Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (3)

(urmare)

            În cameră se lasă tăcerea, o tăcere încremenită şi austeră. Cei doi bărbaţi aşezaţi pe canapea continuă să privească în gol, pe chipul lor, frapant de asemănător, nu se poate citi nimic, ochii nu lasă ferestre deschise prin care ai putea vedea în sufletul lor, al oamenilor, fireşte. Doamna aruncă priviri iscoditoare spre cel interogat, acesta, după ce constată, fără nicio noimă, că pasărea nu şi-a schimbat poziţia avută încă de la intrarea lui în apartament, lasă capul în pământ, copleşit de dialogul purtat şi răscolit de întrebările, de posibilele răspunsuri, de certitudinile şi supoziţiile ce-i inundă mintea, ce vor, de ce l-au vizitat, cine sunt cu adevărat, cum se va finaliza totul, ce le va spune despre zbor, a fost real sau nu, chiar l-a văzut zburând şi această cucoană în roşu, ştiu cumva, ea şi însoţitorii ei sobri şi misterioşi, dacă a ieşit la rampă sau nu, dacă a mai interpretat balada, vor fi vrând să afle cum e cu putinţă să zbori, poate fac cercetări despre levitaţie, la repetiţie prezenţa asistenţilor a fost justificată, aveau o misiune precisă, clară, să-l asculte şi să hotărască dacă va intra sau nu piesa lui în spectacol, dar acum, acum ce misiune au cei trei, cine i-a trimis, cu ce scop, ce se va întâmpla cu el, ce se petrece cu tovarăşa lui de apartament, de ce nu zboară, de ce nu fluieră sau ţipă, de ce nu mişcă, de unde această tăcere sinistră aşternută nefiresc peste ei şi peste lucruri. Toate acestea se învârt ameţitor în capul său, iureşul gândurilor fiindu-i oprit brusc de cuvintele interogative ale femeii ce se aud ca o pleznitură de bici în liniştea apăsătoare, Dar zborul, l-ai conştientizat. Tânărul meditează preţ de câteva clipe, apoi, ridicându-şi privirea şi uitându-se direct în ochii interlocutoarei, rosteşte senin, uşurat parcă de povara îndoielii, Da, l-am conştientizat, m-aţi văzut zburând, Desigur, nu toţi au observat plutirea ta deasupra mulţimii, dar cei cu capacităţi paranormale te-au văzut, bineînţeles, Adică, vreţi să spuneţi că pentru toţi ceilalţi lipsiţi de aceste însuşiri eu eram acolo, pe scenă, Presupun că da, Presupuneţi doar, Aşa cum ai auzit, pentru mine erai prezent în aer, pentru ceilalţi, bănuiesc, pe scenă, Vreţi să cred că e vorba de o evadare a spiritului din trup, Nu, nu puteai fi în două locuri deodată, sufletul în aer, iar trupul pe pământ, mai exact, pe scenă, revin, acest lucru e posibil, dar nu aşa, fără spirit carnea este moartă sau adormită, or tu îţi vedeai mai departe de arcuş şi de vioară, umplând de bucurie inimile spectatorilor, n-ai fi putut interpreta partitura dacă sufletul ar fi părăsit corpul, Nu mai înţeleg nimic, Nici noi nu înţelegem prea multe, ştim doar pentru ce ne găsim aici, Pentru ce, o întrerupe violonistul oarecum încurcat de gafă, firesc ar fi fost să nu intervină cu întrebarea, s-o lase pe musafiră să-şi justifice prezenţa, aşadar, se vede obligat să lase capul în pământ, ruşinându-se de greşeala comisă, Ne interesează capacitatea şi dispoziţia umană de a învinge gravitaţia, practic nu pe noi ne preocupă, ci pe cel de sus, răspunde femeia făcând un gest scurt cu capul şi indicând, astfel, o poziţie înaltă în ierarhia socială, Cât de sus, îşi exprimă curiozitatea gazda, fără a-şi masca uimirea, şi pentru ce, Tocmai la vârf, pentru ce e lesne de priceput, cine deţine acest control poate controla pe alţii, Aha, se dumireşte interlocutorul.

            În jur, nicio schimbare de atmosferă, poate doar lumina să mai fi pierdut din consistenţă, dând mână liberă semiobscurităţii să-şi sporească intensitatea în spatele obiectelor. Simt nevoia să beau un pahar cu apă, mai vrea cineva, întreabă violonistul, cum nimeni nu zice nimic, se ridică, iese în hol, intră în bucătărie, clăteşte paharul cu urme şi cu miros de votcă sub jetul de apă de la robinet, îl umple şi-l soarbe pe nerăsuflate, apoi revine şi-şi reia locul pe scaun. Să înţeleg că dumneavoastră, se adresează el femeii, aveţi aceste capacităţi paranormale, Să zicem, Dacă-i aşa, îmi puteţi spune, şi chiar vă rog, dacă am ieşit la rampă sau dacă am mai interpretat balada, La toate vei primi un răspuns, nu va fi întrebare nesatisfăcută, dar nu acum şi nu aici, acum va trebui să ne însoţeşti, Unde, întreabă compozitorul cu voce aproape răstită, glasul şi înfăţişarea trădându-i teama, Nu te speria, nu ai motive, te asigur că nimic rău nu ţi se va întâmpla, mergem doar pentru câteva ore la sediu, pentru a lărgi şi a aprofunda discuţia de până acum, atât şi nimic mai mult, În regulă, aş vrea, dacă se poate, să mă schimb, Nu-i nevoie, îl întrerupe conlocutoarea, în frac e foarte bine, un compozitor şi un interpret de talia ta, aflat la începutul unei lungi cariere de succes, e bine să fie văzut şi pe stradă în ţinuta de spectacol, spre a fi mai lesne recunoscut, şi în frac, permite-mi, te rog, acest mic compliment, arăţi mai elegant decât într-un costum oarecare, iar unde mergem vestimentaţia elegantă e prevăzută de etichetă, să nu uiţi vioara şi arcuşul, fără ele n-am făcut nimic.

            Câteva minute mai târziu, tânărul compozitor şi interpret se înghesuie între cei doi bărbaţi pe bancheta din spate a unui automobil negru, pe scaunul din faţă, în dreapta, stă doamna în roşu, având centura de siguranţă pusă, în vreme ce şoferul, un domn într-un costum gri-petrol şi cu ochelari fumurii pe nas, conduce cu mâna stângă pe volan şi cu dreapta pe schimbătorul de viteze. Înscrisă în trafic şi rulând cu viteză redusă, maşina o ia pe străzi şi pe străduţe cunoscute violonistului, opreşte în intersecţii la semafor, coteşte la stânga sau la dreapta, după cum îi dictează şoferului traseul spre sediu. La un moment dat, tânărul observă prin geamul din faţă, la nici o sută de metri, chioşcul cu dulciuri şi sucuri răcoritoare, unde, înainte de concert, s-a oprit pentru a-şi astâmpăra setea şi a-şi alunga emoţiile cu un pahar de apă minerală. Îşi aminteşte de frumoasa domnişoară ce s-a lăsat cucerită de ochii lui mari, oferindu-i gratis un pahar cu sifon, el, drept mulţumire, a invitat-o la spectacol, iar fata, scuzându-se că lucrează până seara târziu, l-a refuzat politicos, numai că i-a făcut o plăcută surpriză, cumva o fi aranjat cu şeful ei sau cu vreo colegă de a reuşit să ajungă la spectacol şi să prindă un loc în ultimul rând. El nu ar fi avut cum s-o zărească în semiîntunericul sălii dacă nu şi-ar fi luat zborul, dar aşa, ridicându-se în aer şi plutind pe deasupra capetelor spectatorilor, a văzut-o aşezată în rând, alături de alţi iubitori de muzică, surâzând veselă şi aplaudând entuziasmată. Dacă s-a întors cumva la serviciul ei monoton, acum e o bună ocazie să-i mulţumească pentru prezenţa la concert, fireşte, numai dacă şefa de maşină aprobă. O încercare nu strică, şi îndrăzneşte, Aş putea avea o rugăminte, convinsă că numai ei i se putea adresa, doamna în roşu îşi iţeşte capul de după perna scaunului şi-l priveşte curioasă, aşteptând să audă doleanţa, Dacă nu încurc, aş vrea să cobor doar pentru trei minute la chioşcul cu acoperiş verde, din faţă, de pe dreapta, Doreşti un suc, întreabă aceasta, arătându-şi disponibilitatea de a da curs cererii tânărului, poate coborî colegul din dreapta să-ţi aducă, Nu, nu pentru asta, o cunosc pe vânzătoare, e o fată drăguţă ce şi-a făcut timp să mă onoreze cu prezenţa la spectacol, şi vreau să-i mulţumesc, Doar pentru atât, desigur, opreşte, te rog, în dreptul chioşcului, îi spune şoferului pe un ton alb, fără inflexiuni.

