ÎN PREGĂTIRE: Istorie și istoriografie în România comunistă

Proiectatul triptic de volume colective menite să analizeze evoluțiile scrisului istoric, ale istoricilor și ale istoriei înseși din 1918 încoace, din care anul trecut a apărut primul volum (România interbelică. Istorie și istoriografie), ajunge în aceste zile către stadiul pregătirii intrării în tipar. Anunțând intenția ca, după apariția în 2011 a acestui volum secund – România comunistă. Istorie și istoriografie -, anul viitor să aducă și al treilea volum (evident: România postcomunistă. Istorie și istoriografie), anunț de pe acum publicul interesat care sunt analizele pe care deja proiectul actual le cuprinde (O.P.).

Mariano Martín Rodríguez, Exiluri paralele: scriitorii spanioli și români alungați de război și destinele lor diverse

Amalia Lumei, Rememorări ezitante: Eliade postbelic despre interbelicul Eliade

 

Adrian Niță, Noica și istoria filosofiei

Ovidiu Pecican, Mihai Șora în opus magnum. Câteva reflecții diletante

 

Andi Mihalache, Putere, ideologie, epistemă: rescrierea trecutului şi reeducarea istoricilor în anii „democraţiei populare”

Gabriel Moisa, Istoriografie  și politică în România comunistă sau despre instrumentalizarea istoriei. Câteva studii de caz

Anca Stângaciu, Costin Murgescu, reper al intelectualității românești postbelice

Victor Neumann, Pompiliu Teodor: un întemeietor de școală

Ovidiu Pecican, Adrian Andrei Rusu. Tinerețea unui istoric actual în comunism

 

Dragoș Sdrobiș, Urbanizarea – între umor şi limbă de lemn (reflectarea urbanizării din perioada comunistă în caricaturile revistei Urzica)

Gelu Teampău, Banda desenată istorică din România în perioada comunistă

Raluca Rus, (titlu rezervat)

Reclame

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. V. ESOTERISM

Cum se știe, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au arborat un interes public față de problematica ortodoxiei încă devreme, imediat după revoluție. În 1991, cei doi publicau – împreună cu părintele Galeriu și cu pictorul Sorin Dumitrescu – volumul de convorbiri Dialoguri de seară (București, Ed. Harisma, 1991). Aceiași au participat, spre exemplu, solidari, și la centenarul Dumitru Stăniloae, în noiembrie 2003, alături de figuri de înalți ierarhi[1], numai Gabriel Liiceanu – dintre ei – numărându-se însă printre adresanții de mesaje (A. Pleșu s-a mulțumit cu o contribuție).

În scrisul lui Andrei Pleșu problematica teologică a ocupat mereu un loc semnificativ, după cum o dovedesc cărțile de autor Limba păsărilor (1994) și Despre îngeri (2003). Se poate spune că un anume interes pentru „dincolo”, pentru orizonturile invizibilului etc. a luat, în cazul lui, succesiv ori simultan, diverse întruchipări. În etapa uceniciei la Noica, ele se exprimau, probabil, mai ales ca opțiuni pentru filozofie. Ulterior, prin anii 70, s-au manifestat – se spune – prin contacte cu muzicologul George Bălan și cu cercurile steineriste românești, și, la începutul anilor 80, s-a remarcat ca implicare directă în mișcarea de sorginte spiritualistă – manipulată de Securitate – a Transcendentalilor[2]. Nesațul după tematica unui „dincolo” s-a reflectat și indirect în interogația morală amplasată în zona intervalului, odată cu Minima moralia (1988).

După 1990, pasiunea pentru frecventarea temelor teologice a răsărit, eliberată de vechile amenințări, la suprafață, chiar dacă, în abordările sale, Andrei Pleșu a uzat de un instrumentar filosofic și de o gesticulație raționalizantă. Deși a luat mai ales înfățișarea unei raportări la tradiția religioasă ortodoxă a României, ceea ce îl aducea oarecum în proximitatea gânditorilor de dreapta interbelicice vădeau și o sensibilitate pentru stilul argumentativ al filosofiei (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu), Pleșu a păstrat și interesul pentru o altă zonă de contact cu „dincolo”-ul: esoterismul. După 2000, el a articulat o serie de reflecții de grup la adresa lui René Guénon. Atitudinea astfel manifestată pare să îl plaseze în zona explorării plurale a chestiunii transcendenței și sacrului, la intersecția dintre filozofie, religie și esoterism; o aparentă încadrare în tiparele mai degrabă gnostice ale tradiționalismului românesc sau o abordare de tip New Age? Greu de spus, în lipsa unei analize mai minuțioase și mai sistematice a scrisului lui care, în pofida clamatului succes continuu de public al autorului, nu a fost deocamdată întreprinsă.

Din 2007, NEC a inițiat o colaborare cu Ed. Humanitas pe teme religioase, publicând în seria Boltzmann studii finanțate de Societatea austriacă Ludwig Boltzmann și realizate între 2002 – 2005. „E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a «europenității» și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase (subl. O.P.). Colegiul «Noua Europă» își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.” (Andrei Pleșu) După cum se va vedea, în înțelesul de aici cuvântul „religios” nu are în vedere numai marile religii – sau, și mai restrâns, creștinismul (de nu chiar numai ortodoxia), ci pare să includă și esoterismul (măcar în ipostaza lui guénonistă).

Primele rezultate ale noului demers s-au publicat în volumele inaugurale ale seriei. Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare cu Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, 2007) a fost urmat cu promptitudine de al doilea, Pentru un creștinism al noii Europe (Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, 2007). În legătură cu această inițiativă Andrei Pleșu declara: „În ianuarie 2002, am simțit nevoia să recuperăm o experiență de tinerețe: să ne întâlnim cu regularitate în jurul unui text…” De astă dată, însă, nemaifiind comunism și dezbaterile lipsindu-se de orientarea obținută prin propunerile lui Constantin Noica, ele nu au mai avut în vedere marii filosofi ai Antichității, precum Platon sau Aristotel, și nici pe cei ai modernității (Hegel, de pildă, căruia Noica îi dedicase două tentative de rescriere a Fenomenologiei spiritului). S-a preferat ca punct de plecare perspectiva esoteristă pusă în pagină de un convertit la Islam, notoriu și el în gândirea europeană a sec. al XX-lea și cu ucenici în cultura română (Vasile Lovinescu, Michel Vâlsan, Marcel Avramescu)[3].

„Cu gândul la dezbaterea noastră de o viață, am propus o carte a lui René Guénon. El se ocupa, din unghi «tradițional», de problematica religiei, dar o făcea cu instrumentarul intelectului, situându-se, de fapt, într-o perspectivă «metafizică» (subl. O.P.)”.

Andrei Pleșu nu o spune, dar preferința pentru Guénon avea și avantajul de a-l situa în galeria miniștrilor români postcomuniști de factură guénonistă, alături de Gelu Voican-Voiculescu[4]. Declarația reprodusă fragmentar mai sus arată că exploratorul ideilor care a formulat-o îmbină în mod firesc abordările textuale dintr-un unghi tradițional și o perspectivă metafizică (ambele cu ghilimele, deci acordându-se acestor noțiuni un sens mai special). În mod previzibil, intersecția celor două se regăsește în programul revistei Études traditionelles editată de René Guénon însuși, în perioada interbelică: „une «publication exclusivement réservée aux doctrines ésotériques et métaphysiques d’Orient et d’Occident»”[5]. „Le contenu de la revue s’oriente alors davantage sur la métaphysique, en s’articulant bien entendu autour des idées exposées dans les écrits de René Guénon”[6].

Dl. Andrei Pleșu apreciază la Guénon, din câte spune, aparența raționalizantă pe care o implică profeția, stilul gândirii: „Esoterismul guénonian n-are stilul mistagogiilor nebuloase; sibilinicul e ambalat în geometrii carteziene”. Se pare că pretenția raționalizantă a devenit de astă dată mai degrabă o chestiune de manieră interogativă și de expresivitate stilistică a ideației (nu a tropilor) în care abordarea enigmatică, în șarade, caracteristică autorilor oraculari pare mai potrivită decât bolboroseala irațională sau decât exprimarea poetică, metaforică (specialitatea lui Martin Heidegger, printre alții).

Lucrurile nu stau pe loc, ci își urmează cursul în direcția prestabilită, progresând către o transpunere a intuițiilor în discurs, a ideilor în instituții și către reunirea ambelor într-un program de acțiune pus în act. Drept aceasta, „Luni, 22 noiembrie 2010, a avut loc … deschiderea festivă a programului de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii organizat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în parteneriat cu Institutul de Studii Avansate Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi Institutul de Studii Religioase al Universităţii Leiden[7].

Formularea – precaută – din numele noii fundații, unde prin tradiții se pot înțelege mai multe lucruri deodată (tradiția în sens esoteric fiind altceva decât, să zicem, tradiția ortodoxiei, decât tradițiile diverselor școli intelectuale sau decât tradiția folclorică) promite mult, în direcții de avans plurale.

Evident, pe un drum de asemenea anvergură – conferită de deschiderile simultane, cel puțin aparent, în mai multe direcții – nu se merge de unul singur. Andrei Pleșu o spune, cu onestitate: „Mi s-a părut … o «nadă» convenabilă, iar Gabriel (= Liiceanu – n. O.P.) a acceptat prompt – pentru a câta oară? – provocarea mea. L-am invitat pe Horia Patapievici să ni se alăture. Din punctul meu de vedere, el era un mediator ideal, căci îmbina apetența pentru sacru cu o minte antrenată în atelierele științelor exacte. În sfârșit, grupului astfel constituit i s-a adăugat Anca Manolescu[8]”. (Andrei Pleșu, prezentarea cărții pe situl Humanitas)

Se mai remarcă, totodată, și prezențele asociate – într-un nou grup, de lucru – acestei deschideri către esoterism: Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Radu Carp; oameni cu preocupări diverse, aduși la această răspântie cărturărească de interesul pentru problematica dezbătută, de prestigiul dlui Pleșu sau de ambele motive. Se recunosc printre membrii cercului esoteric al rectorului de la NEC și figuri din cercul ortodoxiștilor: Teodor Baconsky și Bogdan Tătaru-Cazaban (părintele Ică jr. reprezintă aici o linie a cărturărimii din interiorul Bisericii Ortodoxe care a știut îmbină teologia cu filosofia fără abateri de la linia credinței asumate în cadrele oficiale ale Bisericii dominante).

