Amedeo (10): Despre educație

NU TOATĂ lumea în școala românească își gândește rostul privind spre tradiție. Chiar dacă nu survine în discuțiile publice, profesorul poate gândi după cum urmează: „Rolul meu de profesor este să îmi pregătesc elevii/ studenții să lucreze în locuri de muncă ce astăzi nu există, cu tehnologii neinventate încă, pentru a rezolva probleme despre care astăzi nu știm că ar fi probleme (subl. O.P.). Instrumentele actuale cu care trebuie să îndeplinesc această misiune imposibilă sunt: scris, citit, socotit. Aici intervine utilizarea calculatorului ca mijloc (subliniez) complementar de educație. În general noi vedem în asta doar tehnologia. În realitate trebuie să avem mult mai multă grijă pentru procese, oameni și cultură. Acestea sunt elementele foarte necesare pentru un sistem educațional performant. Repet: procese, oameni, cultură. Prin urmare, cele 5 componente în general discutate ale eLearning-ului, și anume: conținut digital, calculatoare, INTERNET, formare profesională și dezvoltarea mijloacelor de învățare trebuie să își aplece ponderea către proces (cărui proces de învățare îi servește un anumit tip de soft educațional), oameni (cum formez profesorii pentru utilizarea, dar și crearea soft-ului educațional) și cultură (cum dezvolt mijloacele de învățare)”. (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10705115-intalnire-online-elearning-realitati-mai-putin-cunoscute.htm răspuns la întrebarea nr. 4, a lui Leo)

Dacă profesorul ar gândi așa cum spune autorul rândurilor citate, el ar suna interesant și inovativ, dar cu nimic mai puțin scutit de eroare decât cei repliați în lumea creionului și hârtiei, fără acces la noile tehnologii ale predării-învățării. Asta s-ar cuveni să ofere școala? Pregătire pentru ca elevii elevii/ studenții să lucreze în locuri de muncă ce astăzi nu există? Nu tocmai. Pregătire pentru a face față în chip inovativ și inteligent, creativ și mulțumitor imprevizibilului și previzibilului, deopotrivă, da. Însă nu doar atât. Școala se cuvine să tindă la crearea unei personalități complexe, incluzând pe lângă predarea de cunoștințe și o tablă de valori morale, formând caractere puternice, bine definite, învățându-le să se pună în slujba binelui public.

O oră de clasă din 2020: „Liberă de dogme și îndreptată spre construcția cunoașterii mai mult decât spre reproducerea cunoașterii”. Din păcate, chiar și această frumoasă proiecție poate deveni o dogmă. Gândire antidogmatică, de acord. Dar și gândire coerent etalată creativ în jurul valorilor și al unei etici constructive, orientate către ceilalți, în mod generos, și etalată atât pe dimensiunea rezolvării chestiunilor ținând de existența materială imediată, cât și pe cea a problemelor și interogațiilor sufletești.

Oameni mai liberi, mai autentici – neînstrăinați -, căutând valoarea și binele, interesându-se și de restul lumii, nelimitând totul la orizontul vizibilului și a superficialității ușor de apucat.

AMEDEO (9): POLEMICĂ ȘI POLITEȚE. CU REVENIRI

 Pentru un scriitor succesul ia uneori forme burlești. Chiar ieri am primit vestea, de la prietenii din redacția Apostrof, că un anume domn Alexandru Ciolan – nu inventez și nu ridiculizez, așa se numește! – îmi adresează reproșuri într-un text pe care îl propune spre publicare în respectivul periodic cultural, amenințând că în caz de refuz se va adresa altei reviste, menționând și atitudinea redacției față de textul său.

Se pare deci că omul ține morțiș ca textul critic la adresa mea să îi apară. Un neașteptat succes al difuzării textelor mele, de vreme ce unul dintre ele a produs efecte în conștiința unui publicist din capitală. Și de ce nu? De vreme ce e convins că are dreptate și, mai mult decât atât, că m-a prins cu mâța în sac…

Specială, totuși, grija lui de a se asigura împotriva cenzurii pe care ține să o anticipeze, să o spun pe șleau cum: șantajând cu dezvăluirea publică a refuzului. În lumea oamenilor educați asta s-ar numi obrăznicie sau mitocănie, dar printre publiciști trebuie că are un nume eufemistic, „tentativă de asigurare” sau „măsură de precauție”. Iar dl. Alexandru Ciolan este jurnalist. Îl poate găsi oricine pe internet cu ușurință, fiindcă deține o rubrică – despre care prefer să nu mă pronunț aici – în Ziarul financiar.

Faptul mă face să devin curios. Iată că sunt oameni de la Ziarul financiar care citesc revistele de cultură. Ba, unii dintre ei sunt atât de interesați de scrisul meu, încât au o motivație suficient de puternică pentru a se așterne pe scris ei înșiși, dându-mi o lecție.

… Și de ce nu? Poate am greșit, poate chiar merit o lecție sau mai multe… Cine e infailibil pe lumea asta?

Mă apuc să citesc textul dlui Ciolan și rămân descumpănit. Omul mă pomenește ca la târlă, îmi stâlcește numele (într-un loc mă botează „Octavian”), mă numește cu numele din buletin – deși e notoriu că, publicistic, semnez doar cu unul dintre prenumele primite la botez -, ba chiar repetă până la plictis o poreclă pe care o tolerez din partea prietenilor, dar nicidecum dinspre necunoscuți grobieni, needucați.

Când te numești Alexandru Ciolan s-ar cuveni, poate, să ai o sensibilitate specială față de nume și să iei precauții cu derivările lor. Într-o țară ca a noastră, onomastica ce trimite direct la obiecte prea concrete și nu cine știe cât de estetice, ba chiar la unele satirizate literar și politic îndelung, ar trebui să te învețe câte ceva. Se pare însă că dl. Ciolan nu și-a meditat condiția onomastică la vreme. Pentru domnia sa, polemica de idei se confundă cu stâlcirea – cu intenții sarcastice și minimalizante – a numelui preopinentului; mai ceva ca la schimbătorii de valută sau la băutorii de tescovină și rachiu ieftin de la „Miloaga”.

