ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIII: GLASURILE SIRENELOR

În Europa interbelică și postbelică s-a configurat, în împrejurări social-politice și ideologice care nu mai prezintă nici un mister, o admirație față de filosofia lui Martin Heidegger care, în cele din urmă – mai întâi prin Noica, mai apoi prin Walter Biemel și Alexandru Dragomir, și ulterior prin Gabriel Liiceanu și discipolii lui -, a poposit și în România. Nimic rău într-o asemenea opțiune, câtă vreme ea nu reflectă exclusiv adeziuni care se pretind altceva (de exemplu: exegeză critică). Să fie „declarații de iubire” și „exerciții de admirație”, n-ar avea decât. Fiecare admiră și iubește ce crede de cuviință, mărturisind, sau nu, despre aceasta. Când însă astfel de raportare se pretinde altceva decât este, avem de a face cu… un falset. Exegeza adevărată însumează și un exercițiu axiologic și, cât timp jubilația prilejuită de textele heideggeriene nu devine programul de studiu al unei generații neprevenite de opțiunile politice și de eventualele contaminări cu acestea pe care le putea suferi opera filosofică a lui Heidegger, îngrijorările pot fi puse sub surdină.

Și ce dacă un grup anume de inși se adună într-un apartament de bloc pentru a citi, cu un fior special, texte heideggeriene? Mulți alții fac același lucru folosind alte baze textuale; din Biblie, din Coran, iar mai nou, iarăși, din Marx și urmașii lui. Nici chiar atâta lucru nu devine inoportun, dacă acestei asocieri nu i se alătură un program instituționalizat care să propulseze preocuparea respectivă în mod mai apăsat în avanposturile vieții culturale ale unei societăți.

La noi însă acest lucru se întâmplă la nivelul uneia dintre primele realități academice din țară (în cazul de față: Universitatea din București), al uneia dintre cele mai răzbătătoare edituri românești (Humanitas) și al unuia dintre autorii contemporani admirați (dl. Gabriel Liiceanu). Toate aceste resurse, puse împreună, conferă o forță de penetrare și un posibil prestigiu, respectivului program de studiu, care poate actualiza un potențial istoric nedorit, cu reflexe sociale și politice nu tocmai dezirabile.

Nu ar fi pentru prima oară în istorie când așa ceva ar avea consecințe inoportune pentru societatea în mijlocul căreia tendințele respective se manifestă. Democrația ateniană a socotit ca fiind corupătoare influența lui Socrate asupra tinerilor. Cine mai știe dacă lucrurile au stat într-adevăr așa sau nu. La urma urmei, dispunem aproape numai de mărturia unui apropiat al lui Socrate, discipolul lui Platon. Nu destul pentru a reconstitui contextul istoric al vremii. Și totuși, nu vor fi fost toți cei care au dat verdictul niște talibani refractari la filozofie… Discipolii lui Pitagora au fost persecutați și urmăriți tot de către democrați, filosoful însuși retrăgându-se spre finalul vieții la Metapontum. Să fi fost un abuz împotriva gânditorului sau o suspiciune întemeiată? În evul mediu, același a fost destinul anumitor ordine religioase și cavalerești, precum cel al Templierilor. S-a vorbit despre interesele pecuniare ale regalității franceze în legătură cu acest episod, dar, iarăși, să fi fost numai atât și doar asta? Mai târziu, în modernitate, Societatea lui Isus a întâmpinat, de la o vreme, o atitudine de ostilitate care a mers până la persecuții, în destule țări. Pentru care motive s-a ajuns atât de departe, și încă nu numai într-un singur stat? A venit apoi epoca studiată de Nolte și Furet: cea în care comuniștii au fost vânați, în vest și în Europa Centrală, de democrați împreună cu fasciștii, și cea afirmată după al doilea război mondial, când comuniștii i-au vânat pe fasciști, dar și pe democrați.

Astăzi, trăim într-un moment istoric când, din nou, democrația pare să fi învins. Ea balansează însă periculos între pericolele tradiționale cu care se confruntă; nu doar extremismele de stânga și de dreapta, ci și derapajul numit populism. Temerile și suspiciunile plutesc în aer, o anumită irascibilitate este deplin instalată, la vest ca și în răsăritul post-comunist. Să se reducă totul numai la istorie, stupiditate, iluzie psihotică? Oare!

Ce fac intelectualii în fața acestor ademeniri și somații? Cei mai mulți – nimic. Li se pare firesc să își continue reflecția ruptă de provocările mediului ambient, deși, atunci când acestea îi ajung din urmă, punându-le piedici și ridicând obstacole în calea demersului în care s-au angajat, conform pasiunii și opțiunii lor, vociferează.

Din acest punct de vedere însă nu derapajele politice sunt cele mai insidioase și mai dăunătoare pe termen lung. Umberto Eco arăta pe bună dreptate: „… Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” („Fascismul etern”, în Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, traducere de Geo Vasile, pp. 29-30). Această configurație diluată și informă, dar persistentă și ușor de răspândit prin mode culturale, prin leit-motive aparent nelegate de vreo ideologie, difuzate de creatori de opinie cu charismă, prin idei ai căror purtători devin tineri entuziaști, neatenți la nuanțe și implicații sociale, dar încântați de aparenta noutate, de stranietatea sau de seducția unei formulări, plutește prin societate, creându-și vaduri, reînnoiește propuneri aparent uitate, le infuzează cu o nouă forță de impact, pregătește o atmosferă… Din această „supă” mentalitară provin impulsurile, reciclările de sloganuri, relansările de ideologii și pe ea se sprijină, atunci când vine momentul, ascensiunea unei noi mișcări politice care utilizează, pentru propriul succes, atmosfera deja pregătită, așteptările celor care participă la perpetuarea respectivei atmosfere, jubilația populară ce ține la îndemâna noilor exponenți ai unei ideologii în ascensiune voturile de care au nevoie, frenezia și implicarea populară fără care nu s-ar putea înrădăcina în solul realității momentului.

Nu trebuie crezut că viața publică a unei epoci conține doar impulsurile unei singure tendințe. Atmosfera străzii, a localurilor, a discuțiilor de familie, a cenaclurilor și cea de pe holurile universităților intersectează tendințe plurale. Unii preferă lozinca mobilizatoare pe seama maselor, alții votează din toată inima, în gând, dinamica rarefiată a piscurilor elitare ale unei societăți; și mai există și dintre cei care gândesc binele comun, care speră că viitorul va aduce afirmarea celor buni în contextul unei vieți mai bune a întregului corp social, într-o atmosferă de pluralism și diversitate ideatică. Glisarea către extreme, fie ele stânga sau dreapta, nu este niciodată obligatorie. Ea poate fi oprită mereu, printr-un avertisment sosit la timp, prin convocarea lucidității.

PROVINCIALĂ. FILOSOFIA ÎNTRE CLUJ ȘI BUCUREȘTI

OMULUI ÎI POT veni tot felul de idei, unele banale, altele mai ciudate. Într-una din zile m-am gândit că, dacă tot apar comentarii filosofice pretențioase și ademenitoare scrise de tineri autori români, ele ar merita să fie semnalate pe blogul meu. În general, blogurile adăpostesc vrute și nevrute; materiale preluate și reflecții personale; imagini realiste și simboluri universale; contribuții valoroase, interesante, și umplutură subiectivă. Al meu încearcă să ofere o imagine caleidoscopică, de tip „magazin” asupra unor domenii de interes pe care le frecventez și în care mă ilustrez; dar și arealuri unde protagoniștii sunt invitați ai mei, prieteni de tot felul, mai apropiați sau mai îndepărtați, figuri ilustre ale culturii (unele intrate demult în panteon) sau oameni care abia își anunță intrarea pe sub arcadele gotice ale unui domeniu de creație ori altul.

În acest context, mi s-a părut o idee bună să încerc o reflecție liberă, sinceră și dezinhibată cu privire la mersul înainte al eforturilor filosofiei tinere românești, oarecum complementar seriei de eseuri pe care le public, de vreo doi ani încoace, în revista ieșeană Timpul și pe care, un tânăr om de cultură, activ la Societatea de Studii Fenomenologice Române, anume dl. Cristian Ciocan, le reține, uneori, în semnalările sale periodice de natură bibliografică. S-a nimerit astfel, mai ieri, ca un distins domn din echipa heideggerienilor români adunați în jurul dlui Gabriel Liiceanu, să propună un titlu nou în domeniu, reactivând o reacție dezagreabilă avută și cu alte prilejuri. Ea se referă la senzația că sub ochii mei se naște o nouă sectă, cu inițiați și inși rămași la porți și disprețuiți de cei dinauntru, cu ritualuri mai mult sau mai puțin publice, cu oficieri ce s-ar dori misterioase și pretenția la acces într-o zonă interzisă bine împrejmuită… Un ansamblu de practici și de reprezentări nu lipsite de prestigiu, și nici de recompense materiale (stagii în străinătate, burse, acces la publicare și publicitate în case editoriale de răspândire națională etc.).

Acest mod de a transmite învățătura – dar și idiosincrasiile – mie mi se pare datat, prea legat de mitologii ale seducției și subjugării, un ansamblu lipsit de lumina și transparența pe care, ca profesor, obișnuiesc să le asociez învățării, ideii de cultură, modului cultural și spiritual de a fi împreună cu ceilalți. Firește, nu ignor precedentele cele mai faimoase ale acestui mod de a te concepe în spațiul social. Ierarhic, esoteric, ceremonios și sectar s-au manifestat, la vremea lor, și Pitagora cu discipolii săi, și Platon împreună cu o parte a audienților peripatetici ai prelegerilor lui, dar și membrii societăților secrete de tipul templierilor, rozincrucienilor, francmasonilor… până la versiunile impure și degradate ale yoghinismului postcomunist al gurului Gregorian Bivolaru și al discipolilor lui.

Format la izvoarele academice ale spiritului occidental al almei mater din Cluj, sunt, vrând-nevrând, parte a unei tradiții a educației persuasive, la lumină, pusă în scenă întâi de fondatorii iezuiți și raționaliști ai colegiului fondat de Ștefan Bathory la sfârșitul sec. al XVI-lea, de infuzia iluminismului Școlii Ardelene și al iluminiștilor maghiari, de componenta democrată a gândirii sec. al XIX-lea transilvan, intrat în conflict româno-maghiar la 1848 nu pentru că nu avea un proiect democratic, ci fiindcă existau două înțelegeri distincte ale acestuia: varianta individualistă și elitară maghiară, și versiunea comunitară, grass root oriented a lui Bărnuțiu, Papiu-Ilarian și Iancu. Nici în domeniul filosofiei noastre lucrurile nu stau altfel la Cluj. Singura sinteză românească comprehensivă asupra tendințelor, orientărilor și personalităților din filosofia contemporană – publicată în anii 80 ai sec. al XX-lea și reluată, într-un prim volum, în anii 2000 – a fost elaborată la Cluj de Andrei Marga (Introducere în filosofia contemporană, Editura Polirom, Iași, 2002, 560 p.).

Tendinței pe care o practică, la București, grupul agregat în jurul dlui Gabriel Liiceanu, aceea de a traduce asiduu și a comenta din mers opera unui singur gânditor – socotit major, al contemporaneității – și însoțit, mai inconsistent, editorial vorbind, de prezența unor traduceri din Husserl, Wittgenstein și alți gânditori contemporani, Clujul i-a preferat, din câte îmi pot da seama, recuperarea unor ansambluri. Și ceea ce face Marga în materie de filozofie contemporană fac Alexandru Baumgarten în domeniul filosofiei medievale occidentale sau profesorul Muscă în materie de gândire iluministă și romantică germană.

În mintea mea, asemenea tendințe diferite nu pot fi decât benefice, prin complementaritatea lor. Ele ar trebui să ofere platforma comună unor discuții critice, aplicate la text sau distanțate de acesta, unind prin iubirea comună de filozofie, și nu dezbinând în virtutea cine știe căror sentimente. Pesemne am rămas un nostalgic al „triunghiularelor” din anii 80, când studenții în istorie și filozofie – specializări ce mergeau împreună pe atunci – se întâlneau bucuroși, odată pe an, când la Cluj, când la București, când la Iași, celebrând prin competiții intelectuale, bahice și spectaculare respectivele întâlniri.

Ce se va fi întâmplat între timp, nu știu. Constat însă că, la puțin timp după postarea pe blogul meu a unor întrebări libere, deschise și neconformiste legate de abordarea problematicii ființei și la heideggerianism, am primit întâmpinări joase, anonime sau, în cel mai bun caz, pseudonime, în care se terfelește filosofia românească actuală în general, spiritul universitar românesc de astăzi, corpul profesoral de la Facultatea de Filozofie din Cluj, recriminându-se însăși ideea mea de a-mi permite să comentez critic o carte a unuia dintre membrii grupului bucureștean.

Acesta să fie, oare, spiritul colegial și cel critic al heideggerienilor dâmbovițeni? S-ar zice că da, câtă vreme această abordare nu este decât ecoul polemicii lipsite de simțul onoarei și de altitudine etică pe care o încearcă un anume domn Liviu Bordaș – autor de broșură referitoare la filosoful Nae Ionescu -, în același moment, în Observator cultural (și) împotriva mea, neavând nici măcar eleganța de a-și preciza ținta. Limbajul cinic, suspiciunea și aroganța unora dintre mesaje – nu le detaliez, se găsesc postate pe acest blog – nu pot să nu dea de gândit. La fel, și coincidența aproape perfectă a atitudinilor. Ai zice că se afirmă o gardă pretoriană cu ideație fixă, imobilă, și piele iritabilă.

Să presupunem că, provincial, Clujul ar trece printr-o criză valorică în filozofie pe care, ce bine, Bucureștiul nu ar împărtăși-o, zburând sus, în sfere celeste, aureolate etern de lumina solară… Așa arată noua tendință filosofică românească ce se dorește dominantă și este încurajată la scenă deschisă de corifeii Școlii de la Păltiniș? Domnii Pleșu și Liiceanu au fost primiți curtenitor, nu o dată, în aula clujeană. De ce și-ar asmute cățeii, atunci, asupra amfitrionilor lor transilvani? Trebuie să fii tare înghesuit sufletește și moral ca să faci așa ceva…