Întrebările iscate de noile demersuri sunt deslușite în prezentarea de pe situl Ed. Humanitas a volumului secund din seria Boltzmann: „Ce înseamnă «integrare europeană» din punctul de vedere al unui creștinism pluriconfesional? Ce memorie are el de recuperat, ce crize are de înfruntat, ce coerență are de obținut pentru ca suflul său – care a făcut unitatea primei Europe – să participe la însuflețirea noului proiect european? Cum apar, în oglindă, încercările de reformă a Bisericilor din Răsăritul și din Apusul Europei? În ce raport stau, din punctul de vedere al spiritualității răsăritene, ecumenismul și «misterul unității» Bisericii? Cum a asumat Biserica Ortodoxă Română primul deceniu postcomunist? Cum se poate restabili, în România de azi, dialogul între cult și cultură? Care ar fi datele unui model european al religiilor?” Se observă cu ușurință că preocupările europeniste ale grupului sunt legate de destinul creștinismului, de asumarea agendei reunificării sau măcar a conviețuirii ecleziastice, inter-confesionale, dar și cele ale traseului bisericesc ortodox din România tranziției.

Interes de factură intelectuală, deschidere către spiritual, dar și asumare a dimensiunii politice a construcției europene de pe poziții tradiționaliste (creștinism, ortodoxie, însă și esoterism, studii tradiționale, combinate cu filozofie), iată ancadramentul în care se mișcă grupul dlui Andrei Pleșu. Odată cu el, și G. Liiceanu, deloc reticent – cum s-ar putea crede că este un heideggerian preocupat de Ființă, dincolo de efemerele ei configurații – la politic și politică (cu prefixul meta- sau fără așezat înaintea cuvântului).


[1] http://ortodoxie.trei.ro/parinti_contemp/p_dumitru_staniloae/12a_centenar.html

„PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și a toată Albania, membru al Academiei Atenei, Mitropolitul Bishoy de Cairo, Jürgen Moltmann (Tübingen), Christos Yannaras (Atena), Andrée Joos (Roma), Stylianos Papadopoulos (Atena), Thomas Fitzgerald (Boston), Marc Antoine Costa de Beauregard (Paris), Vladimir Shmaliy (Moscova), Ivan Dimitrov (Sofia), Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dan Hăulică, Horia-Roman Patapievici, alături de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanți ai Academiei Române, ai Universității din București și ai facultăților de teologie din țară”.

[2] A se vedea volumul semnat de Mihai Albu, Doina Jela, Cătălin Strat, Afacerea Meditația Transcendentală, București, Ed. Humanitas, 2004. Conform descrierii de pe situl editurii, „La începutul anilor 1980 România a fost scuturată de un frison neplăcut și bizar. Vigilente, gata să suprime tot ce ieșea din calapod, Miliția și Securitatea au adulmecat primejdia din spatele unei mișcări care unora li s-a părut interesantă, iar altora caraghioasă. Afacerea Meditația Transcendentală – o serie de ședințe de inițiere într-o tehnică orientală de destindere și de optimizare a randamentului individual – a deviat repede spre cu totul altceva. Cabinetele Unu și Doi au fost alertate, clopotarzii de serviciu au dat alarma, totul a luat aerul unei urgențe decisive. S-au rostit cuvinte grele: complot, trădare, rebeliune. Mult mai grav însă, s-au schimonosit destine. Oameni cu trasee și criterii limpezi s-au văzut scoși din rosturi și trimiși să ispășească o vină inexistentă. Au fost făcuți sectanți, marginalizați și expediați în teritorii periferice. Și totuși, ce a fost această Meditație Transcendentală? Un pretext pentru timorarea intelectualilor? O demonstrație de forță a Securității? Un avertisment pentru cei ispitiți de gândul frondei? Doina Jela, Cătălin Strat și Mihai Albu readuc în actualitate episodul și răspund multor întrebări pe care evenimentul cu pricina le-a trezit în mintea tuturor. Ei sunt ajutați în acest demers de o serie de participanți direcți la ceea ce s-a întâmplat atunci. Mărturiile celor implicați sunt fie tranșante, fie vagi. Unii au puterea să se amuze, alții încă nu-și revin. Citim declarații din ambele tabere. Descoperim în paginile de față și victime, și călăi. Cu toții caută în sertarul cu amintiri și scot la suprafață resorturile unei povești care astăzi pare halucinantă, dar care s-a petrecut aievea.”

[3] Vezi Claudio Mutti, La Grande Influence de René Guénon en Roumanie. Julius Evola en Europe de l’Est (Tchécoslovaquie, Roumanie, Hongrie), Akribeia, 224 p.

                „Au carrefour de l’Orient byzantin et de l’Occident latin, de l’Europe septentrionale et de la Méditerranée, profondément marquée par l’Islam au travers de sa longue appartenance à l’Empire ottoman, très tardivement entrée dans la modernité, la Roumanie était prédestinée à devenir «le pays le plus guénonien du monde». (prezentare pe situl http://www.akribeia.fr/product_info.php/products_id/176)

[4] Ibidem: „L’auteur passe successivement en revue les cas des «ministres guénoniens» de la période postcommuniste – dont le fameux Gelu Voican, objet d’une diabolisation médiatique (subl. O.P.); de Mircea Eliade et de sa dette oubliée envers la «pensée traditionnelle»; de Michel Vâlsan, le continuateur le plus fidèle et le plus rigoureux de l’oeuvre de Guénon; de Vasile Lovinescu, fondateur du Cénacle d’Hypérion et gardien de la flamme traditionnelle durant la longue nuit stalinienne; d’Anton Dumitriu, philosophe lié au renouveau hésychaste des années quarante à Bucarest; enfin de Marcel Avramescu, juif de l’avant-garde artistique et littéraire qui se convertit plus tard, sous l’influence de l’oeuvre de Guénon, à l’Orthodoxie. Ces chapitres sont complétés par de nombreuses informations sur la relève contemporaine du courant «traditionnel» en Roumanie”.

                Pentru mai multe informații legate de conceptele circumscrise sferei studiilor tradiționale se poate accesa situl Projet René Guénon: http://elkorg-projects.blogspot.com/2005/07/vasile-lovinescu-despre-migratia.html Coloana din stânga, partea inferioară, a paginii inițiale conduce la detalierea acestora.

[5] http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tudes_Traditionnelles

[6] Vezi blogul „Franc-maçonnerie et société”, http://fmis.unblog.fr/2009/07/08/la-revue-etudes-traditionnelles/

[7] http://topub.unibuc.ro/lansarea-programului-de-studii-religioase-texte-si-traditii/

[8] Pentru că este, deocamdată, mai puțin notorie în cercurile publicului român interesat de cultură, specific că doamna „Anca Manolescu este doctor în filozofie al Universității din București. A fost cercetător la Muzeul Țăranului Român (1990 – 2002). Domenii de interes: antropologie religioasă, studiul comparat al religiilor. Este alumnă New Europe College, Institut de Studii Avansate din București. În prezent este cercetător și editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, editor și traducător din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole și comunicări în volume colective și reviste științifice (în România, Franța, Italia, Liban) și în reviste de cultură (Dilema și Dilema veche, Secolul XX și Secolul XXI, România literară, 22, Idei în dialog).// De asemenea, este autoarea volumelor Locul călătorului. Simbolica spațiului în Răsăritul creștin (Paideia, București, 2002), Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iași, 2005), Jurnal de inactualități (Paideia, București, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010)”.

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. IV. ORTODOXIA LA NEC

Impactul pe care îl au cele trei cercuri – cel al discipolilor, cel al prieteniei și cel al „noicienilor de primă instanță” – asupra activității dlui Pleșu și asupra NEC-ului ca instituție nu trebuie supralicitat, în nici un caz. Toate trei, ca și inșii care le alcătuiesc, se aglutinează în ansamblul alcătuit de persoanele care au dobândit bursele de studiu de diverse feluri oferite de nobila instituție particulară de nivel academic post-licență. Important este să li se constate, aici, doar prezența, întinsă de la prima până la cea mai recentă sesiune de obținere a burselor; o permanență mai fragilă sau mai accentuată, dar o permanență care, fără îndoială, are toate șansele să continue.

Nu trebuie, pe de altă parte, presupus că persoanele respective ar fi lipsite de calitățile necesare obținerii unor burse la NEC. Dimpotrivă, criteriile și procedurile de admitere în instituție, ca și faima unora dintre bursieri – precedând dobândirea calității de fellows –, împreună cu prezența unor colaboratori specializați ce contribuie la examinări și admiteri asigură promovările de acest tip ca exemple de selecții meritocratice într-un ansamblu social prea puțin dornic să promoveze, în general, meritul intelectual.

Foarte pasionant devine când asemenea eșantioane de inși legați cu fire invizibile de o anumită orientare tematică a studiilor și intereselor lor filosofice de persoanele dlor Pleșu și Liiceanu sunt reașezate în context. Aceasta fiindcă întregul context este alcătuit, din câte se pot vedea astăzi, de la o anumită distanță, printr-o privire retrospectivă, din mai multe cercuri care potențează sau camuflează importanța direcției structurate pe axa de interes Heidegger – Noica.

Un astfel de „alt” cerc dezvoltat în cadrul NEC este cel al cercetătorilor cu interes teologic întru ortodoxie sau chiar ortodoxism. Din rândul lui fac parte Teodor Baconsky (bursier în 1995-1996)[1], Bogdan-Ștefănel Tătaru-Cazaban (ajuns consilier prezidențial și ambasador la Vatican; fellow în 2001-2002)[2], Miruna Tătaru-Cazaban (în 2003-2004) și George Mihail Neamțu (co-editorul unor festschrift în onoarea lui Andrei Pleșu[3], actualmente în staff-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – IICMER, alături de Vladimir Tismăneanu și Ion Stanomir[4]; fellow în 2005-2006, Guest of the Rector în 2006-2007, programul EUROPA, în 2006-2007). Se poate cu ușurință observa că toți cei trei autori de sex masculin menționați aici au ocupat sau ocupă în prezent funcții ierarhice de mare vizibilitate (Baconsky: ministru de externe și fost ambasador; Tătaru-Cazaban: ambasador, fost consilier la președinție; Neamțu: director științific la IICMER).