Omul, care reclamă niște greșeli de-ale mele de logică (și poate că ar avea dreptate, mai știi?!, nu mă grăbesc să resping ce mi se atribuie, fie și cu intenții obraznice, de moftangiu, înainte de a pritoci întâmpinările respective), face și el una, cât casa, care îi anihilează însuși demersul contra mea: dacă acela contra căruia scrii e cu totul rizibil, în continuă și gravă eroare, penibil ca nivel ideatic și expresie, de ce ai mai sta de vorbă despre sau cu el? Merită să cobori atât de jos?

Cum nu am frecventat împreună cu Alexandru Ciolan birtul „Miloaga” – în caz că îl va fi frecventat domnia sa -, și nici nu am primit aceeași educație ca domnia sa, nu văd de ce l-aș lua, măcar o clipă, în serios.

P.S. Aflu acum că dl. Ciolan a avut eleganța de a reveni la textul inițial, propunând o versiune „periată” și regăsind aparențele unei politețe formale. Salut colegial această revenire și mă pregătesc să îi acord, la rândul meu, tratamentul publicistic pe care, socotesc, îl merită.

fotografia lui Alexandru Ciolan provine de pe situl Ziarului financiar

AMEDEO (8): ROMÂNIA: Alte manifeste de generație

 În general scriitorii tac chitic despre muzica vremii lor. Aici se simt descoperiți. Nu dă foarte bine să te dezvălui în privința asta, dacă tot o faci, atunci pariul se cade să fie pe valori recunoscute. Sau măcar pe ultimul răcnet al mondenității muzicale.

Mărturisesc că, format de mic într-o ambianță muzicală, printre ghitarele electrice și tobele fratelui meu mai mare și ale colegilor lui de generație, și descoperind muzica clasică abia după detașarea de pisălogelile de la orele de muzică și abonamentele obligatorii la concertele Filarmonicii (apropo: ce păcat că astăzi nu se mai fac!), astăzi mă simt dezlegat de vechile, potențiale, inhibiții.

Pot vorbi, așadar, pentru o clipă de muzica unei generații care nu mai este a mea, dar care este și a mea, căci crește și se formează alături de mine, după cum altele, deloc neglijabile, m-au precedat.

Aș reține aici câteva sugestii care mi-au reținut, la vremea lor, atenția prin caracterul lor de manifest civic și care nu îmi par nici acum deloc dezagreabile.

PHOENIX: „În umbra marelui urs”: http://www.youtube.com/watch?v=suQaqhi2R90&feature=related

Cine nu a trăit în România dinainte de 1989 nu are cum pricepe și simți recapitularea amară a „tinerilor furioși” de odinioară de la Phoenix. Dar poate înțelege și simți dorința imperiuoasă exprimată de băieții de la VUNK.

VUNK: „Vreau o țară ca afară” http://www.youtube.com/watch?v=hYZ2cwhVCcw&NR=1

Exasperarea din textul lui Puya este, astăzi, a multora.

PUYA feat KAMELIA and GEORGE HORA: „Change”: http://www.youtube.com/watch?v=qQhWnI-E5rc

Și chiar dacă nu împărtășești sarcasmul cioranian din partitura celor de la Guess who, revoltați până și pe invconvenientul de a se fi născut aici, piesa lor rămâne un posibil prilej de meditație.

GUESS WHO: „Locul potrivit” („Noi în anul 2000”): http://www.youtube.com/watch?v=khQVgJYMeME&feature=fvst 

În fine, sound-ul și cuvintele formației B.U.G. Mafia dau o impresie imposibil de ignorat în piesa ce poartă numele țării noastre.

B.U.G. MAFIA: „România”: http://www.youtube.com/watch?v=26v-LwKpSKY

Poți trece, firește, pe lângă toate acestea, fiindcă nu reprezintă nimic din muzica pe care o asculți spre delectare, în clipele de bucurie sau de tristețe. Treci, de altfel, zilnic și peste clișeele manelelor – care provin, totuși, dintr-un ethos de neignorat (măcar pentru că reprezintă o parte copioasă a populației făr busolă printre siluetele căreia te strecori și, uneori, crezi că poți vorbi și în numele ei).

Dar merită să ASCULȚI, odată în viață, CU ATENȚIE ce poți afla din aceste câteva piese muzicale.

AMEDEO (7): Întâlnire cu cititorii

Lecturile publice ale scriitorilor sunt un bun prilej de cunoaștere; a publicului, a colegilor, a ta chiar. Am participat chiar azi la o asemenea repriză, împreună cu alți colegi și colege și m-am convins de adevărul acestui gând mai vechi. Ți se spune să pregătești ceva și selectezi un text care „să meargă” cu ocazia, în deplină libertate. Aici, fiecare procedează cum socotește mai potrivit. Unii vor să interpreteze tragedii, alții vor să amuze; toată lumea încearcă însă, cu deplină conștiință a ieșirii în public, să impresioneze audiența.

Cum sunt o fire echilibrată, am exclus de la bun început tragedia sau drama din calcul. Am ales un text scurt în proză, scris într-o după-amiază, pe o terasă însorită, așteptând ca însoțitoarea mea să revină din magazinul unde văzuse ceva atractiv, pe fugă… Mă urmărea, pentru o clipă, una dintre replicile faimoase ale Căpitanului Bordură din Ubu roi de Alfred Jarry: „Pologne, c‘est nulle part!” Mai era, la urma urmei, și senzația de fundal a unei intrări în rezonanță cu atmosfera din Transatlanticul lui Gombrowicz… Și, mă rog, de ce nu?!, mi-am zis, așternând la repezeală cu stiloul meu cu glicerină câteva rânduri și apoi altele într-un carnețel ale cărui file albe – dar liniate orizontal – se întrerupeau din când în când făcând loc unor foi cu fotografii lucioase a căror temă recurentă era recoltarea cafelei prin peisaje exotice.

Iată-mă citind acest text nefinisat, dar suficient de inept ca să intrige, în fața unei audiențe formate din liceeni nerăbdători dar bine struniți de profesoare și a câtorva cititori ai bibliotecii unde se petrecea totul. Urmam după mai multe poezii sobre și adânci, dar s-a nimerit ca după mine să citească un prieten critic și eseist literar, câteva fragmente memorialistice despre scriitorii beți scrise cu un real talent de Saint-Simon. Trecerea de la tragedie și seriozitate la umoristic și ludic s-a făcut, așadar, oarecum în serie… N-a fost nici grozav, dar nici rău.

