei Mladin.
Titlul lui este:
FORTĂREAŢA NEBUNILOR
Bucureşti, Ed. Tritonic, 2011
Lansarea a avut loc în chiar ziua de naştere a autorului, drept care îi urez şi eu, cu toată căldura,
La mulţi ani!
Stimate Domnule Mladin,
În caz că nu v-a plictisit prea tare efortul meu de a răspunde sistematic, pas cu pas, și comprehensiv nedumeririlor dvs. referitoare la ce afirmasem, veți găsi mai jos continuarea elucidărilor mele. Nu înainte însă de a vă mărturisi că, dezamăgit de intervenienții anteriori în discuție, am amânat până astă seară orice căutare a numelui dvs. cu ajutorul instrumentului numit Google. Am răsuflat ușurat când v-am găsit pe un sit anume, semn că nu discut cu o voce drapată într-o mantie impenetrabilă, ci cu un mai tânăr coleg cercetător. Oricâte rezerve aș putea avea cu privire la traseul de cercetare pe care v-ați înscris și perseverați, asta nu trebuie să vă facă să credeți că nu aș prețui cercetarea erudită ca atare. Numai cine nu a încercat-o vreodată nu știe câte cunoștințe, ce răbdare, ce rezistență a sistemului osos și muscular, ca și ce efort de înțelegere presupune o investigație de durată în câmpul științific sau filosofic. Tocmai pentru că, fără îndoială – o știu și de la cursurile mele unde întâlnesc anual destui tineri excepțional sau măcar bine înzestrați -, asemenea eforturi nu le poate face oricine, am lansat chemarea sau, cum să îi spun, îndemnul la un alt fel de cercetare.
O Românie democrată – ca și cultura Europei comunitare, un proiect democrat și liberal în cel mai larg sens cu putință, și el – are/ au nevoie de tineri excepționali angajați în căutări cât mai puțin canonice, cât mai surprinzătoare și mai novatoare; nu în primul rând de detalierea conceptului „x” din perioada „y” de creație filosofică a maestrului „z”, asupra orientărilor atitudinale și politice ale căruia nu prea există dubii.
S-ar putea, însă, ca apelul la consolidarea transformării țării și culturii noastre să vi se pară conjunctural, legat de împrejurări vremelnice, în timp ce dvs. durați în bazalt, lucrați parmenidian, în nemișcarea eternității unor concepte fundamentale, mereu actual-inactuale, precum cel de Ființă. Dacă e așa, nu știu de ce mai pierdem vremea cu acest dialog – sau monolog paralel, nu mai sunt chiar sigur ce e cu adevărat -, pentru că mie asemenea încheiere mi s-ar părea cu totul eronată. Nu este vorba de a vă subordona unor imperative venite din partea politicului. Dar nici nu pot fi lăsate deoparte sugestiile „din decor”. Măcar pentru faptul că nu suntem cetățeni de nicăieri și niciunde și nu putem trăi în peisajul nostru intelectual abstrași cu totul de la grijile, nevoile și prioritățile unui popor lovit profund de criză (economică, politică, morală, a valorilor).
Cu această introducere revin la constatările legate de grupul HAH, pe care le numerotasem cu 1, 2 și 3. Remarc că, în timp ce 1 mi se părea indiscutabil, cu 2 eram în sceptic dezacord, iar 3 necesita ajustări (în sensul că HAH nu se suprapune peste totalitatea tinerilor fenomenologi, după cum nu îi include nici pe toți autorii seriei „Academica”). Suntem, deci, pe un teren unde acordul și dezacordul dintre noi sunt principiale sau, în cazul lui 3, țin de circumscrieri diferite.