[1] Baconsky este autorul volumului Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (cu o prefață de Andrei Pleșu), 1996. Ca bursier al Colegiului Noua Europă, a realizat studiul Devastatio constantinopolitana. Cercetări asupra imaginarului religios al Cruciadei a IV-a. CV-ul său include și un stagiu, ca ambasador, la Vatican, cale pe care urma să o ia, printr-o remarcabilă coincidență, și Bogdan Tătaru-Cazaban. Dl. Baconsky semnează, împreună cu Ioan I. Ică jr. și Radu Carp, și volumul Pentru un creștinism al noii Europe, apărut la Humanitas. Prezentarea cărții includea și următoarele elucidări despre a III-a apariție din Seria Boltzmann: „Volumul de față aparține seriei de studii pe care Colegiul ‘Noua Europă’, cu sprijinul financiar al Societății austriece Ludwig Boltzmann, le-a realizat în perioada 2001-2005. E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a ‘europenității’ și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase. Colegiul ‘Noua Europă’ își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.”

În 2007, cu ocazia apariției volumului de eseuri Turn înclinat, Andrei Pleșu nota despre autorul acestuia: „Prezența lui Teodor Baconsky în spațiul culturii noastre e prezența unei multiple, întăritoare garanții: o garanție de anvergură și stabilitate intelectuală, o garanție de bună credință și bună orientare în nebuloasa veacului, o garanție de echilibru și noblețe. O garanție și o dovadă că inteligența poate fi credincioasă și credința inteligentă.// Îl citesc mereu, ca pe un scriitor de rasă, cu deschideri sobre în toate direcțiile, inclusiv în aceea a serviciului public. Cu doi-trei oameni ca el, România poate reînvăța să spere.”

[2] Din CV-ul Lui Bogdan Tătaru-Cazaban rezultă că a fost „Consultant ştiinţific al colocviului internaţional Rolul religiei în noua construcţie europeană, Goethe Institut/ New Europe College, Bucureşti, 19-20 iunie 2006” și „Coordonator (împreună cu prof. dr. Andrei Pleşu) al seminarului CNCSIS: Religie şi politică în lumea contemporană, Colegiul Noua Europă/ Institutul de istorie a religiilor, Academia Română, 17-18 septembrie 2008”. Temele celor două programe de acțiune, care reunesc religia cu orizontul politic contemporan, indică una dintre direcțiile de atac ale acțiunii formatoare urmărite persuasiv de dl. Andrei Pleșu. Rolul progresiv acordat dlui Tătaru-Cazaban marchează creșterea încrederii dlui Pleșu în prestația acestuia. Totodată, se mai constată cu acest prilej că trecerea dlui Tătaru-Cazaban prin NEC în calitate de bursier nu a fost unicul moment din cariera acestuia când a interferat cu instituția și a conlucrat cu rectorul acesteia, ci numai începutul unei cooperări care, până în 2008, cel puțin, a fost tot mai mult aprofundată.

Ca urmare a încrederii lui Andrei Pleșu față de dl. Tătaru-Cazaban, primul i-a scris introducerea celui de-al doilea la volumul semnat de domnia sa în calitate de co-autor, Pentru un creştinism al noii Europe, , seria Bolzmann, vol. III, Humanitas, Bucureşti, 2007. Răsplata față de maestru nu a întârziat prea mult, luând forma coordonării, împreună cu dl. Mihail Neamțu, a două volume omagiale paralele: Memory, Humanity and Meaning. Essays in Honor of Andrei Pleşu’s sixtieth Anniversary, Zetabooks, Bucureşti, 2009, 549 p. și, respectiv, O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleşu, Humanitas, Bucureşti, 2009, 314 p. Nu puteau lipsi însă nici mărturiile uceniciei la Pleșu prin înrudiri sau reiterări tematice. Astfel, volumul aflat în pregătire, anunțat de dl. Tătaru-Cazaban ca apariție următoare, este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cereşti, programat să iasă la… Humanitas.

[3] „Volumele O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu, editat de Humanitas, şi Memory, Humanity and Meaning. Essay in Honour of Andrei Pleşu s Sixtieth Anniversary, offered by NEC alumni & friends, publicat de Zeta Books, au fost lansate la Librăria Cărtureşti din Bucureşti. Gabriel Liiceanu a citit un mesaj din partea lui Andrei Pleşu, care nu a fost prezent pentru că a suferit, recent, o intervenţie chirurgicală. Andrei Pleşu a arătat în mesaj că nu doar problemele medicale l-au oprit să fie prezent la evenimentul care a marcat faptul că el a împlinit 60 de ani, ci şi «o legitimă stinghereală». Gabriel Liiceanu a precizat că, deşiîn prezent măsura reuşitei unui om este dată de scandalurile pe care acesta le iscă în jurul său, în momentul lansării, reuşita lui Andrei Pleşu a fost evaluată prin iubirea pe care un om o poate stârni. Printre cei prezenţi au fost şi coordonatorii volumului O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu – Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban” („Două volume în onoarea lui Andrei Pleşu, lansate la Bucureşti”, în Ziarul Lumina, vineri 24 aprilie 2009).

[4] „Mihail Neamțu este un participant activ la dezbaterea românească despre cultură, politică, valori și societate (Hotnews.Ro, Idei în dialog, Dilema Veche, Revista 22, etc.). A criticat modele culturale postmoderne, relativismul etic și colectivismul tribal, pledînd totodată pentru restrângerea puterii economice și legislative a Statului și pentru relansarea educației private.

Povara libertății (2009) a dus în discuție dezbaterile conservatorilor nord-americani și definițiile contradictorii ale modernității. Verbul ca fotografie (2009) a făcut apologia dialogului civic pe fondul tendinței de tabloidizare din mass-media. Autorul oferă totodată câteva schițe despre relația între Ortodoxie și modernitate, marcând importanța unei culturi a virtuții într-o societate cu tot mai puține modele, rădăcini și speranțe. Elegii conservatoare (2009) discută condițiile de apariție ale unei culturi a libertății morale, civice și economice, raportarea spațiului public românesc la criza valorilor din Europa, semnificația secularizării pentru instituția familiei și forurile de educație, imaginea Bisericii într-o eră a transparenței mediatice, a revoluției moravurilor și a pluralismului ideologic. Volumul Gramatica Ortodoxiei (2007) deplânge „ghetoizarea discursului creștin” în spațiul academic, propunând „câteva întâlniri paradigmatice între ecclesia și universitas, găzduite sub zodia modernității. Gramatica Ortodoxiei a primit premiul revistei Cuvântul pentru Cartea Anului, Secțiunea Istoria ideilor și istoria mentalităților.

(Bufnița din dărâmături (2005, 2008) a stârnit numeroase comentarii în presă, fiind nominalizat de unii critici literari pentru categoria debut eseistic. Autorul s-a remarcat prin susținerea unui dialog instituțional între Biserică și modernitate. A scris în favoarea reformei învățământului confesional, bazat pe o viziune deschisă a unui creștinism integru dar polifonic, criticînd totodată birocrația ecumenistă și tentația clericalizării. Neamțu s-a disociat de orice mesianism teologico-politic și de curentul agrarian’neopășunist’). Refuzând anexarea în trena unui paseism utopic, Neamțu a susținut teza conform căreia „creștinismul mileniului III va fi urban sau nu va fi deloc.” (wikipedia.org) A tradus mai multe cărți de interes teologic și filosofic: Andrew Louth, Deslușirea Tainei. Eseu despre natura teologiei (1999), Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului (2000), John Behr, Drumul către Niceea (2004) și Hugo Tristram Engelhardt Jr., Fundamentele bioeticii creștine, 2005 (traducere în colaborare).

Mihail Neamțu este unul dintre membrii Societății Române de Fenomenologie (2000), alături de Grupul HAH și de fondatorul acesteia societăți, Gabriel Liiceanu. G. Liiceanu și Andrei Pleșu l-au avut ca invitat într-una dintre edițiile emisiunii lor de la Realitatea TV.” (wikipedia)

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XXI: O CHEMARE ADRESATĂ PROFITORILOR

Pentru retorica de acest tip, exponențial rămâne discursul („de procuror”, spunea Liiceanu însuși, amintindu-și întâmpinările scriitoarei Hertha Müller, într-o discuție publică purtată cu Adam Michnik) exersat în Apel către lichele (scris în 30 decembrie 1989, dar publicat în 1990) de Gabriel Liiceanu. Se cerea acolo – utopic și printr-o retorică încântată de sine însăși – trecerea lichelei comuniste pe banca rezervelor, adică, nici mai mult, nici mai puțin decât retragerea în arierplanul social tocmai a clasei de mijloc emergente. „Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor … şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani.” Ambiguitatea domnește din primele rânduri, incomoditatea istorică a autorului față de temă este trădată de abordarea indecisă. De ce? Pentru că, spuneam, în România acelui moment, proletarizată de sărăcie, singura clasă de mijloc pe care o putea Liiceanu pune la zid era alcătuită din slujbașii partidului (vârfurilor piramidei sociale, de partid și de stat, roșii rămânându-le să îndeplinească rolul de camarilă, de curte a dictatorului). Cum să îi pui la zid, deci, tocmai pe cei de la care ar putea porni reconstrucția? Ceea ce moral se putea încerca, pragmatic era contraproductiv. Și, apoi, până la urmă, sunt multe sau puține lichelele? Răspunsul lui Liiceanu este că am avea de a face cu o mulțime redusă numeric, dar cu o pondere însemnată în destrucția țării și deteriorarea stării poporului. Or, dacă așa stau lucrurile, ce contează mai mult? Numărul sau ponderea? Dacă rarefierea numerică trebuie luată în seamă, atunci merita osteneala să fie abordată în termenii liicenieni, ori trebuia, pur și simplu, să se gândească la o epurare din funcții și privilegii? Iar dacă ponderea trebuie să îngrijoreze, atunci de ce Liiceanu nu este mai drastic, cerând abia „o pauză de respirație” în loc de punerea într-o paranteză istorică a acuzaților? (Din nou, retorica sforăitoare, neverosimilă, îl obligă pe autor să vorbească lung și să spună puțin: „Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă”.)

De fapt, care sunt propunerile (implorările?) lui Liiceanu către lichele? „Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. (…) Nu mai apăreţi la televiziune.// Nu mai scrieţi în ziare.// Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. (…) Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun… Renunţaţi la alibiuri morale.” Etc. Să fie vorba despre o colecție de gingășii, de o implorare lirică? Lumea a interpretat gestul scrierii acestui text ca pe un soi de manifest revoluționar cu conținut moral. Din păcate, citite cu calm, la distanță în timp de momentul emiterii lor, aceste propuneri de abstinență civică aduc a conjurări prudente, menite să smulgă mai degrabă un soi de bunăvoință celor vizați.