Însă uite că, pentru a afirma răspicat disponibilitatea invitaților de a interfera cu cei prezenți, moderatoarea ne-a rugat să ne precizăm proiectele actuale. Nu aveam nici un chef să introduc pe nimeni în atelierul meu pentru că una e să prezinți cititorului ceea ce socotești potrivit și reprezentativ pentru momentul dat – fie și o farsă postavangardistă succintă, cum tocmai făcusem – și cu totul altceva să mă refer la calendarul meu literar imediat următor. Când mi-a venit rândul, am invitat, deci, pe toată lumea să citească operele lui Socrate înainte de a primi răspunsul meu. (În treacăt fie spus: înafară de doi oameni politici de mare vizibilitate din țara noastră nu știu pe nimeni care să le fi citit; poate fiindcă Socrate nu a lăsat nicio operă scrisă…)

Apoi însă, nemulțumit de lipsa întrebărilor din public, cineva dintre maturii din sală ne-a interpelat să răspundem de ce… scriem. Ni se solicita, iată, o confesiune. Nici mai mult, nici mai puțin decât Confesiunea despre felul cum interiorizaserăm fiecare misiunea artistului… S-a lăsat tăcerea fiindcă, pesemne, fiecare își ticluia propriul răspuns, așa că, pentru a nu continua atmosfera de tăcere stânjenitoare, m-am întins eu la microfon și, în aceeași notă cu tonul ludic de până atunci, am mărturisit un adevăr (personal): să scrii e mai ușor decât să dai la sapă.

Oroare! O autoare s-a repezit furibundă să mă combată. Pentru domnia sa scrisul este sânge, pedeapsă, ba chiar destin ineluctabil căruia nu i te poți refuza; un soi de boală fatală, o plagă, semnul apropiatei extincții… Cum puteam, oare, îndrăzni să vorbesc cu atâta ușurință despre așa ceva?! I-a venit într-ajutor și moderatoarea, nu cu mult mai moderată. Scrisul era, evident, o chestiune al naibii de serioasă, posomorâtă greoaie, un fel de damnare necesară și, în orice caz, un sacrificiu pe altarul culturii…

Dintr-o dată, simpatica și așezata șezătoare s-a transformat într-un proces improvizat la adresa mea. Procurorii feminini nu aveau nicio îndoială. Îmi meritam punerea la punct. Cum puteam crede că literatura este ludică? Ce te poate face să crezi că, dacă tu scrii ușor și senin, văzând în scris o satisfacție personală și o sursă de plăcere și de încredere, literatura nu e un chin, o damnare, o boală letală chiar?

Nimic, într-adevăr. Nici nu credeam asta în general, ci doar pentru mine. Fiindcă, la drept vorbind, ni se ceruse fiecăruia părerea personală. Iar eu mi-o expusesem, laconic și plastic. Mărturisesc: cred cu adevărat că să scrii e mai ușor și mai plăcut decât să mânuiești sapa, coasa ori uneltele fierarului. Nici nu pricep de ce te-ai sili să o faci dacă lucrurile stau altfel? Uneori literații se cred investiți cu destinele profeților. Cu toate acestea, nu știu pe nimeni – cel puțin în România contemporană – care să fi fost înghițit de vreun pește uriaș și scuipat apoi afară, pe țărm, pentru a vesti porunca Domnului.

Și, să nu uit: nici o opreliște de a-ți exprima opiniile contrare în raport cu ale altui confrate nu se ivește cu prilejul întâlnirilor cu cititorii. Dar a face procese cuiva – oricui – la scenă deschisă că nu împărtășește opiniile tale ține de o etică intelectuală care sper să îmi rămână în continuare străină.

AMEDEO (6): Cum să gândim, să vorbim, să scriem și să acționăm incorect. Un posibil manual de știința comunicării cu succes

Avantajul de a fi deștept într-o lume unde limitele istețimii, deșteptăciunii și inteligenței se fac simțite la tot pasul, nu este menit să aducă gloria și fericirea, ci mai curând consolarea, stoicismul, surâsul amar în colțul buzelor, în cele mai multe dintre cazurile pe care le cunosc. Nu totul este educabil, nu orice circumstanță se pretează la un tratament (răspuns) bine educat și inteligent, iar în fața consecvenței pline de forță a prostiei multe minți suple și agile cedează pasul.

Iată de ce, fără a fi amărât din pricina asta, am ajuns să socotesc că în lumea în care trăim ar putea fi mai folositor să alcătuim manuale în sprijinul neadaptaților la atmosfera de îmbâcseală, limitare și derizoriu pe care o majoritate necuantificată precis, dar pregnantă, accesibilă intuirii instantanee și repetitive, o minte bine mobilată și o sensibilitate pe măsură o pot decela împrejur. Nu spun că manualele de logică și de argumentare, modelele euristice de ascuțire a minții ar fi inutile. Dar nu mai puțin interesantă ar fi o carte destinată inteligențelor care vor să păstreze o relaționare neconflictuală cu cretinismul dominant, fie el jovial sau încruntat, trufaș ori modest în manifestări. Câți dintre cei care învață gândirea cu Aristotel o și practică înafara orelor din școală sau facultate? Iar cei care o practică, ce succes agonisesc? Pentru o comunicare izbutită, cei implicați în procesul schimbului de informații trebuie să fie nu doar compatibili, ci și să folosească un cod comun. Or, care este compatibilitatea dintre o minte strălucită și un boulean? Și ce cod ar fi accesibil ambilor, mediind o bună înțelegere fără suspiciunile inevitabile instalate între ei de conștiința ori intuiția asimetriei dintre sclipire și bornare?

Ideea nu este chiar atât de nouă cum ar părea și, fără ca ea să fie formulată pe față în maniera pe care o pun aici în pagină, a preocupat – tacit, subînțeles – și pe alții înaintea mea. Unul dintre cei ce s-au străduit în această direcție cu rezultate până astăzi omologabile a fost Arthur Schopenhauer, autorul inestimabilei contribuții Arta de a avea întotdeauna dreptate. În același secol al XIX-lea, în Franța, Gustave Flaubert repertoriza clișeele, prefabricatele gândirii contemporane cu el, în Dicționar de idei de-a gata. Mai recent, Occidentul transatlantic a inventat colecții de carte pentru nătărăi, cu un real succes de public. Nu mă gândesc doar la ciclul (Cutare subiect) pentru idioți/ dummies, ci și la excelentele prezentări de curente de gândire și de filosofi sub formă de benzi desenate.