Fiindcă tot vine vorba despre „Academica”, transcriu, după dvs., prezentarea colecției respective așa cum apare ea în redactarea editurii: „Colecția Academica, în noua ei formă, reprezintă un proiect realizat cu ajutorul elitei culturale din țara noastră. Prin el, Humanitas omagiază tot ce e efort onest de cunoaștere și investigație originală în științele umaniste”. Ei bine, proiectul este grandios. „Omagiază”, „efort onest de cunoaștere”, „investigație originală în științele umaniste” sună maximal și laudativ peste măsură. În ce sens o colecție de cercetări originale omagiază? După mine, explorarea necunoscutului nu „omagiază”, nu laudă, nu pune în exergă, nu acordă acolade, ci dezvăluie („scoate din ascundere”, te pomenești, cum îi place lui Heidegger să spună atunci când vorbește despre tehnică) anterior necunoscutul, elucidează neelucidatul, fie și în parte, face un mic sau mare pas înainte în direcția unei cunoașteri anume. Mă intrigă și sintagma „efort onest de cunoaștere”, de parcă efortul de cunoaștere poate și fi malonest, rău intenționat, necinstit. Ori este un autentic demers cognitiv și explorativ, și atunci este în mod obligatoriu onest, sau nu este autentic, ci simulat, iar acesta intră sub incidența altor tipuri de tentative (plagiat, compilație nedeclarată, vulgarizare, reproducere rezumativă etc.; forme notabile, unele, cu plus, iar altele, cu minus). A vorbi despre efort onest de cunoaștere e o gogoriță care nu merită să apară pe frontispiciul unei colecții filosofice populate de tineri deștepți și bine pregătiți, fie ei și robiți unor pasiuni de ornitologi ai cuvintelor socotite fundamentale… Măsura este însă cu totul întrecută atunci când vine vorba despre o colecție care își propune să cuprindă, nici mai mult, nici mai puțin decât „… tot (subl. O.P.) ce e efort onest de … investigație originală în științele umaniste”. Chiar așa? Tot, tot, tot? Din toate științele umaniste? Întreb expres, pentru că așa se înțelege. Să fiu iertat, dar nu sesizez unde sunt „științele umaniste” din colecția „Academica”. Pricep prea bine că lucrările apărute până acum sunt de filosofie. Dar este filosofia o știință umanistă? Poate mă veți convinge cu argumente că… da. Perfect! Însă celelalte, toate celelalte discipline umaniste? Nu mi se pare că ar fi răzbătut vreuna în seria pusă sub flamura acestei hiperbolice și oarecum imperialiste declarații de principiu. „Cred că acest motto spune tot. Nu simt momentan nevoia să îl comentez sau clarific”, spuneți. Cred și eu. În schimb, da, eu am simțit această nevoie. Iar ceea ce a rezultat s-a vădit a fi plin de contradicții și puțin cam prea orgolios. Uite de ce nu e rău deloc să cunoaștem limba pe care o folosim pentru a ne exprima; ca să nu ne joace feste, dezvăluind prea fățiș tentațiile grandomane și exprimările imprudente care ascund gânduri pe măsură.
Stimate Domnule Mladin,
Ajung, în fine, și la prezentarea pe care o faceți dvs. grupului pe care mi-am permis anterior – din motive detaliate deja – să îl numesc un grup „esoteric”. Aș vrea să se înțeleagă cât se poate de clar că, prin această calificare a lui nu am în vedere ideea că ar exista o afiliere formală a membrilor săi la forme deja organizate de esoterism. Nu, nu cred că tinerii filosofi din jurul dlui Liiceanu ar fi francmasoni, rozincrucieni sau guénoniști de afiliere islamică ( așa cum, în România, i-am avut pe Vasile Lovinescu ori pe Mihai Vâlsan). Ei sunt doar ei înșiși, socotindu-se, instinctiv sau programatic, o elită restrânsă, situată la mare altitudine în raport cu restul filosofilor români, moștenitori în linie directă ai tradiției noiciene, studioși atenți ai lui Heidegger și, în tradiția lui, a presocraticilor. O asemenea identitate, ca și faptul – benefic, pesemne, pentru munca lor – de a fi tipăriți de una dintre cele mai puternice și mai răzbătătoare edituri din țara noastră în ultimele două decenii, care este și foarte prestigioasă, incluși fiind în colecția „Academica”, mă determină să propun desemnarea acestui grup sub sigla HAH (adică: Heidegger – Academica – Humanitas).