Autorul dă, el însuși, în reciprocitate, asigurări de bunăvoință la adresa lor: „Să nu vă fie frică…” El ține deci să își asigure lichelele că nimic rău niu li se poate întâmpla. Altceva e mult mai important pentru Liiceanu: „Căutaţi … un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.” „Intraţi în noul an meditativi.” Ai crede că gânditorul îndeamnă licheaua să se convertească la filozofie, dar nu; preferă să o îndrume către reculegere, remușcări și penitență. (Deși, din două una: ori e lichea sadea, și atunci conjurarea rămâne o inutilitate retorică, ori nu este, și atunci de ce s-ar simți vizată de text?!) În caz că asemenea conduită ar fi urmată, zice Liiceanu – vorbind în numele mulțimii anonime pe care socotește, probabil, că o reprezintă – „… dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi”. Vă vom iubi! Pe… lichele. Rămâni siderat de aplicația creștină, christică, pe care o încearcă autorul… Pentru că, în viziunea moralistului în care se improviza Liiceanu, un pic de penitență postrevoluționară poate șterge mulțimea de ticăloșii întreprinse vreme de ani, chiar dacă, un pic mai sus spusese – contrazicându-se flagrant – „Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele”. Da, renunțați la vechile alibiuri morale, fiindcă vă voi furniza eu altele, ținând de o gesticulație legată de ritualurile thanatice creștine; sau nu. Dar nu este vorba numai de o absolvire grăbită, de o spălare sumară a păcatelor. Gabriel Liiceanu le promite, de-a dreptul, iubirea.

Îmi amintesc cu precizie cum, cu două decenii în urmă, acest text privit de colegii mei intelectuali ca o culme a programatismului revoluționar postcomunist – și celebrat ca atare încă – m-a lăsat complet derutat. Voi fi fost un om insuficient de generos, dar simțeam cu mare precizie că nu îi puteam iubi pe ticăloșii de ieri numai pentru că ar fi făcut un pas înapoi din funcțiile de răspundere pe care le ocupaseră, lăsându-i pe alții să le ia locul. Lichelismul comunist nu avea cum fi extirpat prin trecerea din sectorul de stat în privat și din politica unipartidistă în cea a pluralismului politic. Nici măcar dacă nu s-ar fi regrupat în partidele câștigătoare ale primelor competiții electorale – cea din 1990 și, respectiv, din 1992 – tot nu ar fi fost destul pentru a uita morțile din decembrie 1989, decesele avorturilor pedepsite prin lege în deceniile dinainte sau omuciderile de „frontieriști” (transfugii eșuați prin intervenția grănicerilor), care nici astăzi nu se discută încă… În virtutea acestora, personal mă îndoiam că respectivii ar avea măcar dreptul de a participa la dezbaterea publică inițiată în societatea civilă.

… Și totuși: ce era, ce este în neregulă cu tonul smerit al lui Gabriel Liiceanu în Apel către lichele? În primul rând, graba de a fraterniza într-o îmbrățișare cu cei pe care are toată îndreptățirea să îi disprețuiască, asupritorii de ieri (deranjantă și în Iubiți-l pe fratele Alexandru de Constantin Noica.). Câteva formalități din retorica gestuală și orală a ritualurilor religioase și… gata? Era suficient atât pentru a înlătura din prim-planul social urmele și metodele dictaturii, odată cu susținătorii săi? Merită, zău, să fii atunci o lichea și jumătate, știind că, după absolvirea filosofului, te vei putea reapuca, pe noi baze, cu obrazul spălat, de mai vechi îndeletniciri în numele unor mereu valabile interese egoiste și cinice.

Ce voia Liiceanu să marcheze prin acest text? Desolidarizarea de comuniști? Atunci de ce vorbește de lichele? Chiar domnia sa observa, peste ani, că atunci „Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul (= comunist, n. O.P.), s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc”. (G. Liiceanu, „Din nou despre lichele”, în Cotidianul, 12 mai 2008)

http://old.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html

S-ar spune, deci, că în finalul lui decembrie 1989, când România abia scăpa – măcar formal – de comunism, nu comuniștii îi apăreau lui Liiceanu ținta criticilor și a măsurilor de înlăturare din viața publică românească, ci… lichelele. Dintre comuniști, cei socotiți de bună credință, fanaticii prezumtivi ai idealului roșu meritau erau omiși de la orice punere în criză, lăsați cu ale lor. De ce însă un apel către lichele, nu și către ignari, nătărăii bine intenționați dar destructivi, paranoici sau… cașcavalgii?! Autorul însuși bagă de seamă, retrospectiv, că „… oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa «nu cuprinde lumea» şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. (…) În schimb, «licheaua mea», spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.” (ibidem) În consecință, în lectura târzie a autorului, „Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la «licheaua etern㻓. După douăzeci de ani Liiceanu continuă să creadă că marea schimbare la care se cuvenea să cheme – fie și numai sub raport moral – era o simplă mutație de accent, de pe licheaua comunist pe… lichea în general.

… Nu era deci vorba despre o răsturnare radicală, despre o revoluție; măcar una morală. Nici pomeneală, doar o mică și umilă corectură de accent; revenirea la lichelismul tradițional, universal și românesc; o mutație stilistică, nimic mai mult. Și încă una bazată – până astăzi – pe erori flagrante. Fiindcă lichelismul, așa cum îl descrie în 2008 Liiceanu, atunci când se manifestă public și politic, nu este caracteristic, orice s-ar spune, doar unei anumite ideologii. Nici nazismul sau fascismul nu a fost scutit de lichele, după cum nici feluritele forme de democrație și populism. În ceea ce are ea universal, licheaua se poate manifesta în cele mai diverse ambianțe politice, specificitatea ei neținând de o apartenență ideologică anume. De aici și universalitatea lichelei, semnalată dar nu și pricepută de G. Liiceanu.

Răspunsul autorului apelului la nedumerirea în fața saltului de puric presupus de text, atunci ca și în 2008, tot nu transpare cu claritate. Eu l-aș descifra, nu ca Hertha Muller și Adam Michnik, văzând în el un robespierrism nesăbuit și dur, condamnarea unei întregi pături sociale, ci mai degrabă ca o curățire a umerilor sacoului vechilor șefi de scame, spre a-i pregăti pentru noile cadre de acțiune. De ce ar fi făcut Liiceanu așa ceva? Nu mă voi referi la posibilele motive personale sau conjuncturale, pe care nu le cunosc, ci prefer să întrevăd aici o poziționare (post-)ideologică și istorică: pentru că „lichelele” comunismului puteau deveni – cum Brucan a și teoretizat –, cel mai repede și cel mai bine, clasa de mijloc a postcomunismului.

Ce ar putea fi, deci, Apelul către lichele? O tentativă de a activa conștiința culpabilă a profitorilor comunismului? Poate, întrucâtva; dar cu infinite precauții. Altceva? Desigur, câtă vreme „Apel” se poate traduce prin chemare, și nu, cum s-a tot interpretat (eronat, mi se pare),ca o punere sub acuzare, ca o tentativă de îndepărtare. Primul îndemn adresat clasei de mijloc comuniste, acut frustrate de pierderea – aparentă – a puterii odată cu căderea ceaușismului, a fost cel al lui Gabriel Liiceanu, care chema la primenire și pregătirea pentru creșterea rolului său istoric.

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. III. NEW EUROPE COLLEGE ȘI GRUPUL HAH

Să aruncăm o privire alertă asupra alianțelor dlui Liiceanu în plan cultural și civic. Cel care se impune dintru început atenției în acest sens este Andrei Pleșu, nelipsitul prieten și… concurent. De ce și concurent? Dl. Pleșu a avut, se pare, postúri publice și alianțe mai profitabile. Dintre cei doi, domnia sa a fost numit, îndată după decembrie 1989, ministru (al Culturii) în guvernul lui Petre Roman (28 dec. 1989 – 16 oct. 1991), rămânând în această funcție vreme de circa doi ani. Prietenii săi au trebuit să se mulțumească, pe moment, ba cu Ed. Politică, ba cu numiri în funcții culturale județene din subordinea ministerului menționat, devenindu-i colaboratori și subordonați ierarhic , ba numai cu șansa de a protesta în Piața Universității. Mai pe urmă, ajutat de contactele sale din timpul anilor 80 și, mai ales, de cele făcute pe când ajunsese deja ministru, dl. Pleșu a întemeiat New Europe College (1994, cu un nume menit să reflecte și formal noua hegemonie culturală anglo-saxonă, inspirat, poate și de exemplul Central European University întemeiată la Budapesta de George Soros). După cum lămurește situl oficial al instituției, „Punctul de plecare a fost New Europe Prize for Higher Education and Research, acordat profesorului Pleşu în 1993 de şase institute prestigioase de studii avansate: Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina, Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (NIAS), Wassenaar, Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala şi Wissenschaftskolleg zu Berlin”. Se subînțelege că acest premiu a fost atât de generos, încât a permis nu doar întemeierea unei fundații – Fundația Noua Europă, întemeiată în 1994 -, ci și a „primului institut independent de studii avansate în domeniul disciplinelor umaniste şi sociale din România post-decembristă, … întemeiat în 1994” (informația provine din aceeași sursă). În orice caz, în mod evident dl. Pleșu a beneficiat de o consolidare a creditului și prestigiului său personal prin cauționarea eforturilor sale intelectuale de către cele șase instituții străine.

Cristian Preda își amintește, nostalgic: „Situat inițial într-un mic apartament din Piața Amzei, vizavi de biblioteca Sadoveanu, NEC m-a primit ca bursier în 1996-1997. Era perioada în care îmi scriam teza de doctorat, pe care aveam să o susțin la EHESS în ianuarie 1998. NEC a fost, de aceea, un sprijin foarte prețios.// La reuniunile săptămânale, mă întâlneam cu Ștefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea și Felicia Dumas. (…) De-a lungul anului, au participat la reuniuni, ca seniori, Neagu Djuvara și Andrei Scrima. Rectorul colegiului era nelipsit”[1].

Probabil că astăzi NEC este cea mai de succes instituție de învățământ superior privată din România, de nivel post-licență. Acest lucru i se datorează, nemijlocit, dlui Pleșu, dar și excelenților săi colaboratori români și străini care alcătuiesc echipa sa.

Este interesant de văzut, în acest context, în ce măsură se regăsesc printre beneficiarii instituției colaboratori ai domnilor Pleșu și Liiceanu, fie pe plan filosofic (din Grupul HAH, din Societatea Română de Fenomenologie), fie pe plan civic (GDS), fie pe plan jurnalistic (Dilema/ Dilema Veche și revista 22, Idei în dialog). Nici cei afirmați în politică nu sunt indiferenți și, chiar dacă această chestiune este adiacentă în raport cu discuția de față, ea nu este lipsită de importanță.

Asemenea nume se regăsesc și, chiar dacă purtătorii lor nu formează o majoritate a bursierilor, au o pondere constantă și semnificativă. Pentru a înțelege mai bine deschiderile New Europe College ar trebui, poate, inventariate personalitățile politice sau din administrația României care au trecut prin instituție, dobândind și o cauționare/ legitimare intelectuală. Invers citind aceste realități, se cuvine subliniat interesul unui număr de persoane publice de toate vârstele pentru avantajele materiale, culturale și simbolice oferite de NEC.

Din cercul apropiaților lui Gabriel Liiceanu, anumite nume survin în programele NEC după cum urmează:

Beneficiarii de burse NEC dintre membrii propriu-ziși ai Grupului HAH sunt Cătălin Dănuț Cioabă (traducătorul cel mai asiduu al unora dintre volumele lui Heidegger apărute, deocamdată, în română, singur sau împreună cu alții; Ființă și timp, Prolegomene la istoria conceptului de timp și Metafizica lui Nietzsche; exeget al gânditorului german în Jocul cu timpul. Ontologia temporală a lui Martin Heidegger; fellow în 1999-2000) și Bogdan Mincă (traducător, împreună cu Sorin Lavric, al unor volume heideggeriene: Parmenide și Problemele fundamentale ale fenomenologiei; fellow în 2004-2005). Domnii Cătălin Cioabă și Bogdan Mincă au colaborat și la traducerea corespondenței dintre Hannah Arendt și Martin Heidegger. Volumul Scrisori 1925 – 1975 și alte documente, în ediția Ursulei Ludz (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007), a fost tradus din germană de primul dintre ei, împreună cu doamna Catrinel Pleșu; tălmăcirea textelor în versuri de Martin Heidegger îi revine lui Bogdan Mincă, în timp ce traducerea poemelor de Hannah Arendt, scriitoarei Ioana Pârvulescu, animatoarea cenaclului de la Casa Lovinescu și deținătoare a unei rubrici în România literară. Lista numelor de tineri heideggerieni legați prin activitatea lor de NEC este însă numai parțial valabilă, căci unele dintre fazele travaliului la traducerea lui Heidegger în limba noastră au implicat un anume patronaj NEC nedisimulat și prezența unui terț, Sorin Lavric[2]. Pe aceeași listă s-ar cuveni înscris și dl. Cristian Ciocan, autorul volumului Moribundus sum: Heidegger și problema morții (București, Humanitas, 2007), în virtutea colaborării sale cu soții Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, al doilea fiind unul dintre fidelii lui Andrei Pleșu, cu prezențe diverse la NEC, împreună cu care a tradus un volum de Emmanuel Lévinas, publicat la Humanitas[3]. Acestora li se alătură, oarecum dinafara listei de cinci pomenită de G. Liiceanu atunci când vorbește despre exegeții heideggerieni angajați într-un efort sistematic, încă unul: Cătălin Partenie (în 1996-1997).Cei trei (cu Sorin Lavric, patru) nu sunt însă singurii apropiați ai prietenilor Liiceanu – Pleșu. Se regăsesc și alte nume din sfera aceluiași cerc de intelectuali cu preocupări notorii de filozofie: H.-R. Patapievici (prieten al dlui Liiceanu și autor preluat și consacrat de Ed. Humanitas; fellow în 1994).

Dintre cei care l-au frecventat pe Noica, ajunși – după înființarea NEC – bursieri ai instituției rectorului Andrei Pleșu nu face parte doar Andrei Cornea (colaborator constant și neprețuit al revistei 22, în 1994-1995), ci și Sorin Vieru (membru al primului pluton păltinișean, cel antrenat de Noica însuși, fellow în 1994 și senior fellow în 1999-2000), Alexandru Dragomir (discipol heideggerian direct, congener al lui Noica, pus de acesta în legătură cu cei mai apropiați discipoli ai lui, a cărui operă este astăzi reconstituită din caiete la Ed. Humanitas, în 1998-1999) și Mihai Șora (fenomenolog original, congener cu Noica aflat în relații cordiale cu acesta, a cărui operă filosofică a fost salutar reeditată la Humanitas, senior fellow în 2002-2003).

Cele trei cercuri menționate reprezintă – în ordinea aducerii lor în prim-plan – discipolii direcți ai domnului Liiceanu prinși în programul exegetic și de traducere heideggerian (primii 3), prietenii și colegii dlui Liiceanu de la revista 22 (1 persoană) și, respectiv, colegii de pelerinaj la Păltiniș sau cei frecventați de Noica însuși (4 nume). Toate descriu în jurul dlui Liiceanu – dar și în jurul dlui Pleșu – o succesiune de cercuri de apropiați. Dintre ele, primul (să-i spunem: cercul pariului pe viitor) îi aduce pe cei doi cel mai aproape de fenomenologul german Heidegger, iar ultimul îi menține prin amintire și contact intim în proximitatea lui Constantin Noica (cercul memoriei pioase). Chiar dacă pentru Andrei Pleșu ordinea importanței acestor contacte este inversată, eventual, din punct de vedere afectiv sau printr-o dinamică de recunoaștere a prestigiului, important este că toate cele trei cercuri sunt prezente în universul instituțional pe care îl patronează, și că axa care îi are la un capăt pe Noica și la celălalt pe Heidegger nu rămâne caracteristică doar pentru angajamentele dlui Liiceanu, ci ajunge să se reflecte și în sfera de interese cărturărești a rectorului NEC.


[1] Miercuri, 22 aprilie 2009.

[2] „Dorim să aducem … mulțumirile noastre Colegiului Noua Europă, care, prin bunăvoința doamnei Mariana Hasnaș, ne-a pus la dispoziție, luni de-a rândul, o încăpere în care am putut lucra în liniște (subl. O.P.) la traducerea Problemelor fundamentale ale fenomenologiei” spun Bogdan Mincă și Sorin Lavric în „Nota traducătorilor” la Martin Heidegger, Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, p. 6. Informația indică un sprijin de durată, deloc sporadic sau întâmplător, acordat celor doi, dintre care doar unul avea statutul de bursier al NEC; mecenat cărturăresc lăudabil, subsumat, nu-i așa, unei cauze nobile.

[3] Emmanuel Lévinas, Altfel decât a fi sau dincolo de esență [Autrement qu’être ou au-delà de l’essence], traducere din franceză de Miruna Tătaru-Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban și Cristian Ciocan, Humanitas, București, 2006.

 


 

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIX: REFUZUL DIFERENȚEI

5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).

Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.

Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.

Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.

Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.


[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.

ALIANȚE DE GRUP ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. I. CUMULUL DE PRESTIGIU PERSONAL

Am ezitat înainte de a decide cum ar fi mai potrivit de procedat, dacă să continuu șirul postărilor dinainte, departe de a-și fi dus la bun sfârșit tentativa de demonstrație, sau să inaugurez o nouă discuție (înrudită, dar totuși alta). În cele din urmă, libertățile pe care ți le îngăduie un blog, m-au determinat să optez pentru o soluție intermediară. Voi posta „în paralel” – de fapt, alternativ, după ritmul elaborării lor – noi episoade în dreptul ambelor texte: și a celui care continuă, și a celui care abia începe. (O.P.) 

Teoria despre acțiunea ca acțiune, urmărită în viața intelectuală, unde ea se poate converti în așa-numitul terorism intelectual observat și analizat de Jean Sévillia permite observarea anumitor forțe intelectuale românești postcomuniste, construite în jurul unor personalități și instituții, dar și a unor mituri-reper. În societatea românească a ultimelor două decenii s-au putut afirma grupuri interesate nu de competiția afirmării, ci de-a dreptul de supremație în spațiul cultural eliberat de cenzură și de dictatura ideologică a Partidului Unic. Unele au intrat în competiție unele cu altele, altele par să se ignore – cooperând, de fapt -, iar altele se sprijină prin acțiuni concentrice fără nici un fel de paravan. O călătorie prin aceste geografii mișcătoare se dovedește utilă pentru cei interesați de tema grupurilor de interese, fie că le-am identifica pe acestea cu grupări ale căror ține par (și poate chiar sunt) dezinteresate, orientate de un anume sublim idealism și focalizând pe viața și jocul ideației, fie că am vedea în ele alianțe cu pretext cultural al căror țel este mai degrabă promovarea disimulată a unei anumite orientări ideologice, situarea cât mai sus în ierarhiile sociale ale zilei și, nu în ultimul rând, anumite preocupări de natură pur materială.

Aici, deocamdată, voi aminti numai dispunerea de resurse din jurul prestigiosului cărturar care este dl. Gabriel Liiceanu, amintind mai mult în treacăt unele dintre alianțele acestuia, care merită analize de sine stătătoare, aparte. Ulterior, prin forța lucrurilor, vor surveni în discuție și alte grupări concurente sau complementare, într-o tentativă de a surprinde tensiunile concurențiale ale unor tentative de „terorism intelectual”, deci de luptă pentru puterea simbolică. Deoarece, însă, în contextul prezentului eseu ceea ce îmi reține atenția este mai cu seamă ceea ce am numit „direcția nouă în filozofie” – reprezentată de gruparea filosofică în fruntea căreia s-a erijat Gabriel Liiceanu -, aceasta va fi discutată cu mai multă luare aminte.