            Tânăra, cu ochi albaştri, visători, şi cu părul castaniu, împletit într-o coadă adusă pe umărul stâng, îşi caută de lucru la aparatul de cafea, în faţa tejghelei nu se află nimeni, violonistul, uşor jenat, cu obrajii înroşiţi de emoţia revederii, îşi aşază coatele pe tăblia de metal, acoperită cu o muşama marmorată, şi, privind-o din profil, i se adresează fetei cu voce scăzută, caldă şi mângâietoare, Dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru strădanie, domnişoară, vânzătoarea îşi întoarce capul, îl priveşte contrariată, dar şi încântată să-l revadă, Ce strădanie, nu înţeleg, dacă te referi la paharul de sifon e bine să ştii că mi-a făcut plăcere să ţi-l ofer, Nu, nu despre asta e vorba, îţi sunt recunoscător că m-ai onorat cu prezenţa la concert, Unde, întreabă nedumerită vânzătoarea, La concert, astăzi, Când, Astăzi, în urmă cu câteva ore, te-ai scuzat că nu poţi veni, însă ţi-ai găsit timp să-mi faci o surpriză plăcută cu prezenţa ta agreabilă, te-am văzut, erai în ultimul rând, aproape la mijloc, Eu, întreabă aceasta uluită, eu, stimate domn, nu am părăsit o clipă chioşcul, cum aş fi îndrăznit să-mi abandonez serviciul, Dar erai acolo, nu aveam cum să te confund, te-am văzut de aproape, de sus, mă aflam chiar deasupra ta, în aer, pluteam peste mulţime, te-am văzut la fel de clar cum te văd acum. Vânzătoarea face un pas în spate, înfricoşată de-a binelea, prinde cu mâna mânerul uşii, pregătindu-se să iasă din chioşc şi s-o ia la sănătoasa dacă tânărul în frac mai spune o vorbă şi dacă bărbatul în negru ce tocmai se apropie are de gând să i se adreseze. Tânărul poate că ar fi insistat, dar o mână fermă îl prinde de braţ şi-l trage deoparte, e unul dintre domnii de pe bancheta automobilului, care, apoi, îl conduce spre maşină, împingându-l uşor din spate. Pe scaunul din faţă, învăluindu-l cu privirea ei întunecată şi scormonitoare, doamna în roşu surâde amar, cu compasiune.

            Maşina pleacă de pe loc, iar violonistul, uitându-se spre chioşc, reuşeşte să surprindă pentru câteva fracţiuni de secundă chipul fetei cu ochi albaştri, visători, de această dată cuprinşi de o spaimă nestăvilită.

Published in: on 29 Septembrie 2012 at 7:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (2)

(urmare)

Există o singură cale de a afla, să se scoale din pat, să-şi ia vioara şi arcuşul, să se aşeze în faţa oglinzii şi să interpreteze nu întreaga piesă muzicală, ci doar partea ce-i provoacă stări de fericire şi plutiri în spaţiul din jur, zis şi făcut, se ridică de pe canapea şi se îndreaptă spre instrumentul abandonat pe scaun. Din locul unde este agăţată colivia, pasărea îi urmăreşte mişcările, reuşind să observe prin uşa deschisă a bucătăriei şi prin arcada camerei de zi mai bine de jumătate din interiorul încăperii de lucru, dar micuţa zburătoare, deşi postarea violonistului în faţa oglinzii era imboldul ce o făcea să zboare pe rama de jos a stativului, de această dată preferă să rămână în cuşcă, neinteresată de propria-i imagine, ci doar de comportamentul stăpânului ei. Acesta, aflat pe poziţie, se pregăteşte de interpretare prin acordarea viorii, nu înainte de a-şi admira tunsoarea, în cele două săptămâni părul i-a mai crescut, dar nu într-atât, încât să semene cu un violonist şi, de ce nu, cu un compozitor, sunt puţine creaţiile sale muzicale, preferă să rămână în conştiinţa publică un interpret de excepţie al marilor compoziţii universale, dar, pentru a se elibera de sentimente, de impulsurile creative şi de inspiraţia de moment, a compus, pe lângă bucăţile scurte, mici piese pentru vioară solo, acest concert pentru vioară şi orchestră ce s-a bucurat de un imens succes la public, dar până la următoarea apariţie scenică părul va recupera din frumuseţea şi lungimea pierdute, părul ca părul, acesta se repară de la sine, dar cu statura lui înaltă şi subţire, pe care fracul stă ca într-un cuier, ce să facă, aşa mare şi deşirat e de când s-a împlinit, slab a fost, este şi va fi, chestiune de constituţie, de fire şi conjunctură, seamănă cu ai lui, graşi în familie nu vezi unul, nu-l preocupă problema aspectului său, îi dă importanţă pentru moment şi în anumite circumstanţe, nu are mese regulate şi nici îndestulătoare, apoi, chiar dacă nu este un împătimit, o băutură alcoolică, o cafea şi o ţigară consumă, ca atare, toate la un loc nu pot face din trupul său o sculptură demnă de atenţia femeilor ahtiate după bărbaţi atletici, bine legaţi, ba dimpotrivă. Dar ce însemnătate mai au toate acestea acum, acum şi-a propus să cânte spre a-şi verifica supoziţiile, spre a înlătura suspiciunile şi a crea certitudini în mintea lui. Trage cu arcuşul peste corzi eliberând primele note prelungi, duioase şi mângâietoare, a căror vibraţie îi umplu inima de bucurie, îi aruncă păsării o uitătură cu coada ochiului, e tot acolo, pe trapez, cu capul cufundat în pene şi, bizar, cu mărgeluţele negre îngropate sub pleoape, nu-l mai priveşte, dar nu insistă cu întrebări asupra reacţiei păsării, e preocupat de fericirea ce-i pătrunde ca o apă domoală în suflet, o căldură moleşitoare pune stăpânire pe el, pleoapele îi devin grele, realizează că, stimulate de unduirile liniei melodice, în scurtă vreme se vor lăsa învinse şi vor cădea adormite, însă nu se întâmplă astfel, impulsionate, nu de voinţa lui, ci de un zgomot puternic, zvâcnesc spasmodic, lăsând ochii să-şi arate surprinderea şi sperietura. Neînţelegând ce se întâmplă, violonistul aşteaptă câteva secunde înmărmurit, cu arcuşul în aer, apoi sunetul străin îşi face din nou simţită prezenţa turbulentă, da, pricepe în cele din urmă, e o bătaie în uşă, tare şi insistentă, lasă instrumentul pe scaun, se îndreaptă spre intrare, deschide uşa cât permite lănţugul de siguranţă, priveşte prin deschizătură în casa scării şi descoperă o femeie şi doi bărbaţi opriţi pe palier, îi recunoaşte pe cei doi şi, uimit, le dă voie să intre. Bună ziua, spune doamna îmbrăcată într-un taior roşu, mulat pe corp, prima intrată în hol, te surprinde vizita noastră, întreabă aceasta, fixându-l cu privirea, Bună ziua, răspunde gazda, mă surprinde, şi mă văd nevoit să-mi cer scuze pentru deranjul din apartament, Nu-ţi face probleme, îl linişteşte cu voce calmă femeia, Ştiţi, e un apartament mic, de o persoană, e o locuinţă de burlac, ce mai, nici nu ştiu unde să vă invit, se scuză în continuare tânărul afişând un aer umil şi roşindu-se până în vârful urechilor, Lasă asta, îi retează doamna şirul justificărilor, să intrăm, Da, da, mă scuzaţi, poftiţi, aici, în cameră, îi invită violonistul, adunând hainele de pe scaune şi aruncându-le între capul canapelei şi peretele cu fereastră, vă rog să luaţi loc, vă aduc o cafea, Nu, lasă, nu-i nevoie, mulţumim pentru amabilitate, se aude vocea femeii, spre uşurarea lui, într-o fracţiune de secundă realizând că nu are un gram de cafea în casă, cu gând să treacă, la întoarcerea de la concert, pe la magazinul din colţ, năucit de succes şi de întâmplările stranii din timpul spectacolului, a uitat pur şi simplu. Cei doi bărbaţi, îmbrăcaţi în costum negru, se aşază comod pe canapea, picior peste picior, însoţitoarea lor, pe unul dintre scaunele tapiţate oferite, iar tânărul, vizavi, pe celălalt scaun. Vă pot servi cu o votcă, pentru doamna, îmi pare rău, nu am o băutură mai fină, se arată în continuare amabilă gazda, Mulţumim, tinere, nu se cade, suntem în timpul serviciului, refuză politicos doamna în roşu, căreia violonistul îi atribuie calitatea de şef al micului grup, bazându-se pe intervenţiile doar ale ei şi pe privirea sa aruncată cu superioritate în stânga şi în dreapta. E o femeie distinsă, înaltă, roşcată, tunsă scurt, cu obrazul alb-trandafiriu, fardat din abundenţă, cu ochi întunecaţi, sprinteni şi scormonitori, faţa ovală fiindu-i întregită de un nas acvilin şi de buzele subţiri şi aprige, date gros cu un ruj sângeriu, sidefat, ce le conferă un farmec sever. Domnii au aceeaşi statură, înaltă şi spătoasă, şi afişează un chip aproape identic, prelung, colţuros şi uscat, ai cărui ochi viorii, ascuţiţi şi bănuitori, alături de nasul coroiat şi de gura arcuită şi fermă, întăresc expresivitatea agresivă şi misterioasă. Privindu-i în fugă, violonistul se surprinde străbătut de un simţământ ciudat, spăimos, dar nu apucă să facă supoziţii despre prezenţa străinilor, că doamna i se adresează cu acelaşi glas egal, sec, fără inflexiuni, Interesant, prezenţa oglinzii pe stativ justifică o evaluare a aspectului exterior al propriei tale persoane, mă înşel sau ai făcut antrenamente în faţa ei, Da, am exersat, de altfel, chiar mi-a fost recomandat acest lucru, răspunde tânărul stânjenit de prezenţa oglinzii în camera de zi, Ştiu de recomandare, am vrut doar să verific, e o oglindă de baie, nu, Da, e singura din casă, ştiţi, câştigul mic şi, recunosc, comoditatea nu m-au împins să cumpăr alta, Când nu suntem văzuţi avem libertatea să facem ceea ce ne taie capul, noi am intrat cu bocancul, cum se spune, în intimitatea ta, Nicidecum, Dar, îl întrerupe partenera de dialog, nu trebuie să-ţi faci probleme, prezenţa noastră în zonă a fost discretă, nu ne place să ne afişăm în faţa vecinilor, nu suntem ostentativi, preferăm ca vizita să fie o surpriză, dacă este, doar pentru gazdă, Sunt surprins, desigur, nu mă aşteptam, Ştiu, îl întrerupe femeia, e normal, cum normal este să te întrebi cu ce scop am venit la tine eu şi colegii mei. Colegii ei se păstrează tăcuţi, în aceeaşi poziţie, mulţumindu-se să urmărească dialogul cu o aparentă indiferenţă. Se poate fuma, se arată amabil violonistul, Mulţumim, nici nu suntem pasionaţi şi nici nu s-ar cuveni, dacă vrei, nu ne deranjează, Nu, acum nu, refuză gazda, ştergându-şi transpiraţia palmelor de stofa pantalonilor, Să revenim la oglindă, în faţa ei ai încercat să surprinzi acele mişcări despre care ţi s-a vorbit la repetiţie, nu mă înşel, nu, Aşa este, am vrut să văd cu ochii mei strâmbăturile gurii, mă scuzaţi, expresiile nu-mi aparţin, şi balansarea exagerată a trupului, Văd că ai reţinut întocmai cuvintele folosite de unul dintre asistenţi, şi ai reuşit, îl chestionează în continuare musafira, Să reuşesc anume ce, Să surprinzi aceste gesturi, doar despre asta discutăm, zice doamna, ţuguiindu-şi buzele şi înfigându-şi ochii în privirea uşor rătăcită a tânărului, Nu, nu, se grăbeşte acesta să treacă rapid peste neatenţia manifestată, de fiecare dată când atacam partea a doua a compoziţiei, pleoapele mi se închideau grele, devorate de un somn adânc, Şi, Şi cam atât, Nu se poate, Vreau să spun că doar atât reuşeam să surprind din comportamentul meu pe timpul interpretării, Dar nu dormeai, nu, Nu, adică da, nu ştiu, Mă rog, şi când te trezeai, se arată curioasă femeia nedezlipindu-şi privirea de pe chipul interlocutorului, Când mă trezeam ce, nu înţelege acesta, Te rog, revii cu aceleaşi întrebări prosteşti, pardon, rectific, cu aceleaşi întrebări naive, Nu trebuie să vă scuzaţi, recunosc, sunt puţin derutat, chiar înainte de a primi vizita dumneavoastră încercam să lămuresc unele lucruri, să înţeleg unele întâmplări la care am luat parte, Te referi la zbor, întreabă conlocutoarea, în vreme ce obrazul violonistului se albeşte dintr-odată, pierzându-şi şi bruma de culoare avută până atunci, Deci aţi văzut şi dumneavoastră, Bineînţeles, acesta este motivul vizitei mele, dar până a vorbi despre acest aspect aş prefera, cu voia ta, să continuăm discuţia despre oglindă, Cum doriţi, Te-am întrebat în ce postură te găseai în clipa în care te trezeai din acel somn, din acea stare de inconştienţă, mai corect spus, Pur şi simplu mă descopeream în stânga sau în dreapta pupitrului, niciodată în faţa oglinzii, şi, de fiecare dată, în primele secunde nu conştientizam unde mă aflu, când îmi revenea luciditatea mă vedeam ori într-o parte, ori în alta, şi mai era ceva, Ce, se aude întrebarea scurtă, repezită, ce trădează un viu interes, Mă cuprindea o bucurie nestăvilită, juvenilă, alintătoare, un soi de fericire mântuitoare, chiar aşa, cred că aceste ultime cuvinte descriu cel mai bine starea ce-mi inunda întreaga fiinţă, Şi n-ai reuşit nici măcar o dată să surprinzi momentul deplasării dintr-un loc în altul, Nu, aşa cum v-am spus, pleoapele îmi erau coborâte, închise, adormite.