Vorbind despre aceiași inși, dvs. spuneți cu totul altceva, probabil de pe pozițiile unui cunoscător din chiar interiorul grupului (îmi confirmă asta nu doar poziționarea dvs. în raport cu aserțiunile mele, ci și destăinuirea dintr-unul din recentele dvs. comentarii că ați avea în șantier o exegeză heideggeriană proprie): „Există, într-adevăr, un grup din care fac parte unii din cei pomeniți mai sus și alții care s-au «agregat» în jurul unei idei și al unui interes comun, ideea că în România se poate face filozofie de cea mai bună calitate, chiar și atunci când acest lucru pare a se rezuma la un «simplu comentariu» și interesul în jurul fenomenologiei ca tendință în filozofia contemporană”. Dacă înțeleg bine, confirmați existența grupului, dar propuneți redefinirea lui ceva mai amplă și mai vagă, totodată, circumscriind-o următoarelor atitudini și convingeri: 1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană; 2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu); 3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei.
Cum mai departe tonul dvs. devine encomiastic – nu și exact – cu referire la maestrul grupului, dl. Gabriel Liiceanu, nu voi insista prea mult asupra acestor fraze. Este vorba de o mărturie cinstită de prțuire, adeziune și recunoștință, iar dvs. știți mai bine ca oricine dacă aceste sentimente nobile au acoperire sau nu. Cu toate acestea, îmi permit să observ că a spune că formarea grupului în jurul profesorului Liiceanu „… ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu…” este doar în parte exact, câtă vreme încă din perioada interbelică au existat filosofi români atașați fenomenologiei ca direcție. Îl pomenesc, cu titlu de exemplu, pe Iosif Brucăr, dar lui i se pot adăuga și nume mai sonore. Dacă îl prefer pe Brucăr este tocmai pentru că, deși situat în interiorul aceleiași orientări și fiind un precursor, numele lui pare să rămână fără ecou printre membrii grupului HAH. Într-o lucrare dedicată fenomenologiei românești interbelice, Viorel Cernica include însă alte nume (C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Emil Cioran, Ioan D. Gherea, Ion Petrovici). Înțeleg, desigur, importanța unui maestru din proximitate și din actualitatea imediată, a cărui prezență e fizică, și nu doar mediată intelectual de ideile din cărțile lui, mai cu seamă când el deține mijloace importante de susținere a strădaniilor mai tinerilor săi confrați (editură unde să îi publice, influență în mediile culturale și în media românești, un cuvânt de spus în distribuirea premiilor culturale, catedră universitară). Ar fi însă nedrept ca precursorii, mai mari sau mai mici, să fie uitați.
Când spuneți despre dl. Liiceanu că „a contribuit prin propriile resurse la acest ideal” cred că vă referiți tocmai la sprijinul logistic („propriile resurse” fiind, poate, Humanitas, o editură privată aflată în posesia dlui Liiceanu) dat de domnia sa membrilor grupului. Că „… a făcut-o la cel mai înalt nivel, așa cum sunt și alții, de altfel, în domeniile lor…”, nu mă îndoiesc că va fi adevărat. Remarc însă în treacăt că generozitatea și idealismul nu se verifică în sprijinul pe care îl dai emulilor și familiarilor tăi, față de care, la urma urmei, ai anumite obligații, precum în relația de vasalitate, ci mai degrabă în raport cu necunoscuți, nevoiași sau, pur și simplu, oameni indiferenți în raport cu nevoile și interesele proprii, unde actul dăruirii nu mai poate fi confundat cu partizanatul. Dar, la urma urmei, asta nu e treaba noastră, nu-i așa? Nici a mea, nici a dvs. Dl. Liiceanu a făcut, face și va face, probabil, numai tipul de gesturi de care este în stare.
Cineva îmi scrie, amintind că într-un articol din dec. 2010 prozatorul Radu Aldulescu remarca faptul că „Humanitasul (…) anul acesta și-a aniversat douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii române. O instituție culturală (…) care a pornit la drum propunându-și să nu publice literatură română originală, și-n bună măsură s-a ținut de acest principiu, înscriindu-se astfel într-o normalitate perfect integrată în contextul anormalității generale”. Iată, deci, un domeniu către care generozitatea dlui Liiceanu se îndreaptă mai mult decât selectiv, și nu neapărat cu cel mai mare bun gust. E mai ușor să îl preiei pe Patapievici de la Nemira decât să îl descoperi singur, s-ar zice.