Și totuși… În general, aceste cărți păcătuiesc prin aceea că, deși se adresează unui public cu un anume grad de instrucție și cu o măcar medie dotare intelectuală, nu izbutesc să coboare discursul până la situațiile de viață cele mai variate și mai utile unei simplificări a evoluțiilor sociale cotidiene ale „albatroșilor” neajutorați și descoperiți în fața agresivității, trivialității și tâmpeniei atotputernice. Practic, toate aceste recolte de carte trag cu ochiul complice, ținând morțiș să arate că, în ciuda coborârii în vagonul de marfă plin cu obtuzi și borfași, autorii își păstrează jobenul ,redingota și monoclul; ceea ce îi face și nesuferiți un pic, nu doar inutili pentru nivelul jos de care avem nevoie.

Mult mai aproape de atingerea scopului mărturisit aici s-au dovedit, cred, avangardiștii și literații adepți – de voie sau de nevoie – ai jdanovismului/ proletcultismului. Primii au mizat pe aleatoriu, utilizând în compunerea poeziei lor hazardul. Tot așa fac în viața de zi cu zi și inșii cărora accesul la o ideație coerentă, mai înaltă, le este interzis prin naștere sau neglijare a educației. Ceilalți, în schimb, aliații de nădejde ai totalitarismului stacojiu, au fost – precum Vladimir Maiakovski – producători zeloși ai propagandei grețoase, clișeizate în lozinci, premergând marketingului agresiv de astăzi, în care SUA și cultura ei managerială se dovedește experta universului. Lozinca sau sloganul se imprimă stabil și obsesiv pe fundalul minților dezvoltate sau ba, înlocuind cu ritmul lor înmugurirea unei gândiri autentice, propunând răspunsuri de-a gata.

Am încercat, odinioară, și eu să contribui la mărirea continentului literar al sabotării sarcastice a gândirii, propunând un volumaș în ediție limitată – doar cincizeci de exemplare – intitulat Clipuri. Vulva macroscopic reprodusă dintr-o fotografie obscenă până la limita irecognoscibilității (ori a identificării ezitante) avertiza, în viziunea mea, asupra conținutului inflamat al cărțuliei. În interior am așezat – cu modestia împăcată a geniului sigur de sine în anonimat – mai multe pseudo-aforisme, gândeme anamorfotice aducând a înjurături, promisiuni, proclamări și înțelepții nebunatice…

Atât nu ajunge însă și treaba se cuvine dusă mai departe. Mă încurajează în această direcție și mirificul manual despre vorbirea doctă pe seama cărților necitite vreodată, deși, iarăși, la mijloc este o miză cu debușeu intelectual, și nu o coborâre în arena cu porci, politicieni, escroci superficiali și noi îmbogățiți.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

AMEDEO (5): Conduita lui Constantin Sănătescu înainte de 23 august

Ar fi câteva comentarii cu privire la postările pe care le-am citat, și nu întârzii să le fac. Mai întâi, aș spune că prezentare generalului Constantin Sănătescu așa cum o schițează Theophyle merită atenție. Militarul de carieră este menționat ca fiind cel care a pus capăt pogromului de la Iași pe când era comandant al Corpului 8 armată. Ajuns comandant militar al Bucureștiului, el a îndeplinit această funcție și în timpul tentativei de confiscare a puterii politice integrale de către legionari (în ianuarie 1941), contribuind, așadar, la oprirea și tranșarea începutului de război civil din țară prin situarea de partea lui Ion Antonescu. Iată prezentarea lui Sănătescu pe situl Ed. Humanitas, care i-a publicat și jurnalul: „Constantin, fiul cel mare al generalului Gheorghe Sănătescu, se naște în 1885 la Craiova. Urmează Școala Militară la București, absolvind-o în 1907. În 1910 devine instructor, cu gradul de locotenent, la Școala de Cavalerie din Târgoviște. Excelent călăreț, participă la numeroase concursuri hipice militare sau, ca jocheu, în curse civile. În 1913 ia parte la campania din Bulgaria. Avansat căpitan, este mutat în 1915 la un regiment din Tulcea, iar în timpul primului război mondial luptă – în linia întâi – în Dobrogea, Oltenia, Muntenia, Moldova; în ianuarie 1918 trece Nistrul, în fruntea escadronului pe care-l comanda, la Tighina. După război se stabilește la București, unde urmează cursurile Școlii Superioare de război. Rămâne, dupa absolvire, la Marele Stat Major – secția Operații; devenise între timp colonel. În 1928 este numit atașat militar la legația română din Londra. Rechemat în 1930 în țară de Regele Carol al II-lea, primește comanda Regimentului de Escortă Regală. În 1935, înaintat general de brigadă, este numit comandant al Brigăzii 3 Cavalerie din Cernăuți. În 1937 va deveni subșef al Marelui Stat Major. În ianuarie 1941, în calitate de comandant militar al Capitalei, generalul Sănătescu lichidează complet, în numai patru zile, rebeliunea legionară. Împreună cu alte câteva formațiuni militare, Corpul 4 armată de sub comanda sa intră primul în Odessa, la 16 octombrie 1941. Ajunge – în a doua campanie din Rusia –, cu același corp de armată, până la cotul Donului, în octombrie 1942; peste trei săptămâni va asista neputincios la victoria armatei ruse (încercase, fără succes, într-un raport înaintat superiorilor săi, să preîntâmpine dezastrul). Supraveghează retragerea trupelor române din Crimeea. În martie 1943 e rechemat de pe front, spre a fi numit șef al Casei Militare Regale. În primăvara lui 1944 devine mareșal al Palatului. Are un rol hotărâtor în pregătirea armistițiului cu puterile aliate și a atacului de la 23 august 1944; a fost de altfel singurul martor al întrevederii din 23 august de la Palat dintre Regele Mihai, Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu. Este numit, imediat după actul de la 23 august, prim-ministru; organizează apărarea Capitalei împotriva nemților, iar ulterior întoarcerea armelor și campania spre vest; la sfârșitul lui 1944 este numit a doua oară prim-ministru (prima guvernare durase șase săptămâni) și înaintat la gradul de general de armată; demisionează din funcția de prim-ministru, devenind, în 1945, șeful Marelui Stat Major, apoi inspector general de armată. E unul din martorii lucizi ai procesului de sovietizare treptată a României din perioada 1945–1947; prin funcțiile îndeplinite, avusese acces la date pe care mulți dintre oamenii politici le ignorau. Moare în noiembrie 1947. E ultimul general înmormântat cu toate onorurile cuvenite gradului său”.

