ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIV: FORMULA WITTGENSTEIN – ECO

Dacă recunoaștem adevărul conform căruia politicul exprimă acut și direct stări de spirit și direcții de gândire prezente difuz în societate, și dacă admitem – odată cu Umberto Eco – faptul că fascismul precede și succede afirmării, în sec. al XX-lea, a unor guvernări fasciste, se pune problema dacă astăzi, la începutul sec. al XXI-lea, tendințele fasciste se regăsesc pe scena publică universală (în general), europeană (în particular) și românească (în special). Răspunsul nu poate fi, mă tem că, decât afirmativ. Astăzi știm cu certitudine că ipoteza lui Francis Fukuyama, întemeiată pe o lectură kojèviană asupra istoriei văzute cu ochii lui Hegel, nu mai stă în picioare și că, deci, suntem departe de a locui o epocă a cărei caracteristică vizibilă ar fi dispariția ideologiilor. O serie de programe, de mișcări politice și de lideri providențiali afirmă, cu reînnoită putere, sloganuri și table ale legii care nu lasă îndoială asupra tipurilor de orientări ale vieții publice către care îndrumă. Iar printre ele, cele ilustrative pentru extremismul de stânga ori cel de dreapta nu au cum lipsi.

În România de după decembrie 1989, extremele spectrului politic s-au afirmat cu destulă virulență, ajungând, în campania electorală din anul 2000, să trimită un finalist în runda secundă a alegerilor prezidențiale. Partidele de extremă stângă (precum Partidul Socialist al Muncii) și cele de extremă dreaptă (de la Partidul Unității Naționale a Românilor până la Partidul România Mare) au fost reprezentate în parlamentele post-comuniste românești, au participat la coalițiile de guvernare – în timpul regimului Iliescu 1 – și au dobândit adepți capabili să îi aducă la o reprezentativitate legală în legislativ și executiv. Și chiar dacă după 2004 rolul lor politic s-a redus, în urma scorurilor procentuale diminuate față de antecedente, ele rămân, în continuare, o realitate politică românească capabilă de adaptări, în curs de remodelare.

Nu acest ancadrament propriu-zis politic interesează însă în contextul discuției prezente. Mult mai important pare de elucidat ce anume se întâmplă dincolo de birourile oficialilor și de sesiunile de lucru ale parlamentului, ale guvernului sau ale altor instituții reprezentative (ministere, prefecturi, primării etc.); ce anume se întâmplă în stradă, în restaurante, în cluburi și pe coridoarele firmelor, în pauzele academice dintre cursuri și seminarii, prin piețe. Subiectul este demn de atenție tocmai datorită motivului dezvăluit de Umberto Eco în judicioasele rânduri citate anterior, după care semnele viitorului politic și supraviețuirile trecutului ideologic sunt de descifrat într-un anume fel de a gândi și a simți, într-o serie de deprinderi culturale, într-o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile.

Referitor la extrema dreaptă, același Umberto Eco are dreptate să observe că „… De-a fascismul se poate juca în multe feluri, iar numele jocului nu se schimbă. Cu noțiunea de «fascism» se întâmplă ceea ce, după Wittgenstein, se întâmplă cu noțiunea de joc. Un joc poate fi sau nu competitiv, poate interesa una sau mai multe persoane, poate pretinde o pricepere specială sau nici una, poate fi jucat pe bani sau nu. Jocurile reprezintă o serie de activități felurite care dau la iveală doar o oarecare „asemănare de familie”.

                        1                      2                      3                      4

                        abc                  bcd                  cde                  def

Să presupunem că există o serie de grupări politice. Gruparea 1 e caracterizată de aspectele abc, gruparea 2 de bcd, ș.a.m.d. 2 e similar cu 1 având două elemente în comun. 3 se aseamănă cu 2, iar 4 se aseamănă cu 3 din același motiv. Să observăm că 3 e similar și cu 1 (au în comun elementul c). Cazul cel mai curios îl avem la 4, evident similar lui 3 și 2, dar fără nici o trăsătură în comun cu 1. Cu toate astea, ca urmare a seriei neîntrerupte de similarități descrescătoare între 1 și 4, se păstrează, printr-un soi de tranzitivitate iluzorie, un aer de familie între 4 și 1.

Termenul de «fascism» se adaptează la tot, fiindcă pot să fie eliminate dintr-un regim fascist unul sau mai multe elemente, fără a-i fi știrbită vreun moment marca fascistă. Separați fascismul de imperialism și-l veți avea pe Franco sau pe Salazar; luați-i colonialismul, și veți avea fascismul balcanic. Adăugați fascismului italian un anticapitalism radical (care nu l-a fascinat vreodată pe Mussolini) și-l veți avea pe Ezra Pound.

Adăugați cultul mitologiei celtice și misticismul Graal-ului (cu totul străin de fascismul oficial) și-l veți avea pe unul din cei mai respectați guru fasciști, Julius Evola” (ibidem, pp. 38-39).

Formula aplicată de Eco în cazul fascismului cu forme proteice de expresie reprezintă, după cum precizează eseistul italian, o adaptare după Ludwig Wittgenstein (semn că poți fi semiolog și romancier, precum Eco, sau filosof și logician, precum Wittgenstein, cu preocupări desprinse de realitatea imediată, dar care să aibă relevanță și în interiorul acesteia). În virtutea ei, autorul volumului Cinci scrieri morale enunță un set de trăsături ale fascismului recognoscibile în constelații ideatice diverse, ale căror caracteristici derivă din selecția și combinarea specifică a temelor de la un caz la altul. Iată, prin urmare, într-o simplă enunțare brefă, trăsăturile fascismului etern (Ur-fascism): 1. cultul tradiției; 2. refuzul modernismului; 3. Cultul acțiunii pentru acțiune; 4. Interdicția asupra criticii, căci dezacordul înseamnă trădare; 5. Teama de diferență; 6. Apelul către clasele de mijloc frustrate; 7. Obsesia complotului, eventual internațional; 8. Dușmani sunt în același timp și prea puternici, și prea slabi; 9. Pacifismul este pactizare cu dușmanul; 10. Disprețul pentru cei slabi; 11. Fiecare este educat pentru a deveni un erou (cultul morții); 12. Machismul; 13. populism calitativ; 14. Vorbește «limba cea nouă» (ibidem, pp. 39-47).

Avem elemente de gândire fascistă în rândul intelectualității active a României în acest moment? Pot fi întâlnite mai multe dintre trăsăturile enumerate de Umberto Eco la vreunul – sau mai mulți – intelectuali cu aporturi culturale din contemporaneitatea românească imediată? La această întrebare se poate răspunde abia identificând elementele respective și cărturărimea care le promovează activ, uzând de ele în discursul cultural pe care îl practică și în selecția de autori și titluri de opere la care aderă.

Evident că modul cel mai simplu de a te identifica cu o anume formă de fascism este să aderi deschis la autori de sorginte fascistă sau care au promovat explicit fascismul. Nu este vorba de a face caz, în mod eronat, de asemenea afinități atunci când în cauză se află un ins care la tinerețe s-a dovedit fascist, dar ulterior, prin atitudine și operă, a evoluat pe coordonatele altei atitudini civic-politice. Este însă cazul oricărui autor și a oricărei opere ce provine de la autori care nu s-au dezis niciodată explicit de opțiunea lor fascistă.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. IV. Grupul HAH (Humanitas – Academica – Heidegger)

Stimate Domnule Mladin,

Ajung, în fine, și la prezentarea pe care o faceți dvs. grupului pe care mi-am permis anterior – din motive detaliate deja – să îl numesc un grup „esoteric”. Aș vrea să se înțeleagă cât se poate de clar că, prin această calificare a lui nu am în vedere ideea că ar exista o afiliere formală a membrilor săi la forme deja organizate de esoterism. Nu, nu cred că tinerii filosofi din jurul dlui Liiceanu ar fi francmasoni, rozincrucieni sau guénoniști de afiliere islamică ( așa cum, în România, i-am avut pe Vasile Lovinescu ori pe Mihai Vâlsan). Ei sunt doar ei înșiși, socotindu-se, instinctiv sau programatic, o elită restrânsă, situată la mare altitudine în raport cu restul filosofilor români, moștenitori în linie directă ai tradiției noiciene, studioși atenți ai lui Heidegger și, în tradiția lui, a presocraticilor. O asemenea identitate, ca și faptul – benefic, pesemne, pentru munca lor – de a fi tipăriți de una dintre cele mai puternice și mai răzbătătoare edituri din țara noastră în ultimele două decenii, care este și foarte prestigioasă, incluși fiind în colecția „Academica”, mă determină să propun desemnarea acestui grup sub sigla HAH (adică: Heidegger – Academica – Humanitas).

Vorbind despre aceiași inși, dvs. spuneți cu totul altceva, probabil de pe pozițiile unui cunoscător din chiar interiorul grupului (îmi confirmă asta nu doar poziționarea dvs. în raport cu aserțiunile mele, ci și destăinuirea dintr-unul din recentele dvs. comentarii că ați avea în șantier o exegeză heideggeriană proprie): „Există, într-adevăr, un grup din care fac parte unii din cei pomeniți mai sus și alții care s-au «agregat» în jurul unei idei și al unui interes comun, ideea că în România se poate face filozofie de cea mai bună calitate, chiar și atunci când acest lucru pare a se rezuma la un «simplu comentariu» și interesul în jurul fenomenologiei ca tendință în filozofia contemporană”. Dacă înțeleg bine, confirmați existența grupului, dar propuneți redefinirea lui ceva mai amplă și mai vagă, totodată, circumscriind-o următoarelor atitudini și convingeri: 1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană; 2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu); 3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei.

Cum mai departe tonul dvs. devine encomiastic – nu și exact – cu referire la maestrul grupului, dl. Gabriel Liiceanu, nu voi insista prea mult asupra acestor fraze. Este vorba de o mărturie cinstită de prțuire, adeziune și recunoștință, iar dvs. știți mai bine ca oricine dacă aceste sentimente nobile au acoperire sau nu. Cu toate acestea, îmi permit să observ că a spune că formarea grupului în jurul profesorului Liiceanu „… ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu…” este doar în parte exact, câtă vreme încă din perioada interbelică au existat filosofi români atașați fenomenologiei ca direcție. Îl pomenesc, cu titlu de exemplu, pe Iosif Brucăr, dar lui i se pot adăuga și nume mai sonore. Dacă îl prefer pe Brucăr este tocmai pentru că, deși situat în interiorul aceleiași orientări și fiind un precursor, numele lui pare să rămână fără ecou printre membrii grupului HAH. Într-o lucrare dedicată fenomenologiei românești interbelice, Viorel Cernica include însă alte nume (C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Emil Cioran, Ioan D. Gherea, Ion Petrovici). Înțeleg, desigur, importanța unui maestru din proximitate și din actualitatea imediată, a cărui prezență e fizică, și nu doar mediată intelectual de ideile din cărțile lui, mai cu seamă când el deține mijloace importante de susținere a strădaniilor mai tinerilor săi confrați (editură unde să îi publice, influență în mediile culturale și în media românești, un cuvânt de spus în distribuirea premiilor culturale, catedră universitară). Ar fi însă nedrept ca precursorii, mai mari sau mai mici, să fie uitați.

Când spuneți despre dl. Liiceanu că „a contribuit prin propriile resurse la acest ideal” cred că vă referiți tocmai la sprijinul logistic („propriile resurse” fiind, poate, Humanitas, o editură privată aflată în posesia dlui Liiceanu) dat de domnia sa membrilor grupului. Că „… a făcut-o la cel mai înalt nivel, așa cum sunt și alții, de altfel, în domeniile lor…”, nu mă îndoiesc că va fi adevărat. Remarc însă în treacăt că generozitatea și idealismul nu se verifică în sprijinul pe care îl dai emulilor și familiarilor tăi, față de care, la urma urmei, ai anumite obligații, precum în relația de vasalitate, ci mai degrabă în raport cu necunoscuți, nevoiași sau, pur și simplu, oameni indiferenți în raport cu nevoile și interesele proprii, unde actul dăruirii nu mai poate fi confundat cu partizanatul. Dar, la urma urmei, asta nu e treaba noastră, nu-i așa? Nici a mea, nici a dvs. Dl. Liiceanu a făcut, face și va face, probabil, numai tipul de gesturi de care este în stare.

Cineva îmi scrie, amintind că într-un articol din dec. 2010 prozatorul Radu Aldulescu remarca faptul că „Humanitasul (…) anul acesta și-a aniversat douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii române. O instituție culturală (…) care a pornit la drum propunându-și să nu publice literatură română originală, și-n bună măsură s-a ținut de acest principiu, înscriindu-se astfel într-o normalitate perfect integrată în contextul anormalității generale”. Iată, deci, un domeniu către care generozitatea dlui Liiceanu se îndreaptă mai mult decât selectiv, și nu neapărat cu cel mai mare bun gust. E mai ușor să îl preiei pe Patapievici de la Nemira decât să îl descoperi singur, s-ar zice.

Asemenea nuanțe și completări semnalează că entuziasmul dvs. nețărmurit poate găsi niște limite rezonabile în exprimarea sa, fie recunoscând și antecesorilor dlui Liiceanu merite în aclimatizarea fenomenologiei pe teren românesc, fie interogând natura și marginile generozității persoanei despre care vorbim. Încă nu am auzit ca dl. Liiceanu să fi făcut gesturi de genul sponsorizărilor de burse încercate de Adrian Sârbu și cei de la MediaPro sau de Dinu Patriciu. Nu numărul lor contează – trebuie ținut seama și de diferențele de avere -, cât atitudinea, gestul ca atare.

Dar i-am acordat prea mult timp și spațiu dlui Liiceanu care, în ansamblul producției sale livrești, a acordat destul de puțin timp și spațiu filosofiei originale (teza de doctorat, câteva prefețe – la Schelling etc. – , după care, exerciții de admirație necontenite, irelevante pentru filosofare), iar în activitatea sa didactică are performanțe pe care mi le atestați dvs., dar care nu se cunosc decât de către studenții domniei sale. M-aș întoarce la cele trei puncte care articulează programul grupului din care faceți parte.

1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană. Perfect de acord, asta cred și eu atunci când mă înfurii văzând o mână de tineri îngenunchiați la poala maestrului, scrijelind palimpseste cu prețul ruinării energiilor și anilor pentru a obține mici succese alexandrine într-o tradiție mai bogată și mai spectaculară prin alte părți.

2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu). Nu sunt chiar atât de sigur. Va fi rămas dl. Alexandre Kojève în istoria filosofiei contemporane, dar lumea îl pomenește mai ales ca pe un comentator interesant, nu ca pe un gânditor ce a marcat o epocă. Mai curând votez cu rebelul Nietzsche, care a aruncat peste bord tot ce iubea și a renunțat la rindeaua și șmirghelul filologului clasicist pentru a scrie… poeme despre profeți iranieni. Fără note de subsol și alte ticuri intelectuale recente în cultura lumii.

3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei. De ce nu, la urma urmei? Sunt alți oameni care pariază pe tantra yoga, pe filosofia analitică, pe logică, pe înot sau alpinism. De ce nu fenomenologia? Numai că aici circumscrierea e prea largă. Nu toți membrii societății fenomenologice sunt membri HAH, după cum nu toți sunt adoptați părintește de dl. Liiceanu. HAH este HAH, și nu HAF (ultima literă indicând flamura fenomenologiei). Așa încât…

Mă opresc momentan aici, dar e un simplu popas.