Asemenea nuanțe și completări semnalează că entuziasmul dvs. nețărmurit poate găsi niște limite rezonabile în exprimarea sa, fie recunoscând și antecesorilor dlui Liiceanu merite în aclimatizarea fenomenologiei pe teren românesc, fie interogând natura și marginile generozității persoanei despre care vorbim. Încă nu am auzit ca dl. Liiceanu să fi făcut gesturi de genul sponsorizărilor de burse încercate de Adrian Sârbu și cei de la MediaPro sau de Dinu Patriciu. Nu numărul lor contează – trebuie ținut seama și de diferențele de avere -, cât atitudinea, gestul ca atare.
Dar i-am acordat prea mult timp și spațiu dlui Liiceanu care, în ansamblul producției sale livrești, a acordat destul de puțin timp și spațiu filosofiei originale (teza de doctorat, câteva prefețe – la Schelling etc. – , după care, exerciții de admirație necontenite, irelevante pentru filosofare), iar în activitatea sa didactică are performanțe pe care mi le atestați dvs., dar care nu se cunosc decât de către studenții domniei sale. M-aș întoarce la cele trei puncte care articulează programul grupului din care faceți parte.
1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană. Perfect de acord, asta cred și eu atunci când mă înfurii văzând o mână de tineri îngenunchiați la poala maestrului, scrijelind palimpseste cu prețul ruinării energiilor și anilor pentru a obține mici succese alexandrine într-o tradiție mai bogată și mai spectaculară prin alte părți.
2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu). Nu sunt chiar atât de sigur. Va fi rămas dl. Alexandre Kojève în istoria filosofiei contemporane, dar lumea îl pomenește mai ales ca pe un comentator interesant, nu ca pe un gânditor ce a marcat o epocă. Mai curând votez cu rebelul Nietzsche, care a aruncat peste bord tot ce iubea și a renunțat la rindeaua și șmirghelul filologului clasicist pentru a scrie… poeme despre profeți iranieni. Fără note de subsol și alte ticuri intelectuale recente în cultura lumii.
3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei. De ce nu, la urma urmei? Sunt alți oameni care pariază pe tantra yoga, pe filosofia analitică, pe logică, pe înot sau alpinism. De ce nu fenomenologia? Numai că aici circumscrierea e prea largă. Nu toți membrii societății fenomenologice sunt membri HAH, după cum nu toți sunt adoptați părintește de dl. Liiceanu. HAH este HAH, și nu HAF (ultima literă indicând flamura fenomenologiei). Așa încât…
Mă opresc momentan aici, dar e un simplu popas.
Trecând de aperitive, m-aș apropia acum de afirmațiile pe care, stimate dle Mladin, mi le contestați direct. Cea dintâi este că grupul de filosofi (mai) tineri din jurul dlui Gabriel Liiceanu ar avea alura unui grup esoteric. „Dacă aveți în vedere un grup ezoteric cu intenții suspecte care se strânge în jurul lui x sau y, atunci afirmația dumneavoastră e străină de realitatea «dambovițeană», cum spuneți dumneavoastră cu un ton, îmi pare, ușor sarcastic”, precizați dvs. Nu vă înșelați, dintr-un anume punct de vedere, deși mă miră că la opiniile mele precis adresate – pomeneam numele dlui Liiceanu acolo, nu-i așa? – dvs. edulcorați cu prudență conținutul mesajului meu, pesemne spre a nu răni sensibilitatea maestrului bucureștean. Eu însă nu îmi propuneam nimic de această factură, ci doar o distribuire mai precisă a rolurilor. Dlui Liiceanu nu i se poate refuza rolul de coagulant al noii grupări pro-heideggeriene din cultura noastră de după 1989, veți fi de acord cu mine. Să vedem însă dacă există argumente pentru a vorbi despre un caracter esoteric, măcar aparent, al acestei grup.
Esoteric, zice un dicționar englez, se referă la ceva privit sau presupus a fi destinat numai celor puțini și selecți, care au o cunoaștere sau un interes special” în chestiunea aceea („understood by or meant for only the select few who have special knowledge or interest”). În altă parte poți afla că esotericul se referă la informația care este înțeleasă de un mic grup sau de cei special inițiați, ori cu un interes rar sau neobișnuit” („information that is understood by a small group or those specially initiated, or of rare or unusual interest”).