(va urma)

Published in: on 27 Septembrie 2012 at 9:40 pm  Lasă un comentariu  

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (1)

Lui Radu Ţuculescu

 

             Copleşit de cele întâmplate, violonistul intră pe uşa apartamentului, aducând cu el, în stofa fracului, mirosul încărcat de felurite exalaţii ale sălii de spectacol, iar în urechi, sunetele prelungi, sfâşietoare, ale ultimelor trăsături de arcuş din partea a doua a concertului, acoperite de zgomotul frenetic al aplauzelor. Un fapt neobişnuit îl aşteaptă încă de la intrare, papagalul, o femelă cât un pumn de copil, cu penajul viu colorat, nu-l întâmpină aşezându-i-se pe umăr şi înclinându-şi graţios capul într-o parte, aşa cum au obiceiul femeile pentru a capta atenţia şi duioşia partenerului, de această dată preferă să rămână aşezat pe micul trapez ce ţine loc de balansoar, în colivie, privindu-l lung, din mărgeluţele ochilor radiind contrarietate şi suspiciune. Nu înţelegi nici tu, cum nu înţeleg nici eu cele petrecute, îi justifică reticenţa violonistul în timp ce-şi lasă vioara şi arcuşul pe scaunul tapiţat din faţa oglinzii. Sub privirile atente şi iscoditoare ale păsării, tânărul deschide debaraua, ia de pe poliţă o sticlă pe jumătate plină cu votcă, toarnă din lichid cam de două degete într-un pahar ce leneveşte pe tăblia mesei şi bea conţinutul din două înghiţituri, făcând o scurtă pauză între ele, spre a savura gustul şi a simţi cum focul băuturii îi arde gâtlejul. Aştepţi o explicaţie, o bagă din nou în seamă pe micuţa zburătoare, şi eu la fel, dar cine să ne-o dea, nimeni nu a înţeles bizareria petrecută, nici măcar eu care am fost protagonistul ei, de la grimase şi înclinări ale corpului, de la mutarea inconştientă dintr-un loc în altul şi până la zbor nu a fost decât un sunet, ca să zic aşa, ceva nefiresc se produce, ia să-ţi adresez o întrebare, notele lungi, lente şi înălţătoare pot face posibilă plutirea în aer, tu ai putea şti mai bine, doar zborul este fireasca ta deplasare prin spaţiu, dar ce zic eu, chiar dacă îţi sunt cunoscute acestea, statutul tău de fiinţă necuvântătoare nu-ţi permite comunicarea verbală, cu toate că, dacă ai pricepe cuvintele mele, n-am cum şti asta, ai putea să-mi faci un semn, o clipire din ochi sau o scurtă înclinare a capului. Papagalul continuă să stea ghemuit pe bara de lemn, groasă cât un creion, cu capul îngropat în pene şi cu privirea atentă la mişcările proprietarului casei. În mica bucătărie îşi duc veacul un aragaz pătat din abundenţă cu urme de grăsime şi de ulei încins, un frigider minuscul, aşezat pe o comodă de lemn lăcuit în interiorul căreia odihnesc în dezordine tacâmuri, farfurii, pahare şi cratiţe, o masă pătrată mărginită pe două laturi de câte un scaun fără spătar, o floare de cactus ale cărei frunze, prăfuite din belşug, încearcă să supravieţuiască în lumina puţină, filtrată de perdeaua groasă şi murdară, pe un perete atârnă o etajeră improvizată ce susţine o farfurie şi două oale de lut, iar pe altul, cuşca micuţă, din vergele de metal, a păsării. Apartamentul mai are o încăpere mobilată cu un dulap de haine, câteva rafturi răstignite pe un perete ce gem sub greutatea cărţilor vechi şi noi, îndeosebi literatură, dar şi volume de ştiinţă a artelor, muzicologie, mai ales, o canapea ponosită, două scaune tapiţate, un birou de lucru, cu un scaun rotativ, şi stativul pentru partituri, un hol, o baie, o debara doldora de haine şi încălţăminte, cele mai multe vechituri, pe care beneficiarul lor le-a păstrat doar din apatie şi indolenţă, şi un balconaş la camera de zi, şi de noapte, totodată, al cărui spaţiu strâmt este şi mai redus din pricina unor cutii de lemn şi de carton, pline cu nimicuri, stivuite una peste alta, într-o ordine aleatoare.