Nu intenționez o analiză a personajului Sănătescu, dar din prezentarea aceasta – mai puțin selectivă decât a lui Theophyle – pare să rezulte că Sănătescu nu și-a afirmat democratismul într-o manieră vizibilă vreodată, rezumându-se să își îndeplinească misiunea în linia unei stabiliri sau păstrări a ordinii publice (în timpul pogromului și al confruntării din ianuarie 1941). Că a fost sau nu în dezacord cu Ion Antonescu este de discutat, de vreme ce evoluția carierei lui în timpul campaniei din Răsărit este indubitabilă. Dintre militarii armatei noastre Sănătescu a pătruns primul, în fruntea trupelor române, în Odessa, unde s-a consumat episodul represiunii știute la actul detonării comandamentului trupelor române din oraș, puse la cale de partizanii bolșevici.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Odesa

Cu toate acestea, numele generalului nu este menționat în legătură cu execuțiile din oraș, declanșate în 22 octombrie 1941. Oricum, până în 1944, el a mers, din punct de vedere formal, alături de Mareșal, ceea ce poate fi înțeles și ca o constrângere datorată asumării misiunii de militar responsabil, dar și ca un partizanat și o agreare a politicii ambigue a momentului (război de reîntregire, dar și asociere la aventurismul expansionist al lui Hitler).

Oricum, în lumina acestor fapte, opunerea fermă a conduitei generalului Sănătescu celei socotite ezitante a regelui Mihai I trebuie moderată, iar scenariile simplificatoare se cuvin privite cu precauție.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

AMEDEO (4): Postări recente despre 23 august 1944

UN EXEMPLU de interpretare a rolului regal în evenimentele deja menționate îl aduce autorul blogului Politeia, care semnează cu ID-ul Theophyle. Postarea lui relevantă pentru tema în discuție, „Jocul de-a istoria”, a stârnit aproape 300 de comentarii, dovedind interesul cititorilor, dar și acuitatea temei. (Mulțumiri prietenului Francisc B. pentru semnalare!) Autorul este istoric – de meserie sau din pasiune doar – și mărturisește într-un comentariu că pentru afirmațiile lui „Sursele sunt diverse. În primul rând din memoriile scrise (parte publicate, parte nu) a[le] oamenilor care au participat la evenimente. În al doilea rând din stenogramele desecretizate a[le] ministerului de externe american și trei din arhivele ziarelor centrale (străine) ale vremii” (comentariul din 24/06/2011, ora7:25 a.m.). (Ultima precizare mă face să cred că ar putea fi vorba despre un absolvent al Facultății de Istorie care și-a redactat licența pe un subiect interesând reflectarea respectivului moment istoric în presa anglo-saxonă a vremii.)

Vezi: http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/

Iată rezumativ ce răzbate din postarea respectivă și din unele completări survenite din secțiunea de comentarii la ea:

„Generalul Constantin Sănătescu și Generalul Dumitru Dămăceanu au organizat lovitura de stat de la 23 august 1944, Regele Mihai a fost anunțat și a acceptat in extremis această decizie. […] De menționat că Generalul Sănătescu era în relații extrem de proaste cu Ion Antonescu din moment ce (sic!) acesta a trecut Nistrul. De amintit că Gen. Sănătescu a fost comandant militar al Bucureştiului pe timpul rebeliunii legionare, și în calitate de comandant al Corpului 8 armată a fost cel care a oprit pogromul împotriva evreilor declanşat la Dorohoi în anul 1940. Regele Mihai abia a fost convins să ajungă la București de la Sinaia pe 22 august ’44 pentru a trece la acțiunea loviturii de stat. Imediat după lovitura de stat și arestarea lui Antonescu, regele Mihai a plecat (fugit) din București, refugiindu-se într-o localitate (neștiută de nimeni atunci), Dobriţa (moșia Culcer) în Oltenia”.

Pe blogul pangonzo apare următoarea postare din 23/06/2011:

„Platon Chirnoagă (n. 1894, Roman, România  – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general român de artilerie, care a luptat atât în Primul Război Mondial cât şi în al Doilea Război Mondial.

Iată cum caracteriza într-un rezumat, ca o scrisoare deschisă, Actul regal de la 23 August 1944, către o autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă:

«Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? (…) În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către URSS, pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.

Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin “Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său. Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi “învăţăcei de vrăjitor”care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară:şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”. (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87)».

http://pongogonzo.wordpress.com/2011/06/23/generalul-platon-chirnoaga-regele-mihai-si-a-predat-armata-dusmanului/

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

AMEDEO (3): OPŢIUNEA REPUBLICANĂ

ACUZELE băsesciene la adresa regalităţii din România readuc în atenţie câteva chestiuni tratate în grabă şi mai degrabă tacit de către contemporanii noştri români şi străini.

1. Opţiunea republicană. Din 30 decembrie 1947 România este o republică. Niciodată înainte de acest moment istoric românii nu au avut o asemenea formă de guvernare, chiar dacă alternative la domnie şi regat au existat. Menţionez conducerea mănăstirilor româneşti medievale după modelul athonit, prin alegere de stareţ – vorba lui Damian Stănoiu -, organizarea lor în oşti monahale, în formule diverse (analizate odinioară de medievistul Răzvan Theodorescu), dar şi „troicile” numite – cu un termen de origine turcească – căimăcămii. Este adevărat să se constate că actul din 30 decembrie 1947 a fost impus de reprezentanţii URSS în teritoriu, adică mai precis de către liderii impuşi în fruntea Partidului Comunist de către Kremlin, în primul rând „necomunistul” stalinist, simpatizat de Iosif Visarionovici, dr. Petru Groza. Cu toate acestea a existat o tradiţie antidinastică românească pe care nu au inaugurat-o nici Hasdeu, în anii 60 ai sec. al XIX-lea, nici Republica de la Ploieşti a lui Al. Candiano-Popescu, ci gânditorii politici ai sec. al XVII-lea, din care transpar ecouri în cronica lui Simion Dascălul (atribuită până astăzi, de mulţi, lui Grigore Ureche).