Dl. Gabriel Liiceanu a fost un cercetător în filosofie și un autor socotit filosof de-a lungul anilor 70-80 ai secolului trecut, deși pentru calitatea de filosof se cuvine probată consistența și strălucirea unei gândiri originale. Această calificare domnia sa a obținut-o în ochii publicului din România printr-un doctorat în filosofie, prin poziția de cercetător în domeniul filosofiei la un institut specializat și, mai ales, prin recunoașterea lui ca atare, în cadre informale (deci cu atât mai semnificative, în contextul monopolului filosofico-ideologic oficial al P.C.R.) de către autenticul gânditor care a fost Constantin Noica. Pe atunci atât era suficient, ba chiar susceptibil de a atrage o anumită glorie, ținând seama de faptul că orice rudiment de gândire originală neconvențională se confrunta în modul cel mai vizibil și mai direct cu înghețarea teoretică marxistoidă oficială. În 1987, când Noica a decedat, în virtutea unui mandat filosofic care părea nu numai transmis cu convingere către el și Andrei Pleșu de maestrul decedat, ci și liber asumat de către beneficiar(i), dl. Liiceanu a început să fie socotit succesorul într-ale magisteriatului filosofic underground al lui Noica, o linie de continuitate opusă traseelor oficiale controlate ideologic de către puterea comunistă.

Odată cu plecarea lui Noica în lumea celor drepți interesul dlui Liiceanu față de filosofia heideggeriană a continuat și s-a amplificat, devenind curând principala – dacă nu exclusiva – direcție a dezvoltării interesului autorului în materie de filosofie. Datorită însă tristului eveniment al expierii autorului Rostirii filosofice românești, și mai cu seamă pe urma zguduirii sociale, politice și culturale din decembrie 1989, și în cazul lui Gabriel Liiceanu s-a produs, se pare, o răsturnare a priorităților. Ambițiile cercetării filosofice pe cont propriu au părut să pălească în fața urgențelor – manifestele civice de tipul „Apelului către lichele”, manageriatul cultural și mai ales economic de la Ed. Humanitas, implicarea în activitatea Grupului pentru Dialog Social și a revistei 22, prioritatea intrării în contact cu marile nume disponibile din emigrație și a realizării unor reportaje-interviuri filmate cu aceștia (E.M. Cioran) –, liniștea și concentrarea pe care le solicita meditația filosofică diluându-se și risipindu-se în vânzoleala și agitația turbulentei tranziții românești. Practic, semnele alunecării înafara discursului filosofic propriu-zis s-a produs încă din anii 80, căci Jurnalul de la Păltiniș era o scriere literară, aparținând genului confesiv, iar Epistolarul – exercițiu dialogal între cărturarii neoficiali ai culturii alternative românești, privit, pe bună dreptate, ca o manifestare a libertății de opinie și de spirit și, totodată, ca mărturie a existenței active și lucide a unor nuclee de societate civilă în timpul dictaturii – înmănunchea eseuri elaborate de mai mulți autori în convenția epistolelor literare (strălucit reprezentată în Euroa încă din vremea clasicismului francez).

Una peste alta, după 1989, Gabriel Liiceanu a devenit o conștiință civică activă, un literat prețuit, inițiatorul unui program editorial răsunător prin readucerea în circuitul de idei românesc a unor autori interbelici și din exilul comunist, interziși și necunoscuți anterior. Tot atunci, în aceași perioadă aurorală, dl. Liiceanu a încercat să intre în parlamentul României – alături de dl. Pleșu, de Stelian Tănase, de Radu Filipescu și de alți membri ai GDS[1] -, manifestând un interes accentuat pentru implicarea în viața publică, în multiple posturi (ca moralist – Adam Michnik spunea „procuror” -, ca activist civic, în calitate de publicist, ca literat, ca eventual om politic, ca patron de editură, ca realizator de filme, ca universitar, ca actor al lecturilor pe CD-uri, ceva mai târziu). În relativ puțin timp a ajuns astfel să exercite o influență directă, prin aparițiile sale de impact la televiziunea publică din România și nu numai (de la însoțirea lui Bernard Henry-Lévy și André Glucksmann la TVR până la prezentarea socotită autorizată a unor puncte de vedere în emisiunea de 24 de ore dedicată României de teleastul Frédéric Mitterand pe canalul francez TV 5). Formator de opinie s-a dovedit și prin cărțile editate; ale sale, ale prietenilor apropiați (de serii de autori beneficiază, dintre români, la Humanitas, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, dintre „noicieni”, un istoric precum L. Boia, câțiva literați precum Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu și Ana Blandiana). În interiorul GDS și în grupul care s-a exprimat în revista 22, dl. Liiceanu a asumat, tot mai vizibil, mai ales după plecarea lui Stelian Tănase de la cârma revistei, în 1991, rolul unui soi de eminență cenușie, ceea ce s-a văzut destul de curând, când cei care nu împărtășeau entuziasmul său față de „noicieni” au început să fie îndepărtați. Cazul cel mai flagrant a fost al opozantului la dictatură Gabriel Andreescu, pe la mijlocul anilor 90[2], dar ulterior, în urma unei polemici pe tema așa-zisei „Școli păltinișene”, însăși longeviv deținătoarea postului de redactor șef, prozatoarea și publicista Gabriela Adameșteanu, a fost înlăturată de la cârma revistei, concedându-i-se doar publicarea unor suplimente lunare pe teme culturale (Bucureștiul cultural)[3]. Numirea pe un post de conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în 1992, i-a adus lui Gabriel Liiceanu – bun cunoscător al filosofiei, de altfel – șansa de a-și exercita magisteriatul academic și de a face ca ideația lui să aibă impact asupra tinerei generații studioase. Așa s-a născut, treptat, voga postuniversitară pentru fenomenologie și, într-un mod special, pentru gândirea lui Martin Heidegger, în rândul unor absolvenți care, ulterior, ca masteranzi și apoi doctoranzi, și-au continuat studiile inițiate în preajma domniei sale, cei mai realizați dintre ei dobândind titlul de doctori în filozofie în țară sau la universități din Franța și Germania. Cei ale căror lucrări au recompensat prin natura preocupărilor și calitatea exegetică așteptările profesorului lor au fost editați în colecția „Academica” a Ed. Humanitas. După cum arată titlurile cărților acestora, cei mai mulți dintre ei au asumat cercetarea anumitor teme din gândirea heideggeriană, alți autori (2) s-au ocupat de filosofia lui C. Noica, iar alții – mai puțini decât heideggeriano-noicienii ce reprezintă opțiunile filosofice ale dlui Liiceanu însuși – incluși în aceeași colecție, fiind colegi ai profesorului la universitatea din capitală (precum logicianul Mircea Dumitru sau epistemologul, acum profesor consultant, Mircea Flonta), de la Universitatea Babeș-Bolyai (Virgil Ciomoș, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea) sau de la Universitatea din Iași (George Bondor). După anul 2000, împreună cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu a realizat un ciclu de emisiuni la postul privat Realitatea TV, iar din 2011 o nouă emisiune îi are drept protagoniști pe cei doi pe programul 1 al televiziunii naționale.


[2] Pentru litigiul în justiție dintre Gabriel Andreescu și Andrei Pleșu, ambii colegi, inițial, în cadrul GDS, a se vedea hotărârea CEDO la http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=867

Despre îndepărtarea lui Gabriel Andreescu din GDS a se vedea articolul Sabinei Fati, „GDS și cazul Gabriel Liiceanu vs. Andrei Pleșu” la http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html, text publicat în 22 februarie 2001.

Despre îndepărtarea anumitor nume de membri GDS din caseta redacțională se poate citi punctul de vedere publicat de Gabriel Andreescu la 14 februarie 2001, a se vedea Observator cultural, nr. 52, din februarie 2001: http://www.observatorcultural.ro/index.html/Replica*articleID_3596-articles_details.html?&articleID=3596&printPage=1&setWindowName=shEAPopUpWnd

[3] Pe pagina web a Internationales Literaturfestival Berlin, prezentarea autoarei include și următoarele referințe: „Having trained as a journalist in Berlin, Vienna and Brussels, she ran »22« (1991-2005) a political, social, economic and cultural weekly edited by the G.D.S. As a member of »Women’s Edition« (1998-2001), an international team of editors organised by the Population Reference Bureau, she championed women’s rights. For her commitment to the democratisation of Romania she was awarded the Hellmann Hammett Grant by Human Rights Watch (2002), and now manages a literary supplement, »Bucureştiul Cultural«”. În contrapartidă, în 2010, Evenimentul zilei dezvăluia că scriitoarea a fost „sursă D.I.E.” (vezi http://www.evz.ro/detalii/stiri/cnsas-gabriela-adamesteanu-a-fost-sursa-die-883051.html).

Un interviu recent rememorează momentul despărțirii de conducerea revistei 22 astfel: „AC: De ce ați renunțat să mai lucrați la Revista 22, unde ați fost mulți ani redactor-șef?

GA: Am fost 13 ani redactor-șef acolo. În momentul când am plecat, deja știam că independența e limitată, că în orice grup sunt interese diferite și apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat și ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecința unor lucruri acumulate. A fost pur și simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, așa cum era el” („Gabriela Adameșteanu: Nimeni nu trăise jurnalism adevărat”, 26 februarie 2011).

vezi: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:m1Ed7w30-FcJ:news.corect.com/arts/books/gabriela-adamesteanu-nimeni-nu-traise-jurnalism-adevarat+gabriela+adamesteanu&cd=36&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

„Profesorul şi discipolii” – serie de docudrame la TVR Cultural

TVR Cultural începe grila de primăvară în spaţiul rezervat documentarelor cu seria de docudrame intitulată „Profesorul şi discipolii”. Seria va fi difuzată în fiecare sâmbătă, de la ora 13.00, între 26 martie şi 30 aprilie 2011.

Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală.
Discipolii lui Nae Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului din urmă şi au performat excepţional în diferite domenii ale gândirii. Gândul liber, neîncorsetat în canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor deschis sub semnul funcţiei epistemologice a iubirii… Personalitatea lui Nae Ionescu şi modul în care aceasta s-a afirmat a stârnit polemici şi patimi încă din epoca interbelică, iar acestea au traversat şi anii comunismului, renăscând cu putere după 1990.
Radu Găină a invitat la o dezbatere vie pe această temă diferite personalităţi ale culturii noastre din cele mai importante centre universitare: Eugen Simion, Neagu Djuvara, Virgil Ciomoş, Ioan Ică jr., Sorin Alexandrescu, Ion Dur, Mihail Neamţu, Paul Cernat, Sorin Lavric, Dan C. Mihailescu, Liviu Bordaş, Anton Adămuţ, Petru Bejan, Ştefan Afloroaie, Wilhelm Dancă, Dan Ciachir, Răzvan Codrescu, Alexandru Laszlo, Ovidiu Pecican.
Autorul acestei serii a realizat şi reconstituiri de epocă pornind de la memorialistica epocii reflectată în „Umbre şi lumini” de Maruca Cantacuzino Enescu, „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit” de Jeni Acterian, „Jurnal 1935-1944” şi „Jurnal II „de Mihail Sebastian. Au întruchipat personajele timpului actorii Gavril Pătru, Ana Ioana Macaria, Ilinca Goia, Carmen Ungureanu precum şi realizatori şi prezentatori din Televiziunea Română ca Irina Mohora, Marius Constantinescu, Claudiu Lucaci, Dana Vlad, Dragoş Porojnicu, Alina Ciocan, Andreas Petrescu.
Au fost realizate filmări la Brăila, oraşul în care s-au născut Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, precum şi la Păltiniş pe dealul numit „Coasta Boacii”, amintit mereu de Emil Cioran în scrierile sale.
 
http://www.tvr.ro/articol.php?id=99687&c=99

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIII: GLASURILE SIRENELOR

În Europa interbelică și postbelică s-a configurat, în împrejurări social-politice și ideologice care nu mai prezintă nici un mister, o admirație față de filosofia lui Martin Heidegger care, în cele din urmă – mai întâi prin Noica, mai apoi prin Walter Biemel și Alexandru Dragomir, și ulterior prin Gabriel Liiceanu și discipolii lui -, a poposit și în România. Nimic rău într-o asemenea opțiune, câtă vreme ea nu reflectă exclusiv adeziuni care se pretind altceva (de exemplu: exegeză critică). Să fie „declarații de iubire” și „exerciții de admirație”, n-ar avea decât. Fiecare admiră și iubește ce crede de cuviință, mărturisind, sau nu, despre aceasta. Când însă astfel de raportare se pretinde altceva decât este, avem de a face cu… un falset. Exegeza adevărată însumează și un exercițiu axiologic și, cât timp jubilația prilejuită de textele heideggeriene nu devine programul de studiu al unei generații neprevenite de opțiunile politice și de eventualele contaminări cu acestea pe care le putea suferi opera filosofică a lui Heidegger, îngrijorările pot fi puse sub surdină.

Și ce dacă un grup anume de inși se adună într-un apartament de bloc pentru a citi, cu un fior special, texte heideggeriene? Mulți alții fac același lucru folosind alte baze textuale; din Biblie, din Coran, iar mai nou, iarăși, din Marx și urmașii lui. Nici chiar atâta lucru nu devine inoportun, dacă acestei asocieri nu i se alătură un program instituționalizat care să propulseze preocuparea respectivă în mod mai apăsat în avanposturile vieții culturale ale unei societăți.

La noi însă acest lucru se întâmplă la nivelul uneia dintre primele realități academice din țară (în cazul de față: Universitatea din București), al uneia dintre cele mai răzbătătoare edituri românești (Humanitas) și al unuia dintre autorii contemporani admirați (dl. Gabriel Liiceanu). Toate aceste resurse, puse împreună, conferă o forță de penetrare și un posibil prestigiu, respectivului program de studiu, care poate actualiza un potențial istoric nedorit, cu reflexe sociale și politice nu tocmai dezirabile.

Nu ar fi pentru prima oară în istorie când așa ceva ar avea consecințe inoportune pentru societatea în mijlocul căreia tendințele respective se manifestă. Democrația ateniană a socotit ca fiind corupătoare influența lui Socrate asupra tinerilor. Cine mai știe dacă lucrurile au stat într-adevăr așa sau nu. La urma urmei, dispunem aproape numai de mărturia unui apropiat al lui Socrate, discipolul lui Platon. Nu destul pentru a reconstitui contextul istoric al vremii. Și totuși, nu vor fi fost toți cei care au dat verdictul niște talibani refractari la filozofie… Discipolii lui Pitagora au fost persecutați și urmăriți tot de către democrați, filosoful însuși retrăgându-se spre finalul vieții la Metapontum. Să fi fost un abuz împotriva gânditorului sau o suspiciune întemeiată? În evul mediu, același a fost destinul anumitor ordine religioase și cavalerești, precum cel al Templierilor. S-a vorbit despre interesele pecuniare ale regalității franceze în legătură cu acest episod, dar, iarăși, să fi fost numai atât și doar asta? Mai târziu, în modernitate, Societatea lui Isus a întâmpinat, de la o vreme, o atitudine de ostilitate care a mers până la persecuții, în destule țări. Pentru care motive s-a ajuns atât de departe, și încă nu numai într-un singur stat? A venit apoi epoca studiată de Nolte și Furet: cea în care comuniștii au fost vânați, în vest și în Europa Centrală, de democrați împreună cu fasciștii, și cea afirmată după al doilea război mondial, când comuniștii i-au vânat pe fasciști, dar și pe democrați.

Astăzi, trăim într-un moment istoric când, din nou, democrația pare să fi învins. Ea balansează însă periculos între pericolele tradiționale cu care se confruntă; nu doar extremismele de stânga și de dreapta, ci și derapajul numit populism. Temerile și suspiciunile plutesc în aer, o anumită irascibilitate este deplin instalată, la vest ca și în răsăritul post-comunist. Să se reducă totul numai la istorie, stupiditate, iluzie psihotică? Oare!

Ce fac intelectualii în fața acestor ademeniri și somații? Cei mai mulți – nimic. Li se pare firesc să își continue reflecția ruptă de provocările mediului ambient, deși, atunci când acestea îi ajung din urmă, punându-le piedici și ridicând obstacole în calea demersului în care s-au angajat, conform pasiunii și opțiunii lor, vociferează.

Din acest punct de vedere însă nu derapajele politice sunt cele mai insidioase și mai dăunătoare pe termen lung. Umberto Eco arăta pe bună dreptate: „… Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” („Fascismul etern”, în Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, traducere de Geo Vasile, pp. 29-30). Această configurație diluată și informă, dar persistentă și ușor de răspândit prin mode culturale, prin leit-motive aparent nelegate de vreo ideologie, difuzate de creatori de opinie cu charismă, prin idei ai căror purtători devin tineri entuziaști, neatenți la nuanțe și implicații sociale, dar încântați de aparenta noutate, de stranietatea sau de seducția unei formulări, plutește prin societate, creându-și vaduri, reînnoiește propuneri aparent uitate, le infuzează cu o nouă forță de impact, pregătește o atmosferă… Din această „supă” mentalitară provin impulsurile, reciclările de sloganuri, relansările de ideologii și pe ea se sprijină, atunci când vine momentul, ascensiunea unei noi mișcări politice care utilizează, pentru propriul succes, atmosfera deja pregătită, așteptările celor care participă la perpetuarea respectivei atmosfere, jubilația populară ce ține la îndemâna noilor exponenți ai unei ideologii în ascensiune voturile de care au nevoie, frenezia și implicarea populară fără care nu s-ar putea înrădăcina în solul realității momentului.

Nu trebuie crezut că viața publică a unei epoci conține doar impulsurile unei singure tendințe. Atmosfera străzii, a localurilor, a discuțiilor de familie, a cenaclurilor și cea de pe holurile universităților intersectează tendințe plurale. Unii preferă lozinca mobilizatoare pe seama maselor, alții votează din toată inima, în gând, dinamica rarefiată a piscurilor elitare ale unei societăți; și mai există și dintre cei care gândesc binele comun, care speră că viitorul va aduce afirmarea celor buni în contextul unei vieți mai bune a întregului corp social, într-o atmosferă de pluralism și diversitate ideatică. Glisarea către extreme, fie ele stânga sau dreapta, nu este niciodată obligatorie. Ea poate fi oprită mereu, printr-un avertisment sosit la timp, prin convocarea lucidității.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XII: ROMÂNA ÎNTRE MONUMENTAL ȘI DESPLETIRE

În cea mai recentă carte publicată, Întâlnire cu un necunoscut (2010), Gabriel Liiceanu spune cu năduf, la un moment dat: „Mi-ar plăcea ca, după ce am tradus Ființă și timp și după șaisprezece ani de predare a ei, să pot s-o povestesc (așa cum a făcut Noica cu Fenomenologia spiritului), să scriu un «Sein und Zeit» pentru uzul leneșilor” (p. 127). Mărturisirea onestă a profesorului zain-und-țaitologie ajută la înțelegerea mai exactă a faptelor. Întâi, se poate pricepe de aici că, vreme de șaisprezece ani de zile, dl. profesor universitar dr. G. Liiceanu predă de șaisprezece ani același curs fără să se plictisească, fără să obosească, dar… repetându-se. Cu toate acestea, domnia sa se recunoaște incapabil să o povestească, să o spună, adică, în formă narativă, ca pe un scenariu coerent, fluid, care curge de la un capăt la altul, adecvat bunei înțelegeri a unui public mai mare. În al treilea rând el are, în mod evident, nostalgia formulei americane arhicunoscute S & Z for dummies.

Odată descifrat gândul, să încercăm să îl înțelegem. Ceea ce pare să afirme dl. Liiceanu este că degeaba bate pădurea pe margini, chitind și pritocind textul de peste un deceniu și jumătate, opera tot nu s-a deschis către el în asemenea măsură încât să o poată desluși ca pe o poveste cu farmec omului de cultură fără pregătire specială în heideggerologie. Să fie vorba de o insuficientă înțelegere a textului iubit? Dacă da, ce fel de barieră interioară, ce fel de inaderență este la mijloc?

Receptarea propunerilor filosofice ale lui Martin Heidegger nu presupune doar accesul la codul ei specific, de care vorbește G. Liiceanu în cuvântul introductiv la Ființă și timp. Ea te aduce în contact și cu veșmântul în care se prezintă conținuturile heideggeriene: cu limba. Dintre multiplele posibilități aflate la dispoziția filosofului, el le-a selectat pe cele care i s-au părut cele mai potrivite. Dintre acestea merită să fie enumerate: cuvintele grecești – ca atare sau preluate în traducere și adaptare în germană -, cuvintele latine și… expresiile poetice, neapărat din poezia de limbă germană (Hölderlin este, fără îndoială, resursa lui de căpătâi, dar nici Rilke nu lipsește dintre referințe). Cititorul ar căuta, probabil, în zadar printre limbile din care își derivă Heidegger conceptele limba ebraică. (Iată un alt mod de a constata că filosofia maestrului german are nu doar o coloratură clasicistă, ci și una națională, atent ferită de influențele semitice, deși profesorul lui a fost un fenomenolog… semit, Edmund Husserl).