            După ce îngurgitează încă o doză de votcă, violonistul iese din bucătărie, traversează din trei paşi holul îngust şi pătrunde în camera de lucru şi de somn, ia hainele aruncate pe canapea şi le agaţă de spătarul unuia dintre scaune, se întinde epuizat pe salteaua de burete învelit în pânză de pluş, fără a ţine cont că este îmbrăcat în frac, dacă se şifonează fier de călcat are, bunăvoinţă şi chef nu prea, dar până mâine, când trebuie să-l returneze firmei de închirieri, e timp suficient, un efort în acest sens tot va face, dacă nu azi, atunci mâine-dimineaţă. Uşor ameţit, cu palma dreaptă aşezată pe fruntea caldă, e în aşteptarea somnului care, deşi chemat cu insistenţă de moliciunea şi încălzirea trupului, nu-i dă târcoale, e ţinut la distanţă de mintea chinuită de întrebări şi avidă de răspunsuri. Până când aţipeala îl va îmbrăţişa cu dragoste şi apetenţă, ia să treacă el în revistă evenimentele ultimelor zile. Totul a început acum două săptămâni la una dintre repetiţii. Instrumentiştii, zgribuliţi de frig din pricina caloriferelor reci, programul centralei termice nu coincide în niciun an cu cel al iernii, manifestau nerăbdare şi nervozitate, suflând nu în instrumente, ci în degete, spre a şi le dezmorţi, dar erau mai puţin nervoşi ca în alte dăţi, reţinerile fiindu-le dictate de prezenţa persoanelor din rândul zece venite anume să asculte concertul, pentru a-şi exprima o părere autorizată şi decisivă asupra ţinerii sau nu a acestuia la data prevăzută. Dintre toţi membrii orchestrei doar el părea lipsit de emoţie, entuziasmat şi în afara oricăror influenţe ale aerului rece din sală, singura stânjeneală ce l-a încercat a fost atunci când i s-a cerut să-şi explice grimasele feţei şi înclinările trupului din timpul părţii a doua a concertului, ba nu, a mai fost cuprins de sfială chiar la început, după ce a ajuns pe scenă, în faţa colegilor şi în stânga dirijorului, când s-a gândit din nou, roşindu-se până în vârful urechilor, la hainele sale prea largi ce stăteau pe el ca agăţate pe un umeraş, dându-i un aspect caraghios, şi la părul lui tuns scurt, ştrengăreşte, în totală discordanţă cu înfăţişarea unui violonist, pletele fiind o componentă principală şi definitorie a unui chip transfigurat de notele adânci şi ameţitoare scoase de arcuşul tras patetic peste corzile viorii. La acea repetiţie, toate cele trei părţi au fost executate cu măiestrie, dar partea din mijloc s-a bucurat de o interpretare impecabilă, epitetul are susţinere în reacţia dirijorului, aceea de a-i trage cu ochiul, satisfăcut, şi în exprimările lipsite de echivoc şi de grandilocvenţă ale asistenţilor din rândul zece. Din discuţia avută cu aceştia, a reţinut aprecierile laudative, sincere, la adresa compoziţiei muzicale şi a interpretării, în special cele referitoare la partea a doua, care, mai mult ca sigur, au înclinat balanţa în favoarea lui şi a influenţat hotărâtor decizia finală, concertul va avea loc la data şi la ora stabilite, desigur, fără acele grimase şi mişcări necontrolate, de care violonistul, prin antrenamente susţinute în faţa oglinzii, se poate uşor debarasa. Aşa că, ajuns acasă, a demontat oglinda din baie, singura din toată locuinţa, a rezemat-o şi a montat-o pe stativ în poziţie oblică, şi a trecut la exersare, nu muzica îl interesa, fiind compoziţie proprie şi repetând-o la nesfârşit, interpretarea îi ieşea de fiecare dată fără cusur, ci îl preocupau mişcările trupului, cele ascunse, mai bine zis involuntare, neconştientizate, numite de unul dintre bărbaţii veniţi la repetiţie strâmbături ale gurii şi balansări exagerate ale corpului, odată oglinda montată, a început exersările, zi de zi, de dimineaţa până seara, timp de două săptămâni, s-a concentrat asupra gesturilor, încercând de fiecare dată să ţină ochii larg deschişi spre a le putea urmări şi controla, însă, atunci când sunetele stranii, celeste, sfâşietoare din finalul părţii a doua îl chemau să le urmeze într-o plutire lină, în ritmul liniei melodice, pleoapele îi cădeau grele, şi se trezea, cuprins de o beatitudine paradoxală, alături, în afara oglinzii în care, încântat de noua pasăre multicoloră descoperită în magia lumii de sticlă reflectorizantă, doar papagalul continua a-şi oglindi imaginea. Dacă toate acestea par bizare, zborul său din timpul concertului rămâne mai mult decât straniu, asupra lui insistă a privi cu ochii minţii, spre a-i surprinde toate detaliile desfăşurării, încercând a repera în străfundurile memoriei elementele ce l-ar putea face să discearnă dacă a fost o simplă fantezie, o iluzie, sau pur şi simplu un fapt real, inexplicabil, dar real. Când a atacat primele măsuri ale părţii cu pricina, trupul i s-a subţiat şi s-a lungit ca un fir, apoi, în ritmul acordurilor divine, a început să plutească, întâi pe deasupra capetelor membrilor orchestrei, care îşi vedeau mai departe de cântat, ulterior, peste mulţimea ce umplea până la refuz sala, zbura lin peste frizuri îngrijite şi peste cocuri fistichii sau elegante, observând în semiîntunericul dimprejur feţele transpuse, prinse, înduioşate, transfigurate, încântate ale spectatorilor, în câmpul său vizual, dată fiind înălţimea zborului, intrând şi chipurile animate de aceleaşi sentimente ale persoanelor instalate confortabil în loji, cu toţii privind cu atenţie la scenă, puţini ochi, patru la cinci perechi, urmărindu-i deplasarea lentă prin aer, dar şi aceia cu indiferenţă şi pentru scurt timp. Abia acum, când se forţează să reconstituie zborul, îşi aminteşte că în spatele sălii, pe ultimul rând, a observat-o pe fata de la chioşcul cu dulciuri şi băuturi răcoritoare, care, cu privirea fixă la orchestră şi cu urechile ciulite la sunetele tânguitoare scoase de mişcarea arcuşului, nu l-a observat, nici pe el, nici gestul lui de mulţumire pentru zbaterea ei de a fi prezentă la spectacol, gest făcut prin ducerea mâinii drepte la inimă, cum la fel de bine îşi aduce aminte că în loja a doua stăteau femeia şi doi dintre bărbaţii prezenţi la repetiţie, doar ea urmărindu-i cu luare-aminte şi îngăduinţă plutirea. Însă momentul revenirii sale pe scenă, oricât efort mintal ar face, nu-l poate repera, se revede speriat, buimac, cu privirea rătăcită, căutându-şi chipul în oglindă, şi fâstâcit când, conştientizând prezenţa lui ca protagonist al concertului, a tresărit la ropotul de aplauze prelungi, sincere şi dăruite cu bucurie şi mulţumire nespusă de întreaga sală. A urmat, firesc, partea a treia, cea săltăreaţă şi veselă, pe urmă, deşi trebuia să iasă la rampă la chemarea insistentă a mulţimii, nu a mai făcut asta, nici măcar nu a interpretat celebra baladă, ca răsplată pentru aplauzele furibunde ale spectatorilor, chiar dacă se concentrează la maxim, nu descoperă decât un gol în minte, filmul s-a rupt odată cu retragerea sa în culise şi a reînceput din momentul intrării lui în apartament. A fost vis sau realitate zborul, iată întrebarea zilei, dacă nu chiar a vieţii sale.

(va urma)

Published in: on 26 Septembrie 2012 at 10:45 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Poezie: Codrina BRAN: SEPTEMBRIE

 

Când se întâmplă nici nu ştiu

În ani bisecţi sau chiar mai rar

Când o materie ciudată

Mă înfăşoară în lungi fuioare aurii

Materie, lumină sau căldură?

O văd cu porii şi cu ochii secreţi din viscere

Atunci mă transform în aceeaşi plămadă

Cu frunzele şi cerul măturat cu târnul de praful norilor

Cu poamele roşcate legănate-n ram

Ce-au aşteptat sub ploi şi sub lumină,

În nopţi prea lungi de primăvară

În tensiunile amiezilor de vară explodată

Până s-a concentrat în guşa lor aurie

Întreaga dulceaţă a soarelui

Atunci albastrul lui septembrie devine

Curat şi patetic ca un jurământ pe un peron de gară

Albastrul ultim la limita durerii cu fericirea

Albastrul fericirii de nesuportat

Atunci acolo sus îngerii păşesc în vârful picioarelor

Cu grijă sa nu spargă albastrul de Murano.

Published in: on 26 Septembrie 2012 at 10:37 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (13): Amiaza perfectă

     M-am întors în sat, învingător, mama bătu toba pe toate uliţele, a fost o concurenţă nemaintâlnită, cinci pe un loc, dar băiatului nu i-a fost frică, era pregătit şi a intrat al treilea la Liceul Gheorghe Şincai, cel mai bun liceu din Cluj, din Ardeal.

 – Mamă, al treizecilea pe listă!

 –  Am apucat să zic trei, trei rămâne, merge cineva şi verifică?

     Alt statut. Altfel se uita satul la mine. Încă un viitor doctor, inginer, profesor.

   După revenirea cu trompete, cum pe vremea aceea numai la intrarea în facultate primeai cadou o vacanţă la mare, şi tata şi mama mă anunţară bucuroşi:

    – Gata cu corvezile pe restul vacanţei! Ai tot timpul la dispoziţia ta.

    Însemna să nu mai cosesc lucernă la iepuri, să nu mai fiu pe la asfinţit în faţa porţii şi să-i aştept pe cei doi bivoli ai lui bunicu, şi alte mici servicii, ce-ţi înţepau ca şi cu acul balonul rotund al zilei, cum te joci cu o minge dezumflată?

   Eram prieten cu Dănuţ, Meli, Ionaş, Tibi, Relu, mai mari decât mine, cu toţii la liceu în Cluj. Făceam aproape zilnic excursii pe dealuri, prin păduri, veneam acasă cu hribi, cu borcane de căpşuni şi fragi sălbatici. Dacă timpul era urât, citeam nederanjat, în camera din mijloc.