Exprimarea anti-regalistă a actualului preşedinte a actualizat conţinuturi care, chiar păstrate tacit în fundalul mesajului politic al lui Băsescu, puteau fi bănuite şi aproximate şi anterior. Din acest punct de vedere nu există niciun motiv pentru a se face caz de mesajul exprimat, rămânând doar de elucidat motivaţiile abordării lui printr-o expresivitate atât de marcată şi, nu e nicio îndoială, nepotrivită cu demnitatea funcţiei prezidenţiale.

Că România rămâne astăzi o ţară dominată în continuare de opţiunea republicană o dovedesc sondajele sociologice ale ultimilor douăzeci de ani. Fără a fi de partea forţelor politice dominate de preşedintele Băsescu, care – sub presiunea grupurilor proprii de interese – întreprind o aşa-zisă „reformă” cel puţin discutabilă, mă declar fără probleme un republican, ca unul ce socoteşte mai potrivită alegerea prin vot popular în locul numirii pe criterii genealogice, cu o legitimare de drept divin în locul uneia democratice. Pentru asemenea precizări şi reflecţii prilejul, oricât de burlesc, este cât se poate de potrivit.

2. Guvernările regelui Mihai nu sunt încă judecate istoric într-o formă comprehensivă şi detaşată. Istoriografia aşteaptă, pesemne, să şi-l adjudece definitiv pe longevivul ex-monarh pentru ca, renunţând la politeţe, să spună lucrurilor pe nume. Judecata de ansamblu este îngreunată, pe moment, şi de faptul că, alungat de comunişti de pe tron şi pus în penumbră de alte figuri politice interbelice – de aventurierul Carol al II-lea, de şefii legionari Corneliu Zelia-Codreanu şi de Horia Sima, de militarul extremist Ion Antonescu, auto-proclamat mareşal -, regele Mihai I a părut o figură mai puţin reliefată şi mai puţin importantă decât cea a acestor contemporani ai săi mai vârstnici. El apare ca mai puţin conturat şi mai şters şi în comparaţie cu ceilalţi membri ai dinastiei: Carol I, întemeietorul Regatului Român şi al Casei Regale, Ferdinand I Întregitorul – care a unificat teritoriile româneşti rămase înafara Coroanei, transformând statul în România Mare – şi Carol al II-lea, dictator regal şi suveran „playboy” (cum îl numeşte Paul D. Quinlan), încurajator al culturii naţionale şi al dezvoltării industriale româneşti. Desigur, şi regele Mihai I poate fi pe bună dreptate numit suveranul care a întors armele împotriva Grmaniei naziste. Dar acest merit istoric rămâne adumbrit de circumstanţa că urmarea lui directă a fost invadarea României de către trupele sovietice, facilitată de o nouă alianţă – impusă de circumstanţe şi nelimitată în efectele ei, ca urmare a slăbiciunii postbelice a puterilor democrate occidentale -, căreia, în cele din urmă, i-a căzut victimă şi regele însuşi. Au apărut astfel premisele unor rezerve în judecarea guvernărilor ultimului rege al României. Unele privesc partea de răspundere ce îi revine monarhului pentru guvernările de extremă dreaptă pe care le-a girat din înălţimea tronului începând cu a doua sa urcare pe tron şi până în vara lui 1944. Altele au în vedere constituţionalitatea şi procedurile schimbării de regim inaugurate prin arestarea mareşalului Antonescu la 23 august 1944. Mai sunt şi din cele care pun în discuţie maniera în care Casa Regală şi regele însuşi au făcut faţă dificilei situaţii create de continuarea războiului în sens invers, către Apus, şi de perioada următoare, până la sfârşitul anului 1947 (stabilirea păcii şi ezitările reagregării nord-vestului Transilvaniei la restul României, eficienţa cooperării cu forţele politice democrate pentru reconstruirea democraţiei, limitele şi anvergura angajării regalităţii în cooperarea cu Partidul Comunist Român şi cu Kremlinul). În fine, chestiunea demisiei regale, socotite, iată, nepotrivită cu împrejurările sau, în orice caz, neobligatorii.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

AMEDEO (2): Bătălii intelectuale

ULTIMII ANI AU ADUS tot mai stăruitor în atenție formule de evaluare a contribuțiilor cercetătorilor individuali sau a rezultatelor echipelor de exploratori științifici pornind mai cu seamă de la modelul și de la instrumentele occidentale. Nu este un secret pentru nimeni că idealul paideic (de educare, adică) al vechilor greci, promovat și propulsat de o întreagă istorie europeană, propunând formarea cât mai deplină a omului prin actualizarea potențialului său creator și iscoditor, ținând seama de natura lui plurală – prezență corporală, înzestrată cu minte și cu suflet –, a fost pus în criză de ultimele decenii.

Distrugerile și sărăcia din Europa de după al doilea război mondial au oferit Statelor Unite nu doar prilejul de a ajuta la refacerea economică a Vestului prin Planul Marshall, ci le-au dat și șansa promovării propriului model cultural. Acesta a însemnat nu numai multiculturalism și democrație, ci și forme de învățământ academic caracterizate de scopuri întrucâtva divergente în raport cu cele de pe bătrânul continent. Astfel s-a ajuns în timp la impunerea pe piața academică a modelului universității turate să producă noi tehnologii, să satisfacă nevoile urgente ale societății, să elaboreze modele de conduită practică și abordări pragmatice. În același timp, acest tip de abordare a însemnat o preocupare de tip mai marcat materialist pentru prosperitate și soluții în imediat, dând o lovitură proiecțiilor „inactuale”, idealiste, de mare respirație metafizică și cu alonjă în durata lungă a destinului uman.

Din această perspectivă, una dintre consecințele vizibile a fost decăderea interesului pentru studiile vizând cunoașterea satisfăcătoare în sine și pentru sine, interesul pentru limbile moarte și clasicitate, pentru istorie și filologie, pentru literatură și arte, propulsându-se în schimb – și prin importante investiții logistice – mai ales medicina și ingineriile, tehnologiile și metodologia producătoare de mărfuri, consumismul și abordarea eficientă economic a nevoilor umane (marketing, management, studiul resurselor umane etc.). Rezultatul inevitabil al acestei răsturnări de perspectivă nu putea fi decât declasarea, parțială sau totală, ezitantă sau radicală, a studiului înțeles ca satisfacere a unei nevoi de spiritualizare și înălțare prin cunoaștere. Totodată, conceperea educației ca parametru de natură și de relevanță economică (pregătirea pentru munci specializate) a făcut ca estimarea randamentului acesteia să se producă în termeni de input și output, de investiții și rezultate obținute, conducând, astăzi, la reducerea – prin sistemul Bologna – a duratei studiilor universitare și la finanțări subordonate scopurilor deja trecute în revistă (producție și dezvoltare în limite utilitarist-pragmatice, alocări de fonduri pentru domenii „strategice” și „prioritare”).

Devenită relativ rapid – din naivitate, interese de grup și lipsă de patriotism, dar și din lipsă de gândire metodică a propriului destin istoric – o colonie relativ marginală a Vestului, România s-a grăbit, din nevoia de a recupera întârzierea istorică față de statele apusene, să se racordeze fără suficientă reflecție la tot ce înseamnă modelul occidental. Rezultatele deja vizibile sunt: desconsiderarea culturii generale, disprețul față de ramurile științei și artei fără aplicabilitate în imediat și fără producere instantanee de efecte economice și sociale; dar și reapariția analfabetismului, creșterea violenței sociale, dispariția granițelor tradiționale ale civilității, cazurile grave de încălcare a drepturilor omului, de către autorități, grupuscule și indivizi (de la incest și pedofilie la traficul de persoane, de droguri etc.).

Repliată în vechiul său discurs, nici Biserica nu este în stare să își depășească limitele abordării tradiționale, nepărând să ia seama la rapidele modificări din jur. Ea preferă să își ascundă pe mai departe delatorii din comunism, să se gudure în jurul statului și să construiască edificii de piatră, în loc să acorde asistență enoriașilor debusolați, chit că, abandonați astfel, mulți dintre ei se orientează către alte culte ori îmbrățișează, dezabuzați, agnosticismul.

Bătălia surdă care se poartă cu modelele inoperante ale Occidentului, aplicate cu japca și la noi, a început, totuși. Chiar astăzi am primit din partea tânărului filosof Cristian Ciocan o relatare ce va interesa, cred, din perspectiva dezvoltată în rândurile de mai sus. Ea se referă la faimoasele evaluări internaționale – a se citi: occidentale – ale prestației științifice ale cercetării românești. O transcriu mai jos:

Stimati colegi,

După cum poate vă mai amintiți, în documentul Ad Astra privitor la criteriile de performanță din disciplinele umaniste, unul din punctele principale pentru care am pledat a fost acela de a lărgi lista de reviste ISI (Arts and Humanities Citation Index) cu lista de reviste indexate în noul ERIH (European Reference Index for the Humanities; „listele inițiale” fuseseră publicate în 2007). Cu alte cuvinte, am propus ca, pentru disciplinele umaniste, în loc să vorbim de reviste ISI, să vorbim de reviste „ISI sau ERIH”.  

Argumentul pornea de la faptul că (1) ISI indexează un număr prea mic de reviste din Humanities, că (2) multe reviste internaționale prestigioase, cu o reputație excelentă în comunitățile de cercetători, nu sunt cuprinse în ISI și că (3) revistele indexate în ISI sunt dominant anglofone, ceea ce, pentru disciplinele umaniste, nu e acceptabil, deoarece aici germana și franceza sunt deopotrivă de importante. Am văzut așadar în ERIH o bună ocazie de a contrabalansa indexatorul ISI, atât prin faptul că integrează un număr semnificativ mai mare de reviste, cât și prin faptul că, într-un fel, ERIH contracarează dominanța strivitoare a limbii engleze prezentă în ISI, echilibrând oarecum distribuția lingvistică a revistelor (repet un lucru pe care l-am subliniat și în documentul Ad Astra: pentru Humanities, „International = English or French or German”; în disciplinele umaniste nu există nici un temei pentru a considera franceza și germana limbi „de mâna a doua”, și nici pentru a considera limba engleză drept singura limbă „cu adevărat internațională”).  

Totodată, în documentul Ad Astra am semnalat și anumite „puncte nevralgice” ale indexatorului ERIH: (1) lipsa de transparență a criteriilor prin care unele reviste sunt incluse și altele nu; (2) ierarhizarea pe alocuri arbitrară a revistelor, în trei categorii: A, B și C (rebotezate în 2011 „International 1”, „International 2” și „National”); (3) inexistența unui proces regulat, bazat pe criterii limpezi, care să permită revistelor neindexate să aplice pentru a fi incluse. Cu toate acestea, am crezut că respectivele neajunsuri se datorează juneții proiectului ERIH (început doar în 2000), sperând că acestea vor fi corectate pe parcurs și că noile liste, cele din 2011, vor aduce cu ele și o îmbunătățire procedurală. 

Am fost în mod particular preocupat de situația revistelor de filozofie, unde experții de panel au plasat în categoria A (=”International 1″), într-o majoritate covârșitoare, reviste de filozofie de orientare analitică, mai toate de limbă engleză (din 51 de reviste, doar două sunt germane, și nu e nici una franceză/francofonă!), în timp ce în categoria C (=”National”) au fost aruncate zeci de reviste foarte prestigioase de filozofie așa-zis „continentală”. Intrigat, i-am scris o scrisoare lui François Recanati (șeful panelului de filozofie), în care am insistat asupra modului injust în care sunt întocmite listele, subliniind că această ruptură între Analytic și Continental n-ar trebui să se reflecte în indexatorul ERIH, care riscă să devină un instrument de forță, o pârghie prin care se dorește influențarea, cu mijloace birocratice, a direcției și viitorului cercetării filozofice. Dl Recanati (filozof analitic, ca și colegii săi de panel Kevin Mulligan și Barry Smith) nu mi-a răspuns la aceste obiecții. 

Prin urmare, știind că ERIH a fost fondat de European Science Foundation (ESF), mi-am spus că n-ar strica să particip la un workshop organizat de această instituție, la începutul lui iunie, undeva lângă Dublin: Humanities Spring 2011, National University Ireland, Maynooth, Early Career Researchers Forum: “Changing Publication Cultures in the Humanities”. Bănuind că va participa și cineva din Standing Committee for the Humanities (SCH), am aplicat, propunându-mi, dacă am ocazia, să critic („la ei acasă”) modul în care a fost alcătuită lista ERIH pentru filozofie. 

Mă interesasem între timp la colegi din străinătate și am aflat că ERIH este deja folosit la evaluarea disciplinelor umaniste din multe țări europene (atât pentru granturile de cercetare, cât și pentru posturile scoase la concurs în universități și institute de cercetare). Și în România, de altfel, listele ERIH au fost adoptate în documentația ultimelor concursuri pentru granturi CNCSIS, cu mențiunea că doar revistele din categoriile A (=”International 1″) și B (=”International 2″) contează (ceea ce, în lumina celor de mai sus, capătă și altă semnificație). Date fiind și viitoarele criterii minimale pe care Ministerul le va adopta curând pentru posturile din învățământ și cercetare din domeniile umaniste, „miza” ERIH devine chiar importantă. 

Prin urmare, am mers hotărât să discut cât se poate de direct această chestiune la Maynooth cu responsabilii ESF/ERIH (Milena Žic Fuchs, Eva Hoogland). Mi-am expus punctul de vedere și am insistat asupra faptului că în multe țări europene ERIH „se aplică deja”, că ține de responsabilitatea ESF ca acest instrument să nu devină un instrument de forță sau un mijloc de influențare birocratică a agendei cercetării etc.

Problema listelor de reviste de filozofie (Analytic versus Continental) le era cunoscută și, spre surprinderea mea, responsabilii ESF/ERIH păreau să fie într-un fel de acord că modul în care au fost alcătuite listele de filozofie a fost partizan și injust. Atunci, am insistat  că este necesar să existe posibilitatea corectării listelor. Însă responsabilii ERIH/ESF mi-au spus că acest lucru nu e cu putință, pentru că … ERIH nu va mai exista! Proiectul este considerat un eșec chiar de către responsabilii ERIH și, în plus, nu mai au mijloace financiare nici pentru a-l continua, nici pentru a-l ameliora. Deci, ERIH is dead!

Am insistat din nou asupra faptului că ERIH este totuși deja folosit de agențiile naționale din mai multe țări europene (România, Spania, Estonia, Cehia, Ungaria at least) și că, prin însăși înființarea ERIH, ei sunt responsabili pentru consecințele pe care le produce acest indexator în câmpul cercetării europene. Replica responsabililor ERIH a fost stupefiantă: faptul că agențiile naționale se folosesc de ERIH pentru a evalua cercetarea este greșeala respectivelor agenții, că n-ar trebui ca ERIH să fie folosit pentru evaluare, căci, ziceau ei, scopul ERIH nu a fost acela de a furniza un instrument pentru evaluarea disciplinelor umaniste în Europa, ci doar „să facă mai vizibilă cercetarea europeană în științele umane” (ceea ce, evident, reprezintă o mică mostră de limbaj de lemn al noii birocrații europene). Deci, în loc să recunoască public eșecul ERIH, colegii de la ESF „se spală pe mâini” și abandonează tacit proiectul, chiar dacă consecințele acțiunilor lor se lasă deja întrevăzute. Cu o lipsă de seriozitate care m-a șocat, responsabilii ESF/ERIH au spus în cele din urmă „we don’t know what ERIH will become, maybe we will transform it in something else, we don’t know yet…”. Sincer, m-aș fi așteptat la mai multă seriozitate de la European Science Foundation…  

În aceste condiții, pledoaria din documentul Ad Astra (cea referitoare la includerea între criteriile de evaluare, alături de listele ISI, și a listelor ERIH) îmi pare acum, după ce am aflat „dedesubturile” chestiunii și mai ales lipsa ei de viitor, mai puțin sigură… 

E drept că nici exclusivitatea listelor ISI n-are cum să mulțumească pe cercetătorii umaniști, dar iată că, din păcate, nici ERIH nu este o soluție de viitor.  

Cu gânduri bune,

Cristian Ciocan

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

AMEDEO (1): Ceva

 

CITITOR, DIN CÂND ÎN CÂND, al acestui blog, ziaristul de vocație care este amicul Tiberiu Fărcaș îmi reproșează că nu dau la iveală aici, mai deloc, texte vizând actualitatea politică sau culturală. Invitându-l pe el să susțină de câte ori are chef o asemenea rubrică – fără succes, de altfel, deocamdată, fiindcă nu întrezărește, din câte spune, nici un motiv pentru a-și lăsa propriul blog și a contribui la altul -, mă gândesc că solicitarea lui nu va fi fiind de complezență.

La urma urmei, de ce nu? Opiniile pe care le public de mai mulți ani – odinioară în Ziua de Cluj, mai recent, de câțiva ani, în România Liberă (ediția națională și singura) – nu țin locul celor care ar vertebra oarecum aparițiile de pe blog și nici nu scutesc autorul de alte tipuri de însemnări cu relevanță în actualitate.

Iată deci că, începând chiar de acum, notez câte ceva din faptele, spusele, fenomenele din proximitatea noastră menite să jaloneze niște atitudini și, de ce nu, o conduită civică, intelectuală și personală a celui care scrie.

Inaugurez, deci, o nouă rubrică – intitulată Amedeo, după modelul unei colecții propuse, înainte de marele tsunami al crizei actuale, editurii timișorene Bastion, acceptate ca atare, onorate prin primul mănunchi de proiecte și, ulterior, dispărute în planul ficțiunii ideale –, convins de impactul pe care cultura alternativă ca spațiu de expresie îl poate avea într-un sistem în care instituțiile culturale au devenit nefuncționale sau confiscă instrumentele comunității pentru a așeza pe agendă idei și proiecte unilaterale, depășite ori vag orientate. Voi exprima aici idei, opinii, proiecte și critici în nume personal, cu speranța că ele vor interesa.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican