Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (7)

(urmare)

Contrar celor promise, Stive ajunse la adresa familiei Werner în circa 20 de minute. Cunoştea zona, aşa că rămase în maşină câteva minute să studieze strada şi pietonii.
Rapid observă sau, mai exact, simţi că ceva nu e în ordine.
– O… o… Interesant! Zona e minată.
Remarcă trei civili, ce păreau trei ciori înfometate și stinghere. Unul dintre ei, cu ochelari fumurii, îmbrăcat în negru, stătea pe banca din vecini, citind dintr-un ziar. Timpul era frumos, însă temperatura de 15 grade nu te îmbia să stai şi să citeşti afară.
Vizavi de casa cu pricina era un mic chioşc de ziare. Aici se postase altul, îmbrăcat la fel cu primul, parcă ar fi fost gemeni.
Al treilea aştepta într-o maşină la zece de metri de poarta casei.
„- Mi-a întins Clio o capcană?” -, se întrebă Stive. „De ce ar face-o? Altceva e la mijloc. Pentru mine alarmă falsă, dar prudenţa nu strică niciodată”.
Rămas câteva momente în maşină, îşi făcu un mic plan de acţiune:
„- Voi parca pe strada paralelă, care e necirculată şi liniştită. Va trebui să trec gardul pe la fosta mea amică, Zita, şi voi ajunge în grădina familiei Werner. Apoi voi vedea ce am de făcut”.
Tânărul demară maşină pe străduţa alăturată şi parcă cu două-trei case mai departe de obiectiv. Poarta fostei amice era mereu descuiată, aşa că nu i-a fost greu să-şi îndeplinească misiunea.
Uşa de la garajul familiei Werner era întredeschisă. Intrând înăuntru văzu un Mercedes a cărui motor era încă cald.
– Unul dintre ei este acasă.
Grădina era plină de copaci ce-i acopereau ocrotitor înaintarea spre ușa bucătăriei, pe care o deschise fără probleme.
– Superbă casă. Poţi acţiona fără precauţii prea mari.
Din bucătărie ajunse în coridorul care ducea în biroul lui Harry, dar și în camera de zi, ale cărei uși de sticlă erau larg deschise.
Intrat în birou, auzi o voce de femeie.
– Alo! Anete?
Telefonul era dat tare, aşa că Stive auzea fără nici un efort toată convorbirea, continuând să caute actul dorit.
– Da, Miriam. Ce s-a întâmplat?
– Să nu te superi, dar azi nu putem să ne întâlnim. S-a spart conducta de la baie şi trebuie să aştept instalatorul. Nu ştiu când vine şi cât durează.
– Stai liniştită. Şi eu abia am sosit de la bancă şi mă simt obosită de cad de pe picioare. Ne întâlnim mâine la teatru.
– Foarte bine. Pa!
– Ciao!
Preocupat să deschidă seiful, Stive auzi tocurile pantofilor care se apropiau de coridor. Se ascunse după perdeaua grea de catifea ce acoperea aproape în întregime geamurile. Dar, cum telefonul sună din nou, putu să se concentreze asupra numărului secret al seifului.
– Familia Werner! -, se auzea vocea femeii.
– Comisarul Bauer la telefon. Casa vă este supravegheată. Comportaţi-vă normal. Totul este sub control.
„- Ha, ha, ha!” -, făcu în sinea lui Stive, bucuros că a găsit atât de repede numărul secret al seifului. „Casa-i sub observaţie, dar eu chiar mi-am îndeplinit misiunea. Buni băieţi și polițiștii ăștia. Felicitări!”
– Bună ziua domnule comisar -, răspunse Anete. – Vă mulţumesc că m-ați luat în serios.
– Doamnă Werner, asta ne este meseria, să rezolvăm problemele cetăţenilor şi să le oferim securitatea. Aș dori totuși să vă mai pun o întrebare.
– Desigur, vă ascult!
– Azi-noapte ați declarat că o femeie a încercat să forţeze uşa balconului. Ce vă face să credeți că a fost o femeie? Putea să fie un bărbat mai slăbuţ – întrebă vocea de la telefon.
– Mişcările de felină şi silueta. Sunt sigură că a fost o femeie.
Stive găsi actul căutat. Zâmbind, închise cu grijă seiful spunându-și:
„- Clio, ai început să faci greşeli? De asta m-ai trimis pe mine, te-a surprins soţia? Când unui hoţ începe să-i tremure mâna, mai bine să nu fure. Fata asta chiar că s-a scrântit. Se comportă ca o şcolăriţă. Ori e, într-adevăr, îndrăgostită, ori e ahtiată după bani si confort. Altceva nu poate să fie”.
În timp ce conversaţia continua dincolo, Stive ieşi prudent pe uşa biroului, iar de acolo păși în bucătărie. Ajuns în garaj, desfăcu la repezeală hârtiile și văzu pe prima pagină numele proprietarului. Un zâmbet ironic i se opri în colţul gurii. Privi în jur şi așeză hârtiile pe un regal cu scule și cu fel de fel de cutii.
– În acest caz nu are rost să risc, să fie găsite asupra mea.
Urmând acelaşi drum pe care venise, urcă liniștit în maşină.
………………………………………………………………………

(continuă)

Anunțuri
Published in: on 30 Ianuarie 2013 at 5:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proz: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (6)

(urmare)

Prin geamurile balconului soarele dimineţii, răspândea o lumină strălucitoare. Uşa întredeschisă, lăsa răcoarea primăverii să se răspândească în dormitor.
Clio își ridică privirea la ceasul de pe noptieră. Nemulţumită, se întoarse cu spatele spre lumină, trăgându-şi plapuma peste cap. Satinul roşu al hainelor de pat se potrivea foarte bine cu mobila albă a dormitorului. Deasupra patului era atârnat, într-o ramă aurie, nudul lui Clio, învăluit în voaluri subțiri și transparente, pe marginea unui lac. Mobila și aranjamentul erau de bun gust și foarte scumpe.
La un moment dat, pe uşa balconului intră un bărbat cu o figură atletică cam de vreo treizeci și cinci de ani.
– Clio! Ce faci, dormi?
Fata se ridică ca un arc în mijlocul patului, cu o privire supărată. Cămaşa de noapte, din dantelă neagră, îi scotea în evidenţă corpul superb.
– Stive ai înnebunit? Abia a plecat Harry. Ce naiba vrei?
– Harry a plecat de două ceasuri. Tu ai zis să trec pe la tine. Sunt aici.
– Puteai să-mi dai un telefon înainte să intri ca un hoţ. Bine că nu am făcut un infarct.
– Nu faci tu infarct din atât! Viaţa pe care ai dus-o înainte a fost destul de palpitantă şi n-ai murit.
Privind-o cum stătea în faţa lui, acoperită doar de transparenţa cămăşii, spuse ispitit:
– Clio, arăţi superb. Ce-ar fi să mai adăugam un păcat la atâtea altele pe care le-am făcut împreună? Nimeni n-o să observe nimic, crede-mă.
O cuprinse în braţe ca pe o păpuşă şi o trase spre el.
– Ia labele de pe mine. Când am fost numai a ta, nu mi-ai făcut vreun compliment. Mulţumesc de invitaţie. Dacă vreau să păcătuiesc, voi hotărî singură, când şi cu cine.
– Deci o amânăm pe data viitoare? Cum vrei tu -, mai spuse el, zâmbind.
Fata nu-i răspunse, ci, ignorându-l, îmbrăcă un halat de casă și, ieşind din dormitor, spuse:
– Vino!
O urmă. Ajuns în bucătărie, se aşeză pe unul dintre scaune, ca la el acasă, aşteptând o cafea. Amândoi îşi aprinseră câte o ţigară, savurând-o fiecare în felul lui. Gânditoare, ea privea prin fumul ţigării ceva invizibil, iar el, aşteptând cuminte şi curios să-i vorbească.
– Ei, care-i problema? De ce m-ai chemat?
– Nu ca să te revăd, fii sigur -, i-o retezi fata pe un ton nemulţumit.
– Dar exact asta ai făcut, din moment ce sunt aici.
Ea nu-i răspunse imediat, continuând să fumeze.
– Ei bine, într-adevăr mă aflu într-un impas şi nu ştiu ce să fac. Am impresia că Dimitri vrea să pună ceva la cale în legătură cu Harry. E adevărat că l-am influenţat pe Harry să ceară credit de la ei. Are două firme și, la o adică, dacă nu putea plăti, avea ce să vândă. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Harry face parte din viaţa mea şi vreau să-l ajut.
– Să nu-mi spui că-l iubeşti, că nu te cred.
– Ba da, ţin la el foarte mult. Chiar azi mi-a spus că vrea să ne căsătorim.
– Clio, o pisică de pradă ca tine nu se îndrăgosteşte fără să aibă profitul ei. Acum poate îţi doreşti stabilitate. Înţeleg. Dar sunt sigur că va veni şi timpul în care îţi vei pune coada pe spinare, şi-ai să o iei la sănătoasa, pierzându-ți urma cu câteva mii de euro în poșetă. După cum te știu, mai mult ca sigur că e în joc ceva la care ţii foarte mult. Poate acest apartament de lux? E pe numele tău?
– Tocmai asta este. El aşa spune, dar eu aş vrea să verific acest lucru până nu e prea târziu. I-am verificat eu toate actele din seiful firmei, dar n-am găsit contractul bungalow-ului. Asta însemnă că-l ţine acasă.
– Şi care-i problema?
– Ce mă enervează că nu știu cum îi merge cu cele două firme!.. Dacă Harry nu-și clarifică situația cu Dimitri, deși el zice că primește un credit de la bancă, mi-e teamă să nu fie obligat să anunțe faliment. În cazul că m-a minţit şi casa nu e pe numele meu, pierd casa. Și pentru nimic în lume nu vreau să ajung de unde am plecat.
– Asta aşa-i. Văd că ai ajuns pe linie moartă şi nu ştii ce să faci.
– Ba ştiu foarte bine, de aceea te-am chemat.
Tânărul ridică o sprânceană, făcând pe miratul și zâmbind ironic:
– Aha, deci acum ar trebui să intervin eu.
– Exact.
– Şi ce propui? Să intru în casă şi să-ţi aduc contractul?
– Chiar aşa. Mă simt mai bine dacă actele sunt în seiful meu.
El o privi gânditor şi mormăi:
– Dar bănuiesc că soţia lui e acasă.
– Și asta ar fi o problemă pentru tine? Fii liniştit, toată ziua e plecată. Se reîntoarce după miezul nopţii.
– Dacă Harry, dintr-un motiv sau altul, te-a minţit în privinţa casei… ce-ai de gândit să faci?
– Întotdeauna am mai multe variante. Pentru moment acesta e primul pas. Vreau să ştiu pe ce mă pot baza.
Stive mai trase un ultim fum din mucul ţigării şi, sfredelind-o cu privirea, spuse:
– Ceva îmi ascunzi tu… De ce nu te duci singură? Cândva deschideai şi tu seifurile cucoanelor avute.
– Nu am cum. De când soţia l-a anunţat că vrea să divorţeze, doarme la mine. Unde să zic că merg noaptea de una singură?
– Bun răspuns. Dă-mi adresa și numărul casei.
Clio scoase dintr-un sertar un carneţel, scrise adresa şi i-o întinse.
– Pe la ce oră crezi că vei ajunge acolo?
– După ce se întunecă. Poate după ora zece seara, când toţi dorm şi apar fantomele. Dar de ce mă întrebi? Vrei să anunţi poliţia? -, făcu el o glumă.
– Ai înnebunit? Azi văd că vrei să mă enervezi. Pur şi simplu vreau să ştiu dacă totul e Ok. Să-mi dai un telefon scurt.
Ridicându-se de pe scaun, fata aruncă mucurile de ţigară la gunoi şi, întorcându-se spre bărbat, îi zâmbi pentru prima oara.
Privirea ei deveni caldă şi languroasă. Aşezându-se în braţele bărbatului, îşi încolăci braţele în jurul acestuia, şoptind:
– Dragă Stive, noi doi semănăm foarte mult Nu-i așa că încă mă iubești?
Stive râse cu poftă, amuzat de schimbarea radicala e fetei. Ciufulindu-i bretonul se ridică de pe scaun spunându-i.
– Clio dragă, trebuie să te contrazic. Recunosc că odată te-am iubit, dar nici atunci nu mi-aş fi pierdut raţiunea sub puterea privirii tale. Am acţionat mereu de unul singur, iar tu la fel. Suntem doi lupi singurateci. Avem aceleaşi ambiţii şi aceleaşi slăbiciuni. Doar că eu ştiu când să mă opresc, iar tu nu. Plec! Să zicem că argumentele tale stau în picioare. Încerc să te ajut, deşi te-ai putea ajuta şi singură. Adio! -, o salută el, ieşind pe unde apăruse.
……………………………………………………………………………………….

(continuă)

Published in: on 29 Ianuarie 2013 at 12:18 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (5)

<urmare)

Pe faţa lui se citi surpriza. Nu-i răspunse. Ca lovit în moalele capului, o privi nedumerit, aşteptând probabil să audă ceva care să-l liniştească, dar ea, surâzătoare şi cu o voce afectată, se linguşi ca o pisicuţă:
– Ştii că te iubesc. În felul ăsta ai scăpa de toate necazurile şi am trăi fericiţi.
Pentru că nici de data asta el nu reacţionă în niciun fel la vorbele ei, fata i se apropie de ureche, şoptindu-i:
– Nu trebuie să o omori tu. Are cine să o facă.
– Încetează! -, şopti el apăsat, strângând-o de braţ şi privind-o ameninţător.
– Harry ai înnebunit? Ce-i cu brutalitatea asta la tine?
Fata se îndepărtă uşor din locul unde şedea, reproşându-i:
– Uite ce mi-ai făcut. Am să mă învinețesc…
El rămase cu gândul la nebunia ce-l apropie de această fată superbă şi periculoasă. Totul a început ca într-o joacă, iar acum se simţea prins într-o plasă de păianjen. Presiunea de-a face rost de banii investiți in casa fetei, iar acum mafioţii ruşi în spate, îl enervau. Se simţea vulnerabil ca un luptător ce nu-şi asigurase din timp spatele.
– Totuşi dacă zici că a venit Ciupitul la tine, nu-i de glumă. Oare de ce te-au ameninţat? Nu ştiu să fie vreo problemă – spuse Clio cu o privire supărată, dar vrând să schimbe direcţia discuţiei.
– Nu ştii? Ba ştii foarte bine!
O privi cercetător. Raţiunea îi spunea că a fost atras într-o capcană, dar sentimentele faţă de ea negau această certitudine. Totuşi, se simţea o marionetă în mâinile ei, şi asta-l neliniştea cel mai tare.
– Trebuie să ies din acest cerc periculos, chiar dacă voi anunţa falimentul ,- hotărî el brusc.
– Şi ce o să se întâmple cu noi? -, întrebă tânăra cu o privire voit naivă.
El nu-i răspunse, preocupat de vârtejul de idei ce-i trecea prin cap. Deodată, faţa i se însenină, bucuros că a găsit o ieşire salvatoare.
– Am uitat să-ţi spun că se pare că voi primi credit de la bancă. E adevărat, nu cât am cerut, dar e OK. Cu puţin noroc voi ieși din încurcătură. Îi plătesc lui Dimitri creditul şi scap pentru totdeauna de prietenii tăi. Am ascultat de tine şi uite unde am ajuns.
Privind-o cercetător, adăugă nemulţumit :
– Mă întreb unde mi-a fost capul…
Aducându-şi aminte de ce-i propusese fata, dădu din cap, vorbindu-i pe un ton moralizator:
– Acum tot tu vii cu propunerea să-mi omor soţia. Cine eşti şi de ce te-ai oprit exact la mine?
– Dragule, ar trebui să fii mai degajat, dacă zici că toate se vor rezolva -, îi răspunse ea pe un ton iritat.
Privindu-l cercetător simţi că momentul este prielnic pentru a-şi acoperi stângăcia, aşa că se scuză cu o voce blândă.
– Scuză-mă iubire, a fost o glumă proastă.
– Dragă Clio te cunosc prea bine ca să-mi dau seama că în căpşorul tău frumos a încolţit acum o minciună.
Tăcerea îi făcu pe amândoi gânditori:
– Dar de ce mă enervez când de fapt ar trebui să mă bucur că pe nepusă masa mi se deschide șansa de-a fi mereu cu femeia visurilor mele? -, îşi spuse el hotărât să scape de gândurile ce-l preocupaseră, schiţându-i fetei un zâmbet tandru.
Ea pricepu îndată că furtuna a trecut, aşa că-i trimise un zâmbet încântător, în timp ce Harry, apropiindu-se de urechea ei, îi şopti tainic:
– Ca să pot uita de toate, am nevoie de îmbrăţişările şi de dezmierdările tale. Divorţând vom putea începe o viaţă nouă. Ce zici, iubito?
În ochii fetei apăru pentru o clipă o sclipire stranie, pe care o ascunse repede sub genele ei lungi.
– Ar fi minunat! -, murmură ea.
…………………………………………………………………………………………………………

(continuă)

Published in: on 27 Ianuarie 2013 at 10:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (4)

(urmare)

– Nu eşti în stare să fii punctuală niciodată? -, o întrebă Harry pe frumoasa felină ce se aşeză pe scaunul alăturat.
– Scuză-mă, dragule! Când m-ai sunat, eram la manichiură. Dar ce-i cu tine? Arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă! -, remarcă tânăra cu o privire mirată.
Purta un taior galben şi o bluză de dantelă albă. Modelul era clasic, deşi tineretul poartă blugi şi tricouri aiurite. Ştia că atrage privirile, din această cauză mişcările ei păreau studiate. Împrăştia în jurul ei un parfum ce-i completa prezenţa stilată. Îl sărută pe obraz, zâmbindu-i drăgăstos.
Harry o privi scurt de sus şi până jos, după care-i răspunse:
– Chiar aşa mă şi simt. Surprins, speriat şi nedumerit. Azi a intrat în biroul meu un tip, ameninţându-mă cu neobrăzare că, dacă întârzii cu plata, nu voi mai beneficia de cele zece procente. Nu am întrebat despre ce procente vorbește, deoarece acest demers neobrăzat mă jignește. M-am obligat să plătesc datoria până luna viitoare, așa am să fac. Azi e doar 6 martie.
– Afacerile îi obligă să se reîntoarcă în Kiev.
– Asta nu dă dreptul nimănui să-mi vorbească cum mi-a vorbit ticălosul de azi.
Căutând cu privirea chelnerul, Harry continuă pe un ton nemulţumit:
– Constat că eşti foarte informată despre activitatea lor. Bănuiesc că sunt niște mafioţi care spală banii, dând împrumuturi cu dobândă. Altfel, de ce atâta grabă?
– Ei, asta-i bună. Vor să ne ajute. Cum să fie mafioţi?! Iuri e verişorul meu, iar cu Grieg am fost colegă. Pe ceilalţi nu-i cunosc decât din vedere.
Harry îi reproşă cu o voce nervoasă:
– Tu m-ai asigurat că cei care mi-au dat împrumutul sunt oameni de onoare, dar acum am impresia că la mijloc e ceva necurat.
– Ai înnebunit? Cum să crezi aşa ceva?! Stai liniştit, am să rezolv eu neînţelegerea şi încă foarte repede.
– Serviţi ceva? -, întrebă chelnerul, apropiindu-se de masa lor.
– Clio, ce doreşti? -, o întrebă bărbatul cu gândul în altă parte.
Pentru că fata ridica din umeri, el ceru două pahare cu coniac și apă minerală.
– De dimineaţă se ţin de mine ghinioanele. Azi dimineaţa soţia m-a anunţat că vrea să divorţeze.
– Și ce-i rău în asta? La divorţ se împart bunurile în două şi ai scăpat şi de datorii, şi de credit. Am auzit că soţia ta e foarte bogată.
– Ai auzit foarte bine! Cred că are câteva milioane.
– Şi atunci care-i problema? De ce ai cerut împrumutul, dacă sunteţi atât de bogaţi?
Harry nu răspunse, ci, cu gândul aiurea, bău din paharul cu coniac.
– Azi dimineaţă am avut de gând să-i spun că am greutăţi. Sunt sigur că m-ar fi ajutat. Dar înainte de o face, spre ghinionul meu, m-a anunţat că vrea să divorţeze. Aşa că totul a căzut -, spuse el cu o voce terminată.
Trecură câteva clipe şi continuă amărât.
– Când m-am căsătorit, mi-a mers foarte bine, aşa că am făcut un contract prenupțial.
– Ce înseamnă asta?
– Că fiecare rămâne cu banii lui. Azi mie îmi merge rău, iar soţiei mele îi merge foarte bine. La divorţ ea rămâne o femeie bogată, iar eu nu.
Clio îl privi frământată de un gând anume şi-l întrebă cu o voce abia şoptită:
– Dar dacă ar muri într-un accident, ţi-ar rămâne totul ţie?

(va urma)

Published in: on 24 Ianuarie 2013 at 9:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

VESTE BUNĂ: Ghid pentru cunoașterea lui Martin HEIDEGGER

Vestea am aflat-o dintr-o postare a lui Valeriu GHERGHEL de pe facebook. Postarea m-a dus la blogul colegului ieșean, iar de acolo am descins direct în pagina ghidului, drept care transcriu și eu link-ul pentru doritorii acestei escapade intelectuale.
Aviz celor care vor citi: această carte nu ocolește chestiunea nazismului heideggerian, discutând-o cinstit. Doar România nu își permite luxul acesta. Oare de ce?

http://www.olimon.org/uan/blackwell_companion-heidegger.pdf

Published in: on 24 Ianuarie 2013 at 8:30 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (3)

(urmare)

– Clio, unde eşti?
– De ce ? – întrebă vocea de la telefon.
– Vreau neapărat să ne întâlnim. Soţia mea vrea să divorţeze.
– Foarte bine. Şi ce-i cu asta?
– Tocmai încerc să-ţi explic. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Pur şi simplu nu-mi revin.
– Ce vrei să spui, c-o mai iubeşti? Puţină sensibilitate poţi să-mi arăţi şi să nu mă răneşti.
– Nu de sentimente e vorba, ci de cu totul altceva. Vino te rog pe la ora 15 la restaurantul nostru -, îi spuse Harry închizând telefonul.
Rămase cu braţul pe receptor încă un pic, având o figură preocupată. Bătăile în uşă îl făcură să-și revină, răspunzând scurt:
– Intră!
Era secretara care-i puse pe masă corespondenţa şi-l anunţă că-l aşteaptă un domn de la bancă:
– Te rog invită-l înăuntru -, îi spuse el, înseninându-se brusc.
În birou intră un bărbat între două vârste. Se aşeză pe fotoliul din faţa lui, scoţându-şi din servietă un dosar de culoare verde. Răsfoi cele câteva pagini ale dosarului şi spuse:
– Domnule Werner, puteţi lua credit de la banca noastră doar dacă aveţi un girant.
– Dar am cele două firme. Care-i problema?! De douăzeci de ani lucrez cu banca dumneavoastră, plătindu-mi regulat obligaţiile. Nici chiar acum nu sunt în minus, dar am nevoie de aceşti bani pentru o investiție într-o afacere rentabilă.
– Vă înţeleg! -, îi răspunse celălalt, închizându-şi geanta cu acte. – Am să mai încerc încă o posibilitate. Sper să reușesc. Vă sun după masă să vă spun ce-am făcut.
Pregătit să plece veni cu o altă idee:
– Ar putea gira soţia dumneavoastră.
Dar pentru că Harry spuse un „Nu” categoric, nu mai insistă. Salutând respectuos, ieşi pe uşă.
Rămas singur, Harry lovi cu mâna masa biroului, spunând enervat:
– Fir-ar să fie, dacă nu cumpăram bungalow-ul acum, ci așteptam încă vreo câteva luni, nu aș fi avut probleme.
Pe uşă intră neanunţat un bărbat cu o figură dubioasă. Secretara care apăru în spatele lui, era descumpănită:
– Vă rog să mă scuzaţi, dar domnul nu a vrut să aştepte, deşi i-am spus că sunteţi ocupat.
– Nu face nimic -, răspunse Harry uşor tulburat. – Poţi să ne lași!
Secretara închise uşa, privind încă o dată nemulţumită spre noul venit.
Intrusul i se adresă direct:
– Hei, Harry am venit să-ţi amintesc că mai ai o lună şi trei zile ca să faci rost de bani. Dacă întârzii, nu vei beneficia de cele zece procente, ci va trebui să plătești întreaga sumă. Aşa că… vezi ce faci!
Pe faţa celui avizat se citi indignare. Încerca să rămână calm, deşi se vedea că se stăpânea cu greu, să nu explodeze.
– Poate vreţi să spuneţi, „domnule Werner”.
Celălalt nu ripostă, așa că Harry continuă enervat:
– Dacă numai pentru acest lucru v-ați deranjat să veniți la mine, vă invit să părăsiți imediat biroul!
Noul venit se îndreptă spre uşă, cu un zâmbet răutăcios. Trecând pe lângă tava cu ceşti de cafea de pe măsuță, le lovi intenționat, iar acestea se răsturnară cu zgomot pe duşumea.
– Scuze -, zise cu impertinenţă celălalt, scuipând scobitoarea ce-o avea în colţul gurii, în tot acel timp.
Auzind gălăgia, secretara intră speriată pe uşă. Observând faţa lipsită de culoare a şefului, întrebă îngrijorată:
– Domnule Werner, să chem poliţia?
– Nu, mulţumesc. Nu-i nevoie.
Ea însă umpluse un pahar cu coniac şi i-l întinse.
– O să vă facă bine!
…………………………………………………………………………………………………………….

(va urma)

Published in: on 23 Ianuarie 2013 at 10:32 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

PROZĂ: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (2)

(urmare)

Anete rămase preocupată tot restul zilei de discuţia pe care o avusese cu soţul ei. Ideea cu divorţul îi scăpase pe neașteptate chiar și pentru ea însăși.
– De ce am stat atâta timp cu acest om, ținută mereu la distanță, ca un lucru nefolositor?! Simplu -, îşi răspunse tot ea. – L-am iubit şi orice moment de apropiere m-a făcut de aceea fericită. Am încercat să înfrumuseţez pustiul care se întindea încetul cu încetul între noi, şi am ignorat răceala şi superioritatea lui voită. Am devenit un clovn care-şi ascundea lacrimile în ghiduşii şi glume, crezând că aşa voi putea să-l apropii de mine. El însă nu a vrut niciodată să se lase furat de puterea pasiunii mele, motiv pentru care nu am reuşit să trec de zidul rece strecurat între noi, oprindu-mă întotdeauna la mijloc de drum. A fost mereu un observator critic, eu însă i-am găsit mereu scuze. Îmi ziceam că e mai degrabă o fire interiorizată, decât lipsită de sentimente.
– Anete, dragă, ai ajuns să vorbeşti de una singură?
– Aşa se pare -, îi răspunse ea, colegei dar şi celei mai bună prietenă, ce o ajunse din urmă, urcând împreună treptele teatrului spre cabina de machiaj.
– Ce-i cu tine? Te preocupă ceva?
– Da! Azi am hotărât să-mi schimb viaţa.
Cealaltă făcu o grimasă, cum că n-ar crede, dar nu puse nici o întrebare.
Intrate în atelier, Anete îşi conduse prietena spre un scaun, spunându-i cu o voce misterioasă:
– Miriam, te rog aşează-te şi ascultă ce discuţie am avut cu Harry.
Aceasta o privi întrebător, ascultându-i cu atenţie destăinuirea. După ce află din fir în păr toată întâmplarea matinală a cuplului Werner, întrebă prudentă:
– Şi chiar doreşti să divorţezi, aşa, tam-nesam?
– Nu ţi se pare că la douăzeci și șapte de ani am pierdut destul timp într-o relaţie soră-frate?
– Doamne, nu pot să cred! Scuză-mă, dar eşti singură vinovată. Ce ai aşteptat atâta timp? Nu aveţi copii. Fiecare are contul lui. Eşti o femeie independentă, plăcută, elegantă, bună gospodină… E absurd să accepţi o astfel de relaţie -, îşi dădu cu părerea Miriam, privind-o neîncrezătoare.
– Cândva… l-am iubit foarte mult.
– Înţeleg! În numele iubirii ai sperat… Oare ce?
– Nu cred că am sperat ceva anume. Îl iubeam și asta mi-era de ajuns.
– Aha! Te-ai mulţumit cu firimituri! Sunt sigură, că el n-a făcut ca tine.
Miriam se întreba dacă poate să-și continue ideea, sau ar fi mai bine să tacă.
– Știu! A avut câteva aventuri.
– Foarte frumos! Atunci nu o să te șochez dacă-ți spun că în ultimul timp l-am văzut în restaurantul „Prezident” cu o brunetă, stil Cleopatra.
– Aha! Deci asta era -, spuse cealaltă, mai mult pentru ea.
Apoi, zâmbind oarecum împăcată, adăugă:
– Bănuiam…
– Şi accepți situaţia?
– Dacă o accept sau nu, acum nu mai are importanță. Se pare că uneori lucrurile se aranjează de la sine. Azi, pur și simplu, hotărârea de-a divorța, mi-a alunecat din gură, ca un măr răscopt.
Miriam o privi nemulțumită, spunându-i revoltată:
– Nu înțeleg de ce ai tolerat atâția ani viața asta de preoteasă?
– Pur și simplu n-am putut să-l părăsesc. Apoi am fost absorbită de munca în salonul de cosmetică, apoi preocupată de cele două buticuri din centru, astfel încât seara cădeam moartă de oboseală… Și uite așa a trecut timpul.
– Experiența asta te-a costat câțiva ani din viață…
– Așa-i! -, îi răspunse Anete cu o privire resemnată.
Totuși curiozitatea o făcu să întrebe:
– Cum arăta fata cu care l-ai văzut? Bănuiesc că era o tânără domnişoară. Nu-i așa?
– Într-adevăr, o fetişcană, doar că nu părea deloc nevinovată. Din contră, o persoană care ştie exact ce vrea. Recunosc, era frumuşică şi foarte elegantă. M-au impresionat ochii ei verzi, de panteră, și părul ei bogat și negru, lung până la brâu. Cred că bretonul îţi dădea impresia că seamănă cu vestita regină egipteană.
Anete părea preocupată de un gând anume. Mai apoi, însă, întrebă:
– Totuși nu înțeleg de ce a fost atât de lovit când i-am spus că vreau să divorţez.
– A jucat teatru!
– Niciodată! Pur şi simplu am crezut că face infarct. A fost surprins, speriat, copleşit…
– Poate vestea l-a făcut să priceapă că încă te iubeşte.
– În niciun caz!
– Atunci are un secret pe care va trebui să-l descoperim!
– Cum?
– Foarte simplu. Ne vom deghiza. Tu îţi pui barbă, ochelarii de soare, costumul gri al fratelui meu, iar eu voi deveni o blondă veselă care te va însoţi. Vom lua Opelul lui Daniel şi-l vom urmări, să aflăm ce se ascunde în spaima lui faţă de divorţ, cu toate că are o relaţie extraconjugală.
Anete părea dintr-o dată interesată de ideea prietenei ei.
– Şi ce crezi că o să aflăm? -, întrebă ea.
– Habar nu am, o să vedem pe urmă.
Și amândouă începură să râdă cu poftă.
– Tentantă perspectivă, numai că nu sunt genul de femeie care se furişează să afle secretele soţului ca pe urmă să se folosească de ele. Recunosc, în perioada în care încă îl iubeam, gelozia m-a ispitit să-mi caut un detectiv particular, dar la ce mi-ar fi folosit? Când iubeşti, preferi o minciună frumoasă decât un adevăr dureros.
– Soţul tău, într-adevăr, e un bărbat bine, manierat şi curtenitor. Se îmbracă impecabil, la patru ace. Sunteţi o pereche minunată. Nu pot pricepe de ce aţi ajuns aici… -, se întrebă Miriam privindu-şi prietena cercetător.
Negăsind nici un răspuns, spuse nemulţumită:
– Viaţa e uneori nedreaptă.
Anete nu reacţionă la vorbele celeilalte, deoarece îşi privi verigheta, furată de amintiri. Oftând uşor, spuse cu părere de rău:
– Deci totul s-a terminat.
Apoi ridicându-se de pe scaunul pe care şezuse, mărturisi:
– Am satisfacţia că, pentru prima oara în viaţa mea, Harry nu şi-a putut ascunde sentimentele când a auzit de hotărârea mea spontană.
Miriam o privi cu compasiune. Dorind să împrăştie sentimentul de tristeţe ce o cuprinsese pe cealaltă, întoarse vorba:
– Dar recunoaşte că ideea de-a ne deghiza ar fi fost grozavă, cu atât mai mult cu cât ne-am fi verificat talentul profesional.
– Cred că ai uitat că în două săptămâni mergem la carnavalul din Veneţia. Acolo putem să ne lăsăm furate de fantezia machiajului dar şi de gustul pentru mister, savurând aerul medieval al vechiului oraş, într-o gondolă aurită.
– Plec! Fug! -, spuse Miriam, îndreptându-se grăbită spre ușă.
– Unde pleci? -, o întrebă Anete mirată.
– Să-mi fac imediat bagajele. Nici nu știi cu câtă bucurie aștept acest moment -, îi răspunse cealaltă râzând cu poftă de gluma ce-o făcuse.
– Ce bine-i de tine că nu-ţi faci probleme din nimic…
……………………………………………………

Published in: on 21 Ianuarie 2013 at 2:42 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

IMAN FOUNDATION: Former Culture & Foreign Ministers join Iman’s Advisory Board Sunday, 20 January 2013

http://iman-worldwide.org/newsroom/our-news/former-culture-foreign-ministers-join-imans-advisory-board

Commenting on the new members, Ribal Al-Assad, Chairman of the Iman Foundation, said:

„I am delighted and honoured to have so many new distinguished people from across the world joining the Iman Foundation’s advisory board. They bring a wealth of international experience of politics, diplomacy, academia and the arts, and are highly respected across the world for their work and achievements. We look forward to working with them all to bring greater understanding, co-existence, reconciliation and peace in the world.”

Link to our Advisory Board :

http://iman-worldwide.org/about-us/advisory-board

Published in: on 21 Ianuarie 2013 at 2:36 pm  Lasă un comentariu  

PROZĂ: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (1)

– Anete, ai văzut cumva cravată bleu marin cu dungi albe pe care am purtat-o ieri?
– Demult am pierdut şirul cravatelor tale. Oricum, când ai plecat ieri la serviciu, dormeam, iar când te-ai întors, era miezul nopţii… Aşa că nu am de unde să ştiu ce cravată ai avut. Ia-ţi alta, că ai destule -, îi răspunse femeia indiferentă, întorcându-se în pat pe cealaltă parte.
Simţurile nu o înşelau:
„- Cu siguranţă e fascinat de o frumuseţe «rece»”, se gândi ea, aducându-şi aminte că, în urmă cu câţiva ani, la o întâlnire cu nişte amici, el mărturisise, mai în glumă, mai în serios, că acesta ar fi prototipul lui de frumuseţe.
„- Pentru un om atât de serios şi important, cum doreşte să apară în ochii tuturor, eu sunt mult prea gălăgioasă şi agitată. Deci iarăși are ceva în vizor. De fapt, nu e prima dată când alunecă într-o aventură. M-am obişnuit deja cu infidelitățile lui.”
Fulgerată de aceste gânduri, întrebă amuzată:
– Are vreo semnificaţie sentimentală această cravată, de vrei să o porţi şi astăzi?
Cu această întrebare se ridică în capul oaselor, curioasă să vadă cum reacționează celălalt, în timp ce un zâmbet sprinţar îi lumină fața.
Cândva iubea până şi aerul din jurul lui. Azi însă, văzând efortul cu care acesta încerca să-și controleze reacțiile, se abținu să nu pufnească în râs.
Bărbatul nu-i răspunse imediat, ci continuă să se îmbrace, privindu-se în oglinda dulapului. Zâmbetul ironic i se oprise scurt în colţul gurii.
„- Fir-ar să fie, iar bănuieşte ceva” -, îşi spuse el nemulţumit.
Ca să nu-şi trădeze gândul, se întoarse spre Anete cu zâmbetul cel mai fermecător şi o întrebă cu o privire nevinovată:
– Te îndoieşti de mine?
Femeia râse bine dispusă şi-i răspunse veselă:
– Dragul meu, mă crezi atât de naivă încât să iau de bune toate minciunile cu care te-ai scuzat în ultimii ani, când întârziai sau mergeai în delegații? Era clar că la ora unu noaptea nu aveai şedinţă de producţie.
Pentru că soţul vru să spună ceva, Anete îl linişti:
– Fii liniştit, nu sunt geloasă. Pasiunea pe care am avut-o pentru tine, s-a diluat, încetul cu încetul, atât de mult, încât, cu trecerea anilor, a devenit apă de ploaie. Cariera ta a fost întotdeauna primordială, iar singurătatea mea, mult prea dureroasă, pentru ca dragostea ce-a existat cândva între noi, să rămână eternă -, filozofă ea cu un gust amar.
– Ce vrei să spui?
– Că mulţi ani am aşteptat o schimbare în viaţa noastră, doar că Penelopa din mine s-a trezit într-o zi la realitate. Aşa că mi-am zis că nu ar fi rău să gust şi eu succesul unei cariere, de care-mi vorbeai mereu. Cum ştii, această hotărâre mi-a schimbat viaţa. Azi am trei afaceri, care-mi aduc un venit frumos, pe lângă serviciul de la teatru, la care nu am renunţat, deoarece cei de acolo sunt adevărata mea familie. Ca atare, timpul nu se scurge în zadar pe lângă mine.
Bărbatul o ascultă tăcut, privind-o prin oglindă. Recunoscu în sinea lui că sentimentele lor s-au răcit odată cu trecerea anilor. Că, deşi dormeau în acelaşi pat, fiecare îşi trăia viaţa şi visele separat de celălalt. Deşi Anete era o femeie simpatică şi atrăgătoare, lucru care l-a fascinat la început, cu trecerea anilor veselia ei copilăroasă, optimismul şi entuziasmul ei exagerat, ajunseseră să îl enerveze, considerând-o superficială şi aiurită. Cu toate acestea, o invidia pentru uşurinţa cu care reuşise în afaceri. Pe orice punea mâna, ieşeau bani, în timp ce el lupta din greu cu concurenţa tot mai mare de la cele două ateliere mecanice.
– Ce discuţie ţi-ai ales la ora șapte dimineaţa! Cu alte cuvinte, eşti nemulţumită de viaţa ta? -, o întrebă el, întorcându-se cercetător spre ea.
– Nu de viaţa mea, ci de a noastră. Şi pentru că tot veni vorba, ce ar fi să divorţăm? În afară de faptul că avem aceeași adresă și mimăm amândoi, față de prieteni și de cunoștințe, o relație de familie, nu ne mai leagă nimic -, spuse ea spontan, mirată de ce-i ieşea din gură.
Câteva momente soţul rămase împietrit, ca şi cum ar fi văzut capul Meduzei.
Văzându-l atât de lovit, Anete se simţi vinovată şi încercă să-l liniştească în felul ei jucăuş.
– Dragă Harry, sper că n-ai de gând să joci rolul întristatului, că nu te cred. Și, oprind ceasul care începu să sune strident, intră în baie, în timp ce bărbatul îşi observă cravata căutată, căzută lângă fotoliu.

………………………………………………………………………………………………….

(va urma)

Published in: on 20 Ianuarie 2013 at 11:20 pm  Lasă un comentariu  

CĂRȚILE MELE (50): EVUL MEDIU FICTIV

Evul Mediu fictivOvidiu PECICAN

EVUL MEDIU FICTIV
studii și eseuri de medievistică

București, Ed. Tracus Arte, 2012

coperta: Alexandru PECICAN (cu un detaliu din Hieronymus BOSCH)

Published in: on 20 Ianuarie 2013 at 11:10 pm  Comments (3)