Care ar fi primele semne ale esoteriei grupării din jurul dlui Liiceanu? Selectarea, spre a face parte din ea, a acelor tineri filosofi care manifestă interes și dorința de a se implica în traducerea și comentarea lui Martin Heidegger. După cum spuneați, pe bună dreptate, chiar dvs., ar merita să fie salutată cu exclamații admirative „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.)…”. De ce anume ar fi valabilă această convingere în cazul lui Heidegger și nu în acela al oricărui alt filosof? Motivul este evident și la îndemâna oricui: „… gândirea … lui Heidegger este una complexă și dificilă…” (Vorbiți despre etapa ei târzie, dar ce, vârstele anterioare ale acesteia sunt ușor de abordat și de înțeles?). Dintru început, invitația la exegeză heideggeriană înseamnă, deci, selectarea competitorilor la calitatea de membri ai grupului prin dificultatea temei, care plasează, volens nolens, într-un orizont al esoteriei.
Pe de altă parte, compromis ideologic și politic prin prestația lui universitar-administrativă din vremea ascensiunii hitlerismului, Heidegger se bucură și de faima unui autor de filozofie care a fost foarte greu acceptat în România totalitară roșie, a comunismului naționalist ceaușist. A-l aborda pe Heidegger devine astfel o dovadă de cutezanță cărturărească și pentru că, iată, omul a avut adeziuni brune și a fost rejectat de socialismul autohton. Veți spune, poate, că aceste lucruri nu îi privesc pe filosofii români tineri, formați și angajați în cercetare la două decenii după abolirea totalitarismului în țările din Estul Europei. Aș vrea să vă pot da dreptate, dar nu am prea multe motive, din păcate. Nu aș generaliza în ce privește opiniile membrilor grupului, dar cel puțin unul dintre ei a publicat deja nu numai o carte de exegeză heideggeriană, ci și una în care explicitarea adeziunii lui Constantin Noica la legionarism se face într-o manieră pe care destui publiciști au socotit-o simpatetică, insuficient de critică și nițel cam prea empatică. Mai recent, un alt membru al grupului din jurul dlui Liiceanu – o știm pentru că a beneficiat de recomandările călduroase ale domniei sale (și ale lui Andrei Pleșu) pe coperta finală a broșurii sale – glorifică personalitatea filosofului fără operă Nae Ionescu, extremist de dreapta și fundamentalist notoriu în anii dinaintea morții lui. (Reacțiile nu au întârziat nici în acest caz, și verificând presa veți vedea că mă număr și eu printre cei care au reacționat.). La urmă, deși trebuia să încep chiar cu asta, poate, menționez și afilierea mai timpurie a lui H.-R. Patapievici la acest vector de dezvoltare filosofică prin turnura marcată de lucrarea Omul recent, sceptică din cale afară cu raționalitatea lumii desacralizate, dar și prin traducerea unei lucrări, altminteri interesante, despre rozincrucianism (societăți secrete!). Pot susține deci cu precizie o dinamică învăluitoare a cel puțin doi dintre inițiații în Heidegger din jurul dlor Liiceanu și Pleșu în direcția unor tentative de „înțelegere” și recuperare a momentului extremist de dreapta din activitatea a doi filosofi români interbelici (Nae Ionescu și Constantin Noica).
Ca din întâmplare – încă una -, un prieten al dlui Andrei Pleșu, scriitorul și psihanalistul Ion Vianu (opozant al regimului emigrat cu prilejul mișcării Goma în 1977, în conjunctura căreia a și emigrat în străinătate, revenind după 1989 în țară) sesiza public, într-o polemică recentă cu autorul Minimei moralia (a noastră, nu a lui Adorno!), o anume ezitare a corifeului în a condamna extremismul brun din interbelicul nostru. (În treacăt observ că dl. Ion Vianu este tatăl dlui Ștefan Vianu, membru al grupului de autori publicat în colecția Academica, ratașabil interesului stăruitor pentru Heidegger).
Și cum să condamni așa, nitam-nisam, epoca marilor împliniri de după 1918, chiar dacă în a doua parte a acesteia, ortodoxismul – și nu ortodoxia! – a făcut corp comun cu ascetismul încruntat maniacal al unor elite studențești decise să termine cu corupția din politica românească folosind revolverul și eliminând definitiv alogenii semiți? Dulceața spunerilor despre îngeri, contribuțiile laice de angelologie pregătesc, s-ar zice, o recuperare domoală, dar progresiv ofensivă, a unui ortodoxism interbelic care, în bătălia dezvăluirilor colaborărilor cu Securitatea, a luat forma absolvirii călduroase a părintelui Iustin Marchiș, de către G. Liiceanu, la puțin timp după executarea fără drept de apel a Monei Muscă. Cazuri similare, soluții diferite… Ca să vezi unde poate duce înțelegerea prea largă față de interbelici.
Oricum ar fi, și de m-aș înșela cu toate aceste temeri, învecinarea glorificării gândirii extremiste a dreptei interbelice cu atitudinile și retorica ortodoxistă mă îngrijorează, recunosc. Să fie vorba despre niște actori marginali ai scenei noastre publice, poate că m-aș sinchisi mai puțin. Însănu acesta este cazul…
Ultima, deocamdată, dovadă de esoterie (conștientă sau nu): iritarea la critică vădită de intervențiile irascibile și cu intenții delegitimante (n-ați citit, nu știți, sunteți un impostor etc.) ale tuturor membrilor „conspirați” ai cercului despre care vorbim – primiți deja sau aspirând la grația membrilor en tittre -; cu excepția dvs., sau a scriitorului Vasile Gogea. Nimeni nu are dreptul la actul critic decât în condițiile socotite juste de cei ce alcătuiesc grupul (detalii tehnice; trimitere riguroasă la pagină; acceptare de principiu a îndreptățirii de ansamblu a demersului; presupoziția tacită că demersul respectiv este nu doar necesar, ci chiar prioritar pentru filosofia românească; că nu poate fi făcut decât de cei mai aleși membri ai elitei filosofice români – chestiune exprimată și în prezentarea colecției Academica de la Humanitas, citată de dvs.; că numai acest tip de originalitate, bazată pe lectură filologică a textului, exersare a științei etimologiei; mimetism al ticurilor metodologice și discursive ale lui Heidegger; convingerea că dacă nu ești investit de Liiceanu – care a fost, la rându-i, investit de Noica, investit, și acesta, de Nae etc. -, nu poți urca mai sus de plutonul doi al filosofiei).
Asemenea coincidențe – dar și altele, pe care nu le voi pomeni aici spre a nu mă lungi – mă fac să cred că apăsarea pe opțiunile extremiste ale unor filosofi români interbelici („ultimul” Nae și „tânărul” Noica, spre a intra în jargonul consacrat) nu este fără legătură cu fascinația față de Heidegger, filosoful de nădejde coincident cu nazismul. De altfel, unele dintre temele lui Noica de după război și de după anii de temniță la comuniști, sunt heideggeriene în cea mai mare măsură (cuvintele care… filosofează etc.).
Ce nevoie avem de democrație și ce aproape se situează cultura înaltă a anumitor tendințe de resuscitarea unor interese hermeneutice care n-au dus, în secolul trecut, România spre nimic bun…
Domnule Mladin,
Dvs. socotiți, pornind probabil de la o convingere personală – și nu doar de la reproducerea unui gând răspândit cu autoritate de mediile filosofice pe care, poate, le frecventați (dascăli, colegi, prieteni admirați ori prețuiți de dvs., mode intelectuale propagate persuasiv cu mijloacele unei edituri prestigioase) că „… gândirea târzie a lui Heidegger este una complexă și dificilă…”. Complexă și dificilă? Fără îndoială! Cum însă nu orice lucru dificil este important pentru viață și nu orice concepție filosofică este importantă în ordinea cunoașterii, de ce ne-ar deranja că Heidegger, ultimul în special, este dificil? Nu există, în filosofia universală, un consens asupra importanței gândirii heideggeriene. Probabil că, sub raportul recunoașterii, Karl Marx a fost mult mai recunoscut decât cel despre care vorbim, de vreme ce concepția lui a produs revoluții sociale, întorcând lumea pe dos și asigurând fundamentele ideatice ale unui sistem politic pentru mai multe zeci de ani. Există o sumedenie de oameni, destui dintre ei chiar printre filosofii acestei planete, care pot trăi netulburați, preocupându-se mai departe de câmpul lor de studii, fără grija lui Heidegger. Altminteri spus: de când, pentru cine și de ce a devenit Heidegger un popas obligatoriu, o stațiune a drumului necesară în chip, așa-zicând, legic? Sunt, nu doar personalități, ci orientări întregi filosofice, care se dispensează de formulările oraculare și încifrate ale autorului lui Sein und Zeit. Să nu pornim așadar de la eroarea unei recunoașteri universale a celui invocat cu mare emoție și studiat prin demersuri mari consumatoare de timp de către unii mai tineri sau mai puțin tineri gânditori din România (desigur, nu numai).
Dacă s-ar demonstra irefutabil că filosofia lui Heidegger asigură o cunoaștere de o valoare fără seamăn a existenței, ființei, ființării etc. și, eventual, dacă respectiva demonstrație ar avea consecințe practice de mare impact, apte să aducă un salt în modul de viață și cunoaștere al omenirii, aș fi, probabil, de acord cu dvs. că „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.), care și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane, este absolut bine-venită, mai ales atunci când este prima de acest fel și atunci când ea apare într-o limbă precum cea română”. Din păcate, nu cred că aveți dreptate, pariind pe faptul că Heidegger „și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane”. Mi le-ați putea enumera? Nu sunt sigur că știu care sunt ele și, în orice caz, nu-mi vine în minte prin ce anume a modificat Heidegger discursul istoriografic, domeniul meu de referință. Dar psihologia? Sau geografia?
… Haideți să nu exagerăm prea tare importanța unui filosof care nu și-a prea încheiat gândul din lucrarea lui fundamentală, Sein und Zeit, promițând o parte secundă care nu a mai survenit. Îi va fi fost contextul istoric nefavorabil? De ce ne-am mira? La urma urmei, vorbim despre năruirea nazismului, în numele căruia dl. rector Heidegger conducea destinele unei universități interbelice importante. Foarte bine că s-a întâmplat așa, dacă prețul pentru a avea partea nescrisă (continuarea) lucrării pomenite ar fi fost continuarea epurărilor rasiale (Shoah și eliminarea țiganilor/ romilor), domnia Gestapo-ului și militarizarea Europei prin prezența armatelor celui de-al III-lea Reich în spațiul Europei.
Dați-mi, vă rog, dacă dvs. sunteți lămurit asupra lor, argumentele pentru care aporturile filosofiei lui Heidegger sunt atât de mari, încât merită să îi fie trecute cu vederea, oarecum, simpatiile naziste (exprimate, de acord, cu intensități diferite, în funcție de perioada la care ne referim). În caz că aceste argumente există, tentativele de „orice încercare … de a înțelege ceva din această gândire” se pot dovedi legitime.
Să nu ne pripim, prin urmare, cu aprecierea asiduităților dlui Mincă în preajma lui Heidegger până nu știm dacă este, realmente, un timp bine cheltuit.
Nu ignor posibilitatea ca unii dintre contemporani să spună: de vreme ce destui germani, japonezi, americani, francezi, pakistanezi, malgași, albanezi, sanmarinezi socotesc că Heidegger etalează o gândirea filosofică majoră, cu mare impact asupra prezentului și viitorului, de ce n-am crede și noi, românii, același lucru? Să ne… sincronizăm, așadar (visul de aur al lovinescianismului!). Îmi permit să atrag însă atenția că o asemenea trimitere se încadrează tot în tipul de argumentare prin recursul la autoritate (vezi Doamne, oricare dintre aceste popoare ar fi mai îndreptățit la o corectă judecată asupra valorii filosofului decât noi, românilor nemairămânându-le decât să se conformeze).
Pentru a nu lungi vorba prea mult, aș vrea să înțeleg mai bine ce anume doriți să spuneți cu formularea „mai ales atunci când … prima (= cercetare, n. O.P.) de acest fel … apare într-o limbă precum cea română”. Ce va fi fiind cu limba română? Este ea nemulțumitoare în vreun fel? În care anume? Doar în raport cu cuvintele compuse, inventate sau derivate de Heidegger? Să ne dăm demisia din română din această cauză? Sau să încercăm precum domnii Liiceanu, Kleininger și cei care le-au urmat – dl. Mincă printre domniile lor – să inventăm noțiuni și combinații de noțiuni pentru necesități conceptuale heideggeriene în idiomul nostru național? Aș aprecia niște precizări suplimentare la acest punct.
Ovidiupecican's Blog 