   Cum am primit statutul de mare răsfăţat, făcătură, omului nu-i este dat un strop de linişte, taman atunci îmi cuceriră brutal trupul instinctele, pornirile sexuale. Vai de capul meu, frunzăream în minte toate pozele cu femei goale văzute şi memorate din rarele reviste sexi ce răzbăteau până la noi. Era o toropeală în trupul meu, ca şi atmosfera verzuie, grea, de libertate neconvenţională, din lanurile înalte de porumb. O senzualitate chinuitoare, penisul mi se înălța fără nici un control, mergând pe uliţă, trebuia să-mi vâr mâinile în buzunare ca să-l maschez.

   Nu se folosea pe vremea aceea cuvântul sex, a face dragoste, trebuia să f… pe cineva.

   M-am trezit într-o dimineaţă, cu un vis bine ancorat în memorie. La a cincea casă de noi aveam ca vecin pe un cioban, şi badea Ciucaş, ciobanul, avea o fată, pe Tica, mai mică decât mine cu un an. În vis eram lungit peste Tica. Visul m-a convins să iau o hotărâre capitală. Ca visul lui Mahomed din Scrisoarea treia, de-a cuceri lumea, şi  ca atâtea alte vise măreţe, de care sunt pline mitologiile antice.

   Nici  măcar n-o salutam pe Tica atunci când treceam pe lângă ea. Ea zicea, servus Luis, şi eu, ca trezit din gânduri adânci, serioase, de viitor intelectual, îi răspundeam neglijent:

  – Servus Tica.

   Mama lui Tica, lelea Marie, mergea în fiecare zi, înainte de-a se instala amiaza, la badea Ciucaş, în afara satului, la stână. Se întorcea după asfinţit, pe când se termina cernerea întunericului, şi nu mai desluşeai pe uliţă cine este mogândeaţa care vine spre tine. Aşa de târziu se întorcea lelea Marie. Tica, era, în concluzie, aproape toată ziua singură, acasă.

   La amiază, vara îşi coboară din cer peste sat, lumina, ca pe o pauză mare, în care câinii nu latră, oamenii cad într-un somn adânc, vântul se opreşte, porcii din coteţ sforăie pierduţi,  şi departe, departe, dincolo de dealuri, pe la marginea pădurilor, turmele de oi, gulea neagră de bivoli, se reculeg, tolănite pe sub haşurările de umbre ale crengilor de la marginea pădurilor, găinile stau tupilate pe sub porumbare, nici furnică nu vezi. Pomii şi iarba din perimetrul satului, se pleoştesc şi ele.

   Într-un astfel de moment, de absenţă absolută,  m-am încumetat să ies pe uliţa pustie, pârjolită de-o lumină albă, numai oase curate, şi am luat-o către casa lui Tica. Badea Ciucaş avea doi câini, dar cîinii erau cu el la stână.

Deschid portiţa şi intru în curte. Pustiu. Văd uşa de la coridorul de intrare în casă deschisă. De obicei, când intri în curtea omului, strigi: – Tu… nuştiucum!!!… Am venit la tine!!!… Nu trebuie să-ţi spui numele, după voce te ştie cine eşti.

   Traversez repede curtea şi intru în coridor. Perdelele trase, mai mult semi-întuneric decât umbră. Uşa de la bucărătie deschisă.

   – Tica… zic încet, înăbuşit. Tica. Am venit la tine.

   Iese din bucătărie nedumerită. Nu se bucură că mă vede.

   – Ce vrei? mă întreabă în sensul de: – Te-au trimis ai tăi după un lucru pe care noi îl avem, voi nu-l aveţi, dar vă trebuie?

   – Nu… nu… Am venit la tine. Haide să stăm.

  Preiau iniţiativa. Intru în bucătărie. Cu pieptul bombat, de inspector. Tica mă urmează. Mă aşez pe patul din colţ. În celălalt colţ este soba. Mă aşez pe pat şi-i zic liniştitor:

   – Haide şi stai lângă mine.

   Se aşează şi ea, dar la distanţă de mine, aproape de capătul patului dinspre sobă. Cu picioarele strânse, cu mîinile împreunate în poală. Clipeşte mărunt, fâsticită.

   Toată lumea de pe uliţa noastră o consideră pe Tica hoaţă. Când Tica este prin preajmă, dispar mici obiecte ornamentale, fără pic de valoare. Dar marea ei vocaţie era furtul de ouă din cuibarele găinilor.

   Copil, mă duceam cu un ou la prăvălie, primeam trei bomboane de lapte, ori patru bucăţi de zahăr cubic. Suprema noastră sfidare: Să sugi în văzul tuturor câte un cub de zahăr.

   Vara, toată lumea, chiar şi salariaţii, când ajungeau acasă, umblau desculţi. O sfântă indignare le cuprinse pe femeile de pe uliţa noastră când Tica, mucoasa, apăru cu unghiile de la picioare făcute cu ojă roşie.

   – Cincizeci de ouă, Maică precistă !!!… se sufocară toate vecinele, atâta costa o sticluţă de ojă.

  Fiecare gospodină, dimineaţa, îşi sonda găinile, să ştie câte ouă trebuie să culeagă din cuibare. Seara, se trezeau cu câte un ou lipsă, hai două, nu mai multe, să-ţi ieşi din fire şi să faci scandal.

  – Haide mai aproape, ce-i, te mănânc?

  Ea se mişcă spre mine, nu mult, câţiva centimetri. 

   Să-i arăt despre ce-i vorba, mi-am trecut ocrotitor mâna pe după umerii ei, şi i-am prins prin rochie un sân în palmă.

  – Ce faci? scânci rugătoare, să încetez.

  – Haide, i-am tăiat-o autoritar, nu încăpeau discuţii, şi m-am ridicat falnic în picioare. Ea mă privea senină, năucă, cu gura deschisă. Din două mişcări, mi-am dat jos chiloţii odată cu pantalonii.

  – Haide.

  În aceeaşi stare, când te concentrezi să-ţi aduci aminte de ceva important, Tica se ridică şi ea în picioare. Se trezi, scuturându-se ca de frig, şi mă fixă cu nişte priviri lucioase, cu pupilele dilatate, să mă cuprindă din cap până în picioare. Era ca o întrebare-ţipăt: – Nu-ţi baţi numai joc de mine?

  – Ce aștepți? Îmi place de tine. Mult.

  Am sărutat-o pe obraz. Am mângâiat-o pe cap. Își descheie nasturii de la rochie cu ochii închiși. Se întinse pe pat. Când m-am lungit peste ea, era cum m-aș fi culcat pe nenumărate izvoare, lipite unele de altele, așa de dese, izvoare de apă termală, calde, aproape fierbinți, ce te cuprindeau în mișcările lor jucăușe, tot să stai.

  – Și mîine pe la amiază ești singură?

  – Da.

   Eram mai ușor, îmi simțeam trupul ca pe o cameră la care, după mult întuneric, îi deschizi ferestrele și lumina îi pătrunde în pereți, pereții surâd și lasă și ciripitul păsărilor de-afară să se imprime în verdele, în albastrul, galbenul în care sunt zugrăviți, culori de-acuma înviate miraculos, datorită luminii. Suntem îmbrățișați. O îmbrățișez cu putere.

   – Îmi place de tine. Vin și mîine.

   Ieșim înlănțuiți pe coridor. În coridor era scara care urca în pod. Când am venit în casă din curtea albă a amiezii, și am întrebat pereții întunecoși ai coridorului, apărați de perdele: – Tica, ești acasă?… ea a ieșit din bucătărie cu o cutie de carton în mâini, pe care o puse pe una din treptele late de-o palmă ale scării ce urca în podul casei. Acuma, că am ieșit din bucătărie în coridor și am dat cu ochii de cutia pusă pe unul din trepții scării, dintr-o curiozitate inexplicabilă, îi iau capacul. Pe jumătate, cutia era plină de ouă de găină. Printre ele, trei mai mici, pestrițe, de bibilică. Mama avea cinci bibilici. Le-am luat cu grijă din cutie și le-am băgat, două într-un buzunar, unul în celălalt.

  – Să nu mai furi de la noi, ai înțeles?

  – Da.

  – Îți dau eu niște bani.

  Am sărutat-o. Nu-mi venea să cred. Aveam o prietenă. Secretă. Asculta de mine. Abia acuma mă bucuram de realizările mele.

   În una din nenumăratele excursii, și Ionaș și Tibi ne-au explicat novicilor cum se procedează cu o fată. O lecție de mare ajutor, legată strict de tehnică. Mai era ceva demn de ținut minte. Foarte important. Partea aceasta, a doua, m-a dărâmat. Nu o duce până la capăt. O duci până la capăt, fata aceea te urmărește pe tot restul vieții, n-ai scăpare, fugi în America, neștiut, are un al șaselea simț, te găsește!

   … Câte amiezi aveam înaintea noastră, le vedeam ca pe niște flori cu petale albe, un alb al dezinfecției cu o otravă puternică, picior de om nu rezistă să le calce, și în mijlocul lor, al amiezilor, eu cu Tica.

   Am ieșit repede din curte să fiu văzut doar pe uliță, odată ce ești văzut pe uliță, poți veni, nu de la capătul satului, poți veni de pe nu știu ce deal, ori pădure.

   Seara după ce i-am așteptat, nu din obligație, din plăcere, pe cei doi bivoli ai lui bunicu și i-am dus în grajd, am rugat-o pe mama să-mi dea 50 de lei. Momentul era total nepotrivit.

   Când asfințește soarele peste sat, intră o grabă inexplicabilă în oameni, de parcă peste un minut coboară un întuneric al orbilor, prin care nu te mai poți descurca. Nu-ți mai vezi și nu-ți mai găsești în colțul bucătăriei soba pe care fierbe oala de mămăligă pentru cină, nu-ți mai vezi la o margine a curții, cotețul porcului, cătrețele găinilor, ușa încă deschisă a grajdului, nici cărarea către cușca câinelui să-l dezlegi peste noapte.