La drept vorbind, cuvintele grecești și cele latine sunt doar puncte de pornire în reflecția proprie, așa cum se întâmplă în cazul lui Aletheia, de pildă. Ele nu trec însă în glosarul termenilor proprii, fiind folosite ca atare, și încă înscrise în pagină cu litere grecești, cum se cuvine în situația bunei cunoașteri a limbilor clasice (a se vedea în Ființă și timp „Indexul expresiilor eline”, pp. 669-670, impropriu numit astfel pentru că nu conține doar expresii, ci și cuvinte de sine stătătoare). Și cazul termenilor latini este similar – obiecția dinainte rămânând valabilă -, cuvinte precum habitus fiind prezente în textul heideggerian alături de expresii precum a potiori fit denominatio (vezi „Index al expresiilor latine”, în ibidem, pp. 671-672). Altminteri însă, Martin Heidegger acordă atenție alcătuirii unui vocabular fenomenologic propriu care este plin de termeni germani alăturați în sintagme construite de sine (Frage nach dem Sein) sau în termeni alcătuiți prin compunere (Umweltlichkeit, Unauffälligkeit ș.a.) ce au aspectul unor cocote împopoțonate și înzorzonate, pline de pretenții. Inutil să mai dau exemple, acestea putând fi identificate și în alte volume (de exemplu, în traducerea lui Bogdan Mincă și Sorin Lavric din Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, în „Glosar german-român”, pp. 546-559).

Oricum am judeca exercițiul de inventivitate și inovație lingvistică al lui Heidegger, un lucru este sigur. În demersul lui, el pariază din plin pe virtuțile limbii germane, identificate și exploatate mai ales în zona compunerii, nu a invenției de vocabular. Acest lucru înseamnă, în ordinea discuției de față, că el își cunoaște și prețuiește limba culturii în care performează, că este conștient de măcar una dintre posibilitățile acesteia de auto-îmbogățire și că are abilitatea necesară pentru a genera concepte, plecând de la cuvinte banale, anodine, așezate în monturi noi, nu o dată insolite. Chiar și atunci când ajunge foarte departe cu îndrăznelile conceptuale, Heidegger rămâne în interiorul expresivității potențiale a limbii și culturii lui de origine, refuzând instinctiv – sau programatic? – să se îndepărteze de ele.

S-ar spune că acest model se cere deplin înțeles de oricine aspiră la o bună înțelegere a acestei filosofii, mai cu seamă când vine vorba despre proiectul unor traduceri în altă limbă. Cel angajat în tălmăcirea universului filosofic heideggerian trebuie să refacă din interior, în limba receptoare, același proces; însă nu în literă, ci în spirit, dacă visează la rezultate relevante pentru modul de a se raporta Heidegger la limbă.

Stupoarea este însă să constați, atunci când vine vorba despre traducătorii în română ai textelor din constelația lui Sein und Zeit, că atitudinea față de limba în care se traduce (și care este limba propriei culturi și formări) aduce a dispreț, și nu a iubire.

Întrebarea cu care a plecat dl. Liiceanu la drum, în încercarea de a traduce cartea fundamentală a lui Heidegger în română, sună astfel: „… Este posibilă fabricarea mașinăriei heideggeriene sub patentul altei limbi, în speță cu piesele limbii române? Răspunsul, paradoxal, este acesta: în limba română, textul lui Heidegger devine mai limpede, dar ceea ce se câștigă în claritate se pierde, în schimb, în planul «esteticii construcției». Senzația de lucru perfect cumpănit, de sculptură în piatră dură. De alcătuire compactă, articulată până în ultimul detaliu, pe care ți-o lasă originalul se pierde în română, așa cum se pierde și în franceză, engleză sau italiană. Pe lângă germană, româna va apărea în cazul traducerii textului heideggerian ca o limbă despletită (subl. G.L.)” (p. XVII). Să încercăm să pricepem mai bine ce spune autorul român convertit la traducere. Româna face mai clar textul lui Heidegger, însă pierde la capitolul impresie monumentală. Același este, în general, cazul limbilor romanice. În comparație cu germana, limba noastră este despletită (calificativ defavorabil, desigur, menit nu să marcheze naturalețea, ci caracterul ei neîngrijit, în chip regretabil nedogmatic). Este, aici, o nemulțumire filo-teutonă explicabilă la un gânditor și scriitor care prețuiește mult filosofia germană (Kant, Schelling, Hegel, Heidegger), dar una care nedumerește pe oricine se întreabă de ce, de mai multe decenii, dl. Gabriel Liiceanu se străduie, totuși, să traducă în „despletită” opere filosofice de bazalt, pline de o semeață sobrietate.

Ce au înțeles de aici unii dintre discipolii domniei sale? Cu prudență, într-o epistolă adresată mie pe acest blog, dl. Cristian Mladin vorbea despre „o limbă precum cea română”. Când l-am chestionat asupra expresiei respective, solicitând informații suplimentare, domnia sa a adăugat: „… deși avem limbaje filozofice originale, Blaga, Noica, Șora, Liiceanu, etc., ne lipsește încă exercițiul de interiorizare a unui limbaj filozofic coerent. Pentru un început modest, este nevoie de muncă de pionierat. Pentru unii, începutul ăsta vine dinspre Heidegger, mergând poate pe urmele simplului motiv că toți cei pomeniți mai sus stau într-o strânsă legătură cu gândirea heideggeriană” (comentariu, 17 februarie 2011). Dl. Mladin mă purta și printr-un citat din dl. Bogdan Mincă, la viziunea căruia adera, și care, în două cuvinte, spunea că a-l traduce pe gânditorul german în română este un exercițiu îmbogățitor și benefic, întrucât „…pune în joc toate resursele limbii noastre” şi te forţează să faci o muncă de pionierat.

Dl. Bogdan Mincă se arată astfel mai încrezător în suplețea și „inteligența” limbii noastre, chiar dacă împărtășește cu alții – cum se va vedea – prejudecata că româna este pentru transplantul de terminologie filosofică la zi o terra virgina ce își așteaptă exploratorii. Interiorizarea unui limbaj filosofic coerent, crede însă dl. Cristian Mladin, nu ne este accesibilă, deocamdată, în română. Lipsa de accedere la coerența unui limbaj filosofic „rimează” cu despletirea avută în vedere de dl. Liiceanu.

Intervenind în discuție pe cont propriu, dna Ileana Borțun socotește că româna nu întrunește nici măcar calitățile de a reflecta corespunzător terminologia pusă în joc de vechii greci. Ca membră a echipei din jurul dlui Liiceanu, antrenată în exegeza heideggeriană și la curent cu traducerile colegilor, domnia sa vorbește despre o carte în felul următor: „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică: mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii” (Ileana Borțun). Doamna Borțun iubește, prin urmare, româna, chiar dacă o socotește o limbă inferioară prin incapacitatea sa de a permite filosofarea la nivelul presocraticilor. Ce să mai vorbim atunci despre complexitățile heideggeriene?

Într-o recentă cronică dedicată cărții colegului cu care formase echipă în vremea când trudeau la transpunerea în română a Problemelor fundamentale ale fenomenologiei de Heidegger, dl. Sorin Lavric pune, în mod surprinzător, degetul pe rană, arătând ce socotește a fi utopia eronată a celuilalt: „Bogdan Mincă vrea să facă în română ceea ce fac nemţii în limba lor: să nască un idiom compact, bine întreţesut lăuntric, în care familiile de cuvinte cresc organic, într-o legare firească în virtutea căreia fiecare vocabulă trimite la alta. Numai că limba română nu are mlădirea flexionară a germanei, ea nefiind un aluat apt a se lăsa modelat ca o plastilină. Colorată şi intuitivă, româna e improprie pentru desfăşurarea unor calupuri conceptuale de tip chistic, rezultatul unor asemenea sforţări lexicale fiind un amalgam iremediabil artificios. Cînd traduci Anwesung cu „venire-în-fiinţă-şi-adăstare-în-venire“ (p. 107), nu poţi spera la înţelegerea contemporanilor.// Din acest motiv, limba pe care o creează Mincă, deşi corectă sub unghi etimologic, nu e vie sub unghiul uzului curent. Acesta e paradoxul lui Mincă: intuiţiile lui sunt bune, dar expresia lor nu e din lumea aceasta. Într-adevăr, Anwesung te trimite cu gîndul la ceva care ajunge să fie şi care stăruie în această tendinţă de a fi. Dar cum s-o spui pe româneşte într-o formă concentrată şi deopotrivă acceptabilă? Cum să spargi chistul fără să curgă? Din acest motiv, Bogdan Mincă salvează partea şi sacrifică întregul. Exegetul nostru are predilecţie pentru expresia precisă de întindere mică, lăsînd ansamblul cărţii să plutească într-o nebuloasă speculativă.” (Sorin Lavric, „Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011)

Prin urmare, pentru Sorin Lavric, româna este deficientă la nivelul „mlădierii flexionare” în raport cu germana, fiind, în schimb, „colorată și intuitivă”. Propunerea domniei sale pare rezonabilă. S-ar cuveni să se renunțe la decalcurile triste după germană, prin „despletirea” cuvintelor în ample operațiuni de… compunere, înlocuindu-se amalgamul artificios cu soluții dibuite în spiritul limbii. Se iscă astfel suspiciunea că nu limba este deficitară, ci buna cunoaștere a spiritului acesteia. Cine spune că Sich-aufhalten-bei, tradus de Lavric și Mincă prin „fapt-de-a-se-ține-în-preajmă”, nu s-ar putea traduce mai sintetic și mai fericit (de pildă prin… apropiere)? Poate crede cineva în mod serios că soluțiile găsite de bravii traducători se vor impune în uz, fie și numai în cercurile filosofilor pentru care limba în care se exprimă contează?

În anii când lucra la Rostirea filosofică românească, Noica spunea: „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.

Noicieni declarați, dl. Liiceanu și descendența lui spirituală preferă să trateze româna ca pe o limbă incompletă, inferioară, inadecvată marii ridicări la filozofie, încăpățânându-se, totuși, nu atât să traducă în această limbă heideggeriana, cât să înghesuie coloratul și intuitivul idiom propriu în tedesca artificioasă a fenomenologului neamț.

„Ceea ce a fost Fenomenologia spiritului a lui Hegel pentru Noica a fost Ființă și timp a lui Heidegger pentru mine. Numai că, în timp ce Heidegger este Hegel, eu nu sunt Noica” (p. 308). Acest gând liicenian se potrivește de minune și atunci când, ca acum, vine vorba despre programul de traduceri în românește al lui Martin Heidegger.