   Din fericire lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce soarele asfințea, în loc să vină întunericul acela teribil, tip ghilotină, de care cu toții se temeau și își pierdeau cumpătul în fiecare seară… ce bucurie!… după ce soarele se scufunda glorios după dealul Cristorului, lumina lui rămânea peste sat ca o amintire, o amintire fără strălucire, dar era o lumină-liniște, de cleștar, în care toate ale satului prindeau contururi precise.

Mama era în coridor. Tocmai în momentul culminant al asfințitului, când coridorul nostru era inundat de lumina roșie, alarmistă. Regreta că nu se putea împărți, să fugă în cele 10 locuri care o strigau să vină la ele urgent.

  – Pentru ce îți trebuie 50 de lei? se opri mama, cu cele 10 sonerii în cap.

  – Mă duc la liceu, am stiloul vechi care zgârie, îmi trebuie un stilou ca lumea. Costă 100 de lei. M-am gândit că este prea mult să ți-i cer deodată. Ți-i cer de două ori. Dă-mi acuma 50.

  Cum ziceam, eram în plină lumină roșie, în iureșul ei, dacă lumina aceea ar fi avut sunet, s-ar fi auzit ca vuietul unei cascade mari. Mama intră în cameră, la poșetă, revine cu o hârtie de 50 de lei. O pune pe măsuță, aveam pe coridor o măsuță cu două scaune, lipite de peretele cu cele două geamuri mari. Cum pune hârtia pe măsuță, intră în coridor Tica!

  – Sărut mâna doamnă Ileana, a venit mama de la stână și m-a trimis după mașina dumitale de tocat carne, a noastră, degeaba, este numărul 8 și macină mare.

Mama intră în bucătărie după mașină.

Rămânem cu Tica, pentru câteva clipe, singuri.

Până când mama deschide ușa de la cămară, ia mașina de pe raft și se întoarce. În aceste firimituri de timp, ne-am sărutat, mai bine zis ne-am atins buzele, se auzeau pașii mamei.

  – O aduc mâine dimineață, mulțumim frumos! și Tica iese din coridor.

  Cum alergarea ar fi fost felul obișnuit de deplasare al săteanului în asfințit, mama se grăbi cu un coș de nuiele în grădina de zarzavat. Reveni cu coșul plin de roșii și ardei. Între timp, m-am așezat pe unul din scaunele de lângă măsuță, într-o stare de reverie, cu gândurile mulțumite, cum l-am văzut pe un șarpe, răsfirat pe două crengi din vârful unui mălin, lăsându-se legănat de vânt.

  Mama se opri lângă mine.

  – Ți-ai luat banii?

  Fără să mă gândesc la consecințe, îi răspund prompt:

  – Nu. Nu mi i-ai dat.

  – Ba da. I-am lăsat aici, pe măsuță. Tica! Tica a furat banii!

  – Mamă, m-am ridicat de pe scaun, am fost și eu aici. Nu s-a apropiat de măsuță. Te rog, verifică.

  Mama merge în cameră, își numără banii din poșetă.

  – Lipsește o hârtie de 50 de lei. Hoața! Ce expertă a ajuns! Îți fură banii de sub nas.

  –  Te înșeli.

  – Mă duc la lelea Marie.

  – Dacă te duci la lelea Marie, eu plec de-acasă. Am fost cu ea, tot timplul aici. Nu s-a apropiat de măsuță. De ce să mânânce bătaie pe degeaba? Vorbesc serios, dacă îi spui lelei Mariei că ți-a furat 50 de lei, pe mine nu mă mai vezi…

   … N-am avut de-atunci multe momente când a trebuit să fiu atât de categoric.

   Mama găsi banii în buzunarul șorțului.

   Odată cu începutul lui septembrie, florile albe ale amiezilor noastre se stinseră, și oamenii și grădinile pline de rod ce trebuiau culese, nu mai cădeau în somn.

   În vacanța de iarnă, Tica mi se lăudă, mândră nevoie mare, cu un prieten, electrician, de 23 de ani!…

Published in: on 13 Septembrie 2012 at 10:38 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , ,

Alexandru – Ioan Ciorogar despre PSIHOLOGIA ARTEI de Henri DELACROIX (2)

(urmare)

Dacă seamănă ceva din acest volum cu un curs, acela e capitolul al III-lea (Contemplarea ideilor), capitol în care autorul face o scurtă trecere în revistă a tuturor filozofilor idealiști pentru a oferi o explicație pentru natura și rolul artei: Platon (Idealism), Leibniz (Intelectualism), Burke (Senzualism), Schiller (Libertinism), Schelling (Naturalism), Esențialism și Hegelianism. Există mai multe variante, să zicem, finale: prima e cea a lui Schopenhauer, iar a doua, cea a lui Kant. „Cursul” abundă de exemple din natură, pictură, muzică, dar, evident, și din metafizică. Găsim, în acest capitol, observații foarte bune și întrebări retorice foarte ispititoare cu privire la esența și condiția artei, precum și o reteritorializare teoretică a lui Hegel (nu doar aici).

Autorul formulează o aporie, un paradox sau o contradicție întemeietoare a artei: negația, fuga din lume și înflorire a esenței vieții. Soluția aporetică e, desigur, de factură hegeliană. Reținem ca importante cele două atitudini esențiale cu privire la natura mimetică, reprezentațională a artei vizavi de natură: realism empiric și transcendent și faptul că „ideea este crearea simultană a conținutului și a formei”. La final, alte note.

            Capitolul IV – Starea estetică, începe cu o preluare a ideilor lui Hegel completate cu argumente de ordin lingvistic. Intră aici în scenă dihotomia „spirit și sensibilitate”. Evident, odată cu ele, își fac simțită prezența niște sfere mai largi precum cea a religiei sau a științei. Foarte originală e una dintre concluziile la care ajunge autorul când spune că: „Arta e o specie a genului artificiu. Nu există artă cîtă vreme nu există o problemă de rezolvat. Nu există cîtă vreme nu există fabricație”. (Delacroix 1983: 97). Arta ca soluție – natura ca problemă? Mă gândesc la dorința omului de a juca rolul unui demiurg, de a crea o creație perfectă, ca și când lumea, așa cum e, nu ar fi perfectă. Discutabil. E oare Delacroix inițiatorul unui anumit trend, unui anumit curent sau pattern teoretic conform căruia într-o anumită știință, lucrurile se explică pe de o parte retrospectiv-kuhnian, iar, pe de altă parte, printr-o oarecare putere de asimilare, de unificare, de sintetizare – vezi Coșeriu, Eliade, Theory of Everything etc. În sfârșit, apreciez gratuitatea cu care îl sfidează pe Nietzsche spunând împotriva acestuia că estetica nu e o fiziologie aplicată, ci, mai degrabă, o psihologie aplicată. Subtil. Să spunem așa: „Ierarhia artelor este o problemă a metafizicienilor. Soluția depinde întotdeauna de o teorie a realității și a valorii” (Delacroix 1983: 136). Să spunem altfel, ca mai sus: „Arta e o specie a genului artificiu. Nu există artă cîtă vreme nu există o problemă de rezolvat. Nu există cîtă vreme nu există fabricație”. (Delacroix 1983: 97). Păi, cum așa, domnule? În fine, poate plasarea acestor argumente în capitole diferite anulează contradicția.

            Trebuie să trecem în revistă și diviziunea pe care Delacroix o face subiectului, fără a o comenta:

  1. Subiectul care își povestește propria istorie
  2. Subiectul care își povestește o istorie
  3. Subiectul care uită toate istoriile pentru a se pierde în obiectul însuși
  4. Subiectul care uită exactitatea și caracterul distinct al obiectului în favoarea emoției profunde.

Sunt parțial de acord cu fraza „pe artist ni-l explică arta”, dar sunt de acord în totalitate cu faptul că „abilitatea tehnică explică în parte maniera artistului” (Delacroix 1983: 152). Urmează, din păcate, dar cred că ajungând aici ești deja obișnuit, ca partener de lectură, foarte multe definiții formulate cu prea multă subiectivitate. Divagațiile ce țin de identitatea autorului ca instanță narativă și ca persoană biologică aduc aminte de dialogismul lui Martin Büber și, în parte, de O cameră separată a Virginiei Woolf. Subcapitolul „Sensibilitatea inițială” transcrie detalii picante, înmărmuritoare ce denotă o exuberanță citadină, lipsită de sentimente mundane ori cotidiene, atitudine specifică marilor artiști. Chiar dacă substratul teoretic e construit din confesiuni și interviuri care îi conduc argumentația exact în direcția în care vrea el, subcapitolul Obscuritate sau claritate nu e unul dedicat esteticii baroce, ci, din fericire, în acesta se discută dihotomia formată din raționalitatea organizatorică și inspirația de moment, elemente ce contribuie la făurirea unei opere de artă. Evident, ia ca exemplu Corbul lui E.A. Poe.

Altă clasificare, de această dată, a fazelor creației:

  1. Inspirația (pe lângă alte definiții ale acesteia, aflăm că singura care contează e cea accentuată ori utilă)
  2. Prelucrare subconștientă
  3. Munca conștientă și reflexivă
  4. Forma obișnuinței și automatismului (Delacroix 1983: 176).

Dacă în folosul argumentației sale Delacroix ia în seamă mărturiile unor artiști, el invocă alte teorii doar în măsura în care le combate sau le completează – vezi și George Călinescu. Oricum ar fi, acest procedeu îi oferă o oarecare forță frazelor sale.

Putem spune că toate lucrurile sunt „bune și frumoase” în prima parte a volumului, dar în cea de-a doua parte a lui, lucrurile sunt puțin diferite: „Bine, Mersi!”, adică de sine stătătoare. Muzică și iar muzică. Muzicologie. Tratat de muzică. Nu știi exact. Muzică pură și muzică dependentă. Extatic și respingător. Laic și profan. Chopin, Debussy. Chiar dacă, foarte informativ, e plin de reveniri, de completări, contraziceri și adnotări. Fără să știe exact cum să o spună, Delacroix sugerează că vorbitul este pentru muzică, ceea ce e limba pentru limbaj. Printre altele, militează pentru autonomia dansului, oferind vaste definiții acestuia. Ritm și ordine – elementele principale ale oricărei arte. Titlul subcapitolului „Ritmul nu ajunge pentru a explica muzica” e suficient pentru a sugera conținutul acestuia cu privire incapacitatea ritmului de a explica muzica.

La pagina 241 dăm peste o nouă înlănțuire. O simplificăm astfel: Muzica – artă, materialul muzicii – sistem de sunete, construirea unor (vă rugăm, atenție!) sisteme – act rațional, raporturi între senzații, calitatea particulară a unor senzații – elemente distincte ale unui ansamblu, rolul elementelor în cadrul ansamblului, valorificarea simbolurilor, simbol ca element în sistem, construirea legilor acestui sistem.

Concluziile par din ce în ce mai naive, mai puerile. Sunt concluzii care parcă îi răsar sub ochi în timp ce redactează lucrarea – pare că le descoperă odată cu cititorul – oferindu-i scrierii un caracter oral, de veridicitate.

„Forma” este un capitol lung, sinuos și oferă trei accepțiuni acesteia:

  1. Arhitectură inevitabilă și universală
  2. Caracter particular – teme – determină o epocă artistică
  3. Procedeu specific unui individ.

Întâlnim, cum am mai zis, foarte multă filozofie, de prost gust și de proastă calitate, o filozofie eseistico-livrescă. Analogia pe care o propune (muzică – artă în general, dar și-n particular) e puțin cam pripită, pare aleatorie, în lipsă de altceva. Din nou Hegel și hegelianism, de data asta cu privire la muzică. Alte definiții. Redundanță.

Capitolul al II-lea descrie cu aproape fiecare frază o capacitate sau o incapacitate muzicală pe care o poate avea un individ. Informal fie spus, dăm peste o pledoarie, un elogiu adus lui Stendhal și peste niște citate foarte lungi, care, din păcate, depășesc din punct de vedere al calității discursului și emoției, pe cele ale lui Delacroix. Urmează apoi Diderot (Scrisoare despre surzi și muți). Când credeai că a terminat – începe încă un val de citate. Fiind psiholog, se inspiră și din cazuri personale, mărturii. Baudelaire. Schopenhauer. În capitolul dedicat poeziei, asistăm la niste lecții învechite de fonetică și fonologie. Se bazează, în cursul argumentației sale, pe exemplele oferite de Grammont. Rimă, ritm, versificație. Bref, capitolul nu e tocmai ceea ce te așteptai ca el să fie.

O altă înlănțuire: faze afective și tipar emoțional – concordanță, diviziuni logice și ritmice, formularea verbală a sentimentelor și a ideilor, muzicalitatea sunetelor, sentimente și idei – toate acestea, spune autorul, oferă valoare poetică și sensibilitate.

Cea mai delicioasă sintagmă din tot volumul o găsim aici: „imagini de hârtie”. Subcapitolul „Muzicianul și poetul” putea sta foarte frumos în capitolul anterior. Interesante sunt descrierile despre desen și definiția acestuia ca scrierea formelor, pe când restul e prolix. Rembrandt. Se salveză cu o explicație frumoasă a influenței pe care o au umbrele și reflexele asupra caracteristicilor unei culori. Impresionism. Cubism. Se repetă. Concluziile reprezintă un capitol destul de consistent, deși muzica acaparează totul. Vorbește aici despre complementaritatea științei și artei, despre cantitate și calitate, despre senzații, oferind o soluție estetică de împăcare de sorginte kantian-hegeliană. În final, discută despre viața și autonomia artei.

Cităm: „Arta este comunicabilă (fiindcă)[1] introduce în stări individuale un grad de universalitate” (Delacroix 1983:  432) și oferă o formă de katharsis. Finalul propriu-zis pare a fi de influență gnostică, fiindcă autorul sugerează o revărsare artistică a artistului în artă, asemenea unui demiurg ce creează lumea: nous – hule – și apoi, ensomatoză.

Cu ce rămânem? Cu mult, cu foarte mult, cu prea mult, aș zice. E un volum extrem de pretențios și extrem de voluminos, foarte bine documentat, dar nu la fel de bine prelucrat. Evident, nu e de prisos, e util, mai ales dacă cineva dorește să construiască diferite teorii cu privire la aproprierile dintre artă și știință sau să se lămurească cu privire la ceea ce înseamnă arta și modalitățile de producere a acesteia. Informativă, dar redundantă, cartea pare a fi un curs prea lung – de filosofie, istoria artei etc. Psihologia artei e un titlu ce nu-și justifică, în totalitate, prezența prin conținut.


[1] Paranteza îmi aparține.

Published in: on 13 Septembrie 2012 at 9:51 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Alexandru – Ioan Ciorogar despre PSIHOLOGIA ARTEI de Henri DELACROIX (1)

Henri Delacroix, Psihologia artei. Eseu asupra activității artistice, Ed. Meridiane, București, 1983, Trad. de Victor Ivanovici și Virgil Mazilescu, Prefață de Octavian Barbossa.

.

Recenzia de față reprezintă punerea în act a unui exercițiu filologic și, totodată, un dialog cu autorul și ideile lui. În sfărșit, recenzia trădează un anumit mod de raportare la tematică aleasă. Cu alte cuvinte, recenzia e una subiectiv-argumentativă. Cum altfel? Personal, recunosc că mi-au plăcut mereu acest tip de recenzii. De ce? Fiindcă, cu toate sinceritatea, îmi doream un anume dialog cu autorul acestei cărți și cu ideile dinăuntrul ei. De asemenea, îmi recunosc și statutul de neofit cu privire la exegeza acestor soi de cărți, ecletice, greoaie, voluminoase, dacă nu altfel. Acestea fiind spuse, nu sugerez, nu pregătesc terenul pentru o altfel de „cronică”, mai bună, dar, se înțelege, nici mai rea.

Cred cu toată convingerea că lectura prefeței nu valorează, în cele mai multe cazuri, mare lucru. Cu toate astea, de data aceasta, prefața cărții ne este de folos, ea având scopul unui instrument hermeneutic adjuvant. Se știe, de altfel, că și cei mai experimentați filologi scriu istorii literare, uneori, la două mâini. Astfel, reținem de aici faptul că volumul reprezintă o lectură psihologică și estetică a operei de artă, cu completarea regăsibilă chiar în titlul lucrării.  Mai mult, reținem legătura profundă care se creează între artă și realitatea sau „ceea-ce-e-vizibil”. Una peste alta, arta presupune, în viziunea celui care semnează prefața, un dialog, o încercare de înțelegere a lumii înconjurătoare, efort în cadrul căruia omul își pune la bătaie toate facultățile de care dispune: intelectul, sensibilitatea și conștiința. Nu voi fi de acord cu domnul Barbossa atunci când spune că scrisul autorului (Delacroix) sugerează o „stare de angajată detașare în investigațiile și expunerile sale”. Angajarea lui nu e completă, dar nici detașată. Pe de o parte, investigațiile și expunerile sale sunt reci, exacte, acribice. Pe de altă parte, infiltările subiective amintesc de un subiect auctorial pe care îl întâlnim doar în literatură. De altfel, ni se spune că volumul reprezintă „expresia literară a unui curs”. Problema e că, pe la mijlocul cărții, nu prea știi la ce curs ești. Din nou, îmi exprim dezacordul, de această dată, cu privire la sentința următoare: „… o carte de specialitate adresată marelui public”. Nu. Pentru că marele public nu este familiarizat cu un set așa de mare de cuvinte specializate, nu are nevoie de atâtea detalii și nu are bagajul teoretic sau conceptual pentru a înțelege anumite procese sau relații. Ori, chiar dacă, stilistic vorbind, vocea autorului e oarecum monotonă, simplă sau banală, cuvintele de legătură nu ajută la descifrarea cuvintelor legate și pe lângă faptul că stilul e, după cum am menționat, banal, oratorico-retoric, acesta „tente” științifico-tehnice și dă senzația că aparține unei demonstrații practice: juxtapunere, fuziune etc. – un video pe YouTube care te învăță ce și cum să faci. Perspectiva e „globală”, dar nu „integratoare”.  Ba mai mult, e pseudo-globală și se vrea a fi integratoare. Da, autorul vorbește despre artă, despre artist, despre forme ale artei, dar într-o ordine și într-o logică imprecisă, aleatorie, care lasă de dorit. Interesant e faptul că, spre sfârșitul volumului, autorul sugerează o complementaritate între știință și artă, puterea de creație fiind numitorul comun. După cum se știe, cosmogoniile erau, în același timp, știință, poezie și filozofie, încercări de explicare pozitivă a genezei și evoluției universului, pe când astăzi, marile ipoteze științifice care au fost depășite au o dimensiune poetică, literară incontenstabilă. Cert e că amândouă, atât știința, cât și arta, ne îndepărtează de natură. Neinteresantă e găsirea aceleiași idei în prefață, la fel ca și în concluzii, deși frumoasă este următoarea conștientizare: „Pentru artist, viața se exprimă în artă ca sentimentul în știință”(Delacroix 1983: 105).

Cred că pentru toate punctările negative care vor urma în acest eseu îl putem scuza pe autor, cu atât mai mult cu cât acesta și-a intitulat Cuvântul înainte sau Introducerea, „Avertisment”, secțiune în care ne spune că volumul nu constituie o filosofie sau psihologie a artei, deși acesta se intitulează ca atare. Mai afli, tot de aici, că studiul e împărțit în două părți, fapt ușor asimilabil din cuprinsul cărții, cât și din prefață: prima parte se ocupă de „condițiile cele mai generale ale activității artistice”, iar a doua de „exemple concrete” preluate din principalele arte. Dacă prima parte conține 5 capitole, ultima conține doar 4, urmate de concluzii. La o privire de ansamblu, volumul e substanțial, cu un număr de 435 de pagini, apărând în limba de origine în anul 1927 la Paris. Cu toate astea, menționăm faptul că volumul e unul remarcabil documentat, notele de la finalul fiecărui capitol ocupând un număr substanțial de pagini. Per total, volumul mustește de divagații și exemple multe și mărunte și, din păcate, discursul trădează o amnezie retorică – autorul uită mai mereu și pierde din vedere subiectul argumentației sale și parantezele se transformă, la rândul lor, în eseuri integrate în eseuri și, chiar dacă nu sunt în paranteză, riscă să rămână pe dinafară.

Prima parte poate fi un preambul teoretic sau niște prolegomene care, din păcate, vor fi uitate de îndată ce începe partea a doua, prolegomene care, din fericire, reprezintă cea mai consistentă parte a volumului, atât calitativ, cât și cantitativ. Putem spune, fără probleme, că volumul ar fi avut mult mai mult succes dacă ar fi fost împărțit, editat și publicat ca atare, adică sub forma unui volum de sine stătător pentru fiecare parte. Revenind, autorul pornește de la teoria jocului și anume „arta ca joc”. Teza lui e foarte simplă – el spune că jocul reprezintă un fapt biologic elementar și, în consecință, arta e și ea un fapt biologic elementar: o perspectivă dubios de evoluționistă. Dubios, mai ales că autorul revine imediat și spune că „reducția unei funcții complexe la una elementară” e una dintre cele mai grave și frecvente erori. Nu, absolut nimic aici din homo ludens a lui Johan Huizinga (1955). În schimb, Schiller este preluat pentru a explica diferența de calitate dintre un consum de energie „natural” și unul „estetic”, adică de a înțelege rolul pe care îl „joacă” jocul în aceste procese. Karl Groos ( psiholog,  promotor al unei teorii evoluționist-instrumentale a jocului) spune că jocul e o „sistematizare progresivă a unor funcții”. Sub această paradigmă, nu e de mirare să aflăm că jocul are, pentru Delacroix, un rol preparator în care copiii, asemenea animalelor, își exersează instinctele bazale, scopul ultim fiind plăcerea. Schiller și Pascal sunt citați, printre alții. „Teoria prospectivă și retrospectivă a jocului ignoră prezentul”, adică realitatea, chiar dacă „prin joc, copilul își creează o lume”, „fără să aibă cîtuși de puțin conștiința că el este acela care o creează”. Pe scurt, jocul e, în cuvintele autorului, „o luare în posesie a lumii”, adică o transformare, o prelucrare, și, totodată, „o fugă din lume”, un escapism cathartic, eliberator cu funcții magice. Desigur, definițiile unor autori precum Piaget, Stendhal sau Baudelaire sunt neprețuite, dar, din păcate pentru autor, acestea nu îi aparțin. Revine în forță atunci când spune că „orice se poate transforma în jucărie, iar jucăria poate fi orice”. Încetul cu încetul, ajungem, trecând peste un citat sau altul, la apropierea pe care Delacroix o sugera între joc și imaginație, încă de la începutul capitolului. Simplificând, ambele au o formă narativă, expozitivă. De aici până la poezie e cale lungă, dar jocul ca plăsmuire, ca vis lăuntric, e preluat de o conștiință mai limpede și transformat în reveri sau cel puțin așa spune Delacroix. Diferențiază apoi, cu incredibilă minuțiozitate, între formele reveriei, confuziei onirice și schizoidiei. Reveria, jocul și, în definitiv, arta creează o altă lume prin intermediul cuvintelor. E interesantă următoarea observație: „copilul se joacă în fața partenerilor săi decât împreună cu ei”, fiindcă, spune Delacriox, trecerea ontologică sau transformarea ce are loc în timpul jocului, are o direcție ce pornește, straniu, dinspre obiect și se îndreaptă către idee. Autorul sugerează un micro-sistem anti-platonic prin intermediul căruia se construiesc visele, reveriile, jocul și arta. Jucăriile iau naștere prin cuvinte, prin deictice, prin atingere, prin desen. Există, întotdeauna, două tendințe ale desenului: una e narativă, iar cealaltă descriptivă. Irelevant! După un anumit timp și după astfel de mici împărțiri și categorizări, autorul vorbește despre rolul limbajului și cum acesta ține locul acțiunii și, în final, al realității, și ai impresia că vorbește, în fapt, despre logosul divin.

Conceptul de sistem e unul foarte important în imaginarul argumentativ a lui Delacroix, acesta fiind prezent în mai toate capitolele și explicând (aproape) toate problemele. Nimic rău sau greșit în asta. Ne limităm în a menționa obsesiile și a le mărgini pentru a le privi cu o oarecare doză de scepticism, însă tot ce mai lipsea era să explice „paradoxul lui Diderot” tot prin noțiuna de sistem de funcții. Dacă sistemul e un concept central în discursul lui Delacroix, atunci armonia funcțiilor oricărui sistem e o condiție indispensabilă unui sistem delacroix-nian. Fiindcă nu se poate hotărî și pentru că face, în același timp, un fel de inventar filosofic, autorul trece prin diverse faze de definirie estetică: formalism, senzualism, idealism etc. Printre altele, aflăm un citat pe care ar trebui să-l viseze toți profesorii de literatură, și nu numai: „Nu există idee care să nu poate deveni poetică. Nu există poezie din care să nu se poată desprinde o idee pură” (Delacroix 1983: 102). Există, la Delacroix, o logică a înlănțuirii, a unei scheme de inferențe de tipul silogismelor-sofistice. Adică, la el, un element – să zicem, gândirea – este ceva ori altceva. Ceva este x și y, iar altceva este z, w. În concluzie, gândirea primește o definiție de tipul: (x+y)*(z+w). Definițiile sunt tot timpul de acest gen, metaforico-matematice. Mai multe înlănțuiri de acest tip formează, la Delacroix, un sistem de funcții, care descriu, în cazul nostru, arta și, mai exact, psihologia sau filosofia artei, principiile ei de funcționare, natura, rolul și condiția artei, dar și a artistului în relație cu imediatul înconjurător. Dacă nu a fost destul de implicit sugerată până acum ideea, Delacroix o formulează și la modul explicit, pe față: „La baza oricărei realități există spiritul de sistem” (Delacroix 1983: 128) și doar pentru amuzament notăm: „Formele sunt relații și sisteme de relații” (Delacroix 1983: 254).

Ceea ce e destul de, să spunem, dezorientant și dezamăgitor e faptul că primim, pe parcursul primei părți, o relativă concluzie la finalul fiecărui capitol. Puțin descurajant, având în vedere travaliul pe care un cititor îl depune pentru a-l urmări până în acest punct. Dacă aici această concluzie  pare a fi un minus, prin prezență,  atunci o vom reinterpreta ca un plus, prin absență sa, privind retrospectiv atunci când ajungem la cea de-a doua parte a volumului. Autorul încheie, cu privire la relația dintre joc și artă, spunând că:

„Jocul este aproape insensibil față de materia sa. El nu este preocupat să facă din aceasta un lucru, dincolo de semnificația momentană pe care i-o oferă. … În artă nu mai este vorba despre un joc de imagini și de sentimente. Este vorba despre o alegere de imagini și de sentimente expresive, frumoase, și capabile să se ordoneze în simboluri armonioase”.[1]

Totuși, aflăm în continuare, că jocul este doar un prim pas înspre calea „Însuflețirii universului”, acesta fiind numele celui de-al doilea capitol. Din acest moment, arta va avea de-a face cu sufletul și cu spiritul și, pe baza acestora, vor fi formulate varii definiții ale artei. Mergând pe această linie, simpatia are, pentru autor, un caracter tripartit. Astfel, aceasta prezintă un aspect afectiv al imitației, trădează anumite tendințe și emoții altruiste și prevestește intuiția panteistă. Din nou, concluzia o găsim la final, dar înainte de aceasta Delacroix precizează că „impresia estetică este mai degrabă cauza decît efectul imitației” (Delacroix 1983: 67) – o concluzie avant la lettre, dacă avem în vedere descoperirile ce au avut loc în această perioadă în cadrul experimentelor de la CERN cu privire la relația cauză – efect.

(va urma)


[1] Henri Delacroix, Psihologia artei. Eseu asupra activității artistice, Editura Meridiane, București, 1983, Traducere de Victor Ivanovici și Virgil Mazilescu, Prefață de Octavian Barbossa, pp. 52 – 53.

Published in: on 11 Septembrie 2012 at 9